DIALECTE ŞI GRAIURI ROMÂNEŞTI. VIDEO

 

 

Istoria dialectelor româneşti, originea, constituirea, dezvoltarea lor, este parte componentă a istoriei  poporului român privitoare la geneza principalelor variante teritoriale ale limbii române. Există şi numeroase şi divergenţe, dar în pofida diversităţii de opinii,majoritatea punctelor teoretice sunt comune: 

• Apariţia celor patru dialecte nu s-a  produs simultan, ci în faze şi înprejurări istorice distincte;

• Cea dintâi breşă a fost reprezentată de desprinderea din trunchiul lingvistic comun a aromânilor, respectiv a aromânei.

Pentru a reface sintetic istoricul acestui proces, este necesar sa reluam ideea că stadiul de română comună se caracterizează, în ansamblu, prin unitatea teritorială, culturală si lingvistică a românilor atât de pe  malul drept cât şi a celor de pe malul  stâng al Dunării.

Scindaţi mai întâi în două ramuri mari izolate de invaziile barbare, în primul rînd de cea slavă, românii au început să evolueze independent sub raport social, cultural şi desigur ligvistic, creîndu-se astfel premisa diversificării dialectale a limbii române.

Geneza dialectelor este strict legata de istoria populatiei romanesti nord si sud-dunarene.

 

Originea aromânilor 

Ramura aromânilor este reprezentata de urmaşii populatiei romanizate autohtone în Moesia (regiunea sud-est dunareana).  

 Originea megleromanilor. Meglenoromânii îşi au originea în sudul Dunării, proveniţi din aceeasi „patrie primitivă” ca şi  aromanii.

Retragerea lor in zone mai sudice s-a petrecut între secolele al XII-lea – al XIII-lea.

Originea istroromanilor. Istroromânii continuă, probabil populaţia romanizata sud-dunareana din regiunile nord-vestice ale Peninsulei Balcanice.

Istroromanii sunt la origine români nord-dunareni, desprinşi din blocul dacoroman şi în consecinţă, dialectul pe care îl vorbesc ar fi un grai al dacoromânei.

 

Originea dacoromanilor 

Dacoromanii sunt descendenţi ai populatiei romanizate nord-dunarene, pe care o continuă pe acelasi teritoriu; patria lor primară este Dacia.

 Roman. Dintre limbile romanice, limba română este singura care a impus ca etnonim modern si oficial un cuvânt moştenit din latinescul romanus.

Schiţă istorică.

Latina ne ajuta sa intelegem textele „falisce”, dar deosebirile sunt evidente. Latina a ramas timp indelungat, exclusiv limba acestei aglomeratii urbane: la inceputul secolului al VI-lea, la Praeneste (azi Palestina), se vorbea un idiom care desi strans inrudit si sensibil asemanator cu latina, prezenta fata de aceasta diferente profunde.

 Idiomurile „osce” si „sabelice”, de origine indo-europeana ca si latina consituie o „ramura” indo-europeana aparte, ramura italica. Separarea dintre limba Romei si cea a idiomurilor invecinate a ramas puternic intiparita in constiinta vorbitorilor.

Multi ani dupa stingerea acestor idiomuri, scriitorii latini subliniau inca diferenta intre vorbirea „urbana”, singura literara şi cea „rustică”, a ţăranilor din vechile împrejurimi agricole.

La nord, o pozitie aparte o detinea etrusca, limba unei populatii ajunse la un stadiu inalt de civilizatie si de organizare politica; timp de secole etruscii au fost stapanii Romei si si-au lasat amprenta pe institutiile politice si religioase ale romanilor.

Limba lor, fara indoiala de origine indo-europeana, n-a exercitat decat o influenta relativ redusa asupra latinei, limitata la cateva fapte de lexic si de derivare.

ROMANIZAREA

Pe urmele administatiei si a armatei romane, latina s-a raspandit in noile provincii. Populatiile cucerite au adoptat-o, ca a doua limba mai intai, si intr-o a doua faza i-au acordat rolul principal in comunicare, parasindu-si incetul cu incetul, limba originara, devenita pentru o bucata de vreme mijloc de intelegere a unor comunitati restranse.

           

Acest proces lent de invatare a limbii latine de catre bastinasi si de uitare treptata a limbii autohtone, poartă numele de romanizare lingvistică .

 

 

 

           

Cu toate că, în decursul istoriei, se menţionează numeroase expediţii punitive, distrugeri de oraşe şi masacre, romanizarea a fost esenţialmente paşnică.

Propriul lor interes a determinat populaţiile supuse sa înveţe limba latină, latina oferindu-le şansa de a ieşi din cercul îngust al colectivităţii locale şi de a se integra lumii civilizate.

 

 

 

 

CITIŢI ŞI :

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/09/16/romanii-despre-romani-dialectele-limbii-romane/

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Surse : 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/09/16/romanii-despre-romani-dialectele-limbii-romane/

http://www.rasfoiesc.com/educatie/literatura/DIALECTELE-LIMBII-ROMANE-PROBL68.php

 

Publicitate

NASTEREA POPORULUI ROMÂN

Etnogeneza românilor – schiţa unui proces istoric firesc

 

Formarea poporului român şi a limbii sale sau, altfel spus, etnogeneza românilor şi glotogeneza românească sunt două laturi fundamentale ale aceluiaşi proces şi nu pot fi privite şi tratate separat.

Pentru simplificarea exprimării, vom folosi mai ales noţiunile de etnogeneza a românilor ori de formare a poporului român, subînţelegând în cadrul lor şi fenomenul lingvistic adiacent.

Etnogeneza este chestiunea esenţială a istoriei europene în finalul lumii antice şi la începuturile perioadei medievale.

În mileniul I al erei creştine se formează pe bătrânul continent popoarele care, în linii mari, vor fi personajele colective principale ale evoluţiei europene până astăzi.

Simplificând acest tablou complicat, se poate spune că în Europa contemporană se află trei mari grupuri de popoare, considerate astfel după originea lor şi după înrudirile lingvistice: popoarele romanice sau neolatine (italienii, spaniolii, portughezii, francezii, românii etc); popoarele germanice (germanii propriu-zişi, englezii, olandezii, danezii, norvegienii, suedezii, islandezii etc.) şi popoarele slave (ruşii, ucrainenii, belaruşii, polonezii, cehii, slovacii, bulgarii, sârbii, croaţii, slovenii etc).

Evident, cu această clasificare didactică nu s-a acoperit decât circa 90% din populaţia Europei.

Mai rămân grecii moderni, care se trag, în linii mari, din vechii greci, apoi maghiarii, finlandezii şi estonienii, aparţinând grupului fino-ugric, de asemenea letonii şi lituanienii ca popoare baltice, albanezii, urmaşi în oarecare măsură ai vechilor iliri, turcii, care prelungesc masa poporului lor dinspre Asia Mică, irlandezii, scoţienii, velşii, bretonii, urmaşi ai cerţilor (galilor) din antichitate, bascii din nordul Spaniei, de origine străveche, preindo-europeană etc.

Nu intră în intenţia noastră încercarea de a analiza geneza acestui mozaic de popoare, populaţii şi limbi.

Ne vom opri cu oarecare insistenţă asupra tipicului de formare a poporului român, în comparaţie cu celelalte popoare romanice.
Popoarele romanice apusene (la cele enumerate mai sus, îi mai adăugăm pe romanşii sau retoromanii din Elveţia, pe dalmaţii, azi dispăruţi, ne provensali – azi aproape complet integraţi francezilor -, pe catalani, înrudiţi strâns cu spaniolii etc.), sunt moştenitoare ale puternicei romanităţi occidentale. Romanitatea orientală, care a trecut prin complicate procese de grecizare şi slavizare, a dat naştere doar poporului român.

În ciuda acestui fapt, poporul român s-a format, ca orice popor romanic, din două elemente etnice esenţiale: elementul preroman sau autohton (în cazul românilor – traco-daco-geţii, la francezi – galii, la spanioli -celtiberii, la portughezi – lusitanii etc.) şi elementul roman, comun tuturor popoarelor neolatine, de fapt, factorul de bază pentru profilul viitor al acestor popoare.

Spre finalul etnogenezelor, când aceste noi popoare erau aproape formate, s-a mai adăugat, în cazul tuturor, un al treilea element, secundar sau derivat, anume elementul postroman sau migrator (în cazul românilor – slavii, la francezi – francii, la spanioli – vizigoţii, la portughezi – suebii etc).
Prin urmare, popoarele romanice de astăzi din Europa sunt rezultatul unei duble asimilări: mai întâi a elementelor preromane, autohtone de către elementul roman şi apoi a elementelor migratoare de către populaţiile sau popoarele romanice pe cale de desăvârşire.

În acest proces, elementul roman apare drept factor hotărâtor, drept caracteristică de bază sau marcă a individualităţii acestor popoare.

Datorită vitalităţii şi forţei acestui element, elementele migratoare de mai mică importanţă (arabii în Spania, Portugalia şi sudul Italiei, normanzii în Franţa de nord şi Italia de sud, pecenegii şi cumanii pe teritoriul României etc.) au sfârşit prin a fi asimilate, lăsând influenţe minime în profilul etno-lingvistic al poporului neolatin respectiv.

Există deci o similaritate perfectă între modul de formare a poporului român şi modul de formare a celorlalte popoare romanice.

Similaritatea se remarcă şi în ceea ce priveşte timpul de formare, în sensul că procesele de etnogeneză au fost paralele în cazul popoarelor romanice.

Cu alte cuvinte, aceste procese au început efectiv o dată cu ocuparea provinciei respective de către romani (adică în secolele I î.Hr. – II d.Hr., cu excepţia Italiei, unde procesul a debutat mai devreme), au atins apogeul în timpul apartenenţei efective a provinciei respective la statul roman (până în jurul anului 400 d.Hr.) şi au continuat până prin secolele VII-VIII, dată după care, cu mici variaţii, popoarele neolatine apar consemnate în izvoarele scrise cu numele lor medievale.

Paralelismul continuă şi în ceea ce priveşte locul de etnogeneză, în sensul că toate popoarele acestea s-au format, cum era şi firesc, pe teritoriile acelor provincii romane pe care s-a produs dubla asimilare de care se amintea mai sus.

Astfel, francezii s-au format acolo unde galii, cuceriţi de romani, au devenit latinofoni şi unde galo-romanii i-au asimilat pe franci adică în Gallia, devenită cu timpul Franța.

Tot aşa, italienii s-au format de la sud de Alpi până în Sicilia, spaniolii şi portughezii în Peninsula Iberică, retoromanii pe locurile unde trăiesc, în număr tot mai mic, şi astăzi, adică în fosta provincie Raetia etc.

Este logic ca şi românii să se fi format acolo unde au trăit traco-daco-geţii, peste care au venit ca stăpâni romanii.

 

 

Acest loc s-a numit în antichitate Dacia şi a dat numele unor provincii romane situate atât la nord, cât şi la sud de Dunăre.

Elementele etnice constitutive ale poporului român (traco-daco-geţii şi romanii), precum şi elementul secundar (slavii) au convieţuit, aşadar, atât în spaţiul carpato-dunărean cât şi în spaţiul dunăreano-balcanic, nu numai în Dacia Aureliană, ci şi în Moesia Inferioară.
Prin urmare, disputa dacă poporul român s-a format la nord sau la sud de Dunăre este o falsă problemă.

Poporul român s-a format pe ambele maluri ale fluviului, unde procesul de romanizare a fost la fel de intens.

Ca singur moştenitor al romanităţii orientale şi fiind cel mai numeros popor din sud-estul Europei, poporul român a avut la început o arie de formare mult mai vastă decât teritoriul României de azi.

Până în secolul al VI-lea, această arie s-a menţinut relativ unitară, în sensul că Dunărea de Jos nu era o graniţă etno-lingvistică, ci axa romanităţii orientale.

Migraţia masivă a slavilor la sud de fluviu, cu precădere după 602, a frânt unitatea romanităţii orientale în sensul arătat mai sus. De la această dată cel puţin, nucleul etnogenezei româneşti devine spaţiul carpato-dunărean şi, cu deosebire, Transilvania intracarpatică.

Populaţia străromânească de la sud de Dunăre, care nu a rămas pe loc în urma copleşitorului val slav, s-a deplasat în vecinătate, spre sud şi sud-vest.

Evident, se poate presupune logic că o parte din romanicii de pe Valea Dunării s-au alăturat romanicilor din nord, dar nu există nici o mărturie istorică explicită, nici în jurul anului 600 şi nici ulterior în evul mediu, în legătură cu vreo mişcare masivă de populaţie de la sud spre nord.

Dimpotrivă, toate mişcările semnificative de populaţie care se petrec în acest timp au sensul invers, de la nord şi nord-est spre sud. Protagoniştii unor asemenea mişcări pe distanţe mari au fost însă populaţiile migratoare, pentru care raţiunea de a fi era mişcarea, căutarea de noi pământuri pentru păşunat şi pentru pradă.

Străromânii şi românii nu s-au antrenat niciodată în astfel de deplasări, aşa cum nu au făcut-o nici celelalte popoare romanice.

Ocupaţia principală a dacoromanilor şi apoi a românilor a fost cultivarea pământului, îmbinată în chip firesc cu creşterea animalelor.

În acest sens, ei au practicat de multe ori şi în multe regiuni ale spaţiului românesc un păstorit pendulatoriu, cu sălaşe speciale pentru turmele lor în perioada vârâtului (mai-octombrie) în zonele păşunilor alpine şi cu locuinţe şi aşezări stabile şi permanente pentru restul timpului.

E drept că românii au avut faima unor iscusiţi crescători de animale şi a unor excelenţi producători de brânzeturi, întocmai cum au avut-o francezii în apusul Europei, dar nimănui nu i-a trecut prin minte ca, accentuând acest fapt, să pretindă că francezii au fost nomazi.
Popoarele romanice nu au practicat nomadismul, deoarece mecanismul lor de formare şi specificul lor nu le-au permis acest lucru. Formarea poporului român a putut fi privită ca un „miracol” sau ca o „enigmă” din perspectiva faptului că acest popor este – cum s-a văzut – singurul romanic din răsăritul continentului, singurul izolat de restul romanităţii şi înconjurat de popoare de altă origine şi cu alt specific, şi că este, pe de altă parte, singurul popor romanic de credinţă creştină ortodoxă.

„Miracolul” mai poate fi invocat în ceea ce priveşte chestiunea supravieţuirii acestui popor până astăzi, în condiţiile împrejurărilor nefavorabile prin care a trecut. Dar chestiunea „miracolului” nu poate fi pusă în nici un caz în ceea ce priveşte geneza propriu-zisă a românilor ca popor.

În afara argumentelor istorice aduse mai sus, este evident că, fiind un popor romanic, vorbitor de limbă neolatină, românii s-au format la fel ca toate popoarele romanice.
Mutarea locului de formare a românilor în altă parte decât în regiunile pe care le populează şi azi, unde au locuit daco-romanii şi unde a fost provincia romană Dacia, se poate face numai prin ignorarea izvoarelor istorice şi eludarea analogiilor fireşti şi nu rezolvă nici una din chestiunile tulburătoare invocate mai sus, în sensul că românii rămân în continuare cel mai numeros popor din sud-estul Europei, rămân mai departe izolaţi sub aspect geografic de restul popoarelor romanice etc.

Marele istoric Ferdinand Lot, sceptic în privinţa continuităţii dacoromane la nord de Dunăre, după lectura unei cărţi fundamentale dedicate temei de Gheorghe I. Brătianu, afirmă:

„Totuşi, unde ar trebui să-i plasăm pe daco-români? Ungurii, sârbii, bulgarii şi grecii sunt de acord că ei nu au ce căuta, cu nici un preţ, nici în Transilvania, nici în Serbia, nici în Bulgaria, nici în Macedonia sau în Pind. Ei nu au căzut totuşi din cer şi nu au venit nici din fundul iadului.

Această unanimitate împotriva românilor incită, prin urmare, la adoptarea tezei cu privire la dăinuirea daco-romanilor la nordul Dunării.

Am fost primul care am făcut observaţia că nici o mărturie sigură nu este în mod necesar şi peremptorie.

Afirmaţia că întreaga populaţie din Dacia nord-dunăreană a fost adusă în sudul fluviului poate să fie la fel de neadevărată ca şi afirmaţia că populaţia romană din nordul Alpilor (din Noricum) a fost adusă în Italia.

A priori, este mult mai probabil ca o bună parte din populaţie să fi rămas pe loc. Dacia se întindea pe 250 până la 300.000 kmp.

Socotind 10 locuitori pe kmp, aceasta ar însemna până la 2 milioane de fiinţe omeneşti. Aceştia nu pot fi transportaţi dintr-o dată nici măcar în mai multe rânduri”.
Ferdinand Lot a exagerat suprafaţa Daciei Romane, de aceea istoricii au estimat azi populaţia provinciei la circa 800.000 – 1.000.000 de locuitori, fără ca acest lucru să modifice sensul aprecierilor de mai sus.

Prin urmare, concluzia este că poporul român s-a format pe un spaţiu vast din regiunea carpatică şi a Dunării de Jos, de o parte şi de alta a fluviului, dar având drept teritoriu-nucleu de formare deplină şi conservare regiunile de deal şi de munte ale fostei Dacii Romane fondate de Traian.

Poporul român s-a format într-un proces îndelungat, între secolele I-II şi VII-VIII d.Hr., ca un popor romanic din romanitatea estică, în urma colonizării şi romanizării Daciei. Invazia slavilor a slăbit în chip sensibil romanitatea sud-dunăreană, diminuându-i mereu potenţialul uman.

Datorită romanizării, limba latină s-a impus peste tot în provincia traiană, iar apoi şi în celelalte regiuni ale Daciei, aşa cum se impusese şi în Moesia şi Dacia Aureliană.

Limba latină vorbită la Dunărea de Jos (latina populară) a evoluat pe o cale proprie, ca şi latina vorbită în Peninsula Iberică sau în Galia şi a dus treptat la formarea unei noi limbi – limba română.

Unitatea limbii române şi faptul că la sud de Dunăre nu s-au format limbi romanice distincte, ci doar dialecte ale limbii române demonstrează încă o dată strânsele contacte dintre romanicii de pe ambele maluri ale fluviului, precum şi faptul că izolarea protoromânilor şi românilor de la sud de fluviu de masa norddunăreană a poporului lor s-a făcut relativ târziu, prin secolele VII-VIII, când etnogeneza şi glotogeneza erau aproape terminate.

Autor: Acad. Prof. Dr. Ioan Aurel Pop, Istoria Transilvaniei medievale: de la etnogeneza românilor până la Mihai Viteazul – curs

După retragerea stăpânirii romane din Dacia Traiană

 

 

 

Harta Daciei romane

 

 

 

 

Dacia Traiană după retragerea stăpânirii romane

 

 

Provincia Dacia a cunoscut vreme de cinci generaţii (cea 100-275 d.Hr.) un masiv şi intens proces de romanizare, în urma căruia autohtonii daco-geţi, ramura de nord a tracilor, au devenit latinofoni, aidoma coloniştilor veniţi în provincie.

Împăratul Aurelianus (270-275), „văzând că Illyricum e devastat şi Moesia ruinată, a părăsit provincia transdanubiană întemeiată de Traian” şi, pentru a nu se spune că Imperiul Roman a pierdut Dacia, a întemeiat o nouă provincie cu acest nume, la sud de Dunăre, între cele două Moesii.

În noua provincie, împărţită nu peste mult timp în două – Dacia Ripensis şi Dacia Mediteraneană -, au fost strămutate armata, administraţia, înalţii demnitari şi aristocraţi, precum şi o parte a populaţiei latinofone din Dacia nord-dunăreană.

Evident, propaganda oficială romană, prin scriitorii puşi în slujba împăraţilor, a susţinut, în general, că întreaga populaţie a Daciei Traiane a fost retrasă la sud de fluviu, numai că acest lucru era imposibil din punct de vedere practic.

Pe de altă parte, atitudinea oficialităţilor este normală: ele nu puteau recunoaşte că un mare număr de cetăţeni romani au rămas fără protecţie, în afara graniţelor imperiului.

Populaţia Daciei la finele secolului III d.Hr. era de cca 800.000 de locuitori.

Niciodată în decursul istoriei, nici măcar în perioada contemporană, nu se cunoaşte o strămutare de populaţie de o asemenea amploare.

Este evident că nici romanilor, oameni practici prin excelenţă, nu le-a trecut prin cap că ar putea realiza aşa ceva.

De altfel, există o mărturie indirectă în acest sens: cu mai bine de 150 de ani înainte de Aurelian, la moartea lui Traianus (117), se spune că noul împărat Hadrianus, având de gând să abandoneze Dacia, a fost sfătuit de prieteni să n-o facă pentru ca „să nu cadă în mâna barbarilor atâţia cetăţeni romani”.

 

 

 

 

 

 

 

 

Este clar, deci, că la 271-275 au rămas la nord de Dunăre un mare număr de provinciali ai fostei Dacii.

Nici măcar noua provincie sud-dunăreană – un teritoriu restrâns, cu propria reţea demografică – nu avea cum să absoarbă o populaţie atât de numeroasă.

Pe de altă parte, cercetările ultimilor 70 de ani au adus argumente solide, de natură arheologică, epigrafică, numismatică şi lingvistică, în favoarea continuităţii, a prezenţei populaţiei latinofone daco-romane şi protoromâneşti la nord de Dunăre, după retragerea aureliană.

În acest sens, stau mărturie zecile de aşezări şi cimitire de după secolul III, aparţinând dacoromânilor, mulţimea de monede şi tezaure postaureliene (cu precădere, circulaţia monedelor mărunte de bronz este semnificativă), inscripţiile în limba latină, prezenţa grupurilor de populaţie creştină latinofonă, evoluţia limbii române, hidronimia de origine daco-romană perpetuată până astăzi etc.

Continuitatea de locuire în regiunile din sudul Banatului, Olteniei, din Dobrogea şi chiar din sudul Munteniei, adică de pe Valea Dunării pe ambele sale maluri, nu poate fi pusă la îndoială şi datorită faptului că în aceste zone stăpânirea romană şi apoi romano-bizantină a continuat până spre 602 d.Hr., consolidându-se sub împăraţi precum Constantin cel Mare (306-337) şi Iustinian (527-565).

Dar, în Dacia nord-dunăreană, regiunea cu cea mai densă locuire, unde s-au păstrat cele mai numeroase mărturii ale prezenţei daco-romane după 275, este Podişul Transilvaniei.

Faptul nu are de ce să mire pe nimeni, deoarece Transilvania a fost o zonă căreia autorităţile romane i-au acordat o atenţie specială.

De altfel, raţiunea economică principală pentru care Dacia a devenit parte a Imperiului Roman au fost resursele Transilvaniei: aurul, argintul, alte minereuri, sarea.

Aceste resurse trebuiau exploatate în condiţii optime, fără incidente, opoziţii sau chiar răzvrătiri.

Aceste incidente riscau să apară – iar romanii ştiau acest lucru – deoarece tocmai în Transilvania fusese nucleul statului dac liber, capitala religioasă şi politică a dacogeţilor, precum şi centrul rezistenţei antiromane.

De aceea, în Transilvania a fost plasată capitala noii provincii – Ulpia Traiana Sarmizegetusa, aici au rezidat cele mai multe legiuni şi trupe auxiliare (legiunile a XIII-a Gemina şi a V-a Macedonica, care au staţionat cvasipermanent în Dacia, şi-au avut garnizoanele la Apulum şi, respectiv, la Potaissa), aici au funcţionat, raportat la teritoriu, cele mai multe colonii şi municipii, cu cea mai numeroasă populaţie, faptul atestând existenţa în zona intracarpatică a celei mai active vieţi urbane din provincie.

În Transilvania s-a făcut cea mai intensă colonizare cu populaţie latinofonă ex Toto Orbe Romano (Eutropius), pentru extragerea eficientă a minereurilor, prelucrarea lor, cultivarea ogoarelor etc.

Romanitatea românilor, prioritar lingvistică şi spirituală, s-a manifestat însă în varii domenii, cum ar fi tehnicile de muncă sau structurile social-politice.

Astfel, după 275, se perpetuează la nord de Dunăre vechile artefacte romane, continuă prelucrarea metalelor ca şi activitatea minieră, extragerea sării şi construcţiile din piatră.

Contrar unor supoziţii, oraşele au continuat să fie locuite şi după retragerea aureliană, iar gradul de civilizaţie, inclusiv urbană, era net superior în raport cu barbarii.

De asemenea, în Dacia s-au păstrat diferenţierile sociale, mai exact distincţia dintre honestiores şi hum/flores.

Tezaurele în valoare de mii de sesterţi, personajele care dăruiesc candelabre bisericilor sau care poartă fibule cu inscripţii ca însemne ale puterii derivate din arsenalul funcţionarilor imperiali în secolul IV sunt suficiente mărturii în acest sens.

Marea majoritate a acestor mărturii sunt concentrate în interiorul arcului carpatic, adică în Transilvania.

Cu alte cuvinte, Transilvania a fost un nucleu al romanităţii orientale înainte de retragerea aureliană şi a rămas un asemenea nucleu şi ulterior. în aceste condiţii, era firesc ca Transilvania să fie centrul de formare a poporului neolatin, moştenitor al acestei romanităţi, anume poporul român.

Până la formarea deplină a acestui popor, însă, peste populaţia daco-romană, rămasă la nord de Dunăre fără scutul statului roman, sau abătut o serie de grave dificultăţi.

Încă înainte de retragerea oficială a autorităţilor imperiale, în timpul crizei de sub Gailienus (253-268), carpii – un trib de daci liberi – pătrund în Transilvania şi se adaugă vechilor comunităţi daco-romane.

După 275, aşezarea carpilor şi a altor daci liberi veniţi din Moldova, Crişana, Muntenia continuă în fosta provincie.

În Banat, au intrat atunci grupuri de sarmaţi iazigi de la apus de Tisa.

Contrar opiniei curente, goţii au pătruns mult mai târziu, în secolul IV, după 350, pe teritoriul provinciei.

Descoperirile aparţinând lor, mai precis vizigoţilor, sunt mai numeroase la sud şi est de Carpaţi, ceea ce demonstrează că masa lor era situată în afara fostei provincii romane Dacia.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Aici, unii dintre vizigoţi se vor creştina şi vor trece în imperiu, la sud de Dunăre.

Ceilalţi, în 376, în regiunile est-carpatice, vor fi înfrânţi de năvălitorii huni şi vor trece şi ei, în mare măsură, la sud de fluviu sau, cei puţini rămaşi, se vor topi treptat în masa populaţiei băştinaşe.

Ostrogoţii au trecut mai târziu peste teritoriile nord-dunărene, în drumul lor spre Apus (secolul V).

Hunii, populaţie nomadă de neam turanic, venită din Asia, provoacă o perturbare generală printre germanicii din regiunea Dunării de Jos. După victoria lor din 376, hunii nu pătrund în vechea Dacie, ci trec prin păsurile Carpaţilor Păduroşi (Nordici) în Câmpia Panonică.

De aici, mai ales sub „regele” lor Attila, vor organiza numeroase expediţii de jaf, unele şi asupra daco-românilor din Banat, Oltenia şi Transilvania. „Imperiul” hunilor dispare în 454, când ei sunt învinşi de germanicii gepizi la Nedao.

Gepizii, stăpâni formali asupra Daciei timp de peste un secol, sunt prezentaţi ca o populaţie liniştită {quieta gens), trăitoare mai ales în părţile vestice, în Crişana şi pe valea Mureşului.

Ei au convieţuit cu autohtonii, în 566, ei sunt zdrobiţi de către longobarzi şi avari.

Cei din urmă, de neam turanic ca şi hunii, vor profita de victoria asupra gepizilor şi vor prelua dominaţia asupra unor regiuni din Europa Centrală, avându-şi centrul („ringurile avare”) în Câmpia Panonică.

Unele descoperiri arheologice le atestă prezenţa modestă în Transilvania, în secolele VII-VIII.

După expediţii de pradă în peninsulele Balcanică, Italică şi în Germania, avarii sunt înfrânţi în 796 de către franci şi bulgari, după care viitorul împărat Carol cel Mare le desfiinţează „khaganatul” (statul).

Populaţiile barbare enumerate până în prezent – goţi, huni, gepizi, avari -, deşi au provocat mari bulversări pe teritoriul nord-dunărean prin jafurile şi distrugerile comise, nu au putut schimba în mod hotărâtor soarta populaţiei daco-romane din Dacia.

Există mărturii clare că această populaţie, rămasă în vechile aşezări sau retrasă din calea năvălitorilor în locuri mai ferite din zona colinară şi de munte, pe văile superioare ale râurilor, s-a adaptat situaţiei create şi a supravieţuit.

Pe de altă parte, populaţiile migratoare şi-au avut centrele vremelnicelor lor stăpâniri în afara Daciei, de obicei în Pannonia, şi de acolo şi-au organizat expediţiile de pradă spre est. Lungi perioade de timp, însă, raporturile au fost paşnice, în sensul că şefii migratorilor percepeau o cotă-parte sub formă de tribut din roadele muncii autohtonilor.

Uneori, grupuri de migratori s-au stabilit printre daco-romani, au convieţuit cu aceştia şi au sfârşit prin a fi asimilaţi. În raport cu toţi ceilalţi năvălitori, situaţia slavilor prezintă o serie de particularităţi.

Ei au jucat în ţinuturile romanice dunărene rolul pe care l-au avut populaţiile germanice în apusul Europei.

Izvoarele literare şi arheologice atestă prezenţa slavilor pe teritoriul de azi ai României, în anumite zone extracarpatice, în a doua jumătate a secolului VI.

O bună parte a lor trec prin Moldova şi Muntenia spre Peninsula Balcanică, unde înaintează până în Grecia şi spre ţărmul Adriaticei.

Şi la sud, ca şi ia nord de Dunăre, slavii au găsit o populaţie romanizată, peste care şi-au impus propria dominaţie, lordanes şi Procopius din Caesarea scriu despre atacurile slavilor împotriva Imperiului Bizantin.

Pe teritoriul României, cei mai mulţi slavi au pătruns în secolul VII. Ei se ocupau cu creşterea animalelor, vânatul, pescuitul şi cu agricultura, cultivând mai ales mei şi ovăz.

La nord de Dunăre, deşi destul de numeroşi în comparaţie cu alţi migratori, slavii au sfârşit prin a fi asimilaţi de daco-romani, protoromâni şi români.

Până prin secolul al XII- lea, ei au exercitat însă asupra românilor anumite influenţe în domeniul vieţii materiale, al organizării social-politice şi al limbii.

 

 

Autor: Acad. Prof. Dr. Ioan Aurel Pop, Istoria Transilvaniei medievale: de la etnogeneza românilor până la Mihai Viteazul – curs