CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

EXPANSIUNEA RUSĂ : ÎNTRE AVERTISMENTELE ISTORIEI ȘI PROPAGANDĂ

Amenințarea dinspre Est: între propagandă și avertismentele istoriei

Prestigioasa publicație de la Chișinău https://limbaromana.md, constată că invadarea Ucrainei de către trupe ale Federației Ruse, în așa-numita operațiune militară specială, ale cărei consecințe, după mai bine de 100 de zile de la declanșare, se resimt dramatic la scară planetară, a readus în atenție o temă majoră care i-a preocupat pe români de-a lungul timpului.

Este vorba de cursul sinuos al relațiilor dintre România și Rusia (țaristă, bolșevică, sovietică și contemporană) și de întrebarea care a frământat periodic mințile românilor: cât de benefice sau de riscante sunt raporturile cu marele vecin de la Răsărit?

Istoria acestor relații este bogată în evenimente și plină de învățăminte. Să rememorăm succint câteva episoade.

Cu secole în urmă, deși îndepărtate geografic, Moldova lui Ștefan cel Mare avea raporturi bune cu imperiul muscalilor, iar domnitorul moldovean a găsit de cuviință să stabilească legături politice și de rudenie cu familia conducătoare țaristă prin căsătoriile sale și ale unora dintre fiice cu ramuri împărătești din Lituania, Ucraina, Rusia și Crimeea, ceea ce l-a făcut pe Nicolae Iorga să afirme: „Cine nu vede vastul plan dinastic, politic, comercial care cuprindea departe peste Nistru tot Răsăritul?”1

Ceva mai târziu, Petru cel Mare, prin tratatul semnat în 1711 cu domnitorul Dimitrie Cantemir, recunoștea și garanta granița de est a Moldovei pe „râul Nistru, Cameniță, Bender, cu tot ținutul Bugeacului, Dunărea…” (Art. 11).

Tot în timpul lui Petru cel Mare, mulți români au luptat de partea țarului rus, în timp ce alți români de peste Nistru, alături de ucrainenii hatmanului Ivan Mazepa, s-au aflat în tabăra regelui Carol al XII-lea al Suediei (Poltava, 1709) care pornise o campanie împotriva Rusiei.

Ulterior, succesorii lui Petru cel Mare, îndeosebi Ekaterina a II-a (1762-1796) care, după cum scria istoricul rus Derjavin, citat de Soljenițîn, avea „mania de a pune mâna pe alte țări” și Alexandru I (1801-1825), au continuat expansiunea Rusiei spre toate azimuturile, soldată, între altele, cu anexarea Crimeii (1783), apoi cu ocuparea Oceacovului în urma unui război pustiitor (1787-1791).

Prin pacea de la Iași cu Imperiul Otoman (29 decembrie 1791), Rusia anexează teritoriul dintre Bug și Nistru, la sud de râul Iagorlâc (partea de la nord de acest râu a fost ocupată de Rusia în 1793, după cea de-a doua împărțire a Poloniei). Prin pacea de la Iași, scria Aleksandr Soljenițîn, „Rusia a dobândit ieșirea la frontierele sale naturale: la Marea Neagră, inclusiv Crimeea, și la Nistru.

(Așa cum ajunsese deja la Oceanul Înghețat și la Pacific). Se putea înțelege că se va opri aici”2. Nu s-a întâmplat așa. De fapt, odată cu expansiunea până la Nistru, Rusia țaristă ajunge să fie vecină a statului moldovean.

Din acest moment, dintr-o stavilă împotriva Imperiului Otoman și garant (autointitulat) al creștinătății ortodoxe din Răsărit, Rusia devine o amenințare crescândă pentru statele mai mici de la frontierele sudică și vestică, în primul rând pentru Principatul Moldovei, care, în urma unui nou război ruso-turc (1806-1812) va fi victima unei rășluiri teritoriale cu consecințe ce se resimt și astăzi.

Prin pacea de la București (16/28 mai 1812), Rusia anexează teritoriul istoric al Țării Moldovei dintre Nistru și Prut, pe care din 1813 îl va denumi impropriu, printr-o extensie abuzivă a numelui unei regiuni restrânse, Basarabia.

Acest rapt contrar dreptului internațional a fost primul din actele de comportament brutal al Rusiei față de români care va marca profund evoluția relațiilor mai întâi cu Principatele, apoi cu România.

Amintim doar faptul că gândirea politică românească din secolul al XIX-lea până la Primul Război Mondial a fost dominată de controverse acute între două curente majore – slavist (susținut de  partida rusă) și germanist (susținut de adepții legăturilor cu Puterile Centrale).

Un nou episod cu multe învățăminte s-a derulat cu ocazia războiului ruso-turc din 1877-1878, când România, rezultată prin unirea Principatelor Moldovei și Munteniei (1859), s-a alăturat campaniei de la sud de Dunăre pentru obținerea independenței de stat. În urma marilor acțiuni și sacrificii ale tinerei armate române sub comanda Prințului Carol, alături de armata rusă condusă de împăratul Alexandru I și de Marele Duce Nicolae, România și-a proclamat independența (9 mai 1877), recunoscută mai întâi de Rusia, Turcia și Austria, iar mai târziu de Germania, Anglia și Franța.

Numai că, deși victorioasă pe câmpul de luptă, România pierdea în  favoarea Rusiei, la Congresul de la Berlin (1878), cele trei județe din sudul Basarabiei (Izmail, Cahul și Bolgrad/Cetatea Albă), retrocedate Principatului Moldovei de către Marile Puteri la Congresul de la Paris (1856).

Această nouă rășluire teritorială din partea Rusiei l-a determinat pe Regele Carol I, după proclamarea României ca Regat (1881), să încheie un tratat (secret) de alianță cu Puterile Centrale (Germania și Austro-Ungaria) având ca scop principal apărarea în fața pretențiilor rusești. 

Evoluțiile din preajma Primului Război Mondial găsesc Regatul României și Imperiul țarist în relații de relativă normalitate și încredere la nivelul conducerilor de stat, ceea ce a facilitat intrarea statului român în război, după o perioadă de neutralitate de doi ani, alături de Rusia și celelalte Puteri Aliate și Asociate împotriva Puterilor Centrale, obiectivul fiind și de acestă dată împlinirea unui vis secular – unirea sub același sceptru a românilor risipiți sub mai multe imperii. Istoria a jucat iarăși festa, Rusia țaristă fiind subminată de revoluția bolșevică, ceea ce a însemnat retragerea de pe câmpul de luptă și încheierea unei păci umilitoare cu Germania, mult detestată de Lenin în următorii ani.

O mișcare strategică ce a avut urmări dramatice imediate pe frontul românesc și pentru statalitatea Regatului român. Mai mult, în 1918, puterea bolșevică, printr-un act de brutalitate întâlnit doar la regimurile puse pe jaf, a confiscat tezaurul românesc depozitat la Moscova în baza înțelegerii dintre guvernul român și fosta guvernare țaristă, chestiune căreia nici Lenin, nici Stalin și nici conducătorii sovietici și ruși care au urmat nu au catadicsit să-i găsească o soluție rezonabilă.

Dimpotrivă, la prima ocazie ivită, după semnarea Protocolului adițional secret la Tratatul de neagresiune cu Germania (23 august 1939), URSS purcede la extinderea granițelor sale în detrimentul Poloniei, Finlandei, Țărilor Baltice și României, acțiuni de forță denumite diplomatic re-aranjamente teritoriale.  De menționat că, atât înainte de ocuparea din nou a Basarabiei, dar și a nordului Bucovinei și a Ținutului Herța (iunie 1940, apoi în 1944), cât și ulterior, Stalin se pronunța vehement împotriva oricărui stat care oferea garanții privind respectarea integrității teritoriale a României, fie el Turcia, Franța, Marea Britanie și, în cele din urmă, Germania și Italia. Stenogramele convorbirilor lui V. Molotov la Berlin (12-13 noiembrie 1940) sunt relevante pentru scopurile expansioniste ale Uniunii Sovietice față de România, Moscova dorind să ocupe și mai mult din teritoriul românesc3.

După al Doilea Război Mondial a urmat „prietenia” forțată, în care noii lideri de la București, instalați de Stalin, au scos din dicționare cuvântul Basarabia, ca și orice referire istorică la teritoriile ocupate de Marele Vecin.

O perioadă tragică, pe care o regreta Gorbaciov, când, aflat la București, în 1987, declara că ar trebui să revenim la spiritul celor care, la începutul anilor 1950, au pus  primele cărămizi ale unei legături ce se dorea veșnică între români și sovietici. Este vorba de același Gorbaciov „reformator”, care nu-și amintea în ruptul capului că România are un Tezaur la Moscova care ar trebui restituit.

Tot în anii de „glorie” ai lui Gorbaciov, mai exact prin 1988-1989, România nu a încetat să fie tratată ca dușman și să figureze în planurile de acțiune ale KGB, la centru și în secțiunile unionale, cu numele codificat „obiectivul 24”4. De altfel, în toți anii regimului sovietic, dar cu deosebire începând din 1964-1965, ura față de români, având la bază așa-zise pretenții teritoriale față de URSS, a fost cultivată cu obstinație, iar România era considerată în Ucraina și în fosta RSSM drept inamicul lor nr. 1, ură ce s-a înrădăcinat adânc în conștiința a generații întregi de moldoveni și ucraineni, cu reflexe până în zilele noastre.

În fine, nu trebuie lăsate în uitare nici toleranța manifestată de Marile Puteri vestice față de acapararea de teritorii de către imperiul rus – țarist sau bolșevic – în dauna țărilor și popoarelor mai mici din vecinătate, atât la Congresul de la Berlin (1878), cât și în 1940 și mai ales în 1945, la sfârșitul celei de-a doua mari conflagrații mondiale.

Mai mult, frontierele stabilite în urma rapturilor teritoriale comise de Stalin în baza înțelegerilor cu Hitler au fost reconfirmate și după schimbările majore intervenite în Europa Centrală și de Est după căderea comunismului și destrămarea URSS, deși Actul final de la Helsinki, stabilit de Summitul Conferinței pentru Cooperare și Securitate în Europa din 1975, prevedea posibilitatea schimbării acestora pe cale pașnică. Dimpotrivă, toate schimbările survenite în spațiul fostei Iugoslavii și în cel postsovietic s-au înfăptuit în urma unor grave conflicte militare.

După 1991 a urmat o perioadă când Federația Rusă, sub Boris Elțîn, pornise pe o cale spre democratizare, dar și atunci repulsia față de NATO se manifesta cu intensitate și orice referire la rapturile teritoriale la adresa României ori la tezaurul de la Moscova provoca nedumerire și rămânea fără răspuns.

Nici sub conducerea lui Vladimir Putin nu s-au înregistrat progrese în problema tezaurului. Mai mult, sub diverse forme s-au înmulțit amenințările din partea unor oficiali ruși la adresa României, uneori voalate, alteori chiar brutale, toate având ca leitmotiv apartenența la NATO și pretinse riscuri la adresa securității Federației Ruse care, ca și fosta URSS, continuă să invoce pericole imaginare din partea vecinilor mai mici și să le conteste măsurile defensive luate, ca și când doar Rusia ar avea dreptul să-și întărească securitatea proprie.

Comentatori și analiști politici sau militari de toate culorile sunt aproape unanimi în aprecierea că invadarea Ucrainei de către armata Federației Ruse, începând cu 24 februarie 2022, se aseamănă în mod izbitor cu războiul de agresiune împotriva Poloniei declanșat de către Germania nazistă și URSS cu 83 de ani în urmă.

Statele democratice europene au privit cu îngrijorare cum în ultimii 15 ani Rusia redevine o putere revizionistă, care urmăreşte refacerea vechilor frontiere imperiale în detrimentul statelor vecine.

Din păcate, asistăm în același timp la resuscitarea pe bandă rulantă a unor clișee ale propagandei de sorginte sovietică bolșevică, de la pericolul fascist reprezentat, chipurile, de unele state și necesitatea de-nazificării acestora (deși organizații neo-naziste au fost semnalate de presă și în Rusia ultimelor decenii!) până la comunism de război, specific măsurilor excepționale introduse în anii 1918-1921, dar redenumit socialism militar pentru a justifica măsuri extreme în vederea „salvării” statului rus „amenințat” din nou de o coaliție internațională.

Este readusă în scenă și figura lui Petru cel Mare, numit cândva de propaganda stalinistă primul bolșevic al țării5, care nu ar fi ocupat teritorii străine, ci ar fi dus războaie de recuperare a unor teritorii, ceea ce ar trebui să facă și Rusia în prezent.

Asistăm, de asemenea, la o încercare de reafirmare a rolului mesianic al Rusiei, chemată să lupte pentru o reorganizare a lumii la scară planetară, negând dreptul statelor mai mici de a avea opțiuni proprii în privința alianțelor și a garanțiilor de securitate de care au nevoie și recurgând la mijloace diverse, de la blocade energetice şi investiţii motivate politic până la mituire şi manipulare a mass-media pentru a-şi realiza interesele şi a schimba orientarea transatlantică a Centrului şi Estului Europei.

Destrămarea URSS, care nu s-a produs în urma unui atac din exterior, ci prin uriașele manifestații ale poporului rus și voința exprimată democratic de națiunile din Țările Baltice, Europa Centrală și de Est, Caucaz și Asia Centrală, este răstălmăcită și privită adesea ca o veritabilă catastrofă geopolitică, fiind negat astfel dreptul popoarelor de a-și hotărî singure propria soartă.

În fața unor astfel de fapte și evoluții încărcate de avertismente, este greu de susținut teza că ar fi vorba de o simplă retorică de război sau că amenințarea Rusiei ar reprezenta un pericol imaginar, nu unul cât se poate de evident și real. Deocamdată, tragedia războiului face zilnic victime în Ucraina, dar cine poate garanta că ambițiile expansioniste ale Rusiei se vor opri aici? Dincolo de marile drame și distrugeri provocate de invazie, o întrebare esențială privește modul în care se va încheia această „aventură”.

Firește, încetarea bombardamentelor ar fi primul pas către pace, dar nu și spre încheierea totală a războiului. Iar cicatrizarea traumelor poate dura decenii. Totuși, beligeranții, indiferent de postura lor finală, de învingători sau învinși, trebuie să se gândească la maniera în care vor conviețui în viitor. La 29 octombrie 1943, când soarta războiului din Est nu era încă pecetluită, directorul Institutului de Istorie Națională „A.D. Xenopol” din Iași, Alexandru Boldur, unul dintre cei mai buni specialiști din epocă în relațiile româno-ruse, organiza la Odessa o ședință dedicată raporturilor viitoare dintre România și Rusia, aflate atunci într-un război nimicitor.

Cu acel prilej, istoricul român sublinia: „Privim viitorul trecând peste animozitățile impuse de război. Războiul e trecător, iar cultura și popoarele sunt permanențe istorice (subl. I.C.P.), pe care se bazează viața lumii întregi, ordinea universului”.

Istoricul român mai exprima speranța că „poporul român va apărea în imaginea Rusiei de mâine ca un popor nobil și generos, pătruns de sentimente umane în cel mai înalt grad  și ca având dreptul la existența sa proprie independentă, pe pământul său întreg, consfințit de veacuri”6.

Adevăruri exprimate simplu, dar valabile și astăzi pentru oricare dintre beligeranți. În cazul de față, popoarele rus și ucrainean vor trebui să găsească formule de conviețuire pașnică, dincolo de atrocitățile de azi ale războiului. Dar nu numai ucrainenii, ci și românii, precum și celelalte popoare aflate acum pe poziții diferite vor trebui să ajungă în final la relații de normalitate cu rușii.

Cum și când se va realiza acest lucru, rămâne de văzut.

Note:

1 Nicolae Iorga, Ștefan cel Mare și țările de peste Nistru, în volumul Românii de peste NistruLămuriri pentru a-i ajuta în lupta lor (1918), Slatina, Editura Excelsior, 1990, p. 17.

2 A. Soljenițîn, Chestiunea rusă la sfârșit de secol XX, Editura Anastasia, 1995, p. 55.

3 I. C. Popa, Fața nevăzută a agresorului. Pactul Ribbentrop-Molotov și urmările lui pentru România, București, Editura Semne, 2017, Anexa 25, p. 421-480.

4 Elena Negru, Gheorghe Negru, „Cursul deosebit” al României și supărarea Moscovei. Disputa sovieto-română și campaniile propagandistice antiromânești din RSSM (1965-1989), Studiu și documente, Academia de Științe a Moldovei, vol. II (1976-1989), Chișinău, 2016, passim.

5 Marshall W., Petru cel Mare, București, Editura Artemis, 1996, p. 144.

6 Alexandru Boldur, Comunicări făcute la ședințele Institutului de Istorie Națională A.D. Xenopol, la Odessa și Iași, Zlatna (jud. Alba), 1944, p. 1-8.

18/07/2022 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

PREȘEDINTELE Biden a decis desecretizarea informațiilor culese de serviciile secrete americane privitoare la invadarea Ucrainei de către Rusia

Președintele american Joe Biden.
Președintele american Joe Biden. (Patrick Semansky/AP)

În urma „scepticismului” aliat, președintele Biden a desecretizat informațiile privitoare la declanșarea invadării Ucrainei de către Rusia

Potrivit CNN, președintele american Joe Biden a dat ordin de desecretizare a informațiilor din perioada premergătoare invadării Ucrainei de către Rusia pe 24 februarie, deoarece afirmațiile oficialilor americani cu privire la atacul iminent au fost întâmpinate cu „scepticism” de către partenerii și aliații americani.

 „Când le-am explicat factorilor noștri de decizie politici, ei au descoperit că există o cantitate destul de mare de scepticism în privința asta la interlocutorii lor,”, a spus luni directorul executiv al Comunității de informații naționale din SUA , Avril Haines (foto), la o conferință de securitate cibernetică.

 „În consecință, președintele ne-a spus: „Trebuie să ieșiți și să împărtășiți cât de mult puteți și să vă asigurați că oamenii văd ce vedeți și voi, astfel încât să ne putem implica din nou și să avem conversații mai productive despre cum să ne organizăm în privința unei potențiale invazii rusești”.

Un alt obiectiv al declasificării informațiilor a fost combaterea propagandei Rusiei la nivel global.

Într-un anumit context datând din primele zile ale concentrării forței rusești la granița cu Ucraina, administrația Biden a declasificat și a eliberat selectiv informații despre războiul Rusiei în Ucraina, atât pentru organismele mass – media, cât și pentru națiunile prietene. Abordarea a fost menită să combată propaganda rusă la nivel global și să se asigure că partenerii și aliații americani împărtășesc o imagine corectă. 

Haines a spus luni că SUA „au împărtășit mult în această privință cu parteneri și aliați”, și a dezvoltat „mecanisme de partajare a informațiilor” care pot fi folosite în viitor.

Moscova a negat până în ultima clipă acuzațiile SUA potrivit cărora pregătea invazia Ucrainei.

Biden a oferit presei și aliaților informații secrete legate de pregătirile Moscovei care o masase masiv trupe și tehnică de luptă la granița de vest, dar pretindea că acestea participă la exerciții militare de rutină.

Vladimir Putin a ordonat în zorii zilei de 24 februarie declanșarea unei așa zise ”operațiuni militare speciale”, nimic altceva decât o masivă invazie armată asupra Ucrainei.

07/06/2022 Posted by | POLITICA, PRESA INTERNATIONALA | , , , , , , , , | 2 comentarii

Similitudini între invadarea Ucrainei de către Rusia lui Putin și ”Anschluss“-ul lui Hitler din 1938

Invazia Ucrainei, care se petrece chiar sub ochii noştri, are o sumedenie de similitudini cu evenimentele din perioada 1937-1939, din centrul Europei.

De la pretextele Rusiei până la ezitările Occidentului, de la nerespectarea angajamentelor şi a tratatelor semnate de marile puteri la neputinţa organismelor internaţionale, de la ruperea de realitate a liderului Rusiei până la negocierea peste capul victimelor, totul induce un deja-vu.

chamberlain2

Foto: 1938: Momentul în care, întors de la Munchen, premierul britanic Neville Chamberlain flutura tratatul prin care puterile occidentale cedau în faţa presiunii lui Hitler, consfinţea dezmembrarea Cehoslovaciei şi, credea politicianul britanic, „pacea timpurilor noastre“

Occidentul pare să repete, în cazul crizei majore izbucnite în Ucraina, greşelile comise în urmă cu 75 de ani, greşeli care – sunt acum de acord toţi istoricii serioşi – au dus la izbucnirea celui de-Al Doilea Război Mondial, scrie publicistul  Matei Udrea în https://adevarul.ro/international și pe blogul https://mateiudrea.wordpress.com.
Politica de conciliere şi de cedare în faţa presiunii puse de un dictator hotărât ajuns în fruntea unei superputeri este principala metodă prin care SUA şi puterile europene grupate sub egida UE încearcă, în ultimii ani, să tempereze elanul Rusiei. Invazia Ucrainei, care se petrece chiar sub ochii noştri în acest moment, are o sumedenie de similitudini cu evenimentele din perioada 1937-1939, din centrul Europei.

„Pacea timpurilor noastre“

Prevalându-se de pretextul „protejării minorităţii germane“ împotriva „abuzurilor comise de extremişti“ şi de „apărarea intereselor strategice ale Germaniei“, Adolf Hitler începea, în a doua jumătate a anilor 1930, reclădirea Imperiului German.

În martie 1938, după o îndelungată campanie în care conducătorii Reichului susţinuseră pe toate căile ideea „unificării“, avea loc Anschluss-ul: anexarea Austriei de către Germania.

Puterile occidentale Marea Britanie şi Franţa – cele care contau, la acel moment, în balanţa de forţe a Europei – n-au avut nimic de comentat. Câteva luni mai târziu, Hitler a testat din nou hotărârea învingătorilor în Primul Război Mondial şi, folosind pretextul persecuţiilor la care ar fi fost supusă comunitatea germană din regiunea sudetă a Cehoslovaciei, a demarat o campanie care viza ocuparea completă a acestei ţări. De data aceasta, britanicii şi francezii – care garantaseră frontierele Cehoslovaciei, ai cărei aliaţi erau – au reacţionat, ameninţând Germania cu represalii.

Aşa s-a ajuns în septembrie la „arbitrajul“ de la München, unde Marea Britanie, Franţa, Italia şi Germania au negociat, FĂRĂ A LE CERE PĂREREA cehoslovacilor, soarta acestei ţări. Guvernul ceh a fost forţat să accepte de către aliaţii săi pierderea regiunii sudete, care a fost anexată de Germania. Neville Chamberlain, premierul britanic, a fost întâmpinat cu ovaţii la Londra, el fluturând în faţa mulţimii acordul cu Hitler prin care proclama că obţinuse „pacea timpurilor noastre“. 6 luni mai târziu, în martie 1939, Germania invada şi ocupa întreaga Cehoslovacie. Au urmat atacul asupra Poloniei şi Războiul Mondial.

Harta dezmembrării Cehoslovaciei în 1938-1939, în urma „arbitrajului“ de la Munchen. Germania a ocupat mai întâi regiunile de graniţă, apoi întreaga Cehie. Slovacia a devenit un stat-marionetă, Ungaria a invadat şi anexat o parte a teritoriului acesteia. La fel, Polonia.

Acum, Ungaria are pretenţii asupra aceleiaşi regiuni anexate în 1939

Olimpiada lui Hitler, Olimpiada lui Putin

Ştim acum că Vladimir Putin, autocratul din fruntea Rusiei, lucrează de ani buni la renaşterea imperiului rus, întreaga politică a ţării fiind subordonată acestui scop.

De la folosirea intensivă a „coloanei a cincea“ – KGB-ul renăscut – în ţările vizate până la pârghiile economice şi de la reînarmarea şi modernizarea forţelor armate până la campaniile de imagine (ca o curiozitate, Hitler a obţinut organizarea Olimpiadei la Berlin în 1936, în timp ce Putin a adus Olimpiada de Iarnă la Soci în 2014 şi Cupa Mondială la fotbal în Rusia în 2018).

Vladimir Putin la Olimpiada de la Soci (2014)

Foto: Hitler la Olimpiada de la Berlin (1936)


În ultimii ani, Rusia a făcut paşi hotărâţi pe calea acaparării teritoriilor pierdute după destrămarea URSS.

A fost iniţiată Uniunea Euroasiatică, o organizaţie care se doreşte replica la Uniunea Europeană, în care au fost atrase, de voie sau de nevoie, o parte dintre ţările care reuşiseră să-şi recapete independenţa în 1991. Statele care se opun înfruntă presiunea armată a Kremlinului. În 2008, motivând „protejarea minorităţii ruse ameninţate“ din regiunile Abhazia şi Ossetia, Rusia a invadat Georgia, ţară care încerca, pe atunci, să adere la NATO.

Flota rusă a instituit blocada ţărmului georgian, tancurile ruseşti au ajuns la 50 de kilometri de Tbilisi, iar aviaţia rusă a bombardat capitala gruzină. SUA şi Uniunea Europeană au protestat, Putin şi-a oprit trupele înainte ca acestea să ocupe întreaga ţară, dar Rusia a obţinut ceea ce şi-a propus: Georgia n-a fost invitată să adere la NATO, perspectiva intrării în UE s-a amânat pe termen nedefinit, iar guvernul pro-occidental a pierdut alegerile, fiind înlocuit cu unul pro-rus.

ONU, UE, garanţiile SUA – aceeaşi eficienţă ca cele date de Liga Naţiunilor şi garanţiile Aliaţilor în 1938-1939

Bundesarchiv_Bild_183-H13160,_Beim_Einmarsch_deutscher_Truppen_in_Eger

Foto: 1939- Etnice germane din regiunea sudetă întâpinându-l pe Hitler cu lacrimi în ochi şi cu salutul nazist după ocuparea zonei în urma „arbitrajului“ de la Munchen. FOTO: Bundesarhiv

_73303798_73303797

Foto: 2014 – Etnicii ruşi din Crimeea au întâmpinat cu entuziasm intrarea trupelor Moscovei în Ucraina

Criza Ucrainei, pe care o trăim acum la graniţele noastre, este similară. Folosind pretextul „minorităţii ruse periclitate de regimul fascist venit la putere la Kiev“, Moscova a invadat de facto Ucraina, fără avertismente sau vreo declaraţie prealabilă de război.

Trupele Kremlinului au „răspuns“ cererii „ruşilor oprimaţi“ din Crimeea, peninsulă pe care au ocupat-o.

În paralel, propaganda rusă le cere „fraţilor ucraineni“ să nu opună rezistenţă, iar dezertarea comandantului flotei ucrainene, care a trecut de partea ruşilor cu tot cu vasele de luptă ale ţării sale, arată cât de adânc este penetrată structura statală a Ucrainei de spionajul rusesc. De acum, este evident că Vladimir Putin nu vizează doar câteva puncte strategice, ci chiar un „anschluss“: anexarea Ucrainei – sau, în cel mai rău caz, instalarea în fruntea acestui stat a unui guvern-marionetă.
În faţa acestei demonstraţii de forţă, pe parcursul căreia Rusia a călcat în picioare toate tratatele şi normele internaţionale, amintind puternic de practica Uniunii Sovietice din anii 1939-1940 (URSS a atacat Polonia, Finlanda, Letonia, Lituania, Estonia şi România fără vreun argument legal şi fără ca garanţii din Vest să poată face ceva), Occidentul a reacţionat ezitant.

Hitler demonstra, în urmă cu şapte decenii, ineficienţa sistemului de securitate internaţional în faţa agresiunii unei forţe hotărâte şi bine înarmate.

Protestele din Liga Naţiunilor şi garanţiile oferite de Marea Britanie şi Franţa n-au făcut nici cât o ceapă degerată când Germania, Italia, Japonia şi URSS şi-au început expansiunea. Acum, ONU aproape că nici n-a contat, Uniunea Europeană s-a dovedit o construcţie lipsită de forţă, iar protestele puterilor europene au fost ignorate de Rusia.

Ucraina beneficiază, încă din 1994, de o înţelegere scrisă şi fermă cu SUA şi Marea Britanie, care îi garantează securitatea, suveranitatea şi integritatea teritorială după ce a renunţat de bunăvoie la armamentul nuclear.

În aceste zile, toate tratatele s-au dovedit maculatură: nici SUA, nici Marea Britanie nu au putut (şi nici nu au dorit cu adevărat) să împiedice invazia trupelor ruseşti.

Rusia însă a înaintat Ucrainei în 2014 un ultimatum: dacă forţele acestei ţări din Crimeea nu se predau, va începe ofensiva. Imediat, Putin a trecut la anexarea Ucrainei.

putin

Vladimir Putin, autocratul de la Kremlin care a ordonat invadarea Ucrainei

Rusia a înaintat Ucrainei un ultimatum: dacă forţele acestei ţări din Crimeea nu se predau, va începe ofensiva. Este imposibil ca aceste evenimente să nu ne ducă gândul la „negocierea” URSS-ului din iunie 1940, când România a fost somată să evacueze Basarabia în 24 de ore…

Foarte-foarte târziu, treptat, occidentalii au început să se dezmeticească. „Putin a pierdut contactul cu realitatea“, i-a comunicat cancelarul german Angela Merkel preşedintelui american Barack Obama, după ce a discutat cu liderul de la Kremlin.

În România şi nu numai, toată lumea miza pe faptul că Rusia nu va escalada violenţa. Că noi nu vom fi atinşi, pentru că stăm sub umbrela NATO. Că Putin va da înapoi, că se va mulţumi, probabil, cu jumătate de Ucraina (sau, în cel mai rău caz, cu Ucraina întreagă), pentru că „nu poate fi chiar atât de inconştient“.

„Nu va intra în nicio ţară NATO. Nu va îndrăzni.“. Şi despre Hitler s-a spus la fel. Că nu va îndrăzni. Cea mai mare greşeală pe care au făcut-o occidentalii în anii 30 ai secolului trecut a fost aceea de a-i judeca pe Hitler şi Stalin după sistemul de referinţă al democraţiilor occidentale. Să-i creadă întregi la minte. Acum, se mizează din nou pe conştiinţa inconştienţilor.

Ce urmează? Putin, asemenea lui Hitler în 1938, a observat că Occidentul n-are chef să intre într-un conflict riscant.

Germania a propus (iar Putin – câtă mărinimie! – a acceptat) o comisie care să medieze criza din Ucraina.

Nici Marea Britanie şi Franţa, acum opt defcenii, nici SUA şi Germania în acest moment, n-au ce negocia din perspectivă legală cu un stat agresor, care a invadat fără motiv teritoriul unui alt stat.

01/06/2022 Posted by | analize | , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: