CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Primul Congres al Moldovenilor din stânga Nistrului de la Tiraspol din 17-18 decembrie 1917, care a hotărât Unirea cu Basarabia și pe cale de consecință cu România. Entitatea statala diversionista Transnistria si scopurile imperialiste rusesti in regiune

 

 

 

congresul_romanilor_transnitreni

Tiraspol (17-18 decembrie 1917) Primul Congres al Moldovenilor din stânga Nistrului care hotărăsc Unirea cu Basarabia și pe cale de consecință cu România

La 17-18 decembrie 1917 la Tiraspol s-a desfășurat Primul Congres al Moldovenilor din stânga Nistrului, o consecință directă a Congresului Ostașilor Moldoveni din 20-27 octombrie 1917 de la Chișinău, la care a fost proclamată autonomia fostei Basarabii țariste.

La Congesul de la Tiraspol au participat delegați reprezentanți a circa 20 de localități din județele Tiraspol și Balta, 47 ostași din garnizoana locală și alte orașe din regiune și o delegație oficială a Sfatului Țării din care făceau parte și Pantelimon Halippa, Anton Crihan, Gheorghe Mare și Vasile Gafencu. De asemenea prezent la reuniune, în calitate de ziarist, a fost și Onisifor Ghibu, pe atunci redactor al gazetei Ardealul.

Congresul Moldovenilor din stânga Nistrului a pus în discuție mai multe probleme de larg interes pentru populație, la fiecare capitol fiind adoptată cîte o rezoluție.

Privind chestiunea școlară (Voprosul despre școli) se stipula introducerea generalizată a limbii moldovenești (limba română) și a alfabetului latin;

În chestiunea bisericească (Voprosul despre biserici) s-a decis ca slujbele din satele moldovenești să se facă în limba moldovenească;

În chestiunea militară (Voprosul militar) s-a hotărît înființarea de pâlcuri moldovenești comandate de ofițeri moldoveni; în chestiunea spitalelor și judecătorilor s-a stabilit ca în toate activitățile să fie utilizată limba norodului moldovenesc, iar actele și legile să fie traduse în limba moldovenească.

Dezbaterea principală s-a axat în jurul deciziei privind viitorul moldovenilor din stînga Nistrului și anume rămânerea în componența Ucrainei sau unirea cu Moldova.

Decizia a fost amînată, convenindu-se la convocarea unei Adunări Naționale la care să participe toți împuterniciții satelor moldovenești din stînga Nistrului din guberniile Hersonului și Podoliei.

Congresul din 17-18 decembrie de la Tiraspol s-a rezumat la ideea unirii regiunilor românești din stânga Nistrului cu Basarabia și pe cale de consecință cu România. (istoria.md)

Venind în ajutorul moldovenilor de peste Nistru, pentru a-i susține, Congresul Militarilor Moldoveni din toamna anului 1917 de la Chișinău, care a proclamat autonomia Basarabiei, prin renumita rezoluție privind crearea Sfatului Țării, le-a oferit zece locuri în viitorul parlament al Basarabiei.

Au dat curs acestei invitații moldoveni născuți în stânga Nistrului precum Ștefan Bulat, Toma Jalbă, care au devenit deputați în Sfatul Țării. Activismul moldovenilor din Transnistria a culminat la 17 decembrie același an, când la Tiraspol a avut loc primul congres al românilor transnistreni.

În virtutea conjucturii politice, după unirea Basarabiei cu România la 27 martie 1918, teritoriul de peste Nistru a rămas în zona de influență a Ucrainei, iar în 1924 aici a fost formată Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească, cu capitala la Balta. (Adevarul.ro)

 

 

 

Casa-Eparhiala_Congresul_Militarilor_Moldoveni

*

Declarație! Idealul Reîntregirii, un obiectiv strategic scump tuturor românilor, ce reclamă atitudine, strategie și acțiune în consecință!

…Totodată, făcând referire la strigătul de durere a românului Toma Jalbă din Transnistria, la 21 octombrie 1917,„Fraților nu ne lăsați, nu ne uitați!”, suntem obligați de ISTORIE, de adevărurile existenței noastre istorice zbuciumate, să ne gândim și la ei, românii din spațiul transnistrean, din Nordul Bucovinei și Ținutul Herței, să înțelegem ce și cum se întâmplă și să acționăm pentru apărarea identității lor naționale, pentru respectarea drepturilor lor cetățenești și umane – extras din:

(Declarația a fost dată la 25 martie 2015, în Parlamentul Românei – Sala „Avram Iancu”,  în contextul aniversării unui sfert de veac de activitate pentru Neamul Românesc a Asociației Culturale Pro Basarabia și Bucovina (ACPBB), în numele Consiliului Național al ACPBB prin președinte Marian Clenciu și a Asociației Europene pentru Studii Geopolitice și Strategice – „Gheorghe I. Brătianu”, prin președinte Dr. Constantin Corneanu.)

 

*

TRANSNISTRIA 1917

 

„Fratii nostri si neamurile noastre cari suntem moldoveni dintr-un sânge, cui ne lãsati pe noi moldovenii cei ce suntem rupti din coasta Basarabiei si trãim pe celãlalt mal al Nistrului? Fratilor nu ne lãsati, nu ne uitati!

Iar dacã ne veti uita, noi vom sãpa malul Nistrului si vom Îndrepta apa pe dincolo de pamântul nostru. cãci mai bine sã-si schimbe râul mersul, decât sã rãmânem noi moldovenii despãrtiti unii de altii.”
Din cuvântarea soldatului TOMA JALBA din Transnistria la adunarea ostasilor moldoveni tinutã la 21 octombrie 1917 la Chisinãu.

 

CHEMARE FRAȚILOR MOLDOVENI

 

Au ajuns o vremi, in cari toate natiunili sau scos drepturili sale, iar noi moldovenii am rãmas mai pe urmã al toatelor neamuri- ca cum ar fi rãtãcit un cârdisor de oi de la toatã turma.

Noi, fratilor, am dormit si nu a avut cine ne trezi, pân ci nu o mers alte neamuri pe lângã noi, bucurându-se sub steagurile sale. Iatã noi, ceia ci ne-am trezit si, înfierbântându-se sângele cel frãtesc in noi ne-am pornit ca sa trezim pãrintii, fratii si surorile, ca împreunã cu totîi sã tie arãtãm- ca se stii toate natiunile cã si noi suntem un neam bogat, delicat si foarte cult.

Pentru aceea noi fierbinte vã poftim pãrintilor, fratilor si surorilor moldoveni ca sã ne adunãm cu totii astãzi si împreunã sã ne ridicãm steagul natiunii (nãrodului) nostru.

Foarte fierbinte vã poftim ca sa va adunti alesi frati câti doi oameni din tot satu moldovenesc cari trãim pi malul stâng al Nistrului, la întâiul congres moldovenesc unde au sã si deslege toate dreptetele cinstitului Neam Moldovenesc in orasul Tiraspol la 17 Decabre 1917 an în Ispoln. Comiteta Soveta R., S.i Cr. Dep.

Lumenarea (programul congresului)

 

CI NE TRBUI NOU.

„Cap.l. Ni trebui nou scola sã fii în limba narodului moldovenesc. Ca fii ste care moldovan sã stii cel învatî pi dînsu.
Cap.2. Invãtãtura afarî de scoli (adicã) biblioteca sã fie pi limba moldoveneascã ca sã putem noi Moldoveni a ne lumena mai bine in lume de cum am fost pãn amu.
Cap.3. Rugãciunea in sfînta Bisericã sã fii pi limba Narodului Moldovenesc, ca fiisticare Bãtrîn sau Tînãr sãn-taleag, cu ci fel di rugãciune merge preutul pentru dînsii în – naintea lui Dumnezeu.
Cap.4. Trebui ca sã fii judecãtori curat moldoveni, ca judecata sã fii întaleaptã pintru Moldovanu nostru, si ca sã puatã fiistecare cu gura lui a spune tuatã durerea sa la judecatã.
Cap.5. Doftorii trebui sã fii cu stirea limbii moldovenesc. Ca sã puat el, întaleje ceea ci ia spune bolnavul moldovan.
Cap.6. Deci noi moldovanii nam fost învatatî pîn amu, pentru cã ni au fost opritî disteptarea sî lumenarea Neamului Nostru in limba Nuastrî Moldoveneasc.”

 

 

 

 

 

 

 

Harta : Basarabia romaneasca  si R.S.S.A Moldoveneasca (1924-1940)

 

DREPTUL VALAH

„O comisiune strãinã a fost însãrcinatã sã facã in Transnistria o anchetã, originalã pe timp de rãzboi.

Surprinsi cã din toate provinciile din EUROPA, aflate sub arme, singurã Tara de dincolo de Nistru, administratã in regim românesc, nu se prezintã cu anumite stãri si incidente si cã tui temperament într-adevãr pacific o caracterizeazã, în contrast ca de la alb la negru, fatã de toate celelalte tãri, admnistratia statului, care conduce rãzboiul continental, a trimis încoa o seamã de specialisti, alesi dintre cei inai documentati, ca sã se informeze.

Tara de peste Nistru cuprinde si fosta republicã Moldoveneascã, masa românilor e compactã si amestecul de douã educatii si de mai multe neamuri de oameni, era cât se poste de propice pentru tot felul de conflicte, care , in timpul luptelor pe front, puteau sã stinghereascã si operatiile militare.

Dacã se tine seama si de ciocnirea intereselor particulare ale fiecãruia cu ale celorlalti, urzeala obisnuitã a fondului pe care se înfiripeazã evenimentele de ordin colectiv, linistea valahã din teritoriile examinate era si mai greu de explicat. Intr-o tarã cu viatã normalã se analizeazã cauzele de conflict; cu atât era mai interesant ca in timpul unei vieti de conflict permanent sã fie cunoscutã cauza de liniste dovedita pretutindeni si egalã.

Ofiterul de stat major, care mi-a povestit amanuntele împrejurarii, un distins ingininer, obiectiv si observator subtil, in confuzii, al punctului psihologic, a urmãrit la fata locului ancheta, întreprinsã de comisiunea stãinã cu scopul sã aplice, dacã era ceva de aplicat, metodele românesti in restul Europei, unde agitatia si harababura dau de gândit.

Orientarea care a dus la stabilirea cauzei de pace in rãzboi, a venit de la un înalt magistrat, consilier sau prezident al unei curti de apel din Bucuresti, in contact cu numita comisiune. Rãspunsul dat din partea unui magistrat superior a uimit. …Consilierul sau prezidentul a spus in uimirea tuturor color de fatã, ca linistea Transnistriei se datoreste lipsei de Justitie… Mai multe pricini, din care una fortuitã si celelalte temperamentale, concureazã, de fapt, la calmul tãrii dintre fluvii.

Statul românesc n-a avut o magistaturã pregãtitã pentru a fi dislocatã si însãrcinatã sã împartã dreptatea între populatiile eterogene ale Provinciei noi si poate cã a voit sã si experimenteze firea româneascã, cea mai lipsitã de sovinism din câte se cunosc… Moldovenii sunt, ca si muntenii, blajini milostivi si înainte de a vedea un strãin ei vãd in el un om si se împacã bucuros cu particularitãtile lui. Intoleranta nu intrã in compozitia naturii românesti, cãci n-a fãcut parte din ea niciodatã.

Românii din Transnistria îsi încheie socotelile singuri. Ei improvizeazã judecãtori dintre ei, pentru nentelegerile fie dintre romani, fie ale românilor cu oamenii de alte natii, cad la pace si îsi strâng mâinile cu omenie. Românii se gãsesc solidari aci cu traditia lor veche si se întorc la legile nescrise, ale inimii si ale constiintei.

Fãrã sã ne lãudãm, asta se cheamã civilizatie româneascã. In vreo 45 de ani, de când ne referim la ea, din timp in timp, si la o sensibilitate proprie si unicã a poporului nostru, am înregistrat uneori ironia facilã a celor care iau peste picior sfintele si prea curatele naivitãti, generatoare de atitudine si inocentã.

Cornisiunea, consternatã, a pãrãsit tara cu un oftat, afirmând cã metodele românesti sunt inaplicabile într-alte pãrti – ceea ce stiam de mult si noi… Se poate traduce un fel de lege si un fel de limbã; nu se poate traduce un fel de om.”

 

TUDOR ARGHEZI, 1943

 

TRANSNITRIA DE-A LUNGUL ISTORIEI

 

Bogdan Petriceicu Hasdeu arãta cã pe la 1230 exista o populatie româneascâ compactã în Podolia Volnîi, numitã si Tara Bolohovenilor. Aceastã populatie se mai regãsea încã si in 1849 compact, in numãr de aproximativ 500.000. Acestã ramurã nord esticã a fost in cea mai mare parte asimilatã, dar mai la sud altul a fost destinul bãstinasilor.

Pînã în secolul al XVI-lea, Lituania stãpânea regiunea din estul Nistrului la nord de Dubãsari, iar la sud stãpîneau tãtarii nohai, populatia era însã româneascã…

De altfel, o serie de cãlãtori, geografi si prelati care au strãbãtut zona, ca Gian Lorenzo D’Anania, Giovani Botero, Nicolo Barsi au depus mãrturii asupra caracterului etnic românesc al aestui teritoriu, in cãrti publicate cu mult înainte ca împãrãtia rusilor sã treacã Bugul, in 1792.

In aceea vreme, ucrainienii locuiau la coturile Niprului, dar unul din coturile cele mai importante ale Niprului se numeste „Voloschi ” care înseamnã „moldovenesc”. In 1455 cetatea Lerici, de la gura Niprului, arbora capul de zimbru, iar negustorii plãteau vama domnitorilor Moldovei.

Nu este deci surprinzãtor ca in 1679 Duca Vodã sã fie Domn al Moldovei si Hatman al cazacilor. O serie de acte medievale atestã daniile pe care le fãceau domnitorii Moldovei supusilor lor pentru serviciile aduse, in acastã parte a Tãrii Moldovei de dincolo de Nistru.

Dupã rãzboiul ruso-turc din 1735-1739, tratatul de pace dintre cele douã puteri se intitula: „Statutul pentru stabilirea de cãtre Rusia si Turcia, a granitei Moldovei pe Bug” tratat incheiat la 12 septembrie 1740. In 1766, guvernul rus trimite pe cazacul Andrei Constantinov dincolo de Bug în recunoastere. Acesta arãta cã nu a gãsit nici un supus rus si nu a uzit decît vorbã moldoveneascã si tãtãrascã…

Cînd Imperiul Tarist trece Bugul in 1792, tîrgurile din Transnistria erau Balta, Nani, Ocna, Bîrzu, Movilãu, Moldovca, Dubãsari, Suclea, Rîmnita, Moldovanca, Oceac etc.

Protoereul rus Lebentiev in lucrarea sa „Ucraina Hanului”, apãrutã la Cherson in 1860, recunoaste si el cã moldovenii sunt cei mai vechi pe acele locuri.

Acelasi lucru este recunoscut si in Marea Enciclopedie Rusã din secolul trecut. Lingvistul sovietic Serghieski recunoaste, in 1936, cã românii si ucrainienii au ocupat deodatã acele locuri,”dacã nu mai repede românii”.

Odatã cu miscãrile revolutionare din 1917, moldovenii transnistreni încep sã se organizeze: la congresul lor in 17/18 dec.1917, tinut la Odesa, cer „lichirea Transnistriei de Basarabia”.

Ce s-a mai cerut la acel congres s-a mai cerut in 1989 (!) la Chisinãu: scoala, liturghia si judecãtile sã se facã in limba românã, sã se foloseascã alfabetul latin…

 

Reacţia ostilă a sovieticilor la renaşterea naţională a românilor transnistreni care pledaseră pentru unirea cu România s-a manifestat prin teroare şi răzbunare îndreptată împotriva băştinaşilor, imediat ce valul integrator al revoluţiei bolşevice din 1917 a ajuns la Nistru.

Eşecul campaniei declanşate de serviciile speciale ruseşti împotriva intenţiei poporului de a lichida frontiera de pe Prut i-a determinat pe sovietici să nu recunoască actul unirii Basarabiei cu România (1918) (care de fapt reflecta dreptul istoric al românilor la autodeterminare şi aspiraţia naturală a majorităţii acestora de a trăi într-un stat-naţiune), determinând izbucnirea, în 1919, de-a lungul frontierei româno-sovietice a numeroase incidente, provocate de incursiunile unităţilor armatei roşii pe malul drept al Nistrului, unele dintre care (Hotin, 23-31 ianuarie 1919; Tighina, 27-28 mai 1919 etc.) avuseră caracter de «răscoale».

Astfel, ambiţiile geopolitice ale Moscovei au împiedicat restabilirea relaţiilor de prietenie între etnicii români, ruşi şi ucraineni din regiune”, scrie istoricul Eduard Boboc, într-un articol publicat în Anuarul Institutului de Istorie Orală al Universităţii Babeş-Bolyai.

Interese  politice clare au determinat guvernul de la Moscova să creeze, la 12 octombrie 1924, Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească , cu capitala la Balta, prin însăşi denumirea acesteia fiind accentuată predominanta  populaţiei moldoveneşti (circa 80%) în formaţiunea  statala nou-creată.

Conform propagandei staliniste, RASSM a fost înfiinţată pentru a suplini «anomalia» lipsei poporului moldovenesc de o viaţă politică proprie ca urmare a evenimentului din 1918.

Trasând frontiera vestică a noii «statalităţi» pe râul Prut, sovieticii, practic, au inclus în componenţa acesteia şi Basarabia, drept motiv invocând cererea autorităţilor locale procomuniste de a-i elibera pe românii dintre Prut şi Nistru de sub «jugul» românilor, pentru ca Basarabia să fie unită cu R.S.S. Moldovenească.

«Statalitatea» proaspăt creată (care nu cuprindea întreg teritoriul Transnistriei locuit de români) nu era concepută să favorizeze libera afirmare a populaţiei române din teritoriu şi a culturii acesteia, ci, mai curând, să creeze la răsărit de Nistru un focar de atracţie pentru românii din Basarabia, astfel neliniştind guvernul român şi menţinând o stare de agitaţie continuă.

În RASSM, autorităţile bolşevice, inspirate atât de conducerea de partid şi sovietică a URSS, cât şi de Internaţionala Comunistă, au realizat o intensă politică de moldovenizare, scopurile acesteia fiind următoarele: trecerea lucrărilor de cancelarie în aparatul de stat la «limba moldovenească», sporirea numărului moldovenilor în aparatul administrativ şi de stat, atragerea moldovenilor în partidul bolşevic, în comsomol şi în sindicate, crearea condiţiilor necesare pentru ca populaţia moldovenească să poată studia în limba maternă în instituţiile de învăţământ mediu şi superior, dezvoltarea «culturii şi a limbii moldoveneşti».

În viziunea oficialilor sovietici, moldovenizarea era privită ca o activitate de educare a populaţiei române din Transnistria în spiritul valorilor noi impuse de regimul bolşevic, de sporire a sentimentului lor de loialitate faţă de regimul sovietic.

În realitate, aceste acţiuni n-au fost decât un paravan pentru acreditarea teoriei moldoveniste privind existenţa în RASSM şi în Basarabia a unui popor deosebit de cel român şi vorbind o limbă diferită de cea română, astfel asigurându-se suportul ideologic necesar şi un «spor de legitimitate» actului creării formaţiunii autonome moldoveneşti.

Acţiunile masive orientate împotriva populaţiei româneşti prevedeau convertirea acesteia la ideologia comunistă şi antrenarea la «construcţia socialistă» de rând cu pregătirea cadrelor de partid şi sovietice care, la momentul oportun, aveau să sovietizeze Basarabia şi România”.

 

 

 

 

Aceastã republicã includea in granitele sale jumãtate din cei peste un milion de români dintre Nistru si Bug.

Suprafata acestei republici era de 7516 kmp si era organizatã in 11 raioane.

Este foarte interesant ca in acea perioadã acestor români li se accepta grafia latina.

La un congres al Sovietelor din republicã s-a cerut ocuparea Moldovei si formarea unui stat moldovenesc cu capitala la Balta, ceea ce atestã  de fapt, o datã in plus, caracterul etnic românesc al acestei provincii.

Dupã 1940, Stalin dezmembreazã atât Basarabia care pierde judetele Bolgrad, Izmail, Cetatea Albã, Hotin cât si RASS Moldoveneascã care pierde raioanele Cruti, Balta, Bîrzu, Ocna si Nani in favoarea RSS Ucraina.

 

 

 

 

GENOCIDUL SOVIETIC DIN 1931-1933 IN TRANSNITRIA

 

 

In Republica Sovieticã Socialistã Autonomã Moldovenescã populatia a refuzat colectivizarea.

Drept care in iarna 1932/1933 Stalin a trimis in republicã bandele criminale ale G.P.U.-ului care au asasinat si batjocorit dincolo de orice chipuire pe tãrani.

Acestia, nesupunându-se colectivizãrii, parte an fost împuscati, parte au fost deportati in Siberia. Multi au încercat sã se salveze in România trecând Nistrul.

Iatã câteva cazuri care întregesc imaginea genocidului:

• In data de 23 Februarie, pe la miezul noptii, pe malul sovietic din fata comunei Olãnesti – Romãnia s-au auzit impuscãturi puternice care au durat 20 de minute.

Tipetele de groazã, rãcnetele celor muribunzi sau rãniti se îtretãiau cu tãcãnitul armelor rusesti. Dupã un timp pe malul românesc au început sã aparã grupuri de refugiati. Privelilistea lor era înspãimântãtoare: groaza li se citea pe fatã, erau plini de sânge, aveau hainele sfâsiate.

Din peste 60 câti s-au pornit au mai ajuns 20. 8 fiind grav rãniti, erau sustinuti de ceilalti. Printre victime fiind femei, copii, femei însãrcinate.

O altã subunitate a armatei rosii urmãrea, un alt grup de tãrani care fugeau spre malul românesc. Un grup s-a rupt de grupul mare care a fost prins de focul mitralierelor si a scãpat ca prin minune.

Cei mai multi au murit in ceea ce a fost denumit Masacrul de la Olãnesti.

 

• Prin punctul Poiana, judetul Orhei, în data de 25 Februarie, au trecut 6 familii de moldoveni din satele Ecaterinovca si Molovata, din tinutul Dubãsarului. Cinci familii, 22 de suflete, au fost împuscate de grãnicerii sovietici.

 

• La 4 Martie la ora 3 dupã amiaza pe malul Nistrului, in fata Tighinei, Teodor Crãianov din satul Caragaci cu sotia si 2 fiice, au trecut cu sania pe malul românesc. Peste 2 ore din acelasi sat Nichita Bucovanu cu sotia, fiul sãu Mihail si cu un copil mic de 5 luni s-a hotãrât sã facã la fel. O ploaie de gloante s-a abãtut asupra saniei. Calul a fost omorât si sania a rãmas in mijlocul fluviului.

Bãrbatul a luat copilul cel mare in brate si a început sã fugã înspre malul românesc. Aici l-a nimerit un glonte.

Sotia lui cu copilul cel mic au întepenit in sania rãmasã in mijlocul Nistrului. A doua zi sania a fost luatã de soldatii sovietici iar trupurile inghetate an fost aruncate pe gheatã.

 

• In ziua de 5 Martie, la ora 10 dimineata, in apropriere de punctul Rezina, judetu1 Orhei, incercand sã fugã peste Nistru din Republica Moldova in Romania a o familie compusa din sot, sotie, un fiu de 7 ani si fetita de 8 luni a avut un deznodãmânt tragic.

Grãnicerii sovietici au deschis focul imediat ce familia s-a îndepãrtat de mal. Bãrbatul a fost omorât pe loc; mama cu fetita in brate a fost rãnitã, iar bãietasul de 7 ani a început sã fugã spre malul românesc, strigând „ajutor!”.

A cãzut rãpus de gloantele sovietice la 10 pasi de malul sperantei. Mama rãnitã cu copilita in brate de abia s-a putut târî pânã la malul românesc unde a fost internatã in spitalul din satul Ciorna.

• La punctul de frontierã Ciucat (Romania) s-au prezentat 2 copii, care au comunicat cã familia Zenhan: mama – Dominica cu 5 fiice (Maria de 19 ani, Daria de 17 ani, Natalia de 14 ani, Tatiana de 12 ani si Serafina de 10 ani ) s-a pornit sã treacã Nistrul pe gheatã. Maria care mergea in fatã a nimerit într-o spãrturã in gheatã.

La strigãtele ei a alergat Daria, pe care Maria a tras-o dupã ea sub gheatã. Mama cu fiica ei Natalia au avut aceiasi soartã. Din întrega familie au scãpat numai cele mici: Tatiana si Serafina, pe care le-au luat grãnicerii români.

• La orele 1 noaptea, in 22 Martie, populatia din comuna Sucleia a fost trezitã din somn si îndreptatã spre Tiraspol spre a fi deportatã in Siberia. 60 de tineri au fugit de sub escortã spre Nistru.

In Romania au ajuns doar 45, multi dintre ei rãniti grav.
A fost un carnagiu caracteristic pentru puterea comunist asiaticã de la Moscova.

 

 

 

 

Fotografie publicata de Geo London în presa occidentală, aprilie 1932:

Români transnistreni împuşcaţi de sovietici la trecerea Nistrului spre Romania.

 După colapsul URSS, am asistat la renaşterea conceptului diversionist numit  Transnistria, sustinatorii sai  reuşind să demonstreze faptul că această entitate există şi rezistă, doar pentru că este menit sa fie un cap de pod al Rusiei spre Balcani şi, totodată, un mijloc de a împiedica unirea Moldovei cu România.

 

 

 

 

 

 

Harta R. Moldova si Transnistria

 

 

 

Mai mult,se vede că, în ciuda politicii de colonizare cu slavi a acestei regiuni, românii continuă să reprezinte cea mai numeroasă comunitate în Transnistria, însă ei continuă să fie oprimaţi de regimul ilegal de la Tiraspol, capitala acestei entităţi politice si statale diversioniste.

 

 

18/07/2016 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

DE LA NISTRU LA BUG : TRANSNISTRIA

 

 

 

 

 

 

ROMÂNII MARTIRI DIN TRANSNISTRIA ŞI RUSIA IMPERIALISTĂ

DE LA NISTRU LA BUG: TRANSNISTRIA

 

Transnistria inseamna mai mult decât teritoriul secesionist, autoproclamat in 1990 sub numele de Republica Moldoveneasca Nistreană, este de fapt, laboratorul unde imperii succedsive, albe, roşii şi federate au lucrat neostoit la “identitatea şi limba moldovenească”.

Sanda Galopentia a sintetizat miezul “proiectului transnistrean” : moldovenii sunt slavi.

Români sunt doar cei din „Valahia” şi vorbesc o limba “salonica”, deformata de imprumuturi din lb. franceza.

Romanii vor “inrobirea “ moldovenilor, atit cei din Moldova si cei din Basarabia, cât si pe cei din “republică”…Moldovenii, la rândul lor au misiunea de a-i “dezrobi” pe toţi moldovenii de sub dominaţia românilor imperialişti ( Editura Enciclopedica,2006, p.LXX ).

Pâna spre sec. 15, pusta de dincolo de Nistru se împarţea între Podolia litvană, apoi poloneză si tătarii Olatului Oceacovului  (Ucraina Hanului, spre deosebire de Ucraina cazacilor zaporojeni întinsă dincolo de Bug, pâna la Nipru si Don ).

 Atunci, drumul comercial catre Caffa genovezilor (Feodosia) trecea prin Olatul tataresc, drum care pina spre 1600 se numi “szlak valahicus”, adica sleahul romanesc. La 1455, sub Petru Aron, cetatea Lerici era moldoveneasca.

Prin 1703 tirgusoarele Rascov si Camionca facea parte din zestrea Ruxandrei, fata lui Vasile Voda. Romanii moldoveni patrunsesera in toata Transnistria si chiar dincolo, spre est, in Transbugia. In 1679 domnul Moldovei devine hatmanul Ucrainei, caci, zice cronica anonima a Tarii Moldovei : “vezirul dădu Ucraina cea mica Ducăi Vodă”.

 Vodă işi ia în serios hătmania şi-şi stabileşte curţi (resedinţe) la Ţiganca pe Nistru ţi Pecera pe Bug.

Lucrurile se schimbă în 1792,când Rusia obţine Ucraina Hanului iar Nistrul devine hotar între Moldova şi Rusia.

Dupa ocuparea in 1812 a Basarabiei, Soroca mai tine o vreme Rascovul si Movilaul, iar moldovenii colonizează stepa transnistreană intemeind satele Catargi, Cantacuzinesti, Cantacuzinovca.

Administrativ, regiunea e alocata insa guberniilor Podoliei, Ekaterinoslavului si noii oblastii a Oceacovului. Tinuti in pumnul strins al panslavismului rus, romanii au presimtirea istoriei si cer unirea in cadrul unui stat national unitar (Kiev,1916).

 La Congresul invatatorilor moldoveni, Justin Fratiman revedinca dreptul la folosirea lb. romane in scoala si biserica (Odeasa,mai 1917).

Congresul soldatilor moldoveni, solicita, din nou, prin Toma Jalba, unirea si recunoasterea lb. romane (Chisinau, oct.1917).

 La Congresul romanilor transnistreni (Tiraspol, dec.1917) revendicarile sunt explicite: unire si lb. romana in administratie, spital, scoala si biserica.( Motivarea lor este induiosatoare : “ Rugaciunea …sa fie pi limba norodului moldovenesc ca fiistecare batrin sau tinar santaleaga cu ci fel di rugaciunie marge preutul patru dinsii in-naintea lu’Dumnadzau.”).

Neajutorati, romanii din Transnistria râmân în afara Unirii din 27 martie 1918.

Credeti ca asta-i tot? Ei bine nu : abia acum se asterne intunericul. Printr-o simetrie perversa, granita problematica de la Prut isi gaseste perechea la hotarul insingerat de la Nistru.

Actuala “republica moldoveneasca nistreana” acopera doar o parte a Transnistriei lui Duca Voda, restul ramine un drept de superficie al Ucrainei. Cum s-a ajuns aici ?

Puterea sovietelor nu se impaca cu actul Unirii din 1918 si dupa o diversiune esuata (“rascoala” de la Tatar Bunar ) Moscova creeaza pe data de 12 oct. 1924 Republica Sovietica Socialista Autonoma Moldoveneasca, cu capitala la Balta ( mutata in 1929 la Tiraspol), unitate subordonată pe linie de partid si de stat Republicii – surori, nu fraţeşti- Sovietice Socialiste Ucrainiene.

 Stalin recunoaste astfel, indirect, ca intre Nistru si Bug, traiesc peste 300.000 de romani ( peste 60% din populatia regiunii).

În 1933 funcţionează aici şi o “Uniune de luptă pentru eliberarea Basarabiei de sub jugul ocupanţilor romani”.

Partidul Comunist Român aderă şi până la podul de flori de la Prut din 1990 nu a încetat sa susţină”ideea” cu neclintită consecvenţă revoluţionară…

Pe data de 9 noiembrie 1924 are loc la Birzula prima sedinta a Comitetului Central al noii republici. Tovarasul Soncev incheie şedinţa cu entuziasta lozincă :

“Traiasca si infloreasca Republica Autonoma Sovietica Socialista Moldoveneasca, leaganul Romaniei sovietice.”

Acum, intelegeti?

Reinstalaţi în Basarabia, dupa Ultimatumul din iunie, sovieticii adoptă pe 2 aug.1940, la a 7-a sesiune a Sovietului Suprem “Legea cu privire la formarea Republicii Sovietice Socialiste Unionale Moldoveneasca”, venind, bineinţeles,” in intîmpinarea doleanţelor oamenilor muncii… dupa principiul dezvoltarii libere a nationalitatilor”.

Frontiera o stabileste Sovietul Suprem al R.S.S.Ucrainiene. Mentionam momentul 1990 al infiintarii Republicii Moldovenesti Nistrene si avem astfel toate etapele unui proiect, inghetat intre extremitatile Asiei si periferia Europei, pe linia de centura a unei anume Federatii…

 

LOCALIZAREA TRANSNISTRIEI. TRANSNISTRIA IN ANTICHITATE

 

Transnistria îşi derivã numele de la rîul Nistru, rîu ce timp de secole a fost hotarul de răsărit al Principatului Moldovei. Numele este de origine celticã, fiind înrudit cu Istrul (Dunãrea), Niprul şi Donul şi însemnînd curs de apă. Grecii antici îi spuneau Tyras, la fel ca şi cetăţii de la vărsarea lui în Mare, viitoarea Cetate Albã.

Conform informaţiilor oferite de Ptolemeu în cartea a III-a a Îndreptarului geografic, Nistrul se afla la marginea de răsărit a marelui regat al Daciei: „Dacia se mărgineşte la miazănoapte cu acea parte a Sarmaţiei europene [regiunea dintre Vistula şi Don], care se întinde de la muntele Carpatos pînă la cotitura pomenită a fluviului Tyras […], la apus cu iazigii metanaşti, pe lîngă rîul Tibiscos (Tisa) pînă la Axiopolis de unde, pînã în Pont şi la gurile sale, Dunărea se numeşte Istru…” (Iazigii metanaşti locuiau între Tisa şi Dunăre.

Numele de metanaşti a fost dat de greci şi ar însemna “dupã mutare”. Asta pentru că grecii i-au cunoscut pe vremurile cînd locuiau în răsăritul Daciei, împreunã cu roxolanii, înainte de a se muta.) şi prezenţa romană este atestată dincolo de Nistru, celebrul Val defensiv al lui Traian împotriva barbarilor tăindu-l mai sus de vărsare şi oprindu-se către gura Bugului (dupã Dimitrie Cantemir, la Don).

Românii în Transnistria în evul mediu. Documente ale domnitorilor Moldovei în mod formal, în Evul mediu de la acest rîu la est se întindea Marele Ducat al Lituaniei. Mulţi români locuiau însă şi antestepele mai de la răsărit ale Transnistriei (Pămîntul de peste Nistru), risipiţi în mici comunităţi, rurale în special. Transnistria a fost în trecut o regiune aridă şi subpopulată, ea începînd să fie colonizată spre anul 1500 în special de către ţărani moldoveni care treceau Nistrul în căutare de pămînt liber şi de către ceva tătari, graniţele acestei regiuni nefiind pe atunci, nici măcar vag, delimitate în maniera în care sînt delimitate părţile unui întreg teritoriu.

Vecinătatea la răsărit cu alte state a fost pentru Moldova mai degrabă teoretică decît efectivă pînă către secolul XIX.

La răsărit de Nistru menţionările vieţii româneşti se întîlnesc pe întregul parcurs al Evului Mediu.

Cea mai veche posesiune moldoveneascã atestatã la est de rîul Nistru a fost castelul Lerici de la intrarea în estuarul Niprului (unde mai tîrziu va fi cetatea Vozia – Oceakov), castel capturat de piraţii moldoveni de la genovezi în timpul domnitorului Petru Aron (în 1455). Cetatea Mangop din îndepãrtata Crimee a avut şi ea legături cu Moldova, fiind stăpînită de cumnatul lui Ştefan cel Mare.

Domnitorul moldovean s-a căsătorit cu prinþesa de ilustră ascendenţă bizantinã Maria de Mangop, căsătorie care i-ar fi justificat dreptul la titlul de împărat al Bizanţului în momentul unei eventuale eliberări a Constantinopolului printr-un efort creştin concertat, vis pentru care Ştefan a lucrat neobosit aproape o jumãtate de veac.

Un singur domn moldovean, Duca Vodă, a stăpînit în Evul Mediu regiunea implicată împreunã cu Ucraina (scaunul ucrainean fiind la cetatea Nemirova – Niemirow în poloneză, pe Bug). Totuşi, nici o organizare aparte nu este cunoscută pentru Transnistria pînă ceva mai aproape de zilele noastre, şi asta în primul rînd deoarece era aproape pustie.

 Pe lîngă specificul oarecum uscat al regiunii, al doilea motiv pentru care nordul Mării Negre a rămas slab populat pentru mult timp a fost şi prezenţa tătărască, atît militară cît şi civilă, care îngreuna încercările de întemeiere a unei vieţi civilizate de tip est european şi împiedica înfiriparea unei continuităţi propice extinderii spre est a statalităţii efective moldoveneşti ori eventual poloneze.

S-ar putea pune problema dacă românii aşezaţi în vechime în Transnistria şi descendenţii lor pot căpăta (sau păstra) numele de moldoveni, cîtă vreme teritoriul lor nu a fost decît vremelnic şi parţial posesiune a Principatului numit Moldova. Cel mai probabil numele de moldoveni le este potrivit, deoarece în zdrobitoarea lor majoritate, românii transnistreni au venit din Moldova de dincoace de Nistru, au ţinut legături culturale şi de sînge cu cei din apus şi au vorbit aceeaşi limbã şi acelaşi grai cu ei.

Păstorii ardeleni, al căror larg areal de circulaţie cu turmele este bine cunoscut (Dobrogea, Balcani, stepele de la răsărit) trebuie să fi avut o contribuţie neglijabilă la elementul român de peste Nistru. Există menţiuni ale prezenţei negustorilor munteni în Transnistria, dar numărul acestora trebuie să fi fost de asemenea neglijabil.

 

DESPRE APARITIA RUSIEI LA NISTRU

 

Aproximativ de la începutul secolului al XVI-lea, Rusia a avut mereu mai mult teritoriu decît populaţie, şi ca atare a efectuat colonizări masive din aproape toate popoarele Europei, uneori strămutînd populaţia unor regiuni întregi cu forţa („sila”!) între graniţele ei.

În această idee, merită menţionat că în urma războiului ruso-turc dintre 1735 şi 1739, generalul rus Burkhard Christoph von Munnich (de origine germană, născut în Oldenburg) a ridicat „toţ oamenii din ţinutul Hotinului şi di pe marginea Cernăuţului”, aproximativ o sută de mii de oameni şi s-a retras în Rusia cu armatele şi această pradă.

 Ion Neculce ne mai spune „şi împărţè pre oameni ca pre dobitoaci. Unii le lua copii, alţii bărbaţii, alţii muierile. Şi-i vindè unii la alţîi, fără leac de milă, mai rău decît tătarîi. Şi era vreme de iarnă. Bogate lacrămi era, cît s-audze glasul la cer.” Pînă astăzi au rămas aceste regiuni sărace în populaţie românească, urmare a „samavolniciilor” (cuvînt de origine slavă) ruseşti.

Ca pas premergător în planul de a recrea regatul Daciei, un regat supus Rusiei, ţarina Ecaterina a II-a a colonizat spaţiul gol din sudul „Rusiei Noi” cu români nu doar din Moldova ci şi din ţara Românească şi Transilvania. Românii erau atraşi de scutiri de taxe, scutirea de serviciu militar, decontarea cheltuielilor de strămutare, promisiunea de autonomie cu păstrarea legilor, limbii, organizării bisericeşti şi chiar a pecetei moldoveneşti cu cap de bour.

Demersul a început în 1769 şi a fost soldat cu colonizarea a mii de familii de o parte şi de alta a rîului Bug. Alexandru Mavrocordat fusese desemnat să stăpînească în numele împărătesei această intenţionată „Moldovă Nouă”.

Alexandru al II-lea Mavrocordat Firaris domnise în Moldova în anii 1785 şi 1786. De aici el plecase în Rusia. I s-a spus Firaris (fugarul), poate pentru a-l deosebi de vărul său Alexandru I Mavrocordat zis Delibei, care şi el a domnit în Moldova între 1782 şi 1785.

Imperiul Rusesc nu a atins Nistrul înainte de 1792, anul în care întreaga „Transnistrie” a trecut sub administraţie rusească. Extinderea teritorială pînă la linia Nistrului a fost făcută sub comanda mareşalului Suvorov.

Alexandr Suvorov este unul din cei mai cunoscuţi mareşali din istoria Rusiei, remarcîndu-se în special prin victorii asupra unor forţe superioare, în bătălii purtate atît în estul cît şi în centrul Europei.

În 22 septembrie 1789 Suvorov a învins la Mărtineşti (în apropiere de Rîmnicu Sărat) trupele turceşti conduse de marele vizir Koca Yusuf Paşa – luptă care i-a adus titlul de conte de Rîmnic din partea ţarinei Ecaterina cea Mare a Rusiei. Cam la jumătatea drumului dintre Rîmnicu Sărat şi Focşani există un monument care celebrează victoria marelui general.

Armate ruseşti au staţionat în principatul Moldovei cu prilejul diverselor războaie şi înainte de 1792, şi după. Petru I cel Mare a ajuns la Iaşi cu armatele sale în 1711, ca aliat şi prieten al lui Dimitrie Cantemir.

Trupe ruseşti au mai staţionat în principat şi în 1739, între 1769 şi 1774, 1789 şi 1792, 1806 şi 1812, cînd ocupaţia s-a soldat cu raptul teritorial al unei jumătăţi întregi a Moldovei, de la rîul Prut pînă la Nistru. Între 1828 şi 1834 a fost ocupată atît Moldova cît şi ţara Românească.

 Au urmat ocupaţiile dintre 1848 şi 1849, 1853 şi 1856. Războiul de Independenţă împotriva Imperiului Otoman, în care Rusia a fost aliată a României (născută ca stat modern în 1859 prin unirea celor două principate autonome româneşti), s-a soldat cu o ocupaţie militară (1877-1878) şi somaţii dure din partea rusă, punînd armatele aliate în poziţii adverse.

 Recunoscînd inferioritatea militară şi lipsită de suport internaţional, România a cedat ca urmare a somaţiilor Rusiei cele trei judeţe româneşti din stînga Prutului, Cahul, Izmail şi Bolgrad, retrocedate principatului Moldovei în 1856 prin tratatul de pace succesiv războiului Crimeei.

Ultima ocupaţie a spaţiului românesc a durat din 1944 pînă în 1957, mascată de o falsă prietenie româno-sovietică născută peste noapte şi garantînd prin prezenţa armatei ruse practic vasalitatea necondiţionată a României.

Pămîntul de dincolo de Nistru – Transnistria – poartă acest nume abia din secolul XX. Atît în accepţiunea românească cît şi în cea rusească, Cisnistria se subînţelege ca fiind partea dreaptă, de apus, dinspre România a Nistrului, Transnistria (Prednistrovia) fiind partea stîngă, dinspre răsărit.

Rusia ţaristă a intenţionat să dea noii gubernii din răsăritul Nistrului numele de Moldova Nouă, ulterior însă decizia a rămas pentru Rusia Nouă.

 

 Imagine similară

RÂUL NISTRU

 

Oraşul Tiraspol a fost întemeiat chiar în anul mutării frontierei – 1792, pe locul unei mai vechi aşezări de pescari moldoveni numită Sucleia Veche, faţă în faţă cu cetatea Tighina, fortificată de turci şi important punct otoman de presiune militară începînd cu prima jumătate a secolului al XVI cînd Moldova a pierdut-o în timpul lui Petru Rareş.

La început a fost un fort de lemn purtînd numele de Sredneaia – De Mijloc – apoi capătă numele de Tiraspol prin ucazul ţarinei Ecaterina a II-a.

 Pe măsura avansării către sud şi vest, ruşii au dat peste vestigiile civilizaţiei vechilor greci, care i-au fascinat deosebit. Astfel se explică denumirea de Tiraspol pentru noua aşezare după numele grecesc din antichitate al rîului Nistru şi al Cetăţii Albe de la vărsarea în Marea Neagră.

 În mod similar şi-a primit numele Odesa (întemeiată în 1794, peste aşezarea Hagi-bei), de la vechea cetate grecească Odessus (azi Varna în Bulgaria), Ovidiopol (întemeiată în 1792, peste aşezarea Hagi-dere), de la poetul roman exilat la Tomis.

Alte toponime create în aceeaşi perioadă au fost Herson (1788), Eupatoria, Leukopol, Sevastopol, Simferopol, Phanagoria, Theodosia (vechea cetate Caffa), Olbiopol (1781) de la cetatea Olbia de la gura Bugului.

Oraşul Tiraspol a fost parte a guberniei Rusiei Noi (Novorosia – 1795), Nikolaev (1802) şi Herson (1806).

Colonizările în sudul nou al imperiului au început între Don şi Nipru (stepa Nohai) după 1792, între Bug şi Nistru (stepa Edisan) după 1793. În 1812 deja Rusia îşi mutase frontiera mai departe, înglobînd jumătate de Moldovă ca gubernie a Basarabiei.

 După 1812 deci a început şi colonizarea cu alogeni a Moldovei răsăritene, în special în zona Basarabiei propriu zise, adică în stepa Bugeacului (de la Dunăre şi mare pînă la Tighina).

Numele de Basarabia (folosit totuşi forţat în acest caz) a fost potrivit ales, dat fiind că un stat numit Moldova continua să existe, iar Basarabia era o denumire românească autohtonă.

 În plus, alipirea Basarabiei la Rusia ridica mai puţine suspiciuni şi adormea vigilenţa polilor de putere mai slab informaţi în chestiunea românească dar care ar fi putut interveni în apărarea teritoriului şi intereselor româneşti grav lezate de ocupaţia rusă din 1812.

La est de Nistru colonizările nu au fost făcute doar cu alogeni. În ţara Edisan, numită şi Ucraina Hanului (Ucraina înseamnă zonă de frontieră), ţarina Ecaterina a împărţit după 1792 domenii şi la numeroşi boieri moldoveni (fiecăruia între zece mii şi douăzeci şi cinci de mii de hectare) din familii ilustre precum Cantacuzino, Sturza, Catargiu, Balş şi altora.

Aceste împroprietăriri au dus la crearea a aproximativ douăzeci de noi sate prin colonizarea a patru mii de moldoveni veniţi din dreapta Nistrului.

În 1799 consilierul ţarist Sumarokov nota în vizita sa în teritoriile nou anexate „în Ovidiopol locuitorii mai toţi sînt moldoveni şi greci şi numai puţini ruşi.

Toţi sînt negustori cu marfă de la Akkerman [Cetatea Albă]. Tiraspolul are numai 350 de case, iar locuitorii sînt: maloruşi [ruşi mici, adică ucrainenii de astăzi], moldoveni, munteni, evrei şi ţigani.”

Despre tîrgul Dubăsari spune că este locuit în primul rînd de moldoveni, apoi de greci, bulgari, evrei şi „numai cîţiva ruşi” – fiind vorba probabil de administratorii nou sosiţi. Consilierul menţionează în trecerea sa că toate satele din răsăritul Nistrului sînt moldoveneşti (trece personal prin Mălăieşti, Butor, Taşlîc, Puhăceni).

Coloniştilor alogeni în Moldova li s-au oferit de către Rusia ţaristă condiţii cît se poate de bune, pentru a atrage cît mai mulţi şi a schimba realitatea etnică din teritoriu. Fiecărei familii de colonişti ruşi, ucraineni, bulgari sau nemţi i s-a oferit o suprafaţa de pînă la 50 de hectare de pămînt, inventar agricol şi alte înlesniri.

Moldovenilor li se ofereau condiţii similare doar dacă plecau din Moldova pentru a coloniza Crimeea, Caucazul sau Siberia îndepărtată. Mulţi au plecat împinşi de sărăcie şi politica rusească a populaţiei, întemeind sate din Crimeea pînă la fluviul Amur.

Mihai Frunză, un conducător de geniu al Armatei Roşii din timpul Revoluţiei din 1917, era descendentul unei astfel de familii româneşti din Basarabia sau Transnistria. S-a născut în Asia Centrală, la Bishkek, în Kyrgyzstanul de astăzi.

 A murit în 1925, iar în 1926 numele său a fost dat capitalei Kyrgyzstanului, sub forma Frunze, rămînînd astfel pînă în 1991 cînd a revenit la Bishkek – după ce statul unde s-a născut şi-a dobîndit independenţa. Atît numele său cît şi al capitalei poate fi găsit doar sub forma Frunze în cărţi sau pe hărţi, deoarece în rusă nu există nici sunetul ă şi nici litera care să îl redea.

 

TRANSNISTRIA LA SFIRŞITUL PRIMULUI RĂZBOI MONDIAL

 

Moldovenii rupţi de ţarã în 1812, organizaţi într-o Republicã Democraticã Moldoveneascã, s-au unit cu Regatul României la 27 Aprilie / 9 Mai 1918. Organul legiuitor care a hotărît Unirea cu ţara s-a numit Sfatul Ţării, fiind un parlament de largă reprezentare democratică. Sfatul Ţării a luat naştere ca urmare a Congresului ostaşilor şi ofiţerilor moldoveni care a avut loc la 20 octombrie 1917 la Chişinău, congres la care s-a hotãrît autonomia Basarabiei precum şi convocarea Sfatului Ţării şi configuraţia acestuia.

Din partea moldovenilor din Transnistria s-a adresat congresului delegatul Toma Jalbă, cu următoarele cuvinte: „…vă întreb pe domniile voastre, fraţilor, fraţii mei şi neamurile mele – că sîntem noi moldoveni dintr-un sînge, – cui ne lãsaţi pe noi moldovenii?

De ce sîntem rupţi din coasta Moldovei şi trăim pe celãlalt mal al Nistrului? Noi rãmînem ca şoarecii în gura motanului? Fraţii noştri! Nu ne lãsaţi, nu ne lepădaţi şi nu ne uitaţi. şi dacă ne veţi uita, noi malul Nistrului îl vom săpa şi vom îndrepta apa pe dincolo de pămîntul nostru.”

Toma Jalbã a primit aclamaţiile delegaţilor ridicaţi în picioare, care strigau „Nu vă vom uita!” Ion Buzdugan i-a dat la tribunã răspunsul la rugăminte, promiţînd „Nu vă lăsăm, fraţilor, veniţi în braţele noastre.

Nistrul îl vom săpa împreună şi vom îndrepta apa lui pe dincolo de hotarul sufletului românesc, pentru ca nimic să nu ne mai despartã.”

Ca urmare a discuţiilor purtate de Congresul ostaşilor şi ofiţerilor moldoveni, componenţa Sfatului Ţării a fost hotãrîtă a fi 70 % moldoveni (84 de locuri), 30 % celelalte naţionalităţi (36 de locuri). S-a hotãrît ca, în plus peste aceste 120 de locuri, să se acorde 10 locuri românilor transnistreni.

Tratatul de pace de la Versailles a lăsat mulţi români în afara graniţelor etnice şi istorice ale pãmîntului românesc.

La est de Nistru, în special în imediata apropiere a rîului, locuiau un important număr de români în mase compacte. Românii transnistreni au dorit şi au reuşit să obţină recunoaşterea autohtoniei şi identităţii lor prin crearea unei Republici Autonome Socialiste Sovietice Moldoveneţti în 1924.

Originile statalităţii transnistrene pot fi căutate însă în 1917, cînd are loc la Tiraspol Congresul moldovenilor de dincolo de Nistru (17 – 18 decembrie). Delegatul Sfatului Ţării din Basarabia, G. Mare, a fost prezent la lucrările congresului transnistrean, aducînd în dar un steag tricolor care a fluturat pe clădirea congresului.

A înmînat acest steag zicînd: „Acesta este steagul neamului nostru românesc şi pentru izbînda lui luptăm cu toţii în aceste vremuri de mari prefaceri. Neamul nostru care a fost pînă acuma apăsat de străini nu trebuie să mai fie de aici încolo rob nimănui.”

Deputaţii transnistreni pretind condiţii de autonomie (în situaţia destrămării Imperiului Rusesc); ei mai cer alipirea Transnistriei la Basarabia. Ei mai spun „Vrem să ne soedinim [lipim] la Basarabia”.

În ciuda acestor năzuinţe, românii transnistreni au rămas în afara ţării după semnarea tratatele de pace, în interiorul Rusiei Federative (mai tîrziu redenumită U.R.S.S.).

 

REPUBLICA AUTONOMĂ SOCIALISTĂ SOVIETICĂ MOLDOVENEASCĂ

 

Urmînd deciziei Guvernului Sovietic de la 3 august 1923 privind naţionalităţile şi libera folosire a limbii materne, delegaţii satelor româneţti au ţinut un congres la 3 septembrie, acelaşi an, în oraşul transnistrean Balta.

Ca urmare a acestor demersuri, la 12 octombrie 1924 se creeazã Republica Autonomã Socialistă Sovieticã Moldovenească în cadrul Ucrainei, capitală fiind oraşul Balta. Era prima entitate statală a Transnistriei.

În aprecierea acestui act trebuie luată în seamă, pe lîngă deschiderea democratică din Uniunea Sovieticã, şi intenţia Rusiei Sovietice de a folosi crearea noului stat ca mijloc de agitaţie politică atît în stînga Nistrului (în fosta gubernie ţaristă a Basarabiei, 1812 – 1917) cât şi pe plan internaţional în vederea unei ulterioare expansiuni către vest. Declarativ, frontiera vestică a Republicii Autonome Socialiste Sovietice Moldoveneşti a fost fixată pe rîul Prut, în inima Moldovei istorice. RASSM se întindea de-a lungul frontierei de est a României, din dreptul judeţului Hotin pînă la limanul Nistrului.

 

 

Harta Republicii Autonome Socialiste Sovietice Moldoveneşti

– Transnistria – (1930)

 

 

Congresul Pan-Moldovenesc a fixat graniţele noii republici şi constituţia la Bîrzula în aprilie 1925. Conform statisticii sovietice, republica nou creată avea o componenţã etnicã de 46% ucraineni şi 32% români, întinzîndu-se pe un teritoriu de 8100 de kilometri pãtraţi, împãrţit administrativ în 11 raioane: Balta, Bîrzula, Camenca, Crut, Dubăsari, Grigoriopol, Ananiev, Ocna Roşie, Rîbniţa, Slobozia şi Tiraspol. În 1928 capitala a fost mutată de la Balta la Tiraspol.

Deşi existenţa RASSM a constituit o ameninţare ideologică pentru statul român, republica moldovenească a asigurat întîrzierea procesului de ucrainizare şi rusificare, conservarea limbii şi elementului etnic românesc.

 În acest spaţiu au funcţionat 145 şcoli româneşti gimnaziale, 18 şcoli româneşti de rang liceal, un institut agronomic, unul pedagogic şi unul politehnic, toate cu predare în limba română. Populaţie şcolară românească era de 24.200 din care 800 studenţi.

Un important număr de ziare în limba română au existat în republică, la fel un teatru şi un radio românesc.

Din 1933 grafia folosită în „Transnistria” a fost grafia latină, pentru care Republica Unională Moldovenească (actuala Republicã Moldova) a trebuit să lupte zeci de ani, pînă în pragul obţinerii Independenţei.

De asemenea demn de menţionat este şi faptul cã glotonimul folosit în republica autonomã interbelicã a fost limba românã, după cum reiese din paginile săptămînalului transnistrean „Plugarul roşu” din 21 august 1924 : „s-a hotărît ca în şcoale, case şi în aşezãminte de culturã româneascã sã se întrebuinţeze limba româneascã”.

 Teoria etnicitãţii şi limbii moldoveneşti ca opuse etnicităţii şi limbii române trebuie deci căutată în perioada mai nouă. Această teorie pseudoştiinţificã are şi azi susţinătorii ei, în zdrobitoare majoritate rusofili, în întreaga Republica Moldova (dar mai ales în zona separatistă transnistreană) şi ţinteşte să arate ca justificată separaţia politică a românilor din Moldova răsăriteană de ceilalţi români.

 Încercarea din 1996 a preşedintelui Republicii Moldova, domnul Mircea Snegur, de a schimba denumirea limbii de stat din moldoveneascã în românã s-a soldat cu eşec.

Deşi limba de stat este numită moldovenească, limba utilizată de facto în Republica Moldova în instituţii şi publicaţii nu este idiomul moldovenesc al limbii române (care a avut rolul decisiv la formarea limbii române literare actuale), ci aceeaşi limbã românã literarã folositã şi în statul român.

În 1937 a avut loc o schimbare importantă în politica sovietică, ca urmare a acestei noi direcţii intelectualitatea din RASSM fiind acuzată că a făcut jocul duşmanului de clasã şi fiind exterminată.

Guvernul republicii şi numeroşi scriitori transnistreni au fost executaţi (între ei Nicolae Smochină, Toader Mălai, Nicolae Ţurcanu, Simion Dumitrescu, Petre Chioru, Mihai Andreescu, Mitrea Marcu, Alexandru Caftanachi, Iacob Doibani, Ion Corcin, Dumitru Bătrîncea, Nistor Cabac).

Atrocităţile staliniste au atins şi mediul rural, în satul Butor din raionul Grigoriopol de pildă fiind împuşcaţi 167 bãrbaţi din cei 168 existenţi (al 168-ulea fiind denunţătorul).

Un mare număr de transnistreni au fugit în această perioadă în România stabilindu-se la Chişinău, Iaşi şi Cluj. Mulţi au fost împuşcaţi de grănicerii ruşi la trecerea Nistrului, masacrarea lor fiind subiect de scandal internaţional (cum a fost de pildă uciderea a 40 bărbaţi, femei şi copii din satul Olăneşti la 23 februarie 1932).

Colonizările de alogeni au fost intense în mica republică moldoveneascã, fiind cauzate în mare parte de lipsa forţei de muncă specializate şi de lipsa intelectualităţii.

Ca urmare a imigraţiei, în 1928, din 14.300 de muncitorii industriali numai 600 erau moldoveni. În mediul rural situaţia a fost inversã: ca urmare a colectivizãrii forţate, 2.000 de familii au fost deportate în Kazakhstan.

Crearea unui minuscul stat românesc în Uniunea Sovieticã a fost privitã cu suspiciune în ţară; oarecum surprinzător, o părere aparte, puţin naivă ce e drept, a avut istoricul Nicolae Iorga, care afirma plin de optimism că gestul Uniunii Sovietice este binevenit, el arătînd clar întregii lumi că pretenţiile României la tratatele de pace nu s-au apropiat nici pe departe de punctul pînă la care ar fi putut ajunge.

 

 

 

 

Ocuparea Basarabiei de către URSS. Republica Unională Socialistă Sovieticã Moldovenească

 

 

Lipsit de aliaţi şi pus în incapacitatea de a valorifica garanţiile obţinute după tratatele de pace care au încheiat primul război mondial, statul român cedează ca urmare a celor două ultimatumuri sovietice teritorii importante din trupul principatului Moldovei: Basarabia, Bucovina de Nord şi ţinutul Herţa, ultimul niciodată situat în afara graniţelor naţionale pînă în odiosul an 1940.

Ca act normal pe firul evenimentelor, a urmat unificarea RASSM cu pretinsele teritorii sovietice pînă la rîul Prut.

 Moscova a înaintat propunerea ca în componenţa Ucrainei să intre judeţul basarabean al Hotinului, ţinutul bucovinean al Cernãuţilor (niciodată de la fondarea Moldovei în posesie ruseascã pînã în 1940), precum şi două raioane transnistrene din fosta Republică Autonomă Socialistă Sovietică Moldovenească, restul pămîntului moldovenesc urmînd să constituie noua republică unională moldovenească.

 Ucraina însă, prin preşedintele Sovietului Suprem al Ucrainei, solicita, pe lîngă Cernăuţi şi Hotin, şi ţinutul basarabean al Cetăţii Albe şi nu mai puţin de opt din raioanele vechii RASSM, adică marea lor majoritate.

La 2 august 1940 Sovietul Suprem al URSS a adoptat legea formării Republicii unionale Socialiste Sovietice Moldoveneşti în varianta propusă de Ucraina.

Prima capitalã a RASSM, Balta, trecea în componenţa Ucrainei.La 10 mai 1941 s-a dat curs cererii doar a două sate de a trece din componenţa Ucrainei în componenţa Moldovei sovietice, din mai multe care înaintaseră această solicitare. Toţi românii din Uniunea Sovietică rămaşi în afara graniţelor noii republici şi-au pierdut autonomia şi drepturile de a-şi utiliza oficial limba maternă.

JUDEŢELE ROMÂNEŞTI DIN TRANSNISTRIA

Mai jos amintim cîteva din localităţilor din fosta RASSM care treceau la Ucraina: Lunga, Hîrtop, Visterniceni, Borş, Dabija, Carleşti, Şerpa, Culmea Veche şi Nouă (în raionul Bîrzu), Valea Hoţului, Tocila, Grecu, Perişori, Handrabura, Şalpani (în raionul Nani), Păsat, Holmu, Pîrlita, Pãsăþel, Mironi, Bãnzari, Bursuci, Moşneanca, Raculova, Herbina (în raionul Balta), Budăi, Buza, Strîmba, Broşteni, Slobozia, Buchet, Timcău, Ploþi, Şerbi (raionul Crutîi), Ocna Roşie, Clăveni, Tiscolung, Tiscol, Odaie, Ideia, Coşari, Dihori, Mironi, Slobozia, Dubău, Ţîbuleanca, Sahaidac, Topala, Ciorna, Perlicani, Basarabia, Bahta, Mălăieşi, Ilie, Brînza, Untilovca, Găvănosu (raionul Ocna Roşie). Multe din toponimele româneşti vor fi schimbate pentru a se pierde informaţiile asupra întemeierii lor şi a da o altă coloratură etnică: Bîrzu în Kotovsk, Mãrculeni în Dimovka, Voloşca în Pisariovka, Întunecata în Svetloe, Nani în Ananiev, Vrabie în Vradievka, Valea Hoþului în Dolinskoie, Mãlai în Karataevka, Urîta în Elenovka şi aşa mai departe.

http://www.youtube.com/watch?v=50txyyCYGi8&feature=related

TRANSNISTRIA IN TIMPUL CELUI DE-AL DOILEA RAZBOI MONDIAL

 

În timpul celui de al doilea rãzboi mondial România a administrat Transnistria dintre Nistru şi Bug împărţind-o tot în judeţe (treisprezece la număr), însă neîncorporînd regatului provincia, ci punînd un guvernator în fruntea ei.

Aceste judeţe erau: Ananiev, Balta, Berezovca, Dubăsari, Golta, Jugastru, Movilău, Oceacov, Odesa, Ovidiopol, Rîbniţa, Tulcin şi Tiraspol.

Suprafaţa Transnistriei româneşti era de 39.733 kilometri pătraţi, avînd cele 13 judeţe amintite, 1292 de comune şi două municipii, Odesa şi Tiraspol. Populaţia era în 1942 de 2.326.226, faţă de 3.492.552 înainte de război (trebuie ţinut cont de incorporările făcute de armata sovietică).

Administraţia românească a însemnat pentru transnistreni întoarcerea creştinismului şi o gură de aer proaspăt pentru elementul românesc. Din cele peste 1.000 de biserici desfiinţate de comunişti, în 1943 nu erau încã reparate doar 76.

 

Alături de 219 preoţi localnici mai slujeau 250 preoţi din ţarã. Merită să ne amintim că războiul României în răsărit s-a desfãşurat sub semnul crucii, el numindu-se „Războiul sfînt împotriva bolşevismului”. 

S-au organizat cursuri pentru 800 cadre didactice româneşti din Transnistria, au apãrut publicaţii numeroase şi s-au creat cinematografe în Tiraspol, Ananiev şi Odesa.

La Tiraspol s-a înfiinţat Liceul românesc Duca Vodã. În satul Hîrjău au fost repatriaţi români din Kuban (504 familii de dincolo de Bug au fost repatriate între Prut şi Bug la începutul acţiunii).În 1943, la Muzeul Militar Naţional din Bucureşti, a sosit de la Odesa un steag trimis de mitropolitul Visarion, şeful Misiunii Române Bisericeşti pentru Transnistria.

Steagul a fost identificat ca aparţinînd lui Constantin Ipsilanti, domn al Moldovei (martie 1799 – iunie 1801) şi al Ţării Româneşti (între 1802 şi 1807, cu întreruperi).

Descoperirea unui astfel de steag în Transnistria, steag atît militar cît şi bisericesc, confirmă strînsele legături culturale existente între cele două maluri ale Nistrului din Evul Mediu pînă spre epoca modernă.

Cu toate că administraþia româneascã a emis în timpul celui de al doilea război mondial timbre poştale destinate exclusiv Transnistriei, nici un fel de monedã metalicã aparte nu este cunoscută pentru spaţiul în cauză înainte de încetarea războiului de la Nistru (1992). 

Au existat doar bancnote, emise de INFINEX – Institutul de Finanţare Externă, care au circulat în Transnistria în timpul celui de al doilea război mondial.Trei emisiuni poştale au fost emise, în 1941, 1942 şi 1943, douã cu Duca Vodă şi una cu Miron Costin. Conform revistei Filatelia (numãrul din noiembrie-decembrie 1990) aceste timbre au fost puse în circulaþie doar prin oficiile poştale transnistrene.

DESPRE AUTOPROCLAMATA REPUBLICA MOLDOVENEASCA TRANSNISTREANA

 

Naşterea autoproclamatei republici transnistrene este strîns legate de prezenţa în spaţiul moldovenesc a Armatei a paisprezecea Sovietice (din 1956). Armata a paisprezecea Rusă a rămas pînă azi pe teritoriul fostei republici unionale, actuala Republică Moldova, păzind probabil cel mai mare depozit european de armament stocat în vestul Uniunii Sovietice în expectativa unei a treia conflagraţii mondiale.

În 1984 cartierul general al Armatei a paisprezecea a fost mutat de la Chişinău la Tiraspol.Harta auto-proclamatei Republici TransnistrenePrezenţa acestei mîini de fier a încurajat şi generat crearea unui pol de putere rusă şi rusofilă pe malul stîng al Nistrului. La 2 septembrie 1990, în epoca U.R.S.S. adică, republica moldovenească transnistreană a fost proclamată unilateral, ţintind ca minuscula regiune dominată de Armata a paisprezecea Sovietică să devină republică unională, adică egală a RSSM în cadrul Uniunii Sovietice.

Formal, preşedintele U. R. S. S. Mihail Gorbaciov a declarat această proclamare nulă.Transnistria cea care a bătut monedele prezentate aici este pe cale să apară în istorie, imediat după spargerea de la sine a Uniunii Sovietice. La 25 august 1991 Republica Moldova se proclamă independentă.  

 O dată cu Independenţa Republica Moldova solicită guvernului U.R.S.S. să pună capăt ocupaţiei şi să-şi retragă armatele de pe teritoriul naţional. Independenţa este urmată de redobîndirea principalelor valori naţionale pierdute vreme de cincizeci de ani: culorile naţionale, limba şi literatura naţională, leul ca monedă. Imnul devine chiar Deşteaptă-te române pentru o vreme.

În Tiraspol, important oraş estic al Republicii Moldova s-a aflat şi se mai află încă o importantă bază militară sovietică şi acum rusească. Procesul de rusificare fiind mai puternic pe fîşia estică, atît ruşii cît şi cei nu neapărat ruşi însă simţind Rusia mai aproape de inima lor sînt predominanţi.

În mod evident, comunităţii rusofile nu i-au convenit schimbările fireşti prin care trecea de acum independenta Republică Moldova. Susţinuţi şi înzestraţi de puternica Armată a 14-a Rusă cu sediul la Tiraspol, alogenii din regiune au lansat un puternic asalt asupra autorităţilor statale, intenţionînd să răstoarne complet conducerea Republicii Moldova.Abia după ce Republica Moldova devine membră O.N.U., preşedintele Mircea Snegur (1990 – 1996) autorizează acţiuni militare împotriva rebelilor care atacau posturile de poliţie moldoveneşti pe malul stîng al Nistrului şi în zona oraşului Tighina.

 Întîi guvernul Moldovei dă minorităţii ruseşti din Transnistria două zile pentru a depune armele, prin Apelul Guvernului Republicii Moldova către locuitorii din raioanele de pe malul stîng al Nistrului publicat la 17 martie 1992 în Moldova suverană, apoi la 1 aprilie acelaşi an trimite grupuri de poliţişti în oraşul Tighina.

Textul apelului:

„CONCETĂŢENI! In pofida eforturilor perseverente ale conducerii Republicii Moldova, orientate spre soluţionarea prin mijloace paşnice a conflictului din raioanele de pe malul stîng al Nistrului, liderii de la Tiraspol au împins aventura lor politică extremistă, cu un caracter net antipopular, pînă la sfîrşitul ei logic – războiul civil. In ultimele zile, au fost declanşate atacuri fără precedent prin amploarea lor asupra structurilor legale ale puterii, populaţia civilă este terorizată, au loc diversiuni banditeşti.

 Astfel, la 14 martie, au fost aruncate în aer podurile de peste Nistru în zona localităţilor Vadul-lui-Vodă şi Dubăsari, iar în noaptea de 14 spre 15 martie, teroriştii şi cazacii mercenari au capturat o cantitate mare de armament.

Ca urmare a agravării situaţiei, conflictele armate capătă un caracter general, antrenînd in ele tot mai mult populaţia paşnică. Creşte numărul victimelor.În această situaţie, adresăm populaţiei de pe malul stîng al Nistrului chemarea de a sprijini structurile legale ale puterii, în efortul lor de a constrînge formaţiunile banditeşti să depună armele, iar pe mercenari – să părăsească republica noastră.

Ne adresăm, de asemenea, cetăţenilor care prin forţa împrejurărilor au nimerit sub influenţa puciştilor tiraspoleni şi au pus mîna pe arma: încă nu e tîrziu să înceteze acest război absurd, înca nu e tîrziu să se dea dovadă de înţelepciune şi de conştiinţă civică.

Propunem ca timp de 48 de ore, începînd cu orele 18.00 ale zilei de 15 martie a.c., să fie predate benevol armele către organele legale ale puterii. În caz contrar, organele republicane de menţinere a ordinii vor lua toate măsurile necesare pentru apărarea cetăţenilor, indiferent de naţionalitate, împotriva samavolniciilor dezlănţuite.

Facem apel către militari să respecte principiile neamestecului în treburile interne ale republicii noastre, să respecte legile ei şi să contracareze cu hotărîre încercările de capturare prin violenţă a armelor şi de folosire a lor împotriva populaţiei paşnice.

Concetăţeni! În acest moment hotărîtor şi de grea încercare, de fiecare dintre noi depinde dacă vom împinge republica în hăul războiului civil sau ne vom da seama şi vom proceda la munca paşnică făuritoare întru binele poporului Moldovei.”

În apărarea separatiştilor apar mercenari cazaci, care călătoresc nestingheriţi prin Ucraina către Republica Moldova.

Armata a paisprezecea furnizează armament rebelilor, care astfel depăşesc cu mult în dotare capacitatea Republicii Moldova de a face faţă unui război fratricid; noul stat suveran nu avea armată ci doar forţe slab înarmate ale Ministerului de Interne.

Vicepreşedintele rus Aleksandr Ruţkoi comite pe faţă un grav amestec în treburile interne ale statului moldovean, vizitînd Transnistria la 5 aprilie şi cerînd independenţa regiunii separatiste.

 Ruţkoi declară: „Suntem la un pas de un război total”.

La 22 iulie preşedintele Mircea Snegur spune în parlamentul Moldovei că republica este practic în război cu Rusia. Generalul Lebed, comandantul armatei a paisprezecea din iunie 1992, a declarat că poate fi în Bucureşti cu armata sa la 24 de ore după emiterea ordinului, ţintind să descurajeze orice posibilă tentativă din partea statului român din dreapta Prutului de a sprijini Moldova independentă.

Lebed a fost simultan membru al parlamentului rus şi al parlamentului autointitulatei republici transnistrene. Deşi s-au emis şi acte de identitate locale, majoritatea parlamentarilor transnistreni au dobîndit cetăţenie rusă, nu moldovenească.

 Războiul a durat aproximativ şase luni, încetînd o dată cu armistiţiul de la 21 iulie 1992, care a confirmat practic pierderea malului stîng al Nistrului pentru statul suveran, membru al O.N.U., Republica Moldova, şi a oraşului Tighina pe malul drept.

Mulţi dintre voluntarii războiului transnistrean erau veterani ai crudului război din Afganistan, ei îmbrăcînd din nou cu ocazia conflictului de la Nistru celebra bluză vărgată pe care au purtat-o soldaţii sovietici într-un război care nu-i privea, de această dată însă pentru a-şi apăra propriul cămin.

Celebrul poet român Adrian Păunescu, născut în 1943 în stînga Prutului, a adus cenaclul său artistic pînă în tranşeele războiului transnistrean pentru a încălzi inimile luptătorilor.

Tînăra Republică Moldova nu a primit din partea României sprijin politic efectiv, în ciuda datoriei morale avute de a ajuta pe fraţii ameninţaţi.Apărător al statalităţii moldoveneşti, Ilie Ilaşcu a fost capturat împreună cu alţi patru camarazi la 2 iunie 1992 de către autorităţile autoproclamate din Transnistria.

 După şase luni de judecată, tribunalul transnistrean l-a găsit vinovat de crime de război şi terorism şi, ca atare, l-a condamnat la moarte. Ilaşcu şi grupul său au fost judecaţi ţinuţi într-o cuşcă zăbrelită, ca nişte animale de circ.

La data condamnării, Ilie Ilaşcu, al cărui caz devenise deja notoriu, fusese ales ca membru al Parlamentului Republicii Moldova.

Doar o hîrtie purtînd numele său a marcat prezenţa sa în parlament, Ilie Ilaşcu stînd ani lungi în temniţă, în izolare şi lipsit de asistenţă medicală. În anul 2000, încă în închisoare fiind, a fost ales senator de Bacău în Parlamentul României. În această nouă calitate, Ilie Ilaşcu a devenit membru al Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, deşi aflat încă în captivitate transnistreană.

 Abia în 2001 a fost eliberat, probabil ca urmare a presiunii internaţionale asupra Federaţiei Ruse, care la rîndul ei a exercitat presiuni asupra autoproclamatei republici din stînga Nistrului.

Ultimii camarazi de luptă ai lui Ilie Ilaşcu au fost eliberaţi din detenţia ilegală de la Tiraspol de-abia în iunie 2007, după 15 ani de închisoare.

Un status quo destul de greu de înţeles s-a instaurat de atunci în Republica Moldova, un microstat de expresie rusă autoproclamîndu-se peste două oraşe avînd împreună pînă la 300.000 de locuitori şi peste cîteva localităţi mărunte.

Ca şi statul ţarist şi cel sovietic, autorităţile tiraspolene de azi preferă pentru Tighina denumirea turcească, mai recentă, de Bender (însemnînd port).

Republica Moldovenească Nistreană, după cum de altfel se autointitulează, este practic ultimul loc din Europa de azi unde secera şi ciocanul au fost păstrate ca semn al autorităţii.

 

 Fără a fi recunoscută (formal cel puţin) de vreo autoritate internaţională sau de măcar un alt stat, Transnistria are totuşi preşedinte şi parlament (Soviet Suprem).

Armata a 14-a continuă să se afle la Tiraspol, în ciuda intenţiei formale de a părăsi teritoriul Republicii Moldova, astfel că Moscova păstrează la îndemînă un şah mat pentru autorităţile din Chişinău.

Generalul Lebed, şef al acestei armate în timpul războiului şi după războiul de la Nistru, deşi cetăţean rus, a devenit membru al parlamentului autoproclamatei republici de la Tiraspol. Europa dar şi alte state democratice evită să se implice într-o problemă în care Rusia s-a implicat mai serios decît la nivel de declaraţii.

Conform rezultatelor recensământului transnistrean din 2004, în Transnistria sînt 31,9 % moldoveni, 30,3% ruşi, 28,8% ucraineni şi alte variate etnii în proporţii neînsemnate.
Formal, întreg teritoriul Transnistriei de azi aparţine integral Republicii Moldova.

În fapt, preşedintele Republicii Moldova, nu poate vizita zona separatistă.

 Igor Smirnov, preşedintele autoproclamatei republici, este un fost muncitor din Kamceatka, adică de la frontiera Rusiei cu Japonia, şi este sosit în Moldova abia în 1987.

Războiul de la Nistru a fost pentru Moldova din stânga Prutului un război defensiv.

 

 

Imagini pentru tr moldova map

Mulţumită luptelor duse de poliţişti şi voluntari, statul moldovenesc a fost capabil să îşi păstreze marea majoritate a teritoriului şi până în prezent, un caracter românesc.

 

 

Încheiere

 

La o privire retrospectivă critică asupra evului mediu românesc şi a epocii moderne, trebuie remarcat faptul că Imperiul Otoman a avut o importanţă covîrşitoare în conservarea identităţii şi existenţei ca naţiune a românilor după căderea sub suzeranitate turcească a Ţării Româneşti, apoi a Moldovei şi ulterior şi a Transilvaniei.

Cu toate că cei aproape 400 de ani de suzeranitate turcă au dus la diminuarea importanţei politice a românilor în Europa Evului Mediu şi la sărăcirea nefirească a ţărilor locuite de ei, la ţinerea în ignoranţă a maselor largi şi la gravarea în psihicul românesc a unor metehne orientale grave, de care nici astăzi nu se pot dezbăra, cu toate acestea, prezenţa otomană a protejat sute de ani spaţiul românesc de expansionismul rus şi apoi austriac.

Stăpînirea turcească nu a impus colonizări de popoare străine în principate, nu a reuşit să forţeze schimbarea confesiunii creştin ortodoxe sau a orînduirii statale şi bisericeşti, nu a folosit deznaţionalizarea ca mijloc de control politic şi s-a soldat doar cu pierderi teritoriale (zonele raialelor Giurgiu, Brăila, Hotin şi Bugeacul-Basarabia propriu-zisă).

Marile pierderi teritoriale suferite de români, inima istorică a Moldovei (1775) ce a fost botezată de austrieci Bucovina şi apoi jumătatea de la est de Prut a principatului (1812) botezată de ruşi Basarabia au fost posibile doar pe fundalul slăbirii puterii otomane în Europa (împotriva căreia s-au luptat cei mai iluştri voievozi români!) şi apoi a dispariţiei acesteia.

 Destrămarea treptată a imperiului european otoman a condus încet dar sigur la desfiinţarea principatului Transilvaniei, la dispariţia aproape completă a elementului românesc (şi tătărăsc) în Transnistria, la dezrădăcinarea şi risipirea puternicei tulpini aromâneşti din Grecia ulterioară războaiele balcanice şi din statele învecinate.

 Ceea ce a caracterizat în mare măsură Imperiul Otoman este astăzi un concept modern, obligatoriu în oricare stat al lumii şi impus atît de principiile umanitare cît şi de marile puteri: toleranţa etnică şi religioasă. 

În scenariul prăbuşirii dominaţiei otomane în Europa cu o sută de ani mai devreme, la începutul mileniului al treilea situaţia elementului românesc ar fi putut fi în Republica Moldova similar cu cel din Transnistria de azi iar în România de azi similar cu cel din Republica Moldova. 

 

Sursa: Basarabia literara md.

 

11/04/2011 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

VA INVIT SA VEDETI AICI FILMUL AVATAR,UN FILM CONTROVERSAT CARE FACE INCASARI FARA PRECEDENT IN ISTORIA CINEMATOGRAFULUI .

Din momentul în care studiourile 20th Century Fox au lansat filmul “Avatar”, cu un buget de jumătate de miliard de dolari, film finanţat cu banii altor oameni (”investitori din afară”), am devenit suspicios. Aceste studiouri sunt binecunoscute pentru abilitatea lor de a face bani în industria cinematografică încă de acum 50 de ani.

Aşadar, care ar fi scopul pentru care s-ar investi sume uriaşe de bani pe filmul lui Cameron, care are o poveste necunoscută şi nu are staruri hollywoodiene (dacă ar fi avut, ar mai fi fost necesare încă vreo 100 de milioane de dolari cheltuiţi)?

“Avatar” n-ar avea niciun sens, doar dacă…el ar avea de transmis un mesaj marelor mase de oameni.

Mai întâi să vedem care ar fi subiectul filmului. Pelicula se centrează în jurul unui personaj principal, Jake Sully (intrepretat de Sam Worthington) care ajunge pe o planetă extraterestră (Pandora), din partea unei mari corporaţii miniere de pe Pământ, şi care doreşte să exploreze un zăcământ mineral de pe Pandora.

Această planetă extraterestră este locuită de Na’vi, creaturi care au aproape inteligenţa omului ce trăieşte în stil nomad. Oamenii nu pot respira aerul Pandorei, aşa că sunt forţaţi să fie legaţi în mod subconştient de “avatari”, sau trupuri umane hibride Na’vi. Jake Sully, eroul nostru principal, doreşte să-i facă pe locuitorii Pandorei să accepte explorarea zăcământului de unobtanium.

Acum să ne amintim puţin de Zecharia Sitchin, autorul unor cărţi ce explică originile omului cu ajutorul lui Anunnaki sau “cei care au venit din ceruri pe pământ”. Sitchin în cartea sa “Cea de a 12-a planetă” (1976), afirmă faptul că nişte extratereştri pe nume Anunnaki au venit pe Pământ în urmă cu 450.000 de ani, de pe planeta Nibiru, o planetă din sistemul nostru solar, ce are o mare orbită, şi care trece în apropierea Pământului odată la 3.600 de ani. Sitchin afirmă că Anunnaki “au venit pe Pământ, având nevoie de aur, cu scopul de a-şi proteja atmosfera planetei lor”. Având nevoie de ajutor în minele de aur, omul de ştiinţă-şef al extratereştrilor, Enki, a creat cu ajutorul cunoştinţelor genetice lucrători primitivi pentru minele de aur…şi astfel au apărut oamenii pe Pământ.

Aşadar, făcând această extrapolare, ne pregăteşte filmul “Avatar” pentru a fi conştienţi de prezenţa extraterestră pe Pământ? E doar o simplă ipoteză,comenteaza autorul articolului pe blogul lui Lovendal…

ATENTIE : DACA VREI SA VEZI FILMUL AVATAR  ….DACA  DA : CLICK                         AICI

21/01/2010 Posted by | DIVERSE, DIVERTSMENT | , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

   

%d blogeri au apreciat: