O perspectivă istorică a CONFRUNTARII DINTRE EST ŞI VEST ÎN REGIUNEA MĂRII NEGRE

PUTERI CU ASPIRAŢII HEGEMONICE ÎNTRE RIVALITATE ŞI COOPERARE

Istoricul Gh. I. Brătianu a fost cel dintâi om de ştiinţă român care a sesizat importanţa geopolitică şi geostrategică a Mării Negre. Situată între Balcani din sud-estul Europei şi Caucaz şi între Asia Mică în sud şi vastele stepe eurasiatice în nord, a fost o limită între diverse lumi şi o răscruce comercială şi strategică, o zonă de contacte şi conflicte între popoare şi culturi foarte diverse: sedentare şi nomade; limba greacă şi limbile barbare; arcaşi, cai şi oraşe fortificate; creştini şi musulmani; popoare migratoare sau invadatoare (iraniene, germanice, turco-mongole) din Antichitate până în Evul Mediu, continuând spre Europa, sau aşezate pe ţărmurile şi în interiorul ei; Blocul comunist, apoi Rusia şi Alianţa Occidentală în timpul şi după Războiul Rece.

În istoria ultimelor două secole, în această regiune geopolitică şi-au disputat hegemonia mai multe mari puteri, scrie prof. univ. dr. habil. Constantin HLIHOR în prestigioasa revistă https://www.geopolitica.ro.

A fost teatru de confruntare pentru actorii cu vocaţie imperială, însă niciuna dintre marile puteri nu a atins hegemonia deplină asupra regiunii Mării Negre, cu excepţia Imperiului Otoman. Spaţiul pontic a fost teatru de operaţiuni militare ale ambelor războaie mondiale ale secolului al XX-lea. Imperialismul german în căutare de resurse, în special, a căutat să plaseze regiunea sub controlul său direct. Istoricul german Christian Gerlach, observând paralelele dintre obiectivele militare germane în ambele războaie mondiale, a scris că politica de ocupaţie nazistă din fosta Uniune Sovietică s-a concentrat pe exploatarea mai multor materii prime: „cereale, seminţe oleaginoase şi produse oleaginoase”.

În timpul Războiului Rece a fost zonă de demarcaţie între hegemonia sovietică şi cea americană, deoarece confruntarea directă dintre URSS şi SUA s-a purtat în spaţiile extraeuropene prin utilizarea strategiilor de „proxy war”. După încheierea Războiului Rece, rivalităţile de interes şi putere în Marea Neagră s-au multiplicat. Pe de o parte, spaţiul este perceput ca fiind de mare importanţă atât pentru Rusia, cât şi pentru Turcia. Ambii actori şi-au redescoperit nostalgia imperială, iar acest fapt i-a determinat să-şi construiască un potenţial de putere pe măsura ambiţiilor politice. Pe de alta, pentru SUA, UE şi China, mari puteri cu aspiraţie la hegemonie planetară, spaţiul pontic a devenit o cheie pentru controlul fluxurilor comerciale, atât pentru cele energetice, cât şi bunuri de consum şi industriale.

Pentru Rusia regiunea Mării Negre a fost dintotdeauna esenţială pentru iden-titatea sa imperială. Prin urmare, accesul la Marea Neagră este necesar pentru a-şi menţine statutul de mare putere, atât din raţiuni istorice, cât şi strategice. Din per-spectiva rusă, Marea Neagră a devenit şi linia de contact cu NATO, a cărei expansiune Rusia încearcă cu disperare să o oprească la graniţa Georgiei şi a Ucrainei şi să deţină controlul direct asupra coridorului energetic alternativ dinspre Est şi Sud-est spre Europa. Din această perspectivă atât Marea Neagră în sine, cât şi o serie de ţări care au ieşire la mare sunt importante pentru Rusia.

Printre ţările litorale Mării Negre Ucraina şi Georgia sunt considerate ca fiind esenţiale pentru securitatea statului rus, iar Crimeea un bastion pentru controlul strategic al întregului spaţiu de interes rusesc şi de influenţă până în Orientul Mijlociu, dar şi pentru a-şi menţine stăpânirea politică şi geopolitică asupra spaţiului post-sovietic, în special flancul sudic al Fede-raţiei, considerat deosebit de vulnerabil. Un alt punct strategic este pentru Federaţia Rusă strâmtoarea Kerci, care leagă Marea Neagră de Volga prin Marea Azov şi Canalul Volga – Don, care, la rândul său, leagă acest spaţiu de Sankt Petersburg şi Marea Baltică. Volga se conectează şi la Moscova, prin râul Moscova prin canalul Volga – Moskva.

Pentru definirea geopolitică a intereselor în zona Mării Negre dincolo de spaţiul său de suveranitate Moscova a lansat doctrina străinătăţii apropiate, care presupune apărarea acestei zone inclusiv prin mijloace militare, aşa cum o demonstrează actualul război din Ucraina, iar preşedintele Vladimir Putin a aprobat recent o nouă doctrină de politică externă, construită în jurul conceptului de „Lumea Rusă”, o noţiune care justifică intervenţia statului în afara graniţelor în sprijinul vorbitorilor de limbă rusă.

Un alt jucător strategic în regiunea lărgită a Mării Negre sunt SUA, care urmăresc să-şi menţină hegemonia în „noua ordine mondială” apărută după prăbuşirea URSS şi consideră acest spaţiu geopolitic drept o „zonă de interes vital”. Această viziune a fost lansată, încă din primii ani ai perioadei post Război Rece, de Z. Brzezinski în lucrarea „Marea Tablă de şah” şi apoi de experţi occidentali, care au introdus în circuitul analitic conceptul de „Zonă extinsă a Mării Negre”.

Aceste concepte şi viziuni se regăsesc în strategia americană privind împiedicarea potenţialilor rivali ai SUA să devină hegemoni regionali şi/sau să conducă la formarea de alianţe regionale. În această regiune influenţa americană este indirectă. Se realizează prin diplomaţie, parteneriate strategice, cooptare şi comunicare. Controlul zonei este esenţial pentru americani pentru a avea control asupra Eurasiei, un teritoriu împărţit în patru sectoare (Europa, Rusia, Balcanii şi Asia de Est), care reprezintă din punct de vedere economic 60% din PIB-ul mondial, două treimi din regiunile cele mai productive şi 75% din populaţia lumii.

Menţinerea Mării Negre ca spaţiu deschis şi liber pentru comerţ a fost o problemă pentru interesele geostrategice pe termen lung ale Marii Britanii. Timp de mai bine de două secole, regiunea a fost considerată vitală pentru rutele comerciale ale imperiului spre Est şi, de fiecare dată când acestea au fost ameninţate, a trebuit să intervină. Războiul Crimeii este poate cel mai elocvent exemplu.

Prin Iniţiativa Belt and Road, China încearcă să joace rolul unui jucător strategic în regiunea Mării Negre. În spaţiul post-sovietic, mai ales în Asia Centrală, Rusia şi China s-au concurat reciproc, ceea ce a determinat pe mulţi observatori să se îndoiască de profunzimea şi sustenabilitatea cooperării strategice pe termen lung dintre Moscova şi Beijing. Criza ucraineană pare să infirme această opinie. Ambii actori au un interes strategic nu numai în această regiune geopolitică, ci la nivel global, acela de a schimba ordinea internaţională post Război Rece.

NATO şi UE sunt actorii cu rol de vector în promovarea intereselor marilor puteri în regiune. În multe analize geopolitice sunt consideraţi jucători strategici cu un rol important în construirea unei „Europe complete şi libere” prin aderare sau cooperare; cu alte cuvinte: în integrarea regiunii pontice în sistemul occidental.

NATO este un furnizor de securitate în regiunea euro-atlantică, care include şi Marea Neagră, dar nu are toate caracteristicile unui actor clasic, iar interesul general al alianţei nu este niciodată suma tuturor intereselor statelor care compun alianţa. Uneori interesele unor state membre NATO sunt chiar în profundă contradicţie unele cu altele, cum este cazul Turciei şi Greciei.

Analistul Philippe Marchesin consideră că „Nimic nu este mai simplist decât a prezenta politica externă a Turciei drept proiecţia mecanică a intereselor occidentale – în special americane – în regiune. Pe de altă parte, ca jucător strategic UE nu dispune de un potenţial de putere clasic şi depinde în mare măsură de modul cum se pot armoniza interesele tuturor statelor componente pe componenta militară şi de securitate.

Dispune de un considerabil potenţial de soft şi normative power, dar şi acestea depind de conservarea imaginii sale de spaţiu de prosperitate şi libertate. Prin programe de ajutor şi „revoluţii colorate” UE a devenit un actor cu influenţă în opinia publică a societăţilor din acest areal. Criza economică şi energetică s-ar putea să anuleze acest potenţial de putere specific UE. În aceste condiţii influenţa UE în spaţiul pontic ar avea de suferit.

Toţi aceşti jucători strategici cu interese în spaţiul pontic se află succesiv sau concomitent în situaţii de cooperare sau de rivalitate. Un exemplu relevant sunt relaţiile dintre Turcia şi Rusia. Pe de o parte, fiecare dintre cei doi actori doreşte să diminueze influenţa celuilalt, iar pe de alta găsesc şi puncte de interes pentru cooperare în acest spaţiu. Unul dintre acestea vizează regimul special statuat în Convenţia de la Montreux, care nu permite desfăşurarea de portavioane şi nave de război în Marea Neagră cu un tonaj de peste 30.000 pe un termen ce depăşeşte 21 de zile. Acest lucru subminează eforturile SUA de a menţine o prezenţă permanentă în bazinul pontic. 

Un alt aspect este cel al cooperării în domeniul comerţului cu tehnică şi componente militare dintre Rusia şi Turcia, mai ales că Ankara face parte din Alianţa Nord Atlantică percepută de Moscova inamicul numărul unu pentru interesele sale la nivel regional şi global. Având în vedere aceste aspecte, jucătorii strategici se află într-o competiţie acerbă pentru a atrage fiecare de partea sa statele mici şi mijlocii, care din raţiuni de securitate, economico-financiare, tradiţii istorice şi afinităţi spirituale caută sprijin pentru promovarea propriilor interese.

PIONI PE TABLA GEOPOLITICĂ A MĂRII NEGRE
(secolul al XX-lea şi începutul secolului XXI)

Pe lângă jucătorii strategici prezenţi în regiunea extinsă a Mării Negre există şase state, care, prin statutul lor în ecuaţia de putere a zonei, joacă rolul unor pioni geopolitici, deşi niciunul dintre aceste state nu-şi asumă în mod explicit acest rol. Turcia, România şi Bulgaria prin aderarea lor la NATO şi UE (mai puţin Turcia) au căpătat rol de state aliniate civilizaţiei occidentale din toate punctele de vedere. Ucraina, Moldova, Georgia, Armenia, Azerbaidjan sunt obiect al disputei geopolitice dintre jucătorii strategici, în special dintre Rusia, care doreşte să-şi refacă glacisul de securitate, pe care l-a avut în perioada Războiului Rece, şi marile puteri occidentale. Guvernate în prezent de lideri pro-occidentali, Ucraina, Moldova şi Georgia se consi-deră victime ale operaţiunilor ruseşti menite să le discrediteze şi să susţină mişcările separatiste pentru a putea fi controlate de Moscova.

Dacă activităţile ruseşti de influenţare sunt denunţate de autorităţi, populaţiile din regiune se tem în general de informaţiile care li se oferă. Georgienii, de exemplu, în proporţie de 53% se consideră obiectul propagandei de la Moscova şi de 45% al aceleia desfăşurate de Statele Unite şi UE. Acelaşi sondaj de opinie arată că 58% dintre ucraineni cred că sunt expuşi propagandei ruseşti. Un sondaj de opinie din 2021 arată că Federaţia Rusă reprezintă cea mai mare ameninţare la adresa securităţii R. Moldova. În top se mai află: grupările teroriste, NATO şi Statele Unite ale Americii. Aceste date statistice indică de ce Z. Brzezinski a susţinut că ar trebui sprijinite toate forţele şi statele cu percepţii anti-ruse ocupate anterior de URSS, inclusiv Polonia, Ţările Baltice, România şi Ucraina. Aceasta pot alcătui un bastion împotriva înaintării Rusiei către Mările de Sud (Azov – Marea Neagră – Marea Mediterană) şi către Europa de Vest. Dintre aceste state, după cum avea să afirme în 2013 Carl Gershman, preşedinte al National Endowment for Democracy, Ucraina a fost „cel mai mare premiu” pus în joc în rivalitatea Rusia – Occident.

Acest fapt a atras o mare cantitate de investiţii de tip soft power din partea celor doi rivali geopolitici încă de la începutul perioadei post-sovietice. Cele două mari puteri s-au străduit să influenţeze procesele politice din Ucraina, influenţând minţile şi sentimentele ucrainenilor prin mass-media, organizaţii non guvernamentale, programe de schimb etc. Victoria Revoluţiei Portocalii din 2004 şi mai ales a Euromaidanului din 2013-2014 au confirmat că strategia Occidentului a fost mai eficientă şi de succes în raport cu cea a Rusiei, care n-a reuşit să înlăture din societatea ucraineană teama că Rusia le va anula identitatea naţională. Fostul preşe-dinte ucrainean Viktor Iuşcenko a întărit această percepţie în societatea ucraineană când a afirmat că „dacă ruşii şi ucrainenii sunt un singur popor, atunci poporul ucrainean nu există”.

Pierzând această competiţie pentru influenţă cu Occidentul Rusia s-a simţit ameninţată în aşa zisul spaţiul său de securitate şi a reacţionat într-o logică militară de tip clasic. A sprijinit „republicile populare” din Doneţk şi Luhansk în războiul civil (definit de guvernul de la Kiev ca fiind o Operaţiune Antiteroristă condusă de forţele sale de securitate) apărut în Ucraina după ce separatiştii proruşi şi-au declarat auto-nomia în regiunile sudice în 2014. Riscul unui conflict NATO – Rusia în spaţiul pontic a atins cote alarmante şi apare riscul să asistăm astăzi la materializarea unor teze geopolitice lansate cu mulţi ani în urmă. Liderii politici de astăzi par a-şi aminti de ceea ce afirmau cu mulţi ani în urmă unii geopoliticieni care au influenţat elita politică a acelor vremi. Strategul englez Halford John Mackinder a identificat, în 1904, spaţiul eurasiatic ca fiind un heartland, iar cine îl stăpâneşte controlează lumea.

Această idee a fost urmată de teoria lui Nicholas Spykman a Rimland-ului, care în esenţa sa urmărea încercuirea Uniunii Sovietice. După Războiul Rece Brzeziński continuă să explice rolul Ucrainei ca stat „pivot” – cu alte cuvinte, un stat care, dacă rămâne sub sfera de influenţă a Rusiei, permite Rusiei să proiecteze putere în restul Eurasiei³⁴. Aceeaşi idee este reluată şi de Natylie Baldwin şi Kermit Heartsong, autori ai unei lucrări de largă circulaţie în lume, dar puţin cunoscută în spaţiul românesc, care explică miza Ucrainei ca pion geopolitic. Forţe politice susţinute de Occident au răsturnat de la putere un lider ales democratic în Ucraina pentru a instala un guvern care să implementeze Acordul de Asociere Europeană – o piatră de temelie pentru aderarea la NATO – şi contra-mişcarea Rusiei de a reabsorbi Crimeea pentru a preveni preluarea de către NATO a controlului strategic al peninsulei, o mişcare care ar fi compromis securitatea şi statutul Rusiei ca naţiune independentă.

Aceşti autori consideră că Occidentul a contra-reacţionat şi a „determinat Rusia să invadeze Ucraina – unde, fără îndoială, s-ar confrunta cu o insurgenţă majoră în partea de vest a ţării, susţinută de SUA / NATO – sunt o întoarcere la planul lui Brzeziński de a atrage Uniunea Sovietică într-o mlaştină ca din Afganistan din 1979, care a contribuit la dezinte-grarea acelei ţări. Este un secret deschis că neoconservatorii şi alţi rusofobi ar considera destabilizarea Rusiei şi o schimbare ulterioară a regimului, înlăturarea lui Putin, drept premiul suprem. Presupunerea lor îndoielnică nu este doar că acest lucru ar fi posibil, în primul rând, fără riscul unui război nuclear, ci şi că orice suc-cesor al lui Putin ar fi slab şi conform – un alt Elţin care le va permite accesul neîngrădit la resursele naturale prodigioase ale Rusiei pentru exploatare – mai degrabă decât un cu adevărat anti-occidental de linie dură, care ar fi mult mai puţin îngăduitor decât Putin”.

Georgia este prinsă şi ea în acest joc geopolitic dintre Est şi Vest în spaţiul pontic. Sprijinul acordat de Occident societăţii civile şi forţelor politice prooccidentale a condus la victoria Revoluţiei Trandafirilor, care a reuşit să scoată ţara din umbra nocivă a Rusiei, unde fusese ţinută de peste un deceniu³⁷. La sfârşitul toamnei anului 2003, Georgia şi-a rescris certificatul de naştere şi a început să înveţe să discute cu parteneri occidentali şi să meargă după normele geopolitice în căutarea propriilor interese naţionale. Rusia n-a putut tolera pierderea acestui important pion geopolitic pentru securitatea sa. A fost unul dintre considerentele pentru care s-a ajuns la războiul din august 2008. Prin acest război Rusia „a reuşit să-şi învingă concurenţii mai puternici pe care ţara îi avea la graniţa cea mai volatilă şi vulnerabilă – graniţa Caucazului”.

Georgia a devenit un spaţiu de interes geopolitic şi pentru China. Dintre toate statele litorale ale Mării Negre, Georgia a fost cea mai activă în asigurarea in-vestiţiilor chineze, în ciuda relaţiei sale strategice strânse cu Statele Unite, iar acest lucru pare să continue şi după criza pandemică. Georgia este văzută de China ca un important centru de transport şi logistică, ce leagă Asia de Europa prin intermediul Belt and Road Initiative. Ca urmare, China a devenit principalul partener comercial al Georgiei, iar investiţiile chineze în ţară sunt în creştere semnificativă în ultimii ani.

România, datorită poziţiei sale geografice în vecinătatea unor vaste rezerve dovedite de gaze naturale şi ţiţei, este percepută dintr-o triplă dimensiune: geostra-tegică şi geo-economică, sursă directă de energie (cu zăcământul semnificativ de gaze naturale recent descoperit în Marea Neagră) în platoul continental al Mării Negre), un coridor major de transport pentru resursele energetice eurasiatice către consumatorii UE, deci un factor semnificativ de securitate energetică pentru UE. Din punct de vedere al SUA, prezenţa militară sporită a României în Marea Neagră ajută la izolarea Rusiei şi reprezintă o susţinere a alianţei mereu instabile cu Turcia. Din acest motiv, România are nevoie de stabilitate regională şi de o cooperare euro-atlantică strânsă.

Pentru a avea o poziţie geopolitică de luat în seamă în regiunea Mării Negre, România nu trebuie să slăbească relaţiile tradiţional bune cu Turcia şi să facă un joc abil în ecuaţia relaţiilor dintre Moscova şi Turcia. Unii analişti consideră că „Pentru a-şi îmbunătăţi poziţia geopolitică şi geoeconomică în regiune, Turcia trebuie să-şi menţină parteneriatul cu Rusia, renunţând la concesiuni şi contraba-lansând influenţa occidentală. În acest scop, Turcia trebuie să se angajeze politic cu Rusia, să păstreze relaţiile comerciale şi economice strânse, să continue să realizeze venituri stabile din turismul rusesc, să găsească modalităţi de a atrage mai multe investiţii, să-şi extindă în continuare influenţa politică regională şi să menţină status quo-ul, acolo unde este în beneficiul Turciei”.

 O apropiere mai mare dintre cele două state poate conduce la reapariţia unui condominiu ruso-turc, ceea ce ar modifica substanţial peisajul geopolitic în regiune. La mijlocul anilor 2000, România şi-a intensificat considerabil politica în regiunea Mării Negre şi a început să-i acorde o semnificaţie doctrinară. După aderarea ţării la NATO (2004) şi la UE (2007), opor-tunităţile sale pe arena internaţională s-au extins, ceea ce a făcut posibilă stabilirea de noi obiective de politică externă.

Preşedintele Traian Băsescu a lansat un program ambiţios de politică externă şi să crească ponderea politică a României în regiunea Mării Negre printr-o relaţie specială a României cu Statele Unite. În strategia de se-curitate naţională a României din 2006, o secţiune separată a fost dedicată problemelor de securitate şi dezvoltare în regiunea Mării Negre, unde se susţinea „activ ideea necesităţii unei strategii euro-atlantice pentru Marea Neagră”. Documentul a postulat obiectivul „tratamentului egal al tuturor actorilor cu interese în zonă, inclusiv NATO şi Uniunea Europeană” şi dezirabilitatea extinderii prezenţei acestora din urmă în regiune. Aceste prevederi reflectau interesul României de a deveni un bastion al SUA şi NATO în regiune şi, astfel, de a-şi întări influenţa.

Eforturile României de a-şi întări poziţia geopolitică în decursul ultimului deceniu în regiunea Mării Negre, având un punct de sprijin puternic atât la axa Washington, cât şi în marile capitale europene, au deranjat Rusia, care a făcut de-mersuri substanţiale pentru a submina politica României la Marea Neagră. „Moscova s-a opus tentativelor României legate de crearea în regiunea Mării Negre a unor structuri noi, cu o componentă regională considerabilă, unul dintre ele fiind Forumul de dialog şi parteneriat la Marea Neagră, care a apărut în anul 2006 sub egida preşe-dintelui României Traian Băsescu”. România a intensificat semnificativ cooperarea militaro-politică cu SUA şi NATO. Astfel au apărut bazele militare americane în 2005 şi implementarea sistemului de apărare antirachetă din 2011.

Nu întâmplător, Bucureştiul a devenit locul de desfăşurare a summit-ului NATO din 2008, care a fost pentru Rusia un puternic semnal în ceea ce priveşte interesele Occidentului în această parte a lumii.

După criza ucraineană din 2014, atât preşedintele T. Băsescu, cât şi succesorul său Klaus Johannis au susţinut ideea unei prezenţe militare permanente a NATO în Marea Neagră, care potrivit unor analişti ruşi este împotriva regimului juridic internaţional definit de Convenţia de la Montreux. România a acordat o atenţie considerabilă problemei energetice în Marea Neagră, concentrându-se pe patru proiecte alternative. Unul dintre acestea a fost construcţia terminalului GNL din Constanţa, care a eşuat, inclusiv din cauza poziţiei Turciei privind trecerea tancurilor GNL prin strâmtori.

Aceeaşi soartă au avut-o şi celelalte trei proiecte. Activarea politicii externe a Bucureştiului în regiunea Mării Negre de la mijlocul anilor 2000 a avut un efect dublu. Pe de o parte, prin construirea unei relaţii speciale cu Statele Unite, România şi-a sporit semnificativ rolul de aliat american. După desfăşurarea bazelor militare americane şi a elementelor sistemului de apărare antirachetă, interesul Washingtonului pentru România a crescut, ceea ce creează anumite oportunităţi diplomaţiei româneşti.

Şanse mai mari pentru controlul pionilor geopolitici din spaţiul pontic vor fi pentru acei jucători strategici care vor şti să alinieze interesele de mare putere cu cele ale ţărilor din această regiune. Aranjamentele de ordin politic sau economic dintre marile puteri vor putea afecta interesele pionilor geopolitici indiferent de partea la care se aliniază. Înţelegerile dintre marile puteri din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial sunt cât se poate de ilustrative. Aranjamentele geopolitice cum sunt cele dintre Moscova şi Ankara sunt doar punctuale şi pasagere. Rusia a pus în faţa Turciei o serie de tentaţii, inclusiv vânzarea sistemului de apărare antiaeriană S400, construcţia unei centrale nucleare şi sprijin diplomatic în timpul tentativei de lovitură de stat din 2016 împotriva lui Erdoğan – împreună cu presiuni şi ameninţări subţiri la adresa Turciei legate de Siria. Tensiunile dintre Washington şi Ankara oferă Moscovei oportunitatea de a submina coeziunea alianţei SUA – Turcia şi a poziţiei sale pe flancul sudic. Creşterea autoritarismului şi deziluzia crescândă a Turciei faţă de UE fac, de asemenea, mai uşor pentru Rusia să profite de diviziunile dintre Turcia şi Europa.

Concurenţa strategică în Marea Neagră ne arată că multe dintre statele litorale se vor găsi probabil prinse în focul încrucişat dintre China şi Statele Unite / Uniunea Europeană şi Federaţia Rusă. Acestea vor căuta să echilibreze relaţiile precare între aceşti actori cheie. Cine nu va lua în considerare aceste intense tendinţe geopolitice va suporta consecinţe de ordin economic şi de securitate în funcţie de cine va reuşi să câştige partida de şah. Finalul este departe de a fi cunoscut. Generalul Mark Milley, şeful Statului Major Interarme din Statele Unite, aprecia de curând că „America se află într-o perioadă de competiţie a marilor puteri, dar nu este într-o perioadă de conflict, iar scopul ar trebui să fie acela de a menţine lucrurile aşa, în timp ce concurează eficient cu influenţa rusă şi chineză”.

În acelaşi timp unii analişti consideră că, „deşi China nu reprezintă o ameninţare militară directă, ea împiedică implementarea intereselor economice, tehnologice şi de informaţii ale SUA în regiunea Mării Negre prin Iniţiativa Belt and Road şi utilizarea tehnologiilor 5G pentru a controla cu atenţie populaţia din regiunea Mării Negre”.

Revenirea Rusiei ca putere maritimă a provocat „valuri fără precedent pe Marea Neagră”, iar „ameninţarea la adresa navigaţiei în Marea Neagră” s-a extins în oceanele lumii. Experţii de la Brookings Institution consideră că reacţia şi comportamentul Rusiei în regiunea Mării Negre sunt conexe cu cel al Chinei în Marea Chinei de Sud: „Soarta apelor teritoriale ale Crimeei ar putea avea o rezonanţă profundă în Marea Chinei de Sud, unde Beijingul îşi revendică suveranitatea asupra majorităţii apelor sale teritoriale”.

Experţii ruşi cred că miza este mai mare pentru Rusia în Marea Neagră şi pentru a avea câştig de cauză va trebui să implice Turcia, „deoarece aceasta controlează accesul la Marea Neagră” şi va putea totodată să submineze coeziunea NATO încercând să provoace fisuri între membrii alianţei de-a lungul Mării Negre şi să împiedice Ucraina şi Georgia să se alăture alianţei. Evoluţiile geopolitice din acest spaţiu au devenit impredic-tibile, iar soarta pionilor geopolitici greu de prevăzut, mai ales pe termen lung.

Publicitate