CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

STATELE BALTICE SE TEM CĂ AR PUTEA FI DUPĂ UCRAINA, URMĂTOAREA ȚINTĂ A INVAZIEI RUSEȘTI

Ce țări vrea să invadeze Putin după Ucraina

Există îngrijorări în rândul statelor baltice conform cărora Vladimir Putin nu s-ar mulțumi doar cu teritoriul ucrainean și că ar râvni la mai mult. Lituania se teme de extinderea pericolului rusesc. Zelenskiy e disperat: „Dați-mi avioane, războiul se va extinde. Rusia vrea să ducă războiul până la sfârșit”, consemnează publicațiile https://www.timpul.md și Bani.md de la Chișinău.

Estonia, Letonia și Lituania ar putea fi în vizorul președintelui rus, Vladimir Putin, după ce deja acesta a invadat Ucraina, un stat suveran și independent.

Vicepreședintele Comisiei Europene, Valdis Dombrovskis, a avertizat într-un interviu acordat publicației Politico, că președintele rus Vladimir Putin își va intensifica, cel mai probabil, ambițiile militare și va provoca NATO în țările din Marea Baltică – Lituania, Letonia și Estonia – dacă nu este oprit în Ucraina.

Lituania se teme de extinderea pericolului rusesc

Președintele Lituaniei declară că strategia descurajării este acum absolut ineficientă, fiind nevoie mai degrabă de strategii de apărare.

Gitanas Nauseda, președintele în exercițiu al Lituaniei, lansează ideea conform căreia Putin „nu se va opri în Ucraina”.

Mai mult, acesta afirmă că întreaga comunitate internațională trebuie „prin toate mijloacele disponibile”, să ofere sprijin Ucrainei, în vederea evitării producerii unui nou război mondial.

Descurajarea nu mai este suficientă și avem nevoie de apărare avansată aici, pentru că altfel va fi prea târziu aici. Putin nu se va opri în Ucraina, dacă nu va fi oprit”, a declarat președintele Nauseda.

Aceste mărturisiri ale președintelui Lituaniei au fost făcute în cadrul vizitei făcute de secretarul american de stat, Antony Blinken.

Transportul de armament în Ucraina ar pute fi îngreunat

Secretarul de stat adjunct al SUA, Wendy Sherman, susține că poate deveni mai greu de transportat arme către Ucraina în zilele următoare.

„Este esenţial ca ceea ce trimitem să fie ceea ce Zelenskiy (președintele Ucrainei, Volodimir Zelenskiy – n.r.) cere. El ştie de ce are nevoie armata lui”, a declarat, luni, responsabilul american, potrivit Reuters.

„S-ar putea să devină mai greu în zilele următoare şi va trebui să găsim alte modalităţi pentru a gestiona situaţia”, a adăugat Wendy Sherman, la Madrid, în cadrul unui turneu de o săptămână pe care îl efectuează în Spania, Turcia şi Africa de Nord.

Secretarul de stat american nu a dat mai multe detalii.

Şeful Statului Major al SUA, generalul Mark Milley, s-a deplasat săptămâna trecută la un aerodrom neidentificat lângă graniţa cu Ucraina, care a devenit un hub pentru transportul de arme, a declarat un înalt oficial din Departamentului Apărării american, care a asistat direct la efortul multinaţional de a trimite arme în Ucraina, pe fondul invaziei Rusiei, notează CNN, citat de Agerpres.

Publicitate

09/03/2022 Posted by | POLITICA | , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Cât va rezista economia rusă după declanșarea războiului în UCRAINA și impunerea sancțiunilor occidentale?

Petrișor Peiu: Război și pace – Война и миръ. Cât va rezista economia rusă?

Federația Rusă a început un război în care, în mod paradoxal, nu contează prea mult forța sa militară.

Căci acestei forțe militare nu i se va opune o altă forță militară pe măsură, ci o forță economică copleșitoare. Este, dacă vreți, un război asimetric. Vladimir Vladimirovici Putin crede, fără îndoială, în puterea armatei sale.

Occidentul crede mai mult în puterea băncilor și a economiei sale.

Așa arată astăzi câmpul confruntării dintre Moscova și lumea vestică, scrie profesorul Petrișor Peiu în https://spotmedia.ro, preluat de Romanian Global News.

Mărturisesc că nu am crezut niciodată că rușii vor ataca militar Ucraina . Încrederea oarbă în imposibilitatea acestui război se baza pe un unic, dar extrem de solid argument: economia rusă este mult prea modestă pentru a putea să facă față sancțiunilor occidentale, de mult anunțate, de altfel. Ba mai mult, economia rusă nu este deloc pregătită pentru a suporta un astfel de război!

Ignorând orice logică economică, Putin a decis să atace și și-a expus națiunea unui lung proces de destabilizare economică, care îl va face profund nepopular acasă și va afunda țara sa într-o criză comparabilă cu cea de la sfârșitul anilor 80 și începutul anilor 90.
Inevitabil, punctul de plecare al oricărei analize despre această confruntare trebuie să fie istoria. Istoria recentă, ultimii 75 de ani. Căci confruntarea dintre Moscova și occidentali a început de mult.

La 26 februarie 1949, Congresul american vota o lege intitulată „Control Export Act”, prin care restricționa exportul de materiale și echipamente „strategice” către statele din blocul controlat de către URSS.

Era răspunsul pe care America alesese să-l dea sovieticilor, după ce aceștia deciseseră să transforme statele est-europene în state comuniste, sateliți ai Kremlinului.
Prin actul respectiv, administrația de la Washington autoriza Biroul de Administrare a Exportului (Bureau of Export Administration) din cadrul Departamentului Comerțului să decidă limitări ale exporturilor americane, bazate pe trei motivații: securitatea națională, considerente de politică externă și deficitul de ofertă din piața internă.
Sovieticii au răspuns prin susținerea nord-coreenilor în războiul început în 1950, împotriva sud-coreenilor.

Ca urmare, Washington-ul decide să strângă șurubul sancțiunilor economice și emite o nouă lege cunoscută sub denumirea „Battle Act”, dar oficial denumită „Mutual Defense Assistance Control Act of 1951”, prin care se interzice asistența acordată statelor care făceau afaceri cu Uniunea Sovietică.

Practic, ca efect al acestei legii, Moscova nu mai avea deloc acces la produse strategice occidentale, inclusiv la țiței sau cereale.

Un amănunt interesant este acela că zeci de ani sovieticii au crezut că presa americană numea respectiva lege „Battle Act” în sensul propriu, războinic, al cuvântului, dar, de fapt, denumirea venea de la inițiatorul legii, Laurie Calvin Battle, senator de Alabama.
Sancțiunile americane asupra sovieticilor nu și-au atins scopul în anii 50, pentru simplul motiv că aliații vest-europeni ai Washington-ului au presat pentru introducerea unor diverse excepții de la regula interzicerii afacerilor cu Moscova.

Ba mai mult, americanii instituiseră restricții mai ușoare pentru statele satelite est-europene, în speranța că acestea vor reveni la democrație.
Sancțiunile au fost treptat îndulcite, mai ales ca efect al destinderii generalizate din anii 70, culminând cu permisiunea acordată fermierilor americani să vândă largi cantități de grâu către URSS în 1973, atunci când o secetă prelungită a distrus recoltele din colhoz-uri și sovhoz-uri.
Totul a durat până în 1979, adică până la invazia Afganistanului de către trupele sovietice.

Noul președinte Ronald Reagan a inițiat și semnat, la apogeul războiului din Afganistan, în ianuarie 1983, directiva de securitate națională nr. 75 (National Security Decision Directive 75), prin care se instituia politica utilizării sancțiunilor economice pentru „slăbirea opțiunilor militare ale URSS”.

Restricțiile severe privind exportul de tehnologie pentru exploatarea gazului și țițeiului au determinat un conflict între americani și aliații lor (mai ales germanii) în cadrul „Coordinating Committee for Multilateral Export Controls” (COCOM).

Principalele produse interzise a se exporta în URSS erau: grânele, tehnologia și îngrășămintele chimice. Dar blocada grânelor din 1980-1981 i-a afectat mai degrabă pe fermierii americani decât pe sovietici.

În schimb, blocada impusă asupra tehnologiei, mai ales asupra tehnologiei energetice, a adus numeroase prejudicii economiei sovietice, devenită dependentă de livrările către Europa de gaze și de țiței.

Mai mult, blocada impusă livrărilor de echipamente necesare construcției gazoductului trans-siberian în 1981-1982 a întârziat cu câțiva ani buni construcția conductei Yamal, care să ducă în Germania prețiosul gaz din zăcământul Urengoy, ceea ce a cauzat probleme atât bugetului sovietic, dar și industriei chimice germane.
Istoria sancțiunilor s-a schimbat dramatic după 1990, atunci când administrația Clinton a început normalizarea comerțului cu Federația Rusă, normalizare culminând cu primirea Rusiei în Organiazația Mondială a Comerțului, în 2012.

Atunci când americanii au adus în Congres dezbaterea asupra înlăturării amendamentului Jackson-Vanik din comerțul cu Rusia, s-a pus problema unui statut de regim permanent de relații comerciale normale cu Rusia (permanent normal trade relations – PNTR).

Numai că, cu ocazia acelei dezbateri, în Congres au rezultat o serie de legi care impuneau sancțiuni economice împotriva persoanelor responsabile pentru acte de corupție și de violare a drepturilor omului; acea legislație s-a numit „Magnitsky Act”, după numele unui auditor, Serghei Magnitsky, găsit mort în închisoarea Matrioșca Tishina, după ce acuzase mai mulți oficiali ruși de evaziune fiscală și furt (sursa: MERGEN DORAEV, THE “MEMORY EFFECT” OF ECONOMIC SANCTIONS AGAINST RUSSIA, Pennsilvanya Law School).
Dar, mai mult decât să sancționeze Rusia prin blocarea unor exporturi către ea, administrația Reagan a declanșat un lung și dureros război economic împotriva URSS. S-a folosit America atunci de faptul că bugetul statului sovietic depindea într-o proporție covârșitoare de veniturile din vânzările de petrol și gaze.

Se ajunsese acolo, deoarece sovieticii nu aveau acces la tehnologie occidentală, deci nu puteau să-și dezvolte alte ramuri ale economiei. Inclusiv industria de țiței și gaze era rudimentar dotată cu echipamente, suferind astfel de rentabilitate scăzută și de costuri mult prea mari. Dependența economiei sovietice de industria de petrol și gaze era perfect descrisă de faptul că orice buget al URSS începea să se construiască cu prognozarea prețului mediu al țițeiului calitatea Ural pentru anul respectiv.
Descris într-o singură frază, războiul economic care a dus la prăbușirea URSS este următorul: în ianuarie 1984, cotația Platts pentru țițeiul rusesc dus în Meditarana (Ural CIF Med) era 28,55dolari/baril.

În ianuarie 1986, prețul a ajuns la 19,95 dolari/baril și a rămas sub 22 dolari/baril până la invazia Kuweit-ului, în august 1990.

Cum s-a ajuns acolo? Simplu: William Casey, pe atunci directorul CIA, a mers în Arabia Saudită și i-a promis regelui Fahd că firmele care erau principalii cumpărători (80%) ai țițeiului saudit (Exxon, Mobil, Texaco, și Chevron) vor plăti compensații pentru prețul scăzut al petrolului. Asta se petrecea în septembrie 1985. În doar cinci luni, până la sfârșit de ianuarie 1986, saudiții își crescuseră producția de cinci ori, de la 2 la 10 milioane de barili pe zi, ceea ce a prăbușit prețul global al petrolului.

Sovieticii au pierdut 20 de miliarde de dolari, cam 7,5% din venitul național brut al țării. Iar datoria externă, până atunci scăzută, a urcat de la 30 la 50 de miliarde de dolari în următorii trei ani. În plus, URSS a intrat într-o lungă și grea recesiune, care i-a adus și dezagregarea și renunțarea la comunism.
Pentru a fi și mai explicit, iată, pe scurt, mecanismul războiului economic împotriva URSS: americanii și aliații lor au impus un regim sever de sancțiuni, interzicând exporturile către Moscova de tehnologie industrială, de produse agro-alimentare, precum și accesul la finanțări internaționale. Ca urmare, economia URSS a devenit dependentă de singura resursă internă de mare valoare: industria extractivă de petrol și gaze.

La apogeul acestei dependențe, saudiții au provocat o ieftinire bruscă a țițeiului pe plan global, care a redus cu 7,5% venitul național brut sovietic, ceea ce a declanșat criza economică în imperiul roșu.

Mai mult, forțați de lipsa de acces la tehnologii performante, sovieticii au construit o industrie prea puțin competitivă, ceea ce a provocat și catastrofa de la Cernobîl, din aprilie 1986.
Ei bine, tocmai această lecție o ignoră acum Vladimir Vladimirovici Putin.

Până la urmă, economia celei de-a doua mari puteri militare a lumii este ceva mai mică decât cea germană, care înseamnă doar un sfert din economia întregii Uniuni Europene. Sau mai mare cu doar o treime decât cea a Franței.
Ca valoare nominală, Rusia este a 11-a cea mai mare economie a lumii, cu un PIB de 1.700 de miliarde de dolari (2021).

În prețuri comparabile însă, Rusia este a șasea cea mai mare economie a planetei, cu 4.320 miliarde de dolari (metodologia PPP).

Să nu ne lăsăm furați de clasament, totuși: economia rusă este de cinci ori mai mică decât cea a marilor rivali americani. Și de mai bine de patru ori mai mică decât cea a Uniunii Europene.

La nivel calitativ, economia rusă este modestă: a 55-a poziție globală ca PIB/locuitor, cu mai puțin de 30.000 dolari/locuitor, cu 3.000 de dolari mai puțin decât România (poziția 47 în lume).

De asemenea, internaționalizarea economică a rușilor este la fel de modestă, țara lor fiind abia pe locul 14 pe lista exportatorilor la nivel global.
Astăzi, Federația Rusă are, încă, o periculoasă dependență de sectorul petrol&gaze: 36% din veniturile bugetare și un total de 240,5 miliarde de dolari, jumătate din întregul export al rușilor, în valoare de 490 de miliarde de dolari.

Plus faptul că jumătate din creșterea economiei de anul trecut (2,3 puncte procentuale din cele 4,3% totale) se datorează aceleiași industrii.
Rușii exportă 6,5 milioane de barili de țiței pe zi: 2,38 milioane în țările vest-europene, 2,205 milioane în statele asiatice și 0,42 milioane în statele est-europene și central–asiatice.

Iar din cele 8,46 trilioane de picioare cubice de gaz natural, rușii exportă în Europa peste 6 trilioane, încă 1,46 trilioane către Europa de est și Caucaz și mai puțin de un trilion către Asia.

Pe scurt, jumătate din exportul rusesc de țiței și trei sferturi din cel de gaz se face către Europa Occidentală.

Asia, cu China cu tot, abia înghite 40% din exportul de țiței rusesc și doar 11% din cel de gaze.

Cu alte cuvinte, principala vulnerabilitate a rușilor este marea dependență de exporturile de țiței și gaze pe care le fac către Europa.

O blocadă a acestor exporturi ar aduce colapsul economiei rusești în maxim 1 an.
Europa este, însă, puternic expusă în cazul unei înghețări a fluxurilor de gaze din Rusia, pentru că nu are cu ce să le înlocuiască, cel puțin pe termen scurt și, mai ales, la un preț suportabil.

În plus, o prăbușire a prețului țițeiului nu mai este, astăzi, la fel de orientată către ruși ca acum 40 de ani, pentru simplul motiv că acum cel mai mare producător și exportator de țiței din lume este America.

7,9% din PIB-ul american (1,7 trilioane de dolari) sunt generate de către industria de petrol și gaze
Este, deci, puțin probabil ca sancțiunile Vestului să țintească neutralizarea industriei de petrol și gaze rusești. Sau, dacă o vor face, lovitura va genera mai degrabă o boală cronică și mai puțin un episod acut.

Este mult mai probabil ca europenii să își construiască alternative la hidrocarburile rusești în timp, în următorii ani.

Dar vor plăti destul de mult pentru asta, într-un moment de sufocare a economiei sub apăsarea unei inflații oricum greu de controlat.
Blocada produselor agro-alimentare, care a funcționat bine în perioada sovietică, ar fi destul de puțin eficientă acum.

Pentru că Rusia a devenit un mare producător agricol și a devenit net exportator de produse agro-alimentare, cu o valoare a exporturilor care a urcat dramatic de la 8,1 miliarde de dolari în 2010 la peste 30 de miliarde de dolari în 2020:

În anii 80, securitatea alimentară a Uniunii Sovietice depindea enorm de importurile alimentare din SUA, incluzând o medie de peste 10 milioane de tone de grâne importate:

În 2019, americanii exportau produse agro-alimentare în valoare de mai puțin de 200 de milioane de dolari către Rusia, dintre care sub 17 milioane de dolari grâne. Între timp, Rusia a devenit al nouălea exportator mondial de produse alimentare.

Este, așadar, un drum lung și complicat să lovești Rusia în zona alimentară.
Ceea ce rămâne, în primul rând, ca armă eficientă de sancționare a Moscovei este restricționarea accesului companiilor rusești la tehnologie.

Gradul modest de înzestrare tehnologică a economiei rusești va rămâne un handicap pe care occidentalii îl pot specula. Inclusiv în industria de petrol și gaze, rușii sunt încă dependenți de echipamente și tehnologii vestice.

Singura întrebare care se pune aici, este cât de mult este China dispusă să își sacrifice relațiile comerciale cu occidentalii pentru a exporta tehnologie în Rusia.

Se pare că, totuși, chinezii au încă o reticență față de Moscova și preferă o abordare echilibrată.
Și ajungem, astfel, la un alt fel de război economic împotriva lui Putin: cel bazat pe accesul la bani.

Excluderea băncilor rusești din circuitul bancar occidental, precum și interzicerea finanțării datoriei publice a Rusiei pot reprezenta arme puternice, dar tot pe termen lung.
În 1991, datoria externă a Moscovei nu depășea 70 de miliarde de dolari, dar era o mare vulnerabilitate.

Astăzi, Rusia este relativ slab îndatorată, ca urmare a restructurării datoriilor și a reducerii lor după sancțiunile occidentale din 2014.

Ca pondere a datoriei publice în PIB, Rusia este un campion în Europa, cu doar 17,7%, de cinci ori mai puțin decât gradul mediu de îndatorare din Uniunea Europeană.

Cu toate acestea, Rusia se împrumută la niveluri-record: 13,72% pentru obligațiunile pe 10 ani, la termen lung, de mai bine de două ori mai mult decât cea mai scump finanțată țară din UE (România- 5,64%):

Pentru a înțelege cât de mult poate Federația Rusă să reziste embargoului financiar din partea Vestului trebuie să avem în vedere câțiva factori.

În primul rând, cât de mare este rezerva internațională a țării: 630 de miliarde de dolari în ianuarie 2022, a patra cea mai mare rezervă din lume:

În al doilea rând, contează structura rezervei rusești: 123 de miliarde de dolari, adică a cincea parte a rezervei este în aur, iar încă 20% în moneda chinezească. 23 de miliarde de dolari sunt drepturi speciale de tragere și aproape 6 miliarde de dolari poziția rusă în FMI.

Mai mult, exporturile rusești către China au devenit majoritar efectuate în euro, dolarul pierzând teren:
Deci, practic, Moscova trebuie să înceapă să cheltuie din această imensă rezervă pentru a-și susține economia.

Dar asta înseamnă că sancțiunile financiare vor răni Rusia, dar nu o vor face ca mâine să dea înapoi. Așadar, și aici vorbim de un război pe termen lung.
În fine, ultima opțiune, „nucleara” din mâinile Vestului, rămâne deconectarea Rusiei de la sistemul internațional de tranzacționare SWIFT.

Acesta ar provoca daune semnificative economiei, pentru că ar exclude Rusia de la exporturile făcute în monede occidentale.

Dar ar răni extrem de dureros și multe bănci europene, motiv pentru care unele state europene nici nu vor să audă de o asemenea sancțiune.
În concluzie, cheia acestui război stă în capacitatea rușilor de a supraviețui sancțiunilor occidentale.

Din acest punct de vedere, nu există arme-minune, care să acționeze imediat: orice sancțiune are consecințe și asupra economiilor europene și americană.

Mai mult, nicio sancțiune nu va îngenunchea Moscova într-un timp scurt.

Ele vor afecta economia rusă pe termen mediu și lung, vor reduce puterea de cumpărare a rușilor și vor duce la contestarea lui Putin de către majoritatea populației. Dar o vor face în timp, nu imediat.
În fine, factorul esențial în succesul sancțiunilor occidentale se numește China.

Dacă China va decide să ignore aceste sancțiuni, ea însăși fiind subiectul unor pedepse aplicate de occidentali, Putin va putea să reziste ani de zile până la o recesiune suficient de severă.

Mai mult, împingerea Rusiei în brațele Chinei va afecta pe termen foarte lung poziția Americii și a Europei în ansamblul comerțului global.
Sancțiunile au lovit puternic Iranul (deconcetat de la sistemul SWIFT) sau Coreea de Nord, dar regimurile au supraviețuit.

Rusia se poate dovedi mult mai greu de „înghițit” de către sistemul vestic de pedepsire a agresorului.

Așa că, oameni buni, ne așteaptă o lungă perioadă de război economic între ruși și aliații occidentali, perioadă în care armele principale vor fi petrolul, gazele și banii.

Evident că rezultatul acestui război va aduce Rusia în poziția perdantă, pentru că o va deconecta pentru decenii de la ritmul de dezvoltare normal.

Putem, deci, prevedea rezultatul acestui conflict, dar sub nicio formă, nu putem prevedea cât de mult va dura.


Petrișor Gabriel Peiu (foto), este doctor al Universității Politehnice din București (1996), a fost consilier al premierului Radu Vasile (1998-1999) și al premierului Adrian Nastase (2001-2002), subsecretar de stat pentru politici economice (2002-2003) și vicepreședinte al Agentiei pentru Investiții Străine (2003-2004).

Este coordonator al Departamentului de Analize Economice al Fundației Universitare a Mării Negre (FUMN).

06/03/2022 Posted by | ANALIZE | , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Invazii nedeclarate

 

 

 

 

Imagini pentru operațiuni speciale ruseti

 

 

 

Operațiunile trupelor speciale au ca scop desfășurarea unor acțiuni tactice și promovarea unor activități clandestine pe teritoriul unor țări țintă .

Grupurile constituite în vederea efectuării unor operațiuni speciale activează în clandestinitate, existența lor este negată oficial și ca atare, membrii lor specializați în operațiuni paramilitare pe teritoriul altor state nu sunt în mod obișnuit dotați cu echipamente, inclusiv uniforme militare, care le-ar asocia cu țara de origine, astfel încât, dacă sunt compromise în timpul unei misiuni, statul care organizează astfel de acțiuni contrare regulilor de conduită recunoscute pe plan internațional, poate nega orice implicare.  

Invazii nedeclarate

Într-unul dintre bancurile cu Radio Erevan, un ascultător  întreabă: „Tovarăşi, eu chiar nu mai înţeleg, cu cine se învecinează Uniunea Sovietică?”. Răspunsul: „Cu cine vrea ea!”.

De la apariţia URSS în 1922, expansionismul a fost ridicat la nivelul unui principiu politic fundamental în această țară, iar metodele utilizate au fost dintre cele mai diverse.

Una dintre acestea a fost ceea ce astăzi se numeşte „războiul hibrid”, un amestec de agresiune militară directă, dezinformare, infiltrare, sabotaj şi subversiune.

Conducătorii sovietici au operat întotdeauna cu o imagine distorsionată a „adversarului” occidental. Probabil obişnuiţi cu minciunile sfruntate din presa de la Moscova, ei credeau că orice gogoaşă poate fi înghiţită de oricine, odată ce este aplicată suficientă „putere de convingere”.

Conducătorul local era o marionetă a Moscovei, pe al cărei sprijin se bazase pentru a reprima o rebeliune. Autorităţile moscovite au trimis circa 7.000 de trupe, dotate cu tancuri, avioane şi artilerie.

Pentru a se şterge urmele implicării lor, au ordonat ca semnele distinctive să fie scoase de pe uniforme, iar soldaţii să fie numiţi „voluntari”.

Mă refer la invazia sovietică din 1934, din Xinjiang. Dar despre ce credeaţi că este vorba?

În 1934, sovieticii au intervenit în sprijinul lui Sheng Shicai, un general chinez. Acesta a ajuns, în secret, membru al Partidului Comunist, în 1938, primindu-şi carnetul direct din mâna lui Molotov. Executa ordinele transmise de consulul sovietic din Urumqi şi era ajutat activ de NKVD.

Metoda utilizării tancurilor nemarcate a fost încercată şi în 1961, în timpul crizei Berlinului. La un moment, pe străzile capitalei germane s-au aflat tancuri americane şi sovietice, în timpul unei confruntări precipitate de acţiunile sovietice, printre care şi ridicarea Zidului.

Hruşciov a ordonat ca simbolurile de pe tancurile sovietice să fie şterse, iar echipajele să poarte salopete fără însemne. Scopul era, evident, acela de a putea nega implicarea URSS. Era însă la fel de evident, pentru o minte raţională, că aceasta nu era decât o tactică stupidă. În fond, ale cui puteau fi tancurile acelea din mijlocul Berlinului? Ale extratereştrilor?

Jocul „la intimidare” din Berlinul anului 1961 a fost atent pregătit la Moscova.

În Iulie 1961, şeful KGB-ului, Alexander Shelepin, a pregătit un plan de subminare a influenţei americanilor şi a aliaţilor lor. Un element-cheie al acestui plan era activarea unor „mişcări de eliberare naţională” din Africa, Asia şi America Latină.

O altă componentă a planului era răspândirea de informaţii cu privire la acordurile dintre URSS, RP Chineză, Vietnamul de Nord şi Coreea de Nord, cu privire la atacuri concentrate asupra unor guverne prooccidentale, precum cele din Coreea de Sud sau Vietnamul de Sud. Ideea era ca americanii să fie convinşi că vor fi confruntaţi cu mai multe teatre de război, care le vor drena forţele.

În fine, altă componentă a planului KGB era aceea a agitării spectrului confruntării atomice. În Octombrie 1961, URSS a testat cea mai mare bombă termonucleară din istorie.

Explozia, de peste 50 de megatone, a spart geamuri la sute de kilometri distanţă de punctul zero. Mass-media de pe ambele părţi ale Cortinei de Fier era plină de articole cu privire la super-armele sovietice şi la extraordinarul nivel de pregătire al Armatei Roşii.

În 1956, sovieticii invadaseră deja Ungaria, pentru a reprima o revoluţie populară anticomunistă. Pe 1 Noiembrie a acelui an, Imre Nagy primise asigurări de la ambasadorul sovietic Iuri Andropov că URSS nu va invada niciodată Ungaria. Nici nu era nevoie. Trupele sovietice deja aveau baze în ţară. Sub protecţia acestora a fost proclamat „Guvernul muncitoresc-ţărănesc”.

Imediat după aceea, Pravda relata că este vorba despre un „sprijin frăţesc” acordat comuniştilor maghiari, care se luptau cu „huliganii” plătiţi de imperialişti.

O operaţiune puţin cunoscută astăzi este invazia anglo-sovietică, fără o declaraţie de război, a Iranului, în august-septembrie 1941. În regiunea aflată sub control sovietic au fost sprijinite mişcări separatiste.

În 1945, când trupele iraniene au încercat să intervină, au fost blocate de trupele sovietice. URSS s-a retras, totuşi, în 1946, după ce Iranul s-a plâns la Consiliul de Securitate al ONU.

Comuniştii de la Moscova aveau o experienţă considerabilă în astfel de operaţiuni. În 1921, ei au anexat Georgia, după o schemă asemănătoare. Simpatizanţi locali au creat conflicte, după care trupele bolşevicilor au invadat. Desigur, în acest timp, trimisul la Tbilisi al regimului de la Moscova nega vehement orice implicare a stăpânilor săi.

În 1979, în Afganistan, sovieticii au atacat prin surprindere, într-o manieră sofisticată. Ostilităţile au fost deschise de sute de trupe sovietice de comando, în uniforme afgane. Comunicaţiile au fost tăiate şi mass-media neutralizată.

În fine, să amintim şi învazia din Ucraina. Aceea din 1918-1919. Desfăşurată după aceeaşi schemă. Protestele oficiale, cererile de retragere a trupelor şi chiar semnăturile pe un acord de armistiţiu nu au dus nicăieri.

Comisarul pentru Afaceri Externe al bolşevicilor, Cicerin, afirma fără să clipească: „Nu există nici o armată a Republicii Socialiste Sovietice Ruse în Ucraina!”.

Aceasta era altă minciună. Operaţiunea era coordonată de la Kursk, de pe teritoriul rus, de un aşa-zis „guvern”, care proclamase o republică sovietică în Ucraina.

Cel care a fost în fruntea acestei grupări era un anume Iuri Piatakov, un tovarăş de luptă al lui Leon Troţki. În 1921, omul a ajuns şef peste regiunea minieră Donbas, după care a ocupat funcţii în aparatul de planificare economică de la Moscova.

Era un radical de stânga. A fost executat în 1937, în timpul Terorii staliniste.

Un astfel de cadru de nădejde nu putea fi însă uitat de generaţiile următoare. Aşa încât a fost reabilitat în 1988. Pe timpul reformatorului Gorbaciov.

 

 

 

Ziarul BURSA 

 

Cătălin Avramescu

 

 

Cătălin Avramescu

 

 

 

Notă:

Cătălin Avramescu (n. 12 iulie 1967, Mizil, județul Prahova) este un filosof și un publicist român.

Este doctor în filozofie al Universității din București, specialist în filozofie politică și morală. A susținut cursuri la București și la Helsinki și conferințe în Ungaria, Scoția, Canada și Austria.

A publicat eseuri și studii de teorie politică și istoria ideilor, în special asupra intervalului secolelor XVII–XIX.

Începând cu 17 ianuarie 2008, a fost numit consilier de stat în cadrul Cancelariei președintelui Traian Băsescu. 

Domnul Cătălin Avramescu a  fost ambasador al României în Finlanda şi Estonia până în 2016, când a fost rechemat de la post.

 

 

 

 

 

14/12/2019 Posted by | ISTORIE | , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

   

%d blogeri au apreciat: