CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Originea etnică și valorile identității naționale românești. VIDEO

Valorile identității naționale românești.Originea etnică.

 

Teoriile etnogenezei

 

În cazul românilor, etnogeneza capătă o importanţă aparte, datorită faptului că aşezarea într-un spaţiu de interferenţă a civilizaţiilor, de întâlnire a căilor care vin dinspre Europa şi Asia, din nordul şi sudul continentului, într-un teritoriu pe care s-au aşezat, mai mult sau mai puţin durabil, diferite neamuri aflate în drum către Imperiul Roman sau către pusta pannonică, a făcut ca întrebările privind procesele care stau la baza formării poporului român, momentul apariţiei lui în istorie şi spaţiul unde acesta s-a închegat ca etnos aparte să se pună cu mare acuitate.

franz-joseph-sulzer-teoria-imigrationista

Franz Joseph Sulzer – Teoria imigraţionistă

Există mai multe teorii care tratează problema etnogenezei poporului român. O primă teorie aparține unor istorici și geografi din secolele XVIII – XIX (Franz Joseph Sulzer, Robert Roesler) și pune în discuție locul etnogenezei românești. Aceasta a venit ca un răspuns la programul întocmit de Inochentie Micu-Klein, în care, personajul amintit, cerea drepturi pentru românii din Transilvania, având la bază o serie de argumente istorice. Această teorie poartă numele de „teoria originii sud-dunărene a românilor”.

Teoria imigrării a fost expusă din mai multe puncte de vedere: cel unguresc, cel rusesc şi cel bulgar.

Părerea ungurilor a fost sistematizată de Tamás în a cărui operă rezumă lucrările unei întregi serii de istorici şi de filologi din ţara sa. Ideile esenţiale din lucrarea sa sunt următoarele: părăsirea Daciei a fost integrală, poporul român s-a format la sud de Dunăre, în Balcani, numele de Romanus reprezintă înţelesul Romaniei provinciale din secolul al IV-lea, înţeles pe care nu putea să-l aibă în timpul lui Aurelian.

În anii 1781 – 1782, apare la Viena, lucrarea Geschichte des transalpinischen Daciens, în trei volume, semnată de Franz Joseph Sulzer, un ofiţer de origine elveţiană.

Ideea centrală a lucrării lui Sulzer este originea sud-dunăreană a românilor, de unde, la sfârşitul secolului al XII-lea şi începutul veacului al XIII-lea au migrat în două etape la nord de Dunăre – sub domnia lui Isaac II Angelos (1185 – 1195) şi după invazia mongolă care a depopulat teritoriul regatului maghiar.

Johann Christian Engel propune o nouă versiune a teoriei imigraţioniste, respingând-o pe aceea a lui Sulzer în detaliile ei istorice şi în sensurile politice. Spre deosebire de teoria lui Sulzer, Engel afirmă că românii au colonizat teritoriile nord-dunărene la începutul secolului al IX-lea în urma deportărilor forţate întreprinse de hanul bulgar Krum.

Un alt teoretician, Robert Roesler, a susţinut ideea conform căreia poporul român s-a format la sud de Dunăre. Acesta a luat în considerare existenţa unui fond lexical comun în limbile albaneză şi română.

Timp de un secol problema înrudirii limbilor albaneză şi română a fost discutată de numeroşi lingvişti şi istorici, începând cu B.P. Haşdeu şi Fr. Miklosich, care au arătat că este vorba de un fond lexical comun, dacii fiind traci, iar albanezii fiind iliri.

Asemănarea dintre limbile română și albaneză se explică deci prin înrudirea dintre traci şi iliri.

scoala ardeleana

Corifeii Şcolii Ardelene

Replica românească a fost dată de corifeii Şcolii Ardelene care respingeau ambele versiuni ale teoriei imigraţioniste. Românii sunt urmaşii coloniştilor romani aduşi de Traian în Dacia după cucerire, după ce acesta exterminase întreaga populaţie băştinaşă.

Scriitorii și savanții Școlii Ardelene au demonstrat prin cărțile lor de istorie și filologie că românii sunt urmași ai străluciților romani și vorbind o limbă ce conservă noblețea latinei, își au locul lor între popoarele Europei.

Unii istorici ruşi, printre care şi Iacob Bromberg, un emigrat basarabean, afirmă că Basarabia e leagănul istoric al slavonităţii. Imediat după cel de-al doilea război mondial, istoriografia sovietică lansează teoria celor două popoare, conform căreia la nordul Dunării s-a format poporul voloh, din care s-a desprins la răsărit de Carpaţi, sub influenţa mai puternică a slavilor, poporul moldovenesc.

Istoriografia bulgară susţine teoria conform căreia vechea populaţie romanizată a dispărut în mijlocul barbarilor; acest proces de asimilare şi exterminare a fost încheiat de slavi.

Istoricul P. Mutafciev susţine că majoritatea valahilor locuiau la hotarul Macedoniei de sud-vest.

Numeroşi istorici străini şi români s-au îndoit de ideile imigraţioniste, susţinând formarea poporului român pe teritoriul de la nord de Dunăre. Argumentele acestora au fost diverse, de la surse antice, la date lingvistice, de la realităţi etnografice la descoperiri arheologice.

În unele izvoare istorice românii sunt desemnaţi prin termenii de valah, voloh, vlah, olah etc. Aceste cuvinte sunt echivalente, fiind folosite de populaţii neromanice pentru a arăta că este vorba de un popor romanic care vorbeşte limba latină.

Românii n-au folosit niciodată aceste denumiri, numele acestui popor conservă pe cel de Romanus, care provine de la Roma; astăzi, românii sunt singurul popor de origine romanică ce a conservat acest termen.

Teritoriul de formare al poporului român este mult mai mare decât cel pe care locuieşte astăzi. Poporul român s-a format din romanitatea orientală; prezenţa acestui popor în spaţiul carpato-dunăreano-pontic este atestată de numeroase izvoare, începând cu Gesta Hungarorum.

Pentru a preciza zona în care s-ar fi format poporul român, Alexandru Philippide apelează la Jičerek care, pe lângă linia care îi poartă numele, a arătat în Geschichte der Serben  că în peninsula Balcanică au existat două limbi la un moment dat: limba română și limba dalmată. Astfel, Philippide îl consideră pe Konstantin Jireček drept singurul care a căutat să afle ceva adevărat în privința originii poporului român.

P.P. Panaitescu a arătat că populaţia romanică din care a rezultat poporul român se întindea din nordul Dunării până în Pind şi Salonic, ca o „pânză de populaţie”, aflată într-o simbioză cu o altă „pânză de populaţie”, cea slavă.

În timp ce populaţia romanică de la nordul fluviului a rezistat tendinţei slave de asimilare, reuşind să-i asimileze pe slavii din acest spaţiu, cea din sudul Dunării nu a izbutit să se impună în faţa celei slave în mijlocul căreia a dispărut în cea mai mare parte; nu este vorba deci de un transfer de populaţie, ci de un proces de asimilare reciprocă, câştigat la nordul fluviului de populaţia romanizată care a constituit poporul român.

Unitatea populaţiei romanizate de la nordul şi sudul Dunării este confirmată şi de rezultatele săpăturilor arheologice, în primul rând de existenţa culturii Dridu, care acoperă aproape întreg teritoriul românesc cât şi unele regiuni din sudul Dunării, fiind singura cultură materială locală atestată în spaţiul carpato-dunărean în secolele VIII – XI şi care aparţine astfel pânzei de populaţie românească (valahă) ce se desfăşura la nordul şi sudul Dunării.

Teoriile descălecatelor

 

Alte probleme ce trebuie tratate în chestiunea originii etnice a poporului român sunt teoriile descălecatelor. În concepţia cronicarilor, „descălecatul” dintâi corespunde cu colonizarea romană a Daciei, iar „descălecatul al doilea” – cu întemeierea principatelor.

Acest al doilea descălecat – din Maramureş (în cazul Moldovei) sau din Făgăraş (în cazul Ţării Româneşti) – s-ar fi produs pe locul rămas pustiu în urma retragerii râmlenilor (retragerea aureliană din veacul al III-lea).

Astfel, termenul de „descălecat” a fost asociat ideii vidului de locuitori în spaţiul est şi sud-carpatic; ca urmare, „descălecatul” a ajuns să echivaleze cu o cucerire, o invazie, o colonizare a acestui spaţiu presupus pustiu. Aceasta a fost cea dintâi înţelegere confuză; condiţionarea descălecatului de absenţa populaţiei autohtone anterioare.

Xenopol înţelesese prin descălecat o suprapunere a unui element nou, coborât din Transilvania, peste unul de baştină, care se pleacă înaintea lui.

Sensul acesta a fost argumentat şi de Gheorghe Brătianu în scrierile sale.

În Moldova, termenul „descălecat” este atestat pentru prima dată spre sfârşitul secolului al XVI-lea pentru a desemna constituirea principatului moldovenesc.

Acesta apare într-o scrisoare trimisă la 30 iunie 1592 judelui Bistriţei de către egumenul şi soborul mănăstirii Moldoviţa, în legătură cu un munte aflat în litigiu: „de când s-au descălecat Ţara Mulduoei …”.

Ca şi în cazul documentelor emise de cancelaria princiară munteană în limbile slavă, şi documentele moldoveneşti de cancelarie, redactate în limba slavă, nu conţin cuvântul descălecat – pe care nici nu l-ar fi putut conţine, fiind un cuvânt românesc – şi nici eventualul său echivalent slav.

Atât la Ureche, cât şi la Costin, descălecatul este întrebuinţat pentru a desemna şi întemeierea unor oraşe: „târgul Baia scrie că l-au descălecat nişte saşi ce au fost olari”.

A doua accepţiune a descălecatului este aceea de aşezare – statornică sau temporară – a unui om sau a unui grup (a unor grupuri) de oameni în anumite locuri, anterior populate sau nepopulate; în funcţie de context, poate căpăta şi nuanţa de a coloniza, a popula, a fixa tabăra.

Al treilea înţeles al descălecatului e acela de revenire, de reaşezare pe vechile locuri, părăsite din diferite motive.

O a patra accepţiune a descălecatului e aceea de a cuceri o ţară, de a o lua în stăpânire. Aşadar, descălecătorul este cel care se aşează domn peste ţara cotropită de oştile sale şi care o colonizează pentru el.

constantin c. giurescu

 Tradiția literară păstrată în cronica cea mai veche a Țării Românești povestește că Muntenia s-a întemeiat printr-o descălecare din Făgăraș.

Constantin C. Giurescu susține că întemeierea Munteniei nu se datorează unor descălecători veniţi din Făgăraş, ci reunirii sub o singură stăpânire românească a diferitelor formaţiuni politice, cnezate şi voievodate, din dreapta şi stânga Oltului.

Ea nu s-a făcut dintr-o dată, într-un singur an, ci a cerut mai multe decenii.

A fost precedată de încercarea neizbutită a lui Litovoi şi Bărbat şi a fost încoronată de strălucita biruinţă de la Posada a lui Basarab cel Mare, întemeietorul.

Între întemeierea Munteniei şi aceea a Moldovei este o mare deosebire; cea dintâi se datorează reunirii diferitelor formaţiuni politice dintre Dunăre şi Carpaţi sub un conducător local, anume voievodul de la Câmpulung şi Argeş; este, prin urmare, un proces intern.

Cea de-a doua este rezultatul unei cuceriri din afară, a unei ocupări a teritoriului dintre Carpaţi, Nistru şi mare de către un conducător venit de peste munţi.

În Moldova a fost într-adevăr o descălecare, întâi a lui Dragoş, apoi a lui Bogdan, coborâţi amândoi din Maramureş, în timp ce, în Muntenia, întemeierea a plecat din însuşi cuprinsul viitorului stat.

Deosebirea există şi în ce priveşte data: Moldova a luat fiinţă aproximativ cu o jumătate de secol mai târziu decât Ţara Românească (1359).

 

Sursa:

Florea Cosmin-Ionuț / istorie-romaneasca.ro/valorile-identitatii-nationale-romanesti

 

 

 

 

Publicitate

10/06/2016 Posted by | DIVERSE | , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Un teritoriu de etnogeneză a poporului român – Zaporojie

 

 

zaporojia

 

Zaporojia – teritoriu de etnogeneza a poporului român

 

Vozia e azi cunoscută ca Transnistria; i se mai spunea şi „satele hăneşti”, pentru că după secolul XV se împărţise autoritatea asupra ţinutului între Moldova şi Hanatul Crimeii. Partea de sud a ţinutului chiar a făcut parte din hanat, sub numele de Edisan. Numele ţinutului este legat de Cetatea Vozia, cunoscută astăzi sub numele de Oceacov.

În secolul XVII domnitorii Moldovei erau şi stăpânitori ai Zaporojiei.

Locuitorii Zaporojiei din acea vreme erau numiţi de polonezi şi daci sau moldoveni sau moldovlahi.

Se considerau fraţi cu moldovenii, numeau Moldova „Ţara” şi nobleţea era dată de înrudirea sau nu cu boierii moldoveni.

Au fost deznaţionalizaţi începând cu sfârşitul sec. XVIII de către cotropitorii ruşi şi propagandiştii chieveni.

Ucraina era pe atunci un ţinut în jurul Chievului (Kiev).

Este un teritoriu aflat între Bug şi Marea Azov, de la vest la est şi între Peninsula Crimeea şi vechiul teritoriu al Kievului de la sud la nord.

În antichitate a fost locuit de triburi traco-scitice şi germanice. Din sec. III-IV va cunoaşte o serie de migraţii care nu se vor termina până prin sec. XVIII. Ultimii veniţi în zonă sunt ruşii.

Revenind la antichitate, trebuie precizat că principalii locuitori ai acestui teritoriu au fost tirageţii şi cimerienii.

Mai târziu, în partea de nord, va cunoaşte influenţa slavo-varegă. Mai multe triburi slave păgâne vor trece către apus prin anumite zone ale Zaporojiei în sec. V-XI.

Între timp însă, deja creştinismul fusese propovăduit în partea sudică a acestui teritoriu, ca şi în Crimeea, sudul Moldovei, Dobrogea etc de către Sfântul Apostol Andrei şi ucenicii acestuia, încă în a doua jumătate a sec. I.

Activitatea acestora a dus la formarea primelor comunităţi creştine în zonă. Teritoriul era în acea vreme sub stăpânire romană, limba latină fiind limba Bisericii creştine în aceste locuri până la începutul sec. VII.

Conform studiilor lui Nicolae Iorga, I. Nistor, Dumitru Stăniloaie, acest teritoriu face parte din teritoriul de etnogeneză al românilor ca popor. De altfel populaţia creştină romanică străveche din aceste zone va fi atestată şi de izvoarele bizantine din secolele VIII-IX.

În antichitate foarte importante au fost pentru Zaporojia cetăţile-colonie greceşti Tyras (de la gura Nistrului), Olbia (de la gura Bugului) şi Herson (de la gura Niprului, în amonte de Olbia).

Prin intermediul lor se desfăşurau şi legăturile comerciale cu ţinuturile slave din regiunea Moscovei de astăzi şi cu teritoriile baltice.

Partea de sud a Zaporojiei, din zona pragurilor Niprului până la Marea Neagră va face parte în sec. XII-XIII din Statul berladnicilor, întins de la Carpaţi până dincolo de Nipru şi având capitala la Bârlad. Cu acest stat aveau legături şi principatul de Suzdali, şi Statul kievean – care a avut de altfel unele conflicte cu berladnicii.

În sec. XIII teritoriul va intra sub dominaţie tătară, iar mai târziu sub cea lituaniană şi implicit polonieză. Cu toate acestea îşi va păstra un caracter distinct, un mare rol avându-l cazacii de pe Nipru, cazacii zaporojeni, numiţi de mai multe ori în izvoarele lituaniene şi poloneze „dacii de la Nipru”.

Aceştia au fost în permanenţă foarte legaţi de Moldova, familiile de frunte ale zaporojenilor fiind înrudite cu cele boiereşti din Moldova iar domnitorii Moldovei fiind de multe ori şi protectori sau conducători ai Zaporojiei.

Capitala Zaporojiei, nerecunoscută de Polonia, a fost în general la Cremenciug.

Nu se cunoaşte exact dacă autoritatea domnitorilor munteni (Basarabii) se întindea şi dincolo de Nistru sau nu (a se vedea Basarabia). Cert este că după preluarea terioriului deţinut de Basarabi la nord de Dunărea de Jos, domnitorii Moldovei vor avea autoritate şi dincolo de Nistru, în teritoriul numit astăzi Transnistria (deşi nu în hotarele mult micşorate de astăzi) iar în trecut „Satele hăneşti” (adică dinspre Hanatul Crimeii) sau „Vozia” (după revista din Chişinău Literatura şi arta).

În 1455 moldovenii vor pune stăpânire pe castelul pe care, fără autorizaţia domnitorilor Moldovei, îl ridicaseră fraţii Senarega la Lerici, la gura Niprului.

Încercările făcute sub Petru Aron, Bogdan şi iar Petru Aron de fraţii Senarega de a recupera castelul fură zadarnice, el rămânând sub stăpânirea Moldovei.

Mai târziu, în apropiere se va forma oraşul Oceacov, de pe actualul litoral ucrainean al Mării Negre, descris în sec. XVI-XVII de către diplomaţii polonezi ca „cel mai mare târg al Moldovei” sau „cel mai mare târg moldovenesc”.

O perioadă, această cetate a fost în stăpânirea domnitorilor Moldovei. Cetatea este cunoscută în literatură sub trei nume: Oceakov, Lerici şi Vozia.

 

Ctitorie genoveză

Cetatea Lerici a fost ctitorită de către coloniştii genovezi în secolul al XIV-lea şi a servit drept loc de comerţ între negustorii italieni şi autohtonii români şi slavi care locuiau în regiunea din jurul cetăţii.

De asemenea, cetatea Lerici era una dintre haltele pe care le făceau călătorii care navigau spre colonia genoveză Caffa din Crimeea.

Pentru că regiunea era nesigură şi ameninţarea tătarilor era permanentă, genovezii din Lerici au căutat protecţia domnitorilor Moldovei, principat care devenea tot mai puternic.

Drept urmare, încă de pe vremea lui Alexandru cel Bun, seniorii genovezi ai acestei cetăţi au deveni vasali ai domnitorilor din Suceava.

Însă, în contextul tulburărilor dinastice din Moldova, genovezii din Lerici au devenit ostili voievozilor moldoveni, pentru că negustorii din Cetatea Albă începeau să concureze cu cei genovezi în porturile Mării Negre.

Ca urmare a unui conflict generat de rivalităţile comerciale, în anul 1455, piraţii moldoveni din Cetatea Albă au atacat prin surprindere şi au cucerit cetatea care era stăpânită de fraţii Senarega.

Conducătorii genovezi ai cetăţii au fost luaţi prizonieri şi trimişi la curtea voievodului Petru Aron, căruia i s-au închinat noii stăpâni ai oraşului. Lerici sau Oceakovul a devenit unul dintre cele mai importante porturi moldoveneşti, în contextul în care Cetatea Albă şi Chilia au avut de suferit de pe urma repetatelor asedii şi conflicte.

Mai mult, de pe vremea lui Bogdan Vodă, tatăl lui Ştefan cel Mare, în Chilia se afla o garnizoană ungurească, pentru că cetatea îi fusese cedată lui Iancu de Hunedoara, guvernatorul român care conducea Regatul maghiar.

În timpul lui Ştefan cel Mare, cetatea Oceakov a fost întărită, iar importanţa sa strategică a crescut, după ce domnitorul moldovean s-a căsătorit cu principesa bizantină Maria de Mangop, descendenta stăpânitorilor unei mici posesiuni bizantine din sudul Crimeii, o familie înrudită cu dinastiile imperiale din Constantinopole şi din Trapezunt. Oceakovul era cea mai importantă fortificaţie dintre Moldova şi principatul bizantin de Mangop şi, de asemenea, domina litoralul Mării Negre. Mai mult, după ce Imperiul Otoman a reuşit, în anul 1484, să cucerească Cetatea Albă şi Chilia, Oceakovul a devenit principala poartă a comerţului moldovenesc la Marea Neagră.

Teritoriul dintre Oceakov şi Nistru era slab populat, iar controlul asupra lui era împărţit între tătari, Uniunea Polono-Lituaniană şi Moldova.

Călătorii italieni ai vremii care au trecut prin Oceakov menţionează faptul că, în majoritate, cetatea de la Marea Neagră avea locuitori români.

În anii care au urmat pierderii Cetăţii Albe şi a Chiliei, Oceakovul era considerat drept cel mai mare târg moldovenesc.

 

Pierderea lui Petru Rareş

 

Cetatea a rămas în posesia domnitorilor Moldovei până în timpul primei domnii a lui Petru Rareş. Vreme de câteva decenii, Oceakovul a fost o veritabilă colonie a românilor.

Însă, în timpul conflictului dintre domnitorul moldovean Petru Rareş şi Imperiul Otoman, aliat cu tătarii, hanii din Crimeea au asediat şi au cucerit Oceakovul.

Ulterior, tătarii au cedat această cetate turcilor, după constituirea raialei din Tighina, insă moldovenii, care au rămas majoritari în Oceakov, au continuat să facă negustorie prin intermediul acestei cetăţi.

Mai mult, domnitorul Petru Şchiopul a trimis 15.000 de salahori, care au muncit pentru refacerea fortificaţiei, aflată sub stăpânire otomană. Însă se pare că Oceakovul a revenit sub stăpânire românească în timpul lui Mihai Viteazul.

Istoricii sunt de părere că stăpânirea efectivă a domnitorului român asupra cetăţii a durat puţin, iar apoi Oceakovul a revenit sub stăpânirea turcilor.

Dominaţia otomană a durat până când Rusia a căpătat controlul asupra acestei porţiuni a litoralului Mării Negre in sec. XVIII. Recensământul făcut în sudul provinciei, în această perioadă, în regiunea Hersonului istoric arăta că populaţia creştină era în imensă majoritate românească.

In timp, Ocea­kovul şi-a pierdut, treptat, importanţa în favoarea Odessei.

Românii au continuat să fie o prezenţă importantă în fosta posesiune a lui Ştefan cel Mare. Potrivit recensămintelor efectuate de funcţionarii ţarişti, în jurul anului 1900, românii reprezentau un sfert din totalul populaţiei cetăţii.

Această situaţie demografică va fi schimbată de cololnizările organizate de Rusia, astfel încât în 1900 românii reprezentau doar un procent aflat între 10 şi 25 % (după sursă) din populaţia regiunii.

De altfel, ei în general nu apar în izvoarele ruseşti ţariste sub numele de români, ci de „moldoveni” sau „latinofoni”.

Actiunile de deznationalizare din secolul XIX vor avea un rol fundamental în ucrainizarea zaporojenilor, ca şi a altor populaţii ne-ucraineene din Podolia, Carpaţi şi alte regiuni.

În sec. XX teritoriul va fi atribuit de Moscova Republicii Socialiste Sovietice Ucrainene, de care ţine până astăzi.

În prezent, Oceakovul este un orăşel neînsemnat din Ucraina, cu o populaţie mai mică de 15.000 de locuitori.

Cei mai mulţi dintre ei sunt ucraineni, iar românii nu mai reprezintă decât o mână de oameni.

Surse: foaienationala.ro; http://www.rumaniamilitary.ro ; Romania libera.ro


 

11/03/2016 Posted by | ISTORIE ROMÂNEASCĂ | , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Ipoteze si controverse legate de „descălecatul” cneazului maramuresean Dragoş în Moldova

 

 

Dragoş-Vodă, domn al Mărcii Moldova (1351 – 1353).

Domn al Moldovei:  1351 – (+) 1353.

 

Dragoş-Vodă, domn al Moldovei, portret fantezist sec.XIX    
 
 
Dragoş-Vodă, domn al Moldovei, portret fantezist sec.XIX  

 

Una dintre problemele cele mai controversate din istoriografia noastră, „descălecatul” lui Dragoş în Moldova, este, totuşi, un fapt incontestabil, demonstrat, de altfel, de evoluţia ulterioară a statalităţii româneşti de la est de Carpaţi.

 

Deşi a fost combătută cu argumente serioase de către unii cercetători1 sau acceptată de către alţi specialişti, doar ca pe o povestire aparţinând tradiţiei istorice medievale (care conţine, însă, şi unele date reale)2, legenda, conform căreia Dragoş din Maramureş a „descălecat” în Moldova, face referire cu certitudine la o personalitate politico­militară ce a existat cu adevărat.

Cu toate că avem puţine informaţii documentare cu privire la originea lui Dragoş, se ştie, totuşi, că acesta făcea parte, cu siguranţă, dintr­o familie de mari feudali români din Maramureş („din familia fostului voievod Codrea”, mai exact, „dintr­o ramură colaterală a familiei codrenilor”)3, care stăpânea, în secolul al XIV­lea, întinsul şi puternicul cnezat de vale al Câmpulungului de pe Tisa sau al Sarasăului, căci această ultimă localitate a fost o vreme centrul cnezatului teritorial amintit4 (ce era alcătuit din cca. 16­18 aşezări)5.

 

Pentru că a purtat un nume foarte des întâlnit printre cnezii maramureşeni din timpul său, Dragoş „Descălecătorul” a fost foarte greu identificat de către istorici, care au emis nu mai puţin de patru ipoteze cu privire la acest aspect.

Astfel, într­o primă versiune, el este confundat cu Dragoş din Giuleşti6, tatăl lui Gyula7. Această teorie a fost categoric combătută de marele nostru cărturar A. D. Xenopol, ce a demonstrat că Dragoş din Giuleşti nu putea fi una şi aceeaşi persoană cu acel Dragoş, care a pus bazele statului medieval românesc est­carpatin şi a primei dinastii domnitoare a acestuia8.

O a doua opinie îl consideră, ca autor al „descălecatului”, pe un alt Dragoş (nepotul celui amintit mai sus), despre care se vorbeşte în două dintre documentele maghiare ale epocii, datate 12 octombrie şi respectiv 29 noiembrie 13559. Acesta nu este altul decât Dragoş, fiul lui Gyula, cel care, în 1359, a condus o campanie militară întreprinsă, în Moldova, din porunca regelui Ungariei, cu scopul înăbuşirii unei revolte a românilor de aici, declanşată împotriva dominaţiei maghiare. Pentru credinţa sa, regele îl va răsplăti, dăruindu­i, printr­o diplomă, emisă la 20 martie 1360, lui şi celor doi fii ai săi, Gyula şi Ladislau, şase sate, situate, cele mai multe dintre ele, nu departe de Giuleşti10.

Cea de­a treia părere, referitoare la identificarea „Descălecătorului” ­ socotită drept plauzibilă, de­-a lungul întregului veac al XX-­lea, de către majoritatea specialiştilor ­ este cea care îl propune pe Dragoş din Bedeu pe Tisa (aşezare aflată în vestul Maramureşului istoric, ce a îndeplinit rolul de centru al unui cnezat de vale, condus, probabil, de familia acestuia,11 care era alta decât cea a legendarului biruitor al bourului), drept întemeietorul familiei Drăgoşeştilor din Moldova.12

 Şi în acest caz, cercetările au demonstrat că lucrurile nu stau aşa, căci, verificând documentele referitoare la genealogia familiei acestuia, s­a constatat că Dragoş din Bedeu era părintele unui anume Ladomir, care, la rându­i, a fost binecuvântat cu trei „feciori” pe nume Nan, Ştefan şi Luca13, neavând, deci, ca fiu pe Sas şi ca nepot, pe Balc, aşa cum ne informează atât izvoarele narative moldave cât şi cele documentare ungare14.

In fine, ultima dintre ipoteze, cea care consideră că Dragoş „Descălecătorul” provenea din rândurile familiei cneziale, conducătoare a formaţiunii politico-­teritoriale feudale româneşti, ce îşi avea centrul la Câmpulung, pe Tisa, pare să fie cea mai aproape de adevăr, cu toate că mulţi dintre istoricii noştri nu se hazardează în a se pronunţa, categoric, cu privire la identitatea sa, numindu­-l în lucrările lor doar Dragoş din Maramureş15.

Dovedindu-­se un oştean viteaz şi un priceput conducător de oşti, el se va bucura de aprecierea regelui Ungariei, Ludovic I de Anjou, supranumit „cel Mare16 (al cărui vasal era), care i­i va acorda o încredere deosebită.

În contextul politic, din acea epocă, Dragoş se arată fidel suveranului de la Buda, motiv pentru care acesta îl numeşte, bineînţeles şi datorită priceperii sale în ale războiului, printre căpeteniile expediţiilor militare întreprinse, între vara anului 1343 şi primăvara lui 1354, de către oştile sale, împotriva tătarilor, ce stăpâneau Moldova17.

In conflictul lor cu Hoarda de Aur, maghiarii s-­au bizuit şi pe lupta permanentă a formaţiunilor prestatale feudale româneşti est-­carpatine (apărute încă din secolul al XIII­-lea),  împotriva dominaţiei tătare.

La finele anului 1346, regiunea sudică a Moldovei a fost, se pare, eliberată, pentru că, printr­o scrisoare adresată papei de la Roma, Clement al VI­l-ea (1342­-1352)18, monarhul angevin îi solicita acestuia să reactiveze episcopia de la Milcov, lucru pe care suveranul pontif îl va aproba la 20 martie 1347, învestindu­l ca episcop al „Milcoviei” pe chiar capelanul regelui maghiar19.

Pe teritoriul eliberat, unde existau, de fapt, câteva importante cnezate ale românilor, regalitatea maghiară a trecut la organizarea unei mărci (unitate teritorial­-politică şi militară), care avea menirea să apere hotarele răsăritene ale regatului ungar20.

Ca răsplată a serviciilor aduse coroanei maghiare, cneazul maramureşean primeşte, din partea regelui Ludovic cel Mare, în 1347, conducerea acesteia şi, totodată, sarcina de a continua luptele cu tătarii21.

Numirea lui s­a făcut cu asentimentul conducătorilor populaţiei româneşti autohtone, interesaţi şi ei în alungarea tătarilor, dar şi mulţumiţi de faptul că Dragoş era de acelaşi neam cu ei.

Trecând munţii, pe la Oituz, Dragoş s­a oprit pe valea Bistriţei, unde, pe un spaţiu cuprins între Bistriţa, Nechid şi Tazlău, s­au înfiripat, în timp, mai mult de douăzeci de sate, acest loc fiind cunoscut, veacuri de­a rândul, sub denumirea de „Câmpul lui Dragoş22.

In continuare, Dragoş s­-a preocupat de întărirea şi extinderea stăpânirii sale, eliberând în scurtă vreme, dar în urma unor confruntări extrem de dure, ţinuturile moldoveneşti dintre Carpaţi şi Siret.

Uşurinţa cu care el a reuşit să­şi atingă obiectivele s­a datorat, bineînţeles, şi începerii anterioare a procesului de unificare a cnezatelor de aici, lucru realizat în jurul celui existent pe valea râului Moldova (ce era legat de Maramureş prin pasul Prislop), pe teritoriul căruia s­a constituit şi marca cârmuită de Dragoş.

Unificarea aceasta a continuat şi în vremea lui Dragoş, prin alipirea, la cnezatul amintit, şi a celorlalte formaţiuni prestatale, de pe valea Moldovei şi cea a Bistriţei, pe care el le-­a eliberat  treptat, de sub stăpânirea tătarilor23.

Până la dezrobirea părţii de nord a Moldovei, capitala viitorului stat moldovean s­-a menţinut la Baia, care a fost, se pare, prima reşedinţă domnească din Moldova24.

Extinzându­-şi şi consolidându-­şi, o stăpânire ce poate fi considerată  acum, drept o adevărată Moldovă mică,(care, deşi nu era un stat pe deplin organizat25, constituia totuşi  o solidă bază de plecare pentru statul medieval propriu­ zis), Dragoş îşi mută reşedinţa  la Siret, unde ia o serie de măsuri de ordin administrativ (printre altele, aici el zideşte o cetate de pământ şi o biserică ortodoxă de piatră)26.

Într­-o cronică de epocă, aparţinând florentinului Matteo Villani, este menţionat faptul că regele maghiar Ludovic cel Mare trimitea un substanţial sprijin militar unui supus de­-al său ce ducea un război neîncetat cu „barbarii”. Fără îndoială, acest viteaz vasal al Angevinului, numit, de către cronicarul italian, „regele Prosclaviei”, nu putea fi altul decât Dragoş27.

De asemenea, în martie 1352, este semnalată prezenţa oştenilor moldoveni alături de trupele regale ungare, la asedierea cetăţii Belz, din nordul Galiţiei, aflată sub controlul lituanienilor ce erau ajutaţi de tătari.

Aceeaşi sursă documentară precizează că, în timpul acestor lupte, a fost ucisă o rudă apropiată de-­a lui Dragoş, iar armatele ungare, care au suferit mari pierderi, au mărşăluit prin Moldova, regele lor (care fusese el însuşi grav rănit „sub zidurile cetăţii Belz”) oprindu­-se, pentru o vreme, la Siret28.

O ultimă participare a „descălecătorului” la o campanie antitătară, întreprinsă de suveranul lui (care de această dată a fost ajutat cu oaste şi de către unchiul său Cazimir al III­-lea cel Mare, ultimul rege al Poloniei din dinastia Piaştilor29), s-­a desfăşurat, în anul 1354, încheindu­-se, după cum consemnează tot Villani, în luna mai a aceluiaşi an, când păgânii, fiind înfrânţi, au fost nevoiţi să ceară pace30.

 

Pecetea tîrgului Baia, Ţara Moldovei (secolul al XIV­lea)

Biserica de lemn de la Volovăţ (Volhovăţ), 1346, strămutată de Ştefan cel Mare la Putna în 1468, poză preluată www.pensiuni-cazare.com

Pecetea tîrgului Baia, Ţara Moldovei (secolul al XIV­lea)

Biserica de lemn de la Volovăţ (Volhovăţ), 1346, strămutată de Ştefan cel Mare la Putna în 1468, poză preluată http://www.pensiuni-cazare.com

 

Pe lângă masiva lui participare la operaţiunile militare menite a îndepărta pericolul tătar, de la porţile Europei, voievodul român a pus temelia unor noi localităţi, creându­-şi, totodată, un întins domeniu feudal a cărui reşedinţă era satul Volovăţ (cunoscut în trecut sub numele de Volhovăţ), întemeiat de către supuşii săi, proveniţi din satul maramureşean Olhovţi, care l­au însoţit pe plaiurile moldovene31.

În 1353, Dragoş porunceşte construirea, în această aşezare, a unei bisericuţe din lemn32 (considerată drept cea mai veche biserică domnească din Moldova)33, pe care marele Ştefan o va aduce la Putna, construind în locul ei, între anii 1500­-1502, o alta de piatră34.

Împovărat de mulţimea grijilor şi a anilor, el şi-­l va asocia la guvernare pe fiul său Sas, care, după moartea lui Dragoş, va prelua cârmuirea stăpânirii sale, guvernând până în toamna anului 1363, când va fi înfrânt, într-­o scurtă dar sângeroasă bătălie, şi luat prizonier, împreună cu o mare parte dintre rudele sale, de către voievodul maramureşean Bogdan din Cuhea35 (viitorul domnitor Bogdan I, „întemeietorul” propriu­zis al statului medieval Moldova)36. Se instituie, practic, o adevărată dinastie, cea a Drăgoşeştilor, Moldova începând acum să fie altceva decât o simplă marcă de graniţă, guvernată de regele maghiar prin intermediul dregătorilor săi.

Dragoş se va stinge din viaţă, în anul 1354, în vârstă de peste şaptezeci de ani, găsindu-­şi odihna de veci în modesta­i ctitorie de la Volovăţ, după cum aflăm din letopiseţul lui Nicolae Costin, care a cules  la rându-­i, această informaţie de la „oameni bătrâni, lăcuitori de aicea din ţară, cum se trage cuvântul din om în om, că o beserică de lemn la Olovăţ (Volovăţ ­ n.n.T.C.), să fie făcută de Dragoş Vodă, şi acolo zic, să fie îngropat Dragoş Vodă” 37.

Se pare  însă, că în biserica de piatră ctitorită de Ştefan cel Mare aici (în locul celei mutate la Putna), nu s-­a găsit lespedea sa funerară, cu toate că unele izvoare aparţinând tradiţiei locale (consemnate în scris, ce­i drept, abia în secolul al XIX­-lea), vorbesc despre faptul că, la o refacere ulterioară a acestui lăcaş de cult, ce ajunsese într­-o stare avansată de degradare, s-­a descoperit într-­o pivniţă „un săcriu mare de piatră, în care se aflau oase de om”.

Iară pe o cruce de aur, care asemenea s­a aflat în săcriul acela, sta scris Dragoş­Vodă, un semn că oasele din săcriu erau ale lui Dragoş­Vodă, cel dintâi domnitor al Moldovei care după moarte a fost înmormântat în biserica cea de lemn făcută de dânsul” 38.

Cu siguranţă că Dragoş Vodă a fost înhumat în incinta bisericuţei sale de lemn de la Volovăţ (aflată în apropierea Siretului, unde îşi avusese reşedinţa), însă din păcate, mormântul lui nu s­-a păstrat până în zilele noastre.

Intrat în conştiinţa colectivă a neamului românesc şi în istoria sa cu supranumele de „Descălecătorul”, dar şi ca o figură legendară, care a dăruit un nume şi o stemă statului nostru medieval de la răsărit de arcul carpatic, Dragoş Vodă şi­-a legat personalitatea, de-­a pururi, de începuturile Moldovei39.

Considerat, în cronica moldo­-polonă, din secolul al XVI­-lea, drept „cel dintâi voievod40, Dragoş „Voievod, din Ţara Ungurească, din Maramureş41 este cel cu care „s­-a început cu voia lui Dumnezeu, Ţara Moldovei42.

Deşi a pătruns în istorie direct din legendă, nu se poate ca el să nu fie înscris  la loc de cinste, printre domnitorii Moldovei, Dragoş Vodă „Descălecătorul” fiind de fapt, aşa cum stă scris în cronicile lui Miron şi Nicolae Costin, „primul domn al acestei ţări (Moldova – n.n.T.C.)”43.

 

Prof. Tiberiu CIOBANU


Doctorand în istorie al Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca, din 2001;

Director al Liceului Teoretic „Vlad Ţepeş” din Timişoara

 

 

Unele aspecte ale domniei lui Dragoş Vodă. 

 

 Dragoş este cunoscut din cronicile moldoveneşti ca al doilea descălecător în  Moldova  şi primul ei voievod. Este sigur însă că Dragoş nu a domnit decât peste o mică parte a Moldovei de mai târziu şi că de fapt a fost, după expresia cronicarului, un fel de căpitan pus de unguri asupra moldovenilor.

Cronicile spun că voievodul Dragoş, fiind la vânătoare şi urmărind un zimbru, a venit din Maramures  la apa Moldovei, şi plăcându-i locul, s-a aşezat acolo cu ceata sa de români din Maramures.

După tradiţia păstrată în „Cronica Anonimă a Moldovei„, apoi în unele copii ale cronicii lui Grigore Ureche  cu părţi interpolate, precum şi in scrierile cronicarului Miron Costin , se spune că Dragoş a ieşit cu oamenii săi din Maramures şi a descălecat în  Moldova „în zilele lui Laslău craiul unguresc, care cu ajutorul românilor i-a scos pe tătari de pe teritoriul viitoarei Moldove, gonindu-i peste Nistru„.

Tătarii, care erau aşezaţi din 1241 în Moldova, de unde obişnuiau să facă incursiuni peste Carpaţi, au fost înfrânţi înMoldova de oştile regelui Ungariei, Ludovic I (1342 – 1382), în primii ani de domnie ai acestuia, sub conducerea voievodului Transilvaniei   – Andrei Lackfi.

Astfel, tătarii au fost siliţi să se retragă din ţară peste râul Nistru, spre nordul Mării Neagre şi Crimeea.

Pentru ca aceştia să nu se mai întoarcă şi să prade iar Transilvania , regele ungar l-a pus pe Dragoş, ca vasal, la conducerea noii  Marci ungare  numite Moldova cu reşedinţa la Baia, având obiectivul de a apăra trecătorile prin care tătarii obişnuiau să treacă peste munţi.

Oraşul Baia a fost întemeiat de saşii  din Transilvania (Ardeal)  şi de germanii  din Polonia, încă înainte de întemeierea Moldovei. Acest oraş este pomenit încă din 1300 cu numele latin de Civitas Moldaviensis, adică Cetatea Moldovei, după numele râului Moldova.

Deşi Dragoş este descălecător în Moldova, totuşi  Bogdan I este numit în Cronica (Pomelnicul) de la Mănăstirea Bistriţa ca cel dintâi domn al ţării.

Acest fapt se datorează probabil obţinerii  independenţei românilor din noua creata Moldova, pe timpul lui  Bogdan I, datorată ieşirii acesteia de sub suzeranitate ungară.

Prin urmare,  Bogdan I trebuie considerat întemeietorul Principatului Moldova  independent.

Dragoş a avut doi fii: Sas, voievod în Moldova  şi Gyula, cneaz în Maramures.

(subarticol redactat de http://www.istoria.md )

 

Vezi şi …

 Lista domnitorilor MOLDOVEI

 Bibliografie (surse): 

  1. http://www.agero-stuttgart.de/REVISTA-AGERO/ISTORIE/Dragos%20Voda%20Descalecatorul%20de%20Tiberiu%20Ciobanu.htm

  2. Enciclopedia Cugetarea, 1940, Lucian Predescu

  3. „Istroria românilor”, Bucureşti 1990, Petre P. Panaitescu

     

Note

1 P. P. Panaitescu, Interpretări româneşti, Bucureşti, 1947, p. 101­102; Ştefan Ştefănescu, întemeierea Moldovei în istoriografia românească, în „Studii”, XII, nr. 6, Bucureşti, 1959, p. 35­54; Idem, întemeierea Ţării Româneşti şi a Moldovei. Tradiţia „descălecatului” din Transilvania, în „Studii şi articole de istorie”, XVII, Bucureşti, 1972, p. 91­94; Dimitrie Onciul, Dragoş şi Bogdan fondatorii principatului moldovenesc, în Scrieri istorice, vol. I (ed. de Aurelian Sacerdoţeanu), Bucureşti, 1968, p. 89­90.

2 Gheorghe I. Brătianu, Tradiţia istorică despre întemeierea statelor româneşti, ediţia a II­a, Bucureşti, 1980, p. 12, 30­48, 128­131, 146.

3 Ştefan S. Gorovei, Dragoş şi Bogdan întemeietorii Moldovei. Probleme ale formării statului feudal Moldova, Bucureşti, 1973, p. 77­78.

4 Radu Popa, Ţara Maramureşului în veacul al XIV­lea, ediţia a II­a, Bucureşti, 1997, p. 96­97, 156­158.

5 Printre aşezările ce alcătuiau cnezatul de vale al Câmpulungului de pe Tisa se numărau: Sarasău, Săpânţa, Criva, Bedeu, Apşa, Virişmort, Crăciuneşti, Biserica Albă, Taras, Bocicoi, Ialova, Câmpulung, Teceu, Sighet ş.a. (Ştefan Pascu, Voievodatul Transilvaniei, vol. III, Cluj­Napoca, 1986, p. 481).

6 Localitate situată în sud­vestul Maramureşului, unde Dragoş din Giuleşti îşi avea, probabil, reşedinţa, ca şi conducător al cnezatului de vale al Marei, existent în zona respectivă (Radu Popa, op. cit., p.82­83; Idem, Cnezatul Marei. Studii documentare şi arheologice în Maramureşul istoric, Baia Mare, 1969).

7 M. Gherman, Contribuţii la genealogia Dragoşizilor, în „Muzeul Naţional”, III, Bucureşti, 1976, p. 269­278; Victor Motogna, Urmaşii lui Dragoş (un document necunoscut), în „Revista istorică”, serie veche, XI, nr. 7­9, Bucureşti, 1925, p. 201­202.

8 A. D. Xenopol, Istoria românilor din Dacia Traiană, ediţia a IV­a, vol. II, Bucureşti, 1986, p. 36­37.

9 Documenta Romaniae Historica C. Transilvania, vol. X, Bucureşti, 1977, p. 362­364, 375­378.

10 Constantin Rezachevici, Enciclopedia domnilor români. Cronologia critică a domnilor din Ţara Românească şi Moldova, vol. I (Secolele XIV­XVI), Bucureşti, 2001, p. 413; Istoria României în date, Bucureşti, 1971, p. 75. Dragoş, fiul lui Gyula şi cei doi feciori ai săi, Gyula şi Ladislau, au primit acest „dar regesc” pentru servicii şi merite militare, „mai cu deosebire în reaşezarea ţării noastre a Moldovei, potrivit iscusitei sale vrednicii, când a întors cu veghetoare grijă şi cu neobosită strădanie pe calea statorniciei credinţe ce trebuie păstrată către coroana regească pe mulţi români răzvrătiţi, rătăciţi din calea credinţei datorate” (Ştefan S. Gorovei, întemeierea Moldovei. Probleme controversate, Iaşi, 1997, p. 86­87, 289­290; Victor Spinei, Moldova în secolele XI­XIV, ediţia a II­a, Chişinău, 1994, p. 353­354; Documenta Romaniae Historica D. Relaţiile între Ţările Române, vol. I, Bucureşti, 1977, p. 75­78).

11 Alexandru A. Bolşacov­Ghimpu, „întemeierea” lui Dragoş, în Cronica Ţării Moldovei până la întemeiere, Bucureşti, 1979, p. 105; Victor Spinei, op.cit., p. 353,357,360 etc.; Constantin Kogălniceanu, Istoria veche a românilor, Bucureşti, 1938, p. 52; Radu Popa, op.cit., p. 55, 65 etc.; Ioan Mihalyi de Apşa, Diplome maramureşene din secolul XIV şi XV, Sighet, 1900, p. 15, nota 2.

12 Valer Hossu, Maramureş­ pecete de ţară, Cluj­Napoca, 1998, p. 58­64, 156­162,169; Mihai Marina, Dragoş Vodă, în „Maramureşeni”­ Portrete şi medalioane, Cluj­Napoca, 1998, p. 66­71.

13 Marius Diaconescu, Dragoş „descălecătorul” Moldovei, între legendă şi realitate, în Nobilimea românească din Transilvania, Satu Mare, 1997, p. 81­87 (cu Tabelul genealogic al Drăgoşeştilor din Bedeu).

14 Grigore Ureche, Letopiseţul Ţării Moldovei, ediţia a II­a (ed. de P. P. Panaitescu), Bucureşti, 1958, p. 72; Documenta Romaniae Historica C. Transilvania, vol. XII, Bucureşti, 1985, p. 398­405; Cronicile slavo­române din sec. XV­XVI. Publicate de Ion Bogdan, Bucureşti, 1959, p. 6, 14, 43, 48, 55, 60, 69.

15 Constantin Mihăiescu­Gruiu, Moldova 1359­1859, Bucureşti, 1996, p. 159­160; Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, Istoria românilor (de la mijlocul secolului al XIV­lea la începutul secolului al XVIII­lea), vol. II, Bucureşti, 1976, p. 54.

16 Rege al Ungariei între 1342­1382 iar din 1370 şi al Poloniei (Istoria lumii în date, Bucureşti, 1972, p. 563, 564).

17 Ştefan S. Gorovei, op.cit., p. 69­70, 77; Şerban Papacostea, Geneza statului în evul mediu românesc, Cluj­Napoca, 1988, p. 41­42, 49, 72­75.

18 Istoria lumii în date, p. 556.

19 Ştefan S. Gorovei, Dragoş vodă şi a lui ceată, în „Magazin istoric”, nr. 1, Bucureşti, 1972, p. 5; Şerban Papacostea, op. cit., p. 30,49,76.

20 Constantin C. Giurescu, Târguri sau oraşe şi cetăţi moldovene din secolul al X­lea până la mijlocul secolului al XVI­lea, Bucureşti, 1967, p. 61­62.

21 Ştefan S. Gorovei, op.cit., p. 5.

22 Idem, întemeierea Moldovei. Probleme controversate, p. 38­39.

23 Constantin Burac, Ţinuturile Ţării Moldovei până la mijlocul secolului al XVIII­lea (Rezumatul tezei de doctorat), Iaşi, 2000, p.5; Ştefan S. Gorovei, op. cit., p. 31­39.

24 Constantin C. Giurescu, op. cit., p. 184­185.

25 Alexandru A. Bolşacov­Ghimpu, Moldova în preajma „întemeierii”, în Cronica Ţării Moldovei până la întemeiere, Bucureşti, 1979, p. 84­95; Idem, Voievodatul român şi vecinii, în Moldova, din vechime până la voievodat (Studii istorice), Bucureşti, 1999, p. 104, 129.

26 Mircea D. Matei, Geneză şi evoluţie urbană în Moldova şi Ţara Românească până în secolul al XVII­lea, Iaşi, 1997, p. 97; Ion Popescu­Sireteanu, Siretul între legendă şi istorie, în Siretul vatră de istorie şi cultură românească, Iaşi, 1994, p. 67­71; Ştefan S. Gorovei, Dragoş şi Bogdan întemeietorii Moldovei. Probleme ale formării statului feudal Moldova, p. 86­87; Vasile Neamţu, Istoria oraşului medieval Baia („Civitas Moldoviensis”), Iaşi, 1997, p. 117.

27 Ştefan S. Gorovei, Dragoş şi­a lui ceată, p. 6.

28 Idem.

29 Istoria lumii în date, p. 563.

30 Ştefan S. Gorovei, op.cit., p. 6.

31 Idem, Dragoş şi Bogdan. întemeietorii Moldovei. Probleme al formării statului feudal Moldova, p. 90.

32 Idem, Biserica de la Volovăţ şi mormântul lui Dragoş Vodă, în „Mitropolia Moldovei şi Sucevei”, XLVII, nr. 5­6, Iaşi, 1971, p. 374­383; Idem, întemeierea Moldovei. Probleme controversate, p. 94­95.

33 Opere (ed. de Gabriel Ştrempel), Bucureşti, 1982, p. 162.

34 Gheorghe Balaş, Bisericile lui Ştefan cel Mare, în „Buletinul Comisiunii Monumentelor Istorice”, XVIII, Bucureşti, 1925, p. 130­131.

35 Ştefan S. Gorovei, Un ctitor de ţară: Bogdan I, în „Magazin istoric”, nr. 2, Bucureşti, 1973, p. 42.

36 Tiberiu Ciobanu, Bogdan I întemeietorul statului românesc Moldova, în Domnitori şi regi de seamă din istoria poporului român, Timişoara, 2000, p. 24­27.

37 Nicolae Costin, Letopiseţul Ţării Moldovei de la zidirea lumii până la 1601 (ed. de Ioan Şt. Petre), Bucureşti, 1942, p. 173­176.

38 Simion Florea Marian, Tradiţii poporane române din Bucovina, Suceava, 1895, p. 53.

39 Ştefan Ştefănescu, Pe urmele bourului. „Descălecarea” Ţării Moldovei, în „Magazin istoric”, nr. 3, Bucureşti, 1967, p. 59­61.

40 Cronicile slavo­române din sec. XV­XVI. Publicate de Ion Bogdan, p. 168, 177.

41 Ibidem, p. 43, 48, 55, 60, 69.

42 Ibidem.

43 Cronica ţărilor Moldovei şi Munteniei, în Opere (ed. de P. P. Panaitescu), Bucureşti, 1958, p. 202­207; Nicolae Costin, op. cit., p. 173­175.

 

08/06/2015 Posted by | ISTORIE ROMÂNEASCĂ | , , , , , , , , , , , | Un comentariu

%d blogeri au apreciat: