CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Minciuna 22 iunie 1941 şi cea mai mare mistificare din istorie privitoare la rolul Uniunii Sovietice în declanşarea celui de – Al Doilea Război Mondial

 

 

 

Imagini pentru căpitanul Ioan Boroș photos

 

 

 

 

 28 iunie 1940, fapte și eroi necunoscuți

 

În seara zilei de 26 iunie 1940, la trei zile după capitularea Franței în fața Germaniei, este primit la București ultimatumul URSS care ne cerea Basarabia și nordul Bucovinei.

Inițial, Stalin dorise întreaga Bucovină, dar Germania s-a opus, iar Stalin, pentru a nu-și irita aliatul, și-a redus pretențiile la jumătate, respectiv la nordul provinciei.

S-a pus în Consiliul de Coroană problema rezistenței, dar ținând cont de faptul că aliații noștri din Înțelegerea Balcanică ne-au abandonat, mai puțin Turcia, am cedat.

Conform tratatelor de alianță, dacă intram în război și eram atacați de un terț, aliații noștri ar fi trebuit să intre în război împotriva acelui terț.

Spre exemplu, dacă intram în război cu URSS era o mare probabilitate să fim atacați din spate de Ungaria și Bulgaria, iar Iugoslavia și Turcia să le atace la rîndul lor.

 Cehoslovacia şi Polonia nu mai existau la ora aceea.

În Consiliul de Coroană au fost 19 voturi pentru cedare și șase membri ai guvernului care au votat pentru rezistență pe Nistru, numele lor merită amintit aici: Nicolae Iorga, Victor Iamandi, Silviu Dragomir, Traian Pop, Ștefan Ciobanu, Ernest Urdăreanu).

Guvernul sovietic a cerut evacuarea Basarabiei și a nordului Bucovinei în termen de patru zile, începând cu ora 12, dată la care vor intra trupele sovietice care vor urma trupele noastre în retragere.

Desigur că acest termen nu a fost respectat, cum nu a fost respectat nimic din ce au promis rușii.

Armata Roșie la ora 12 pătrundea în Cernăuți, și forțase Nistrul cu mai bine de o oră de termenul fixat. Au avut loc scene cumplite în Chișinău, unde agenții NKVD și populația rusofonă, mulți evrei, s-au dedat la crime împotriva reprezentanților autorităților române, s-au scris sute de pagini despre asta.

Dar eu aș vrea să aduc în discuție un document al Marelui Stat Major secția 2 tocmai despre această retragere:    

Retragerea trupelor române, depășite de formațiuni motorizate sovietice și continuu hărțuite de populația comunistă, răzvrătită și instigată de agitatori sovietici, s-a executat în foarte grele condițiuni, o parte din materialul de război fiind părăsit în teritoriile ocupate.

În plus, retragerea a fost îngreunată și de etapele lungi pe care trupele erau forțate să le execute, precum și din cauza intenției exprese a guvernului român de a nu provoca incidente cu trupele sovietice.

Trupele sovietice, luând drept slăbiciune (ceea ce pentru trupele române nu era decât un act de înaltă disciplină conștientă) au călcat stipulațiunile Convenției și sub forma controlului rechizițiilor locale, opreau coloanele române, înconjurându-le în prealabil cu forțe mecanizate, invitând apoi bandele comunizate și instigate să-și ridice ceea ce le-ar fi fost rechiziționate de către trupele române.

Această acțiune a forțelor sovietice s-a executat după un plan bine stabilit și anume:

Unitățile mecanizate sovietice depășeau coloanele române și le opreau în momentul traversării localităților.

Se barau ieșirile satelor, în special cele de la vest, apoi servindu-se de megafoane, invitau soldații basarabeni să iasă din coloană și să rămână pe loc.

Populația comunistă, instigată în prealabil de agitatorii politici, vocifera îndemnând soldații să părăsească frontul.

Odată coloana dezorganizată prin îndepărtarea elementului basarabean, care de altfel, la unele unități forma majoritatea, răzvrătiții civili erau îndemnați să-și reia materialele și animalele presupuse rechiziționate din zonă.

Aceste bande de comuniști, protejate fățiș de forțele sovietice, s-au dedat la acte reprobabile, jefuind și chiar dezarmând pe ostașii români puși în imposibilitatea de a se apăra.

Cu această ocaziune, s-au produs acte de înaltă ținută și abnegație din partea multor ofițeri și soldați, care au încercat să salveze materialele ce li se încredințaseră, ducându-le singuri în spinare zeci de kilometri, deoarece căruțele și caii fuseseră luați de răzvrătiți.

  

Da, se putea rezista, dar unde erau cele 1033 de cazemate planificate a se face pe Nistru? Dar cele 498 prevăzute în Bucovina?

În Basarabia fuseseră realizate abia 127 (12,3%), iar în Bucovina abia 24 (5%)! Ce a făcut statul român până la data de 28 iunie 1940? Unde erau dotările armatei, armamentul modern, toate cele necesare?

 

Primul ofițer român căzut în al doilea război mondial

 

Nu, primul ofițer român căzut în al doilea război mondial  nu a murit în ziua de 22 iunie 1941, nici în 21 iunie, ci cu aproape un an mai devreme, la 29 iunie 1940, la ora 4 dimineața.

Este vorba de căpitanul Ioan Boroș din regimentul 16 artilerie.

Din documentul cu nr 64410 din 11 noiembrie 1940 aflat în arhiva Ministerului Apărării Naționale aflăm următoarele:

În dimineața zilei de 9 iunie 1940 la orele 4, localitatea Herța a fost ocupată de armata sovietică cu elemente mecanizate.

La această dată, bateria 1 (comandată de Ioan Boroș) era instalată pe poziție, în sprijinul unui detașament de infanterie. 

Două din carele de luptă ce inraseră în localitate au apărut în poziția bateriei și au cerut ca bateria să se predea.

Căpitanul Boroș a încercat să parlamenteze cu rușii, însă ei au tres focuri de armă și pistol omorându-l pe loc, căzând la datorie între ostașii și tunurile sale.

Din cele de mai sus, rezultă că ofițerul a încetat din viață în timpul și din cauza serviciului comandat.  

 

 

 

 Placa comemorativă  la mormântul căpitanului Ioan Boroş. FOTO Sergiu Petrovici 

 

Trupul căpitanului Ioan Boroș a fost înmormântat la Dorohoi cu onoruri militare, ulterior a fost reînhumat la Bacău, o stradă din oraș i-a purtat numele până la instaurarea regimului comunist.

Împrejurările morții căpitanului Ioan Boroș sunt confirmate de către C. Arig, emigrat apoi în Israel, fost soldat în bateria căpitanului Ioan Boroș. Acesta descrie cum tancurile au pătruns până la Herța, care nu figura pe harta revendicărilor teritoriale sovietice.

Crezând că este o greșeală, căpitanul Boroș, însoțit de sublocotenentul de rezervă Alexandru Dragomir și de câțiva soldați, a încercat să le explice rușilor că au trecut limita de demarcație și că trebuie să se întoarcă.

Arig spune că în timpul discuțiilor, pentru a-i intimida pe ruși și a-i convinge, sublocotenentul Dragomir a tras un foc de pistol în aer.

Nimeni nu a fost atins, dar rușii au deschis focul cu mitralierele de pe tancuri. Au căzut morți căpitanul Ioan Boroș, sublocotenentul Alexandru Dragomir și un soldat evreu pe nume Solomon.

În acea zi, de fapt, au fost uciși cel puțin cinci ofițeri români, în afară de cei doi mai sus menționați, căpitanul Georgescu, comandantul Cercului Militar Soroca, împușcat de evrei, și un ofițer de grăniceri arestat de ruși la Ștefănești, județul Cernăuți, și torturat până la moarte pentru a divulga secrete militare.

Altul a fost căpitanul Epure, comandant de escadron în Regimentul 5 roșiori, dislocat lângă Soroca, care a cerut rușilor să respecte graficul de deplasare și distanța de minim 4 km între cele două armate. Rușii l-au împușcat pur și simplu.

A murit la Soroca, nu departe de locul unde a fost ucis generalul Stan Poetaș în 1919 (veziMoartea unui erou, generalul Stan Poetaș).

Căpitanul Ioan Boroș era căsătorit de zece luni și aștepta un copil pe care nu l-a mai văzut niciodată. Un an mai târziu, după eliberarea Basarabiei și nordului Bucovinei, guvernatorul Bucovinei a dispus ridicarea la Herța a unei troițe în amintirea celor trei români căzuți aici.

La parastasul care a avut loc la școala din localitate, la care a participat soția și fetița Ionița a celui care a fost căpitanul- erou Ioan Boroș, guvernatorul Bucovinei a prins la gâtul fetiței de un an o cruciuliță de aur pe care scria De la tăticul tău

 

Știind acum toate aceste lucruri, putem spune că Ordinul din 22 iunie 1941, în urma căreia armata noastră a declanşat operaţiunile de eliberare a Basarabiei şi Bucovinei de Nord,  a fost nu numai justificat, ci chiar obligatoriu!

 

               

Caricatură de epocă despre „dragostea” dintre nazişti şi comuniştii sovietici

 

 

Minciuna 22 iunie 1941

 

 

Conform istoriei lor unice, în sensul că istoria predată de ei nu se regăseşte decât în propriile lor manuale, ruşii au să ne reproşeze nouă multe, enorm de multe, să ne împroaşte cu noroi şi să ne facă în toate felurile cu putinţă, dar cele mai multe reproşuri, chiar şi astăzi, se leagă de o dată specială: 22 iunie 1941.

Pentru ruşi şi istoria lor, este ziua în care fasciştii români, alături de cei germani, fără motiv şi provocare, au atacat mişeleşte paşnica şi liniştita Uniune Sovietică.

Pe acest motiv am fost ocupaţi, jefuiţi, înrobiţi, transformaţi în colonie rusească, obligaţi la plata a imense despăgubiri de război, jefuiţi de tot ce aveam, mult peste aceste despăgubiri, împuşcaţi, asasinaţi, deportaţi, închişi, elitele exterminate în temniţe şi lagăre, ni s-a distrus ţara, economia, cultura, patrimoniul, moravurile, toate acestea pentru că am atacat mişeleşte Uniunea Sovietică la 22 iunie 1941.

Inclusiv astăzi, la aproape opt decenii de atunci, ruşii ne-o reproşează cu furie, strângând pumnii şi proferând injurii în toate mediile, inclusiv pe internet. Dar oare chiar aşa să fi fost?

Istoriografia rusă şi ruşii în general, uită câteva aspecte deosebit de importante.

În primul rând, timp de aproape doi ani de zile au fost cei mai buni aliaţi cu parşivii de germani, împreună au decis soarta estului european prin pactul Ribbentrop-Molotov, împreună şi-au împărţit prada, împreună au împărţit Polonia, Stalin l-a felicitat pe Hitler pentru victoria împotriva Franţei, iar URSS era principalul furnizor de materii prime pentru industria germană, în acelaşi timp, instructori germani pregăteau armata rusă.

O alianţă şi o frăţie de arme deosebit de strânsă, dovedită cu prisosinţă încă din septembrie 1939, atunci când oficial s-a declanşat Al Doilea Război Mondial.

La exact o săptămână de la semnarea pactului Ribbentrop-Molotov (23 august 1939) cu anexele sale secrete, destăinuite abia după sfârşitul războiului,la 1 septembrie 1939 Germania hitleristă a atacat Polonia.

Polonezii sunt înfrânţi, dar la 17 septembrie sovieticii pătrund şi ei în Polonia şi ocupă aproape jumătate din teritoriul ei, conform înţelegerii prealabile dintre Hitler şi Stalin.

Linia de demarcaţie trece prin Brest, oraş care a făcut de curând subiectul unui film rusesc despre rezistenţa eroică a garnizoanei sovietice de aici contra invadatorilor germani în iunie 1941.

Dar în acest film de propagandă nu se spune nicăieri cum au ajuns sovieticii să stăpânească acest oraş, ci doar despre eroismul apărătorilor patriei (!) care au luptat aproape până la unul contra invadatorilor hitlerişti.

Întreb, care patrie, din moment ce Brestul era în Polonia ocupată de sovietici în complicitate cu aliaţii lor germani?

Dar istoria ruso-sovietică trece foarte uşor peste aceste amănunte considerate neesenţiale.

La fel trece şi peste un alt amănunt considerat de ei neimportant, respectiv motivul intrării noastre în războiul împotriva lor, crima noastră de neiertat, participarea la agresiunea nazistă contra paşnicei Uniuni Sovietice, bastionul păcii pe pământ.

Desigur, istoricii ruşi trec foarte rapid cu vederea motivaţiile noastre, nici nu le iau în considerare, pentru ei agresiunile sovietice din anii 1939-1940 sunt doar acţiuni de apărare, edificarea unui spaţiu defensiv perfect justificat, ei nu sunt agresori, ei doar doreau să se apere în eventualitatea unei agresiuni a forţelor imperialiste.

Pentru asta au declanşat un război împotriva Finlandei , pentru asta au ocupat ţările baltice şi pentru asta au ocupat Basarabia şi nordul Bucovinei.

Pentru orice om cu scaun la cap acestea sunt agresiuni, mai puţin pentru istoricii ruşi, pentru ei sunt doar măsuri defensive, eventual de eliberare.

Împotriva cui, din moment ce în acea perioadă Germania şi URSS erau aliaţi?

Dacă se pregăteau de apărare contra Germaniei, de ce URSS era principalul furnizor de materii prime pentru industria germană, inclusiv pentru cea de război, chiar în acea perioadă?

Întrebări fără răspuns, dar totuşi răspunsurile au început să apară, trezind reacţii dure la nivelul Rusiei, inclusiv acuzaţii de mistificare a adevărului istoric şi lipsă de respect pentru milioanele de ruşi morţi pentru apărarea patriei.

O altă întrebare, sutele de mii de morţi în războiul contra Finlandei au căzut tot pentru apărarea patriei? Atunci zecile de mii de morţi finlandezi pentru ce au căzut?

Istoricii ruşi nu au oferit un răspuns credibil la aceste întrebări, dar istoria nu este un monopol rusesc, mai sunt şi alţii care să-şi dea cu părerea.

Iar reacţiile au început să apară, mai timid, dar totuşi suficient de zguduitoare încât să cutremure din temelii edificiul minciunii construit cu atâta trudă de istoricii sovietici şi continuat pe mai departe de cei ruşi după 1991.

Dau un singur exemplu despre felul în care lucrează istoriografia ruso-sovietică, referitor la chestiunea Basarabiei.

Ni se spune în disputele istorice că Rusia a luat Basarabia în 1812 de la Moldova, nu de la România, care apare pe hartă abia în 1859.

După acest raţionament, oricum, suntem mai vechi decât Italia, apărută ca stat în 1861, doi ani mai târziu, sau decât Germania apărută pe hartă în 1871, 12 ani mai târziu.

Argumentul este penibil, dovedit chiar de către sovietici sau ruşi, cu ocazia ultimatumului din 26 iunie 1940. Să vedem ce spune acest ultimatum din 26 iunie 1940:

„În anul 1918, România, folosindu-se de slăbiciunea militară a Rusiei, a desfăcut de la Uniunea Sovietică o parte din teritoriul ei, Basarabia, călcând prin aceasta unitatea seculară a Basarabiei, populată în principal cu ucraineni, cu Republica Sovietică Ucraineană.”

Trecând peste falsul istoric clar al populării Basarabiei în principal cu ucraineni, care şi după şaptezeci de ani de deportări, asasinate şi colonizări cu populaţie alogenă, ucrainenii şi ruşii tot sunt în minoritate absolută, aflăm că ni se reproşează că am luat în 1918 Basarabia de la Uniunea Sovietică.

Care Uniune Sovietică, din moment ce aceasta apărea pe hartă abia în 1924? Deci argumentele ruseşti sunt valabile doar într-un singur sens, cel favorabil lor, desigur.

Ipocrizia rusească în acest caz este strigătoare la cer. Adică ei sunt perfecţi justificaţi că au luat Basarabia de la Moldova şi acum o cere România, care nu exista atunci, dar sunt la fel de justificaţi ca Uniunea Sovietică să ceară înapoi Basarabia în 1940, pe care România a luat-o de la Rusia în 1918, atunci când Uniunea Sovietică nu exista.

În plus, Bucovina de Nord, pe care Rusia sau URSS n-au stăpânit-o niciodată, era cerută ca o „compensaţie” pentru ocuparea Basarabiei timp de 22 de ani!

Sunt multe lucruri care nu se leagă şi pe care istoriografia ruso-sovietică le ţine ascunse.

Toate ţările participante la al doilea război mondial şi-au desecretizat în cea mai mare parte arhivele, orice cercetător poate face o cerere şi să le studieze.

Toate, mai puţin una, Uniunea Sovietică şi apoi Rusia, deşi au trecut aproape şaptezeci de ani de la încheierea celui de-al doilea război mondial. Astfel, la ei încă totul este secret.

Dar ce păzesc ruşii cu atâta cerbicie, de nu lasă pe nimeni să se apropie de marile secrete. Răspunsul este foarte clar, nu vor să se afle adevărul, care ar putea schimba total percepţia lumii asupra evenimentelor ce au precedat cel de-al doilea război mondial.

Dar în această secretomanie, asemănătoare cu păpuşile ruseşti Matrioşca, au început să apară primele fisuri, dar în interior este o altă păpuşă, un alt înveliş de secrete, păzit cu şi mai mare cerbicie de autorităţi şi istorici ruşi, care urgent găsesc alte explicaţii şi în paralel aruncă cu invective asupra celor care încearcă să ridice vălul.

Mici tentative au mai fost, întrebări fără răspuns şi altele. Dar primul care a rupt vălul a fost un fost agent GRU sovietic, Vladimir Rezun, care a defectat în vest la sfârşitul deceniului opt al secolului trecut.

Se pare că ar  fi lucrat şi pe la arhivele GRU, din moment ce a ştiut ce să pună cap la cap, şi a făcut-o destul de bine.

Nu a folosit în cărţile sale, publicate sub pseudonimul Victor Suvorov, decât surse oficiale, memorii ale generalilor, dări de seamă publicate de către istoriografia comunistă.

Dar a ştiut ce să caute, a ştiut să le adune şi să descrie. Cărţile sale au devenit rapid bestselleruri mondiale şi au stârnit un val uriaş de reacţii,  dar mai ales de invective, din partea istoricilor ruşi.

Fără precedent, autorităţile ruse au permis accesul restricţionat şi selectat unor istorici occidentali la arhive (doar la unele documente şi doar unor istorici) doar ca să le poată servi acestora muniţie ca să-l contracareze pe Rezun-Suvorov.

Istoricii occidentali, ameninţaţi de devalorizarea muncii lor, din moment ce ei nu au fost capabili să înţeleagă ce s-a întâmplat în acea perioadă, au încercat să-l ignore, dar el nu a mai putut fi ignorat.

A deschis un drum pe care au început şi alţii să cerceteze, descoperind şi mai multe documente şi evenimente care confirmă cele scrise de Suvorov.

Unul dintre aceştia este Mark Solonin, care merge mai departe decât Suvorov, şi mai amănunţit, cu mult mai multe date şi cifre. Deja dovezile adunate sunt zdrobitoare.

Cea mai mare mistificare din istorie

Istoriografia ruso-sovietică ne-a învăţat zeci de ani despre agresiunea nazistă din 1941, când poporul sovietic paşnic a fost totalmente surprins de agresiunea nazistă germană la care s-au alăturat şi alţii, inclusiv românii.

Firul roşu al tuturor justificărilor este faptul că URSS era o ţară paşnică, neînarmată şi nepregătită, a avut prea puţin timp pentru a se pregăti împotriva lui Hitler.

Dar hai să vorbim puţin despre „paşnica” Uniune Sovietică, trecând peste faptul că această paşnică ţară a ocupat până atunci bucăţi din Finlanda, din România, din Polonia şi pe de-a întregul ţările baltice.

Între timp, la fel de „paşnic”, îşi rezolva problemele din Asia cu japonezii în Mongolia, prin bătălia de la Halhin Gol, unde generalul Jukov punea în practică blietzkriegul încă din 1939, înainte de semnarea pactului Ribbentrop-Molotov, cu mult înainte de a fi cunoscut şi numit aşa de către armata germană.

Dar ce făcea „paşnica” Uniune Sovietică încă din timp de pace? Fabricile de armament lucrau în trei schimburi, producând tancuri, avioane, blindate, încă cu mult timp înainte de a se declanşa al doilea război mondial.  

Desigur, pentru a se apăra, vor spune scepticii. Tot pentru a se apăra, producea avioane, tunuri, vehicule militare, tot pentru a se apăra în 1941 URSS avea cele mai multe trupe de paraşutişti din lume, mai multe decât toate statele la un loc.

Bine, bine, tot cu scop defensiv. Ciudat, dar paraşutiştii sunt trupe cu rol strict ofensiv, rolul lor este de desant în adâncimea dispozitivului inamic, unde să deregleze aprovizionarea, comunicaţiile şi să asigure prin asta avansul ofensivei proprii.

Aşa s-a petrecut în toată istoria militară, de la ofensiva germană din vest la Creta şi operaţiunea Overlord. Nicăieri nu au fost folosiţi paraşutişti în defensivă conform scopului şi pregătirii lor, ci doar ca şi simpli infanterişti.

Dacă Uniunea Sovietică dorea doar să se apere, de ce a investit atât în pregătirea paraşutiştilor, în loc să-i facă simplu infanterişti?

Mai departe, Germania a început războiul împotriva URSS cu circa 3500 de tancuri, majoritatea Panzer-I, II şi III, mai existau doar câteva Panzer-IV. În schimb, URSS, doar pe linia de front avea circa 10000 de tancuri (zece mii), mai multe decât toate celelalte state ale lumii luate la un loc.

Spre comparaţie, SUA aveau în 1940 circa patru sute de tancuri. De unde au apărut acestea, cum se face că aveau pe front deja de trei ori mai multe tancuri decât germanii agresivi? În câţi ani au putut fi produse aceste tancuri, iar dacă tot au fost produse, cu ce scop?

Nu cumva URSS se pregătea de război cu mult înainte ca lui Hitler să-i treacă prin cap să atace Rusia Sovietică? Istoricii ruşi sar ca arşi, justificând că majoritatea acestor tancuri erau învechite, slabe calitativ.

Desigur, învechite şi slabe calitativ, dar comparabil cu ce? Mai învechite şi mai slabe calitativ ca şi alte tancuri din dotarea sovietică, respectiv T-35 şi KV. Dar comparabil cu cele inamice, împotriva cărora trebuiau să stea faţă în faţă?

Adevărul este că cele mai vechi şi mai slabe tancuri sovietice, T-26, erau net superioare tuturor tancurilor germane din anul 1941! Mai putem vorbi de cele 70 (şaptezeci) de tancuri Renault din primul război mondial aflate în dotarea singurei divizii blindate din armata română?

În timp ce în armata sovietică se aflau 61 (şaizeci şi una) de divizii blindate, a căror dotare era net superioară în tancuri şi vehicule blindate, atât cantitativ, cât şi calitativ, decât oricare divizie blindată germană?

Culmea, acest raport se păstrează şi la capitolul aviaţie, atât cea de vânătoare, cât şi de bombardament, la artilerie de toate calibrele, precum şi la soldaţi, deoarece mobilizarea trupelor sovietice începuse cu câteva luni înainte, iar trupele erau concentrate la frontiera comună cu Germania şi România.

În primul război mondial, mobilizarea, sau începutul mobilizării echivala cu un act de război, în august 1914, odată ce germanii începuseră mobilizarea, i s-a spus kaiserului că procesul este inevitabil, nu mai poate fi oprit, deja trupele sunt în drum spre unităţi, înarmate şi pregătite de luptă.

Dar să vorbim puţin de desfăşurarea de trupe. Există o mare diferenţă între un dispozitiv defensiv, când vrei să te aperi, şi unul ofensiv, când vrei să ataci.

O armată care se apără, sau care are intenţia să o facă, îşi desfăşoară trupele în dispozitiv defensiv, eşalonându-le în adâncimea teritoriului propriu, îngropându-le în tranşee, adăposturi şi cazemate, în aşa fel încât şocul iniţial al atacului inamic să fie absorbit de valurile succesive de apărători, măcinând trupele invadatoare, care apoi ar urma să fie contraatacate de trupele din rezerva strategică, care le-ar manevra, înconjura, captura sau arunca dincolo de graniţă.

Tancurile, armă prin excelenţă ofensivă, trebuie dispuse mai în spate, gata de contraatac în punctele ce se vor dovedi mai slabe sau acolo unde apar goluri în atacul advers.

Avioanele, la fel, în aerodromurile din adâncime, în aşa fel încât să poată ataca atacatorul ce pătrunde pe teritoriul propriu, dar menţinând bazele în afara razei sale de acţiune.

În schimb, un atacator trebuie să se concentreze cât mai aproape de graniţă, în aşa fel încât să poată declanşa ofensiva cu maxim de trupe în prima linie pentru a spulbera apărarea, tancurilor revenindu-le rolul de armă de şoc.

Aviaţia mutată cât mai aproape de graniţă, în aşa fel încât să poată executa raiduri cât mai departe în adâncimea teritoriului inamic, paralizând comunicaţiile şi aprovizionările inamice.

Dar cum era desfăşurată armata sovietică în iunie 1941? În dispozitiv defensiv cumva, conform teoriei Uniunii Sovietice paşnice?

Nici vorbă, în dispozitiv ofensiv, cu toate trupele pe graniţă, cu un număr de câteva ori mai mare în tancuri, avioane, artilerie, efective şi toate celelalte.

Ambele armate, şi cea germană, şi cea sovietică, erau gata de atac.

Diferenţa a fost că germanii au atacat primii, surprinzând armata sovietică masată pe graniţă, străpungând linia lor în câteva puncte şi apoi înconjurând-o în aşa numitele „cazane” şi distrugând-o. Dacă sovieticii atacau primii, rezultatul ar fi fost acelaşi, dar de partea cealaltă.

Este clar că Stalin dorea să-l atace pe Hitler, numai că acesta i-a luat-o înainte.

Recomand celor interesaţi să citească cărţile lui Victor Suvorov (Vladimir Rezun), nu sunt lungi, cam o sută de pagini fiecare, dar sunt pline de dezvăluiri din actele oficiale sovietice sau din memoriile veteranilor şi, cel mai important, sunt uşor de înţeles de către toţi.

Vă asigur că multe idei şi axiome vă vor fi zdruncinate, măcar pentru asta merită efortul. Eu nu am făcut decât o scurtă expunere a unor aspecte controversate, dar este mai nimic faţă de datele cuprinse în aceste cărţi.

22 iunie 1941 şi România

Dar aş vrea să revin puţin la poziţia României, prinsă în vâltoarea acestor evenimente cataclismice din 1941. Pentru noi, spre deosebire de germani şi sovietici, participarea la al doilea război mondial se înscrie în continuarea primului război mondial, atunci am luptat pentru reîntregirea neamului, la fel şi în al doilea.

Nu am luptat pentru Stalin sau pentru Hitler, pentru sau împotriva comunismului, am luptat doar pentru ţara noastră, pentru neamul românesc.

Am pornit la 22 iunie 1941 împotriva Uniunii Sovietice pentru a ne recupera Basarabia şi Bucovina de Nord, şi am fi pornit mai târziu pentru recuperarea Ardealului de Nord, indiferent de cursul care l-ar fi luat războiul.

Am luptat doar pentru ce este al nostru şi nimic mai mult, iar toţi românii căzuţi în acest război au luptat pentru patrie, la fel ca şi înaintaşii lor la Turtucaia, Jiu, Oituz sau Mărăşeşti.

Împotriva cui am luptat începând cu 22 iunie 1941,  ce forţe aveam în faţă?

  Armata a 9-a sovietică  nu era o armată oarecare, ci cea mai puternică armată din URSS, iar în spatele ei se afla Armata a 16-a, a doua armată ca şi forţă din întreaga armată sovietică. De ce? De ce împotriva României şi nu împotriva Germaniei?

Explicaţia este deosebit de simplă. Pentru a îngenunchea armata germană după o primă lovitură devastatoare a sovieticilor, era esenţial să li se taie sursa principală de petrol, respectiv petrolul românesc din Valea Prahovei.

Lipsită de petrol, armata germană nu se mai putea mişca, până la urmă acesta a fost şi scopul bombardamentelor anglo-americane asupra rafinăriilor şi câmpurilor petroliere din 1943-1944.

Un atac rapid, în forţă, al celei mai puternice armate sovietice, urmată în al doilea eşalon de a doua armată sovietică ca şi forţă, ar fi asigurat ocuparea rapidă a zonei petroliere româneşti lăsând armata germană în pană de combustibil.

Apoi tancurile sovietice ar fi intrat în Berlin, apoi în Paris, deoarece armata franceză nu mai exista fiind distrusă de germani cu un an înainte.

Cam acesta era rolul rezervat nouă de Stalin.

Un mic exemplu. La 4 iunie 1967 Israelul declanşează un atac aerian masiv împotriva vecinilor săi, Egiptul, Siria şi Iordania. Avioanele israeliene distrug în proporţie de peste 75% aviaţia militară a celor trei state.

De ce? Cele trei state arabe concentraseră la graniţa cu Israelul puternice forţe terestre însoţite de blindate, egiptenii blocaseră portul izraelian Eilat şi ceruseră retragerea căştilor ONU (s-au retras rapid) ce stăteau ca şi tampon între cele două armate.

A urmat bătălia terestră, în şase zile, lipsiţi de aviaţie, arabii au pierdut războiul. Atacul israelian a fost un atac preventiv, chiar preşedintele Nasser al Egiptului a recunoscut că intenţiona să atace Israelul.

La fel, putem numi fără îndoială actul nostru de la 22 iunie 1941 drept atac preventiv. Nici măcar atac justificat, de recuperare a teritoriilor noastre istorice, ci atac preventiv, iar războiul nostru în Est drept război preventiv.

Iar toate datele care continuă să apară confirmă acest lucru, tot mai mulţi istorici sunt de acord că trebuie reconsiderate multe aspecte din al doilea război mondial.

Singurii care se încăpăţânează să susţină contrariul, dar fără să deschidă arhivele, sunt istoricii ruşi, şi o vor face în continuare, deoarece au multe, foarte multe, de ascuns.

Dar treptat, încet, adevărul iese întotdeauna la iveală, trebuie doar puţină răbdare.

 

 CITIŢI ŞI:

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2016/07/13/ziua-de-13-iulie-in-istoria-romanilor/

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/07/13/o-istorie-a-zilei-de-13-iulie-video-4/

 

 

 

 

 

 

Bibliografie (surse):

 

Negrea Cristian

http://cristiannegrea.blogspot.com/search?updated-max=2012-07-22T20:39:00%2B03:00&max-results=7&start=5&by-date=false

  1. Victor Suvorov, Spărgătorul de gheaţă, editura Polirom, 1995, versiunea online aici.

    2. Victor Suvorov, Ultima republică, editura Polirom, versiunea online aici.

    3. Victor Suvorov, Epurarea, editura Polirom, 2000, versiunea online aici.

    4. Victor Suvorov, Ziua M, editura Polirom, 1998, versiunea onlineaici.

    5. Mark Solonin, Butoriul şi cercurile, editura Polirom, 2012.   

        6. Veteranii pe drumul onoarei și jertfei. Spre cetățile de la Nistru, editura Vasile Cârlova, București, 1996

13/07/2018 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Mituri şi minciuni propagandistice sovietice din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, prezente şi în propaganda actuală a Kremlinului. VIDEO

Fapte istorice falsificate grosolan în epoca sovietică, folosite în prezent de propaganda rusă.

În URSS, mitul „Marelui Război Patriotic” (Al Doilea Război Mondial) a stat la baza formării identității cetățeanului sovietic. Motivele practice au fost evidente: după sfârșitul războiului, nu a existat nici un eveniment de importanță egală, care putea juca un rol unificator.

Începând din 1965, statul sovietic cultivat, imaginea națiunii sovietice victorioase în lupta cu invadatorii, au început să fie marcate prin sărbători grandioase.

Astăzi, această propagandă este folosită pentru a justifica expansiunea militară rusă modernă. Kremlinul convinge astfel populația din Rusia că, prin invadarea Ucrainei, a altor state ex-sovietice, și anexarea unor teritorii, nu comite o agresiune împotriva unei țări vecine, ci doar continuă lupta împotriva fasciștilor care pun în pericol atât Rusia, cât și întreaga lume. Pentru a face acest lucru, perpetuează fapte istorice false din epoca sovietică.

Iată câteva mituri sovietice din cel de-Al Doilea Război Mondial, care sunt prezente în propaganda actuală a Kremlinului:

Mitul 1. Pentru URSS, Al Doilea Război Mondial a început la 22 iunie 1941.

În Rusia mai este denumit „Marele Război Patriotic”, deoarece URSS s-a apărat împotriva invaziei naziste.

În realitate, URSS a început războiul la 17 septembrie 1939, când Armata Roșie a ocupat Polonia, în urma unui tratat încheiat cu Germania nazistă condusă de Hitler. Înțelegerea este cunoscută ca „Pactul Ribbentrop-Molotov”.

Astăzi, conceptul de „Mare Război Patriotic” este folosit de Rusia ca o alternativă la cel de-Al Doilea Război Mondial în încercarea de a-și menține influența asupra fostelor republici sovietice.

Mitul 2. URSS este o victimă nevinovată a agresiunii germane și a fost întotdeauna un inamic al naziștilor.

Realitatea? URSS a semnat un pact de neagresiune cu Germania nazistă, pactul Ribbentrop-Molotov, care nu numai că a definit o cooperare economică largă cu cel de-al Treilea Reich, dar a fost un acord privind neagresiunea reciprocă. Tratatul conținea și un protocol secret prin care URSS și Germania au fost de acord să împartă Europa. În urma acestui acord, România pierdea Basarabia și nordul Bucovinei.

Trupele germane și sovietice au mers o perioadă mână în mână. După ce Hitler a început războiul în Europa, URSS chiar a oferit în secret asistență economică Germaniei naziste.

În perioada sovietică și în Rusia de azi, existența pactului între Germania nazistă și URSS a fost explicată ca o necesitate venită în urma unor negocieri fără rezultat cu Marea Britanie și Franța. De asemenea, se neagă că invazia Poloniei era legată de pact.

De fapt, Stalin a ruinat de bunăvoie încercările de a înființa o coaliție anti-nazistă. În perioada 12-21 august 1939 au avut loc la Moscova negocieri cu Marea Britanie și Franța privind colaborarea militară împotriva de-al Treilea Reich.

Nu s-a ajuns însă la un acord, deoarece Stalin a cerut dreptul de a ocupa regiunile poloneze Halychyna și Vilenska Oblast (astăzi, regiuni occidentale din Ucraina și Belarus).

După cum se știe, britanicii și francezii nu au fost de acord.

Atât Stalin, cât și Hitler erau nemulțumiți de ordinea mondială apărută după Primul Război Mondial, ceea ce a făcut ca colaborarea lor să fie naturală.

Caricatură de epocă despre „dragostea” dintre nazişti şi comuniştii sovietici

Pe lângă clauzele stipulate la vedere în Pactul de neagresiune Ribbentrop-Molotov, a fost adoptat și un protocol secret, care împărțea teritoriile României, Poloniei, Lituaniei, Letoniei, Estoniei și Finlandei în „sfere de influență” germane și sovietice, anticipând potențialul unor reamenajări teritoriale și politice ale acestor țări. Kremlinul a negat existența protocolului secret al pactului dintre Hitler și Stalin până în 1992.

Colaborarea militară sovieto-nazistă este fără îndoială clară în fotografiile de la parada militară germano-sovietică din Brest-Litovsk la 22 septembrie 1939 în timpul invaziei Poloniei.

Foto: Parada comună a trupelor naziste şi sovietice la Brest, imediat după nimicirea Poloniei în 1939.

 

 

Pactul a avut consecințele tragice pentru națiunile europene și pentru lume. Acest acord a devenit mecanismul de deschidere a ușilor pentru un nou război mondial. Ceea ce a urmat a fost invazia Poloniei de către Germania nazistă și URSS, urmată de remodelarea granițelor din interiorul Europei.

Mitul 3. Armata Roșie nu a comis crime de războiSe vorbea frecvent în timpul perioadei sovietice că Armata Roșie a protejat URSS împotriva fasciștilor, a salvat milioane de oameni de la exterminare și a adus libertate națiunilor europene asuprite, fără a comite crime de război în acest proces.

Toate dovezile care mărturisesc contrariul au fost respinse ca propagandă și falsificare a istoriei.În realitate, crimele soldaților sovietici împotriva civililor au fost numeroase. 4.148 de ofițeri și un număr mare de soldați au fost condamnați chiar de tribunalul militar rusesc numai în primele luni ale anului 1945.Când Armata Roșie a intrat în Prusia de Est în octombrie 1944, unul dintre soldați a scris părinților săi din Smolensk: 

„Acum ni se permite să facem orice ne dorim ticăloșilor germani”.Într-o scrisoare, un căpitan al Armatei Roșii scria: „Băieții noștri au gustat deja toate femeile germane. În general, există multe trofee”.

Un alt ofițer nota: „Desigur, este extrem de brutal să ucizi copii. Dar germanii merită aceste barbarii”.

Amploarea jafurilor, incendierile, violența împotriva civililor și a prizonierilor a devenit larg răspândită în rândul armatei sovietice.

S-a încercat însă, după o bucată de timp, restabilirea disciplinei în armată. Cu toate acestea, măsurile luate nu au fost suficiente. La sfârșitul lunii martie 1945, un memorandum adresat Secretarului Partidului Comunist, Malenkov, înregistrează un alt caz de viol în masă a femeilor de către soldații sovietici. Și nu erau doar femei germane ci și de alte naționalități, toate aflate în drumul Armatei Roșii către Berlin. Tot acolo se consemnau zeci de mii de jafuri.

Militarii sovietici furau orice – de la piane, covoare, până la haine, biciclete și ceasuri.

Mitul 4. URSS a învins Germania nazistă fără ajutorul aliaților. Conform propagandei, forțele rusești ar fi câștigat războiul și fără ajutorul altor naționalități din Uniunea Sovietică.Manualele sovietice au descris rolul aliaților URSS în război într-o manieră destul de superficială.

Despre ajutorul Statelor Unite se vorbește doar în treacăt.În timpul Războiului Rece, această informație a fost deosebit de importantă. Se preamărea rolul Uniunii Sovietice în război și se diminua cel aliaților săi, care erau acum de cealaltă parte a Cortinei de Fier.

În realitate, înzestrarea armatei sovietice de către SUA a fost unul dintre factorii decisivi în victoria Armatei Roșii împotriva Axei. Nici până astăzi, URSS, apoi Rusia ca succesor al acesteia, nu și-a rambursat datoriile pentru împrumutul venit din partea americanilor.

Conform unor estimări, echipamentele venite de la aliații occidentali reprezentau 12-16% din echipamentul trupelor armate sovietice, 10-15% din aviația URSS și 32,4% din marina sa.

Până la 70% din mijloacele de transport ale armatei sovietice proveneau din SUA, ceea ce înseamnă că militarii ruși au condus în principal mașini americane.

De exemplu, în timp ce URSS a dotat numai 600 de camioane rusești cu celebrele rachete „Katyusha”, SUA au contribuit cu 20.000 de camioane Studebakers, acestea devenind principalul vehicul al artileriei sovietice.Ponderea echipamentelor împrumutate de aliați URSS:

  • 56% dintre locomotive și vagoane

  • 43% pneuri pentru vehicule

  • 42% din zahăr

  • 108% din conservele de carne

  • 18% din combustibilul pentru avioane

Locomotivele pe care Occidentul le-a oferit a depășit producția URSS de 2,4 ori, iar numărul trenurilor – de 10,2 ori.

Cantitatea de alimente primită de URSS, ca parte a contractului de împrumut, ar fi fost suficientă pentru a alimenta o armată de zece milioane de oameni timp de 1.688 de zile, și anume întregul război.

 

Surse: 

Euromaidanpress.com

 

https://www.digi24.ro/stiri/externe/rusia/fapte-istorice-false-din-epoca-sovietica

 

CITIŢI ŞI:

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2016/04/09/ce-sarbatoresc-la-9-mai-dupa-25-de-ani-de-independenta-cetatenii-r-moldova-video/

 

 

 

Video: Cauzele care au determinat intrarea României în al doilea război mondial de partea Germaniei.

 

 

 

 

 

17/05/2018 Posted by | ISTORIE | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Ce sărbătoresc la 9 mai, după 25 de ani de independenţă, cetaţenii R.Moldova? VIDEO

La 9 mai 2016, după 25 de ani de independenţă, Republica Moldova va sărbători, alături de Federaţia Rusia, victoria asupra fascismului.

În aceşti 25 de ani de independenţă, orice încercare de a răspunde la câteva întrebări simple, legate de acest subiect, sunt calificate ca acţiuni de subminare a statalității, de rusofobie sau chiar fascism.

Una din aceste întrebări este – ce legătură are statul Republica Moldova, creat la 27 august 1991, cu victoria URSS asupra Germaniei naziste?

Ce sărbătorim la 9 mai noi, moldovenii, care am trecut printr-o istorie dramatică, bunicii noștri luptând mai întâi cot la cot cu armata română şi naziştii împotriva sovieticilor, iar mai apoi, alături de sovietici şi armata română, împotriva naziştilor?

Din moment ce URSS, implicit poporul sovietic, a încetat să mai existe, iar la 27 august 1991 ne-am proclamat independenţa faţă de fosta metropolă, de ce continuăm să sărbătorim victoria în cel de-al doilea război mondial la 9 mai, după cum a decis Stalin, şi nu la 8 mai, când sărbătoreşte toată omenirea?

Am decis să scriu aceste rânduri, deoarece am ferma convingere că o persoană sau un popor care nu-şi cunoaște trecutul, sau acceptă falsuri despre trecutul său, nu are nici un viitor. Mereu am fost pasionat de istorie, deși nu sunt istoric. Fiind jurist de profesie, în interpretarea şi înțelegerea unor evenimente istorice, încerc să aplic aceeași procedură pe care o aplic pentru calificarea juridică a anumitor fapte – recurg la probe, fără a le comenta.

Mai jos voi face recurs la o serie de fapte incontestabile, pentru a înțelege cine a declanșat cel de-al doilea război mondial: doar Germania nazistă sau a fost o acțiune comună a lui Stalin şi Hitler? Iar mai apoi să încercăm să răspundem la întrebarea dacă avem ce sărbători la 9 mai?

 

Tratatul de la Versailles

 

La 28 iunie 1919, la Palatul Versailles (Franţa) a fost semnat Tratatul de pace de la Versailles, care a dus la încheierea oficială a Primului Război Mondial din anii 1914-1918. Tratatul a intrat în vigoare la 10 ianuarie 1920, după ce a fost ratificat de Germania şi patru principali aliaţi – Anglia, Franţa, Italia şi Imperiul Japonez.

Ca rezultat al Tratatului de pace de la Versailles, Germania a pierdut 67,3 mii km² din teritorii şi toate coloniile. Deosebit de umilitoare au fost condiţiile impuse din punct de vedere militar: Germania nu putea deţine o armată mai mare de 100.000 de soldaţi; corpul de ofiţeri nu putea depăşi 4 mii de persoane; armata nu putea deţine artilerie grea, tancuri, avioane de luptă, submarine; au fost lichidate Statul Major General, toate instituţiile de învățământ militar; a fost anulat serviciul militar general obligatoriu; au fost interzise misiunile militare în alte state, cetăţenii nu puteau face pregătirea militară în armatele altor state. Germania a fost obligată la plata unor importante despăgubiri de război Antantei.

Condiţiile Tratatului de pace de la Versailles erau considerate, pe atunci, umilitoare şi dure pentru Germania.

Se consideră că aceste condiţii au cauzat instabilitatea socială internă, ducând la apariţia unor forţe extremiste de dreapta şi accederea naziştilor la putere (în anul 1933).

Relaţiile germano-poloneze şi polono-sovietice din anii 1918-1921

Potrivit tratatului de la Versailles, Germania redă Poloniei teritoriul din Marea Poloniei (pl. Provinz Posen), o parte a regiunii Pomerania (pl. Pomorze) şi alte teritorii ale Prusiei de Vest; or. Danzig (Gdansk) primeşte statutul de „oraş liber”; regiunea Memel (Klaipeda) a fost pusă sub controlul francez (în februarie 1923 fiind anexată de Lituania).

În aceeaşi perioadă de timp, pe teritoriul Imperiului Rus destrămat, în timpul războiului civil din Rusia, în anii 1920-1921 se derulau mai multe conflicte militare simultane (între Polonia şi Rusia Sovietică, Bielorusia Sovietică şi Ucraina Sovietică).

 

Războiul polono-sovietic

 

Războiul polono-sovietic a decurs în 3 etape:

Etapa 1. 25 aprilie – mai 1920 – ofensiva forţelor polone (40 mii de soldaţi) şi a soldaţilor conduşi de Simion Petliura(15 mii). Ofensiva a fost oprită de trupele reorganizate şi întărite ale Frontului de sud-vest al Armatei Roşii.

Etapa 2. Sfârșitul lunii mai – iulie 1920 – contraofensiva Armatei Roşii în Ucraina. Preluarea controlului asupra unor regiuni ale Ucrainei de Est şi a uneia din Belarus. Ofensiva Frontului de vest (condus de M.Tuhacevski) către Varşovia, a Frontului de sud-vest (condus de A.Egorov) spre Lvov.

Tentativa Antantei de a aplana conflictul, de a opri ofensiva pe Linia Curzon.

Sovieticii au respins propunerea în speranţa de a ocupa întregul teritoriu al Poloniei şi de a instaura puterea sovietică.

Tentativa de a ocupa oraşele Varşovia şi Lvov a eşuat din cauza greşelilor tactice ale comandanţilor sovietici, rezistenţei dure a armatei poloneze şi celei conduse de Petliura, insuficienţei rezervelor.

Etapa 3. August – octombrie 1920 – retragerea trupelor sovietice în raioanele Berdicev şi Zhitomir. Epuizarea forţelor de ambele părţi; încheierea armistiţiului de pace în octombrie 1920. Forțele lui Petliura au fost atacate de bolșevici și, după o serie de lupte, au fost alungate din Ucraina în teritoriul aflat sub controlul Poloniei.

Urmările războiului au fost consfinţite în Tratatul de la Riga (Pacea de la Riga) din martie 1921. Teritoriile în litigiu au fost împărţite după cum urmează: Polonia recunoaşte teritoriile Ucrainei de Est, iar Poloniei îi revin Volynul de Vest, Galicia de Est, Holmshina, Polesia de Vest, Podliashie.

Aceste evenimente – cedarea teritoriilor germane Poloniei şi rezultatele războiului polono-sovietic – au marcat relaţiile ulterioare dintre Germania, Polonia şi URSS.

Colaborarea germano-sovietică

Contrar unei opinii larg răspândite, colaborarea germano-sovietică a început cu mult înainte de accederea lui Adolf Hitler la putere.

La 11 august 1922, cu doar patru luni mai târziu după ce, la conferinţa de la Genova, delegaţia sovietică a venit cu propunerea de a reduce capacităţile militare generale, a fost încheiat Tratatul de la Rapallo, care prevedea si un acord temporar de colaborare dintre Reichswehr şi Armata Roşie.

Acordul stabilea principiile acestei cooperări: cooperarea în domeniul studiilor teoretice, exerciţiilor militare, stabilirea unor programe de pregătire comune; efectuarea experienţelor chimice (!); organizarea unor şcoli de aviaţie şi tancuri; trimiterea în misiune în Germania a reprezentanţilor forţelor militare sovietice (Forţele Aeriene Sovietice, Comitetul tehnico-ştiinţific, Direcţia generală sanitară militară şi altele) pentru iniţierea în organizarea unor acţiuni secrete şi studierea acestora.

În 1924 la Lipetsk s-a organizat şcoala de aviaţie a Reichswehr-ului, care a activat timp de 10 ani, cu numele conspirativ de Escadrila a 4-a a Unităţii de aviaţie a Flotei Aeriene Roşii. Numeroşi aviatori germani (Blumensaat, Heinz, Voss, Blume, Ressing, Makratski ş.a. ),care au devenit cunoscuţi ulterior, au fost instruiţi la Şcoala din Lipetsk.

Potrivit Tratatului de la Versailles, Germaniei i s-a interzis să deţină tancuri, iar Reichswehrul trebuia să se descurce fără ele.

Însă generalul Hans von Seeckt, fiind înzestrat cu spirit de previziune, promova ideea că tancurile ar putea face parte din aceeaşi unitate militară specială, alături de infanterie, cavalerie şi artilerie.

Astfel, urmând teza lui von Seeckt, în anul 1926 germanii au pus bazele Şcolii de tancuri cu denumirea codificată „Kama” din Kazan. Instruirea şi pregătirea la „Kama” a unei pleiade de tanchişti, printre care se numărau 30 de ofiţeri, a facilitat, mai târziu, crearea neîntârziată a trupelor germane de blindate.

Cel mai secretizat obiect al Reichswehr-ului în URSS a fost „Tomka”, investiţia germanilor fiind circa 1mln. de mărci germane. Era şcoala armelor chimice, situată în regiunea Samara, în apropierea nemijlocită de teritoriul Republicii Autonome a germanilor de pe Volga. Or, alin.1 art.171 al Tratatului de pace de la Versailles interzicea Germaniei folosirea gazelor asfixiante, otrăvitoare şi altor gaze, ca şi a tuturor substanţelor analoage, precum şi introducerea acestora pe teritoriul Germaniei. La „Tomka” se experimentau metodele de utilizare a substanţelor toxice în artilerie, aviaţie, precum şi mijloace şi metode de degazare a terenurilor.

Secţia de cercetare ştiinţifică a şcolii era înzestrată cu cele mai avansate tehnologii în domeniul construcţiei de tancuri pentru a experimenta substanţele toxice, iar laboratoarele şi atelierele erau asigurate cu aparate şi instrumente aduse din Germania.

E incontestabil faptul că colaborarea dintre Armata Roşie Muncitorească-Ţărănească şi Reichswehr în centrele menţionate (cu denumirile codificate „Lipetsk”, „Kama” şi „Tomka”) era contrară prevederilor Tratatului de la Versailles.

În conformitate cu art.168 al Tratatului, amplasarea şi crearea unor obiective militare trebuie coordonată şi acceptată de către guvernele statelor aliate.

Partea sovietică primea anual „recompense” materiale pentru utilizarea acestor obiective de către germani şi dreptul de a participa la experimentele, operaţiunile militare şi industriale.

Comandantul Armatei Roşii Muncitoreşti-Ţărăneşti Ieronim Uborevich spunea că germanii sunt pentru sovietici singurul „canal” care oferă posibilitatea de a studia performanţele în domeniul militar ale altor state, în special referitoare la armată, şi alte realizări interesante în alte domenii.

Până la un moment, opinia publică nu a ştiut nimic despre colaborarea militară germano-sovietică, şi doar în 1926 a devenit cunoscută datorită unui articol publicat în ziarul britanic „Manchester Guardian”.

A urmat criza guvernamentală în Germania, cu demisia cabinetului Cancelarului Wilhelm Marx. Social-democraţii au făcut un demers la Reichstagîn legătură cu livrarea în Germania a unor proiectile din URSS.

Cu toate acestea, întărirea forţelor armate germane în Rusia Sovietică a continuat până în anul 1933.

Anume în Rusia au fost puse, în mare măsură, bazele viitoarelor forţe ofensive ale Germaniei , care au înspăimântat Europa în 1939, iar în 1941 au atacat URSS. (Trebuie să menţionăm faptul că Reichswehr-ul ţinea, în paralel, legături secrete de acelaşi gen cu alte state).

După 1933, „prietenia” germano-sovietică s-a redus considerabil, cu toate acestea, relaţiile germano-sovietice au continuat.

Un exemplu elocvent constituie Acordul general privind colaborarea, asistenţa mutuală şi activitatea comună, semnat la 11 noiembrie 1938 de şeful NKVD-ului Lavrenti Beria şi Reichsführer-ul SS.

Acordul general privind colaborarea, asistența mutuală şi activitatea comună

Semnat în or. Moscova,

la 11 noiembrie 1938.

Comisariatul Popular pentru Afaceri Interne al URSS, denumit în continuare NKVD, reprezentat de șeful Direcţiei principale a Securității de Stat (GUGB), Comisar de securitate de rangul 1 Lavrenti BERIA, pe de o parte, și Direcția Generală de Securitate al Partidului Muncitoresc Național-Socialist German, reprezentată de șeful Departamentului IV al Biroul Principal de Securitate (Gestapo) Heinrich Müller, în baza procurii nr. 1-448/12-1 din 3 noiembrie 1938, emisă de şeful Direcției Generale de Securitate Reichsfuehrer-ulSS Reinhard Heydrich, denumit în continuare GESTAPO, pe de altă parte, au încheiat prezentul Acord general privind colaborarea, asistența mutuală şi activitatea comună între NKVD și GESTAPO.

 

Colaborarea germano-sovietică şi împărţirea Poloniei

 

3 mai 1939 – Comisarul poporului pentru Afaceri Externe Litvinov (evreu) a fost înlocuit cu Molotov (rus).

5 mai 1939 – Ministrul propagandei germane Goebbels dă indicaţii surselor mass-media să se abţină de la utilizarea unor cuvinte dure în adresa Uniunii Sovietice.

20 mai 1939 – Molotov îi reaminteşte Ambasadorului german la Moscova Schulenburg că tratativele cu privire la cooperarea economică germano-sovietică trebuie, de asemenea, să fie „fundamentată politic”.

3 august 1939 – Ambasadorul german la Moscova Schulenburg primeşte 2 telegrame secrete de la ministrul afacerilor externe al Germaniei Ribbentrop, prin care este informat că, de la Marea Baltică la Marea Neagră, nu există nici o problemă care nu ar putea fi soluţionată pozitiv şi de comun acord de către URSS și Germania. Ribbentrop s-a arătat interesat să plece la Moscova pentru tratative.

16 august 1939 – Secretarul de stat al Ministerului Afacerilor Externe al Germaniei, Ernst von Weizsacker, îi dă indicaţii lui Shulenburg să-i comunice lui Molotov că Germania este gata să semneze un pact de neagresiune cu Uniunea Sovietică pe o perioadă de 25 de ani.

18 august 1939 – la Berlin a fost semnat Acordul comercial între Germania și URSS. Moscova primește mărfuri de producţie germană, iar Berlinul – materii prime strategice. Molotov susţine că Ribbentrop poate sosi la Moscova pe 26 sau 27 august.

20 august 1939 – o nouă indicaţie pentru Schulenburg – să obţină confirmarea, nu mai târziu de 23 august, că Ribbentrop va fi primit la Kremlin pentru semnarea pactului de neagresiune.

Moscova şi-a dat acordul şi, la doar 14 ore de la sosirea lui Ribbentrop la Moscova, pactul de neagresiune între Germania și Uniunea Sovietică a fost semnat.

Discursul lui Stalin în cadrul şedinţei Biroului Politic al C.C. al P.C.(b) din URSS, 19 august 1939

Pace sau război, întrebare ce intră într-o fază critică pentru noi. Dacă vom încheia o convenţie de asistență mutuală cu Franța și Marea Britanie, Germania va renunţa la Polonia şi va fi pusă în situaţia să caute „modus vivendi” cu puterile occidentale. Războiul va fi evitat, însă evenimentele ulterioare ar putea lua o întorsătură periculoasă pentru URSS.

Dacă vom accepta propunerea Germaniei de a încheia cu aceasta un pact de neagresiune, este cert faptul că ea va ataca Polonia, iar intervenția Franței și Angliei în acest război va fi inevitabilă. Europa de Vest va fi supusă unor tulburări și revolte grave. În aceste condiții, avem mari șanse să rămânem deoparte de conflict și putem spera la o intrare în război favorabil nouă.

Experiența ultimilor douăzeci de ani ne arată că, în timp de pace, este imposibilă prezenţa unei mișcări comuniste în Europa, unei mişcări atât de puternice încât partidul bolșevic să poată prelua puterea.

Dictatura acestui partid este real posibilă doar ca rezultat al unui mare război. Noi am făcut alegerea, iar aceasta este clară. Trebuie să acceptăm propunerea germanilor și să refuzăm politicos misiunea anglo-franceză. Primul avantaj pe care-l vom avea va fi distrugerea Poloniei până în apropiere de Varșovia, inclusiv Galicia ucraineană.

Germania ne dă mână liberă în a acţiona în Țările baltice și nu se opune întoarcerii Basarabiei Uniunii Sovietice. Ea este gata să ne cedeze ca zone de influență România, Bulgaria și Ungaria. Rămâne o problemă deschisă legată de Iugoslavia.

Totodată, trebuie să anticipăm consecințele care vor decurge atât din înfrângerea, cât și din victoria Germaniei. În cazul înfrângerii, în mod inevitabil, Germania va fi sovietizată și va fi creat un guvern comunist.

Nu trebuie să uităm că Germania sovietizată se va confrunta cu un pericol major, în cazul în care sovietizarea va surveni ca urmare a înfrângerii Germaniei într-un război de scurtă durată. Anglia și Franța vor fi suficient de puternice pentru a ocupa Berlinul și a distruge Germania sovietică.

Și noi nu vom putea sări în ajutorul tovarăşilor noștri bolșevici din Germania. Astfel, scopul nostru este ca Germania să poarte războiul cât mai mult timp posibil, astfel încât Anglia și Franța, slăbite și epuizate, să nu poată învinge Germania sovietizată. Urmând poziția de neutralitate și în aşteptarea momentului potrivit, URSS va acorda ajutor actualei Germanii, prin aprovizionarea cu materii prime și produse alimentare. Însă, bineînţeles, ajutorul nostru nu trebuie să depășească anumite limite, pentru a nu submina economia și slăbi puterea armatei noastre. În același timp, e necesar să ducem o propagandă comunistă activă, în special în blocul anglo-francez și, predominant, în Franța.

Trebuie să fim pregătiți de faptul că în această țară, în timp de război, partidul va fi nevoit să renunţe la activitatea legală și va trece în ilegalitate. Cunoaştem cu toţii că vor fi multe sacrificii, însă tovarăşii noştri francezi nu vor avea dubii. Dezorganizarea şi demoralizarea armatei şi a poliţiei va constitui sarcina lor principală.

Dacă aceste acţiuni pregătitoare vor fi îndeplinite în modul corespunzător, siguranța Germaniei sovietice va fi asigurată, iar acest lucru va contribui la sovietizarea Franței.

Pentru a pune în aplicare aceste planuri, este necesar ca războiul să dureze cât mai mult timp posibil și anume în acest sens ar trebui să ne îndreptam toate forțele de care dispunem în Europa de Vest și Balcani.

Să examinăm acum cea de-a doua ipoteză, adică victoria Germanei. Unii sunt de părere că aceasta ar prezenta pentru noi un pericol grav. Poate fi o fărâmă de adevăr în aceasta, dar ar fi greşit să credem că acest pericol va fi atât de aproape și atât de mare, cum o cred unii.

Dacă Germania va ieşi victorioasă din război, ea va fi prea epuizată pentru a începe un conflict armat cu URSS, cel puțin în următorii zece ani.

Preocuparea ei esenţială va fi să urmărească Marea Britanie și Franța învinse, cu scopul de a împiedica restabilirea lor. Pe de altă parte, Germania victorioasă va deţine teritorii vaste și în cursul mai multor decenii va fi preocupată de „exploatarea lor” și stabilirea ordinii germane în acele teritorii. Este evident faptul că Germania va fi foarte ocupată ca să se întoarcă împotriva noastră.

Ar mai fi o chestiune care va asigura securitatea noastră. În Franţa învinsă, Partidul comunist francez (PCF)va fi întotdeauna foarte puternic. Revoluția comunistă este inevitabilă și ne vom putea folosi de această circumstanţă pentru a veni în ajutorul Franței și a o face aliatul nostru.

Mai târziu, toate popoarele trecute sub „protecția” Germaniei victorioase vor deveni aliații noștri. Vom avea un câmp vast de activitate pentru dezvoltarea unei revoluții mondiale.

Tovarăși! Este în interesul URSS – Patria clasei muncitoare – să înceapă războiul dintre Reich și blocul capitalist anglo-francez. Trebuie să facem totul ca acest război să dureze cât mai mult timp posibil, pentru a epuiza ambele părți.

Tocmai din acest motiv trebuie să acceptăm încheierea pactului propus de Germania și să întreprindem toate acţiunile pentru ca acest război, odată declarat, să se prelungească la maximum.

Va fi necesar să intensificăm acţiunile de propagandă în țările beligerante, pentru a fi pregătiţi de momentul în care războiul se va încheia.(Центр хранения историко-документальных коллекций, бывший ОСОБЫЙ архив СССР, ф.7, оп.1, д.1223).

 

Pactul Ribbentrop – Molotov

 

Pactul de neagresiune între URSS și Germania, cunoscut sub numele de Ribbentrop – Molotov, a fost semnat la Moscova pe data de 23 august 1939. Acest document, în mare măsură, a contribuit la începutul celui de-al doilea război mondial.

În afară de aceasta, pactul a determinat în mare măsură soarta letonilor, estonienilor, lituanienilor, precum și a ucrainenilor occidentali, belarușilor și moldovenilor.

Ca urmare a pactului, aceste popoare, multe dintre care pentru prima dată în istoria lor au format state unitare, au fost aproape complet absorbite de URSS.

 

 

 

 

Pactul Ribbentropp-Molotov

 

 

La 28 august 1939 a fost semnată o expunere (hartă) detaliată a „protocolului adițional secret„, care delimita sferele de influență, în caz de rearanjare teritorială și politică în zonele ce aparțineau statului polonez.

În zona de influență a Uniunii Sovietice intra teritoriul polonez la est de râurile Pissa, Narev, Bug, Vistula și San. Această linie de demarcație aproximativ corespunde așa-numitei „Linii Curzon”, care presupunea stabilirea frontierei de est a Poloniei după primul război mondial.

Adițional interesului față de părțile vestice ale Ucrainei și Belarus-ului, negociatorii sovietici și-au expus și interesul față de Basarabia, pierdută în 1919, primind un răspuns pozitiv din partea germană, care și-a declarat un total dezinteres politic în aceste regiuni. Mai târziu, acest teritoriu a devenit parte a RSS Moldovenești în cadrul URSS.

 

Protocolul adițional secret

 

Reprezentanții plenipotențiari declară semnarea acordului dintre guvernul Germaniei și cel al URSS, după cum urmează:

Protocolul adițional secret, semnat la 23 august 1939, trebuie să fie corectat la alineatul 1, având în vedere faptul că teritoriul statului Lituania a trecut în sfera de influență a Uniunii Sovietice, în timp ce, pe de altă parte, regiunea Lublin și o parte a regiunii Varșovia au trecut în sfera de influență germană. De îndată ce guvernul URSS va întreprinde măsuri speciale pe teritoriul lituanian pentru a-și proteja interesele sale, prezenta frontieră germano-lituaniană, în scopul stabilirii unei frontiere naturale și simple, va fi corectată astfel încât teritoriul lituanian, situat la sud-vest de linia marcată pe harta atașată, va fi transferat Germaniei.

În continuare se declară că acordul economic actual între Germania și Lituania nu va fi afectat de activitățile Uniunii Sovietice menționate mai sus.

Moscova, 28 septembrie 1939.

I. Ribbentrop
V. Molotov

 

 

Semnarea tratatului

 

 

Pactul Ribbentropp-Molotov 2

În centru, in dreapta lui Stalin – Joachim von Ribbentrop

Pactul Ribbentropp-Molotov 3

Joachim von Ribbentrop și Stalin

Pactul Ribbentropp-Molotov 4

Pactul Ribbentropp-Molotov 5

Pactul Ribbentropp-Molotov 7

Pactul Ribbentropp-Molotov 8

                                   Stalin e multumit, acum stim de ce…

Pactul a fost ratificat de către Sovietul Suprem al URSS peste o săptămână după semnarea acestuia, iar deputații nu au știut de existența „protocolului adițional secret”, care niciodată nu a fost ratificat.

Pe data de 1 septembrie 1939, a doua zi după ratificarea pactului, Germania a invadat Polonia.

Ca urmare a pactului, între 1939 – 1944, Germania a evitat un război pe două fronturi, invadând succesiv Polonia, Franța și o serie de țări mici din Europa, în cele din urmă obținând, pentru un atac asupra URSS, o armată cu doi ani de experiență de luptă.

Astfel, după părerea multor istorici, principalul beneficiar de pe urma pactului poate fi considerată Germania nazistă.

Cu toate acestea, și URSS-ul a primit suplimentar doi ani de pace, precum și teritorii suplimentare considerabile la frontiera sa vestică.

Când a intrat de fapt Uniunea Sovietică în cel de-al doilea Război mondial?

Se consideră că cel de-al doilea Război Mondial a început la 1 septembrie 1939, odată cu invazia germană în Polonia (de fapt, și această dată este convențională).

După cum se știe, invazia a avut loc sub pretextul unui atac înscenat de către serviciile secrete germane, îmbrăcați în uniforme poloneze, asupra postului de radio german Gleiwitz, în apropiere de frontieră. În aceeași zi, Sovietul Suprem al URSS a adoptat Legea privind recrutarea universală în rândurile armatei.

La 3 septembrie 1939, Anglia și Franța au declarat război Germaniei (apropo, peste o zi S.U.A. și-a declarat neutralitatea față de război), pe 6 – Uniunea Sud-Africană, iar pe 10 – Canada.

La 17 septembrie 1939 a venit rândul URSS. Începuse „campania de eliberare” a Armatei Roșii în Polonia, direcționată în întâmpinarea Wehrmacht-ului german. Spre sfârșitul lunii septembrie (în mare parte datorită eforturilor Wehrmacht-ului), armata poloneză, care rezistase cu înverșunare în așteptarea zadarnică a unui ajutor din partea Marii Britanii și Franței, a fost învinsă, iar teritoriul Poloniei a fost împărțit între Germania și URSS (Uniunea Sovietică a redobândit teritoriile pierdute ca urmare a războiului sovietic-polonez din 1920). Ambele state, Germania și Uniunea Sovietică, au intrat în contact direct: a fost stabilită frontiera sovieto-germană, pe linia de demarcație fixată în protocoalele așa-numitului Tratat privind frontierele și de prietenie, semnat pe 28 septembrie 1939.

 

 

Pactul Ribbentropp-Molotov 9

Atacul Armatei Roșii asupra Poloniei 17 septembrie 1939.

Pactul Ribbentropp-Molotov 10

 

Comandantul Diviziei Blindate 19, generalul Heinz Guderian, discută cu comisarul politic Borovski.

 

 

Pactul Ribbentropp-Molotov 12

                       Prietenii sovietici și germani

 

 

Pactul Ribbentropp-Molotov 13

                       Prietenii sovietici și germani – 1

 

Pactul Ribbentropp-Molotov 14

               Prietenii sovietici și germani – 2

 

Pactul Ribbentropp-Molotov 15

                Prietenii sovietici și germani – 3

 

Pactul Ribbentropp-Molotov 16

Prietenii sovietici și germani – 4

Pactul Ribbentropp-Molotov 17

               Tanchiștii sovietici și germani – prieteni – 5

 

Pactul Ribbentropp-Molotov 18

              Prietenii sovietici și germani – 6

 

Pactul Ribbentropp-Molotov 19

             Prietenii sovietici și germani – 7

 

Pactul Ribbentropp-Molotov 20

Vizita lui Veaceslav Molotov în Germania, 12 noiembrie 1940

Pactul Ribbentropp-Molotov 21

Pactul Ribbentropp-Molotov 22

 

 

Pactul Ribbentropp-Molotov 23

V. Molotov și Ribbentrop trec prin fața Gărzii de onoare, stația Anhalt, Berlin

Parada militară comună a Wehrmacht-ului și a Armatei Roșii, Brest, 1939

 

 

Parada militară comună a Wehrmacht-ului și a Armatei Roșii, Brest (în germană: Deutsch-sowjetische Siegesparade in Brest – Litowsk) – marșul solemn al subdiviziunilor Armatei a XIX-a a Wehrmacht-ului (comandantul corpului – general al Diviziei a 2-a Panzer, Heinz Guderian) și brigăzii 29 de tancuri a Armatei Roșii (comandant – colonel Semion Krivoshein) pe strada principală a orașului, la 22 septembrie 1939, în timpul procedurii oficiale de cedare a orașului și a cetății Brest părții sovietice în timpul invaziei Poloniei de către trupele germane și sovietice.

Procedura s-a finalizat cu coborârea solemnă a steagului german și ridicarea celui sovietic. Cedarea orașului a avut loc în conformitate cu protocolul sovieto-german privind stabilirea liniei de demarcație pe teritoriul fostului stat polonez, semnat la 21 septembrie 1939 de către reprezentanții comandamentelor sovietic și german. Evenimentul a fost filmat de serviciul media de propagandă germană „Die Deutsche Wochenschau”.

Istoricul Michael Meltiuhov notează că, la acel moment, Germania încerca din răsputeri să arate Angliei și Franței că Uniunea Sovietică este aliatul ei, iar în același timp, în Uniunea Sovietică, depunea eforturi să-și demonstreze ”neutralitatea” sa.

Parada comună Brest – Litovsk a reprezentat, în viziunea istoricilor, un simbol al împărțirii statului polonez.

 

Porțile paradei în orașul ocupat Brest

 

Pactul Ribbentropp-Molotov 24

         Brest – Litovsk, 22 septembrie 1939

 

Pactul Ribbentropp-Molotov 25

 

                  Foto: Generalul german Guderian şi generalul rus Krivoşein

 

Pactul Ribbentropp-Molotov 26

Pactul Ribbentropp-Molotov 27

Pactul Ribbentropp-Molotov 28

 

Foto: Generalul german Guderian şi generalul rus Krivoşein, la parada sovieto-germană, în Polonia ocupată, Brest 1939

 

Pactul Ribbentropp-Molotov 29

Pactul Ribbentropp-Molotov 30

Pactul Ribbentropp-Molotov 31

Pactul Ribbentropp-Molotov 32

Pactul Ribbentropp-Molotov 33

Pactul Ribbentropp-Molotov 34

Pactul Ribbentropp-Molotov 35

Coloana sovietică de tancuri trece pe lângă un grup de motocicliști germani

 

Agresiunea URSS împotriva Finlandei

 

La 29 noiembrie 1939, Uniunea Sovietică rupe relațiile diplomatice cu Finlanda, și a doua zi, după ce asupra pozițiilor Armatei Roșii a fost deschis focul (fapt care până astăzi nu a fost elucidat), trupele sovietice au atacat teritoriul acesteia.

În consecință, a fost proclamată crearea Republicii Democratice Finlandeze, fiind stabilit un guvern condus de binecunoscuta figură a Comintern-ului, Otto Wille Kuusinen.

Cu acest guvern imediat au fost stabilite relații diplomatice (desigur, toate aceste lucruri s-au întâmplat la Moscova, deși în caietul de sarcini au figurat întotdeauna adrese finlandeze; nenumărate documente ale acestui guvern finlandez au fost scrise de mâna lui A.A. Jdanov).

Războiul cu Finlanda a continuat până în 1940 și a luat sfârșit pe data de 12 martie. Nu s-a reușit distrugerea completă a armatei finlandeze.

Conform Tratatului de pace încheiat la Moscova la 12 martie 1940, Uniunii Sovietice i-au fost cedate istmul Karelia, inclusiv orașul Vîborg/Viipuri, și baza militară navală dislocată pe peninsula Hanko (închiriată pe o perioadă de 30 de ani).

Drept compensație, Finlandei i-au revenit teritoriile pustii din regiunea nordică a peninsulei Kola.

 

 

Pactul Ribbentropp-Molotov 36

La 14 decembrie 1939, Uniunea Sovietică a fost exclusă din cadrul Ligii Națiunilor, care în perioada interbelică a jucat rolul actualei Organizații a Națiunilor Unite (doar trei state au fost declarate agresori – Japonia, Italia și Germania. Adițional – URSS-ul).

Ocupaţia sovietică a Basarabiei şi a Bucovinei de Nord şi a celor trei state baltice

La 28 iunie 1940 România a primit un ultimatum din partea URSS, prin care i se cerea evacuarea administrației civile şi militare de pe teritoriul Basarabiei şi al Bucovinei de Nord. În aceeaşi perioadă URSS anexează teritoriile Lituaniei, Letoniei şi Estoniei.

 

 

Pactul Ribbentropp-Molotov 37

La 23 august 1944, trupele sovietice reiau controlul asupra teritoriului Basarabiei şi Bucovinei de Nord. În 1947, ca parte a tratatului de pace de la Paris, România și Uniunea Sovietică au semnat un tratat cu privire la frontieră, prin care frontiera comună era „fixată în concordanță cu înțelegerea sovieto-română din 28 iunie 1940”, aceasta în condițiile în care pe 28 iunie nu a fost semnată nicio înțelegere, ci s-a răspuns unui ultimatum, iar anterior acestei date nu au existat nicio înțelegere scrisă în această privință.

 

Sursa: traducere şi adaptare după http://andis-inform.blogspot.ru/2013/07/blog-post.html)

***

Acestea sunt faptele şi contextul pe care nu-l putem ignora atunci când vorbim despre victoria în cel de-al doilea război mondial. 

Tot ce mi-am propus este să înţeleg: ce sărbătorim la 9 mai noi, cetățenii statului Republica Moldova, care la 27 august 1991 şi-a proclamat independenţa faţă de URSS şi care, prin Declaraţia de Independenţă, a condamnat Pactul Molotov-Ribbentrop si „ocuparea prin forţă la 28 iunie 1940” a teritoriului Basarabiei, Bucovinei de Nord si a Ținutului Herţa?

Cine sunt învingătorii în cel de-al doilea război mondial? Cei care au reușit să recunoască şi să-şi asume crimele nazismului, sau cei care deplâng imperiul şi se bazează în continuare pe teoriile staliniste în relaţia cu lumea exterioară?

Eu cred că adevărații învingători în cel mai mare măcel al secolului XX sunt cei care au învăţat aceasta cumplită lecţie a istoriei, plătită cu viețile a zeci de milioane de oameni. Învingători sunt cei care au reușit să se debaraseze atât de fascism, cât şi de comunism şi să edifice democrația în statele lor.

Adevăratul învingător în cel de-al doilea război mondial este astăzi Germania, ţara cu cea mai avansată democrație şi economie în Europa. Este ţara care a știut să înveţe cumplita lecție a istoriei.

Este ţara, liderul căreia, asumându-și trecutul aşa cum este el, va merge la 10 mai la Moscova pentru a onora memoria celor căzuți în cel de-al doilea război mondial.

A adus această victorie libertate moldovenilor? Așadar, ce sărbătorește Republica Moldova la 9 mai?

 

 

 

Articol: CE SĂRBĂTOREȘTE REPUBLICA MOLDOVA LA 9 MAI?

de Alexandru Tănase

 

 

CITITI SI :

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2013/05/06/despre-prietenia-sovieticilor-cu-nazistii/

 

 

VIDEO: Prietenii sovietici si nazisti- Polonia, 1939

https://www.youtube.com/watch?v=PAPctERefgk

 

09/04/2016 Posted by | ISTORIE | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: