CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Un plan american de ocupare a URSS la sfârșitul anilor ’50

 

 

 

 

 

 

URSS sub ocupație americană la sfârșitul anilor ’50

În perioada postbelică, Statele Unite au conceput mai multe planuri de aracare a URSS – toate folosind arme nucleare.

Într-un singur plan, „Dropshot” din 1957a fost gândită organizarea Uniunii Sovietice după  învingerea acesteia, scrie publicația rusă  http://ttolk.ru 

Din 1945 până la prăbușirea URSS la sfârșitul anilor 1980, Statele Unite au pus la punct  aproximativ o duzină de planuri vizând  un război cu URSS, niciunul dintre acestea nefiind recunoscut oficial la nivel prezidențial.

De regulă, acestea erau  concepute de departamentele specializate al administrației americane  – Pentagonul, sau CIA și Consiliul pentru politica externă. Planuri similare pentru atacul asupra Statelor Uniteaveau și sovieticii mai ales departamentele specializate ale  Ministerului Apărării și KGB.

Planuri americane analizau în detaliu modul în care trebuiau să evolueze operațiunile militare, toate cu ajutorul armelor nucleare. Nicăieri nu se spunea în detaliu, ce se va întâmpla cu Uniunea Sovietică la sfârșitul  războiului, după înfrângerea URSS?

Numai într-un singur plan american întocmit în 1957, „Dropshot”, s-a  vorbit despre  organizarea  URSS de după război. Planul avea peste 700 de pagini și o mare parte din el nu a fost încă făcut public.

Materialele care au fost făcute publice vorbesc despre următoarele:

 

În războiul împotriva URSS, ar fi fost angajate în luptă în total  până la 250 de divizii – 6,2 milioane de militari, iar în cadrul aviației, armatei, apărării aeriene, unităților auxiliare și forțelor de ocupație – alte 8 milioane de oameni.

În prima perioadă a războiului, America urma să arunce peste 300 de bombe atomice și 250 de mii de tone de bombe convenționale asupra Uniunii Sovietice, cu scopul de a distruge până la 85% din industria sovietică. Apoi, 114 divizii NATO  vor ataca dinspre vest și  din sud (cu un desant masiv pe coasta de nord-vest a Mării Negre).

50 de divizii vor  distruge forțele armate sovietice din Europa Centrală.

Urma apoi ocupația URSS. S-a considerat că ar fi fost necesare  38 de divizii, adică aproximativ 1 milion de oameni din forțele terestre, dintre care  23 de divizii îndeplineau rolul de trupe de  ocupație a teritoriului  Uniunii Sovietice care urma să fie  împărțit în patru zone de ocupație: partea de vest ; Caucaz și Ucraina; Ural, Siberia de Vest și Turkestan; Siberia de Est, Transbaikalia și Primorye.

Se planificase transformarea acestor zone de ocupație în confederații independente.

 

 

 

 

Zonele au fost împărțite în 22 de „sub-zone”. În același timp, forțele de ocupație au fost distribuite în următoarele orașe după cum urmează: la Moscova – două divizii și o divizie fiecare în Leningrad, Minsk, Murmansk, Gorky, Kuibyshev, Kiev, Harkov, Odessa, Sevastopol, Rostov, Novorossiysk, Batumi, Baku, Sverdlovsk, Chelyabinsk, Tașkent, Omsk , Novosibirsk, Khabarovsk, Vladivostok.

Deoarece se avea în vedere că toate marile orașe ale URSS ar fi fost distruse de  bombardamentele nucleare, orășenii supraviețuitori s-ar fi refugiat  în mediul rural, care nu ar fi suferit de război. În general, ca urmare a războiului, așa cum ar fi planificat americanii, 20-30 de milioane de cetățeni sovietici (sau 10-15% din populație) ar fi  murit și aproape întreaga industrie ar fi distrusă, cu excepția celei din orașele sovietice mici – în principal industria ușoară, alimentară și industria  prelucrătoare, devenind de asemenea o furnizoare de materii prime și hidrocarburi.

 

Acum, URSS, sau mai bine zis cele patru  Confederații de pe teritoriul său, ar fi devenit o țară agrară – cu o pondere a populației urbane de 10-15% și  ar fi revenit la nivelul Rusiei țariste la începutul secolului XX.  

Cel mai mare oraș va rămâne Moscova – cu o populație de 300-500 de mii de oameni. 

Teoreticienii americani au considerat că Berlinul în timpul celui de-al Doilea Război Mondial a pierdut din vedere aspectele politice pe care K. Clausewitz le formulase, și anume: „Rusia nu este o țară care poate fi cucerită, adică ocupată. O astfel de țară nu poate fi învinsă decât prin slăbiciunea internă și cearta internă. ” 

De aceea strategii americani au pornit să corecteze greșelile lui Hitler.

Perioada de tranziție la democrația în stil occidental pentru Confederația nou creată pe teritoriul fostei URSS ar fi  fost de 20-30 de ani. În tot acest timp, trupele americane trebuiau să rămâne pe teritoriul rusesc ( utilizând 22 de „centre de ocupație” și 20-25 de divizii).

Americanii au estimat că  rolul  foștilor deportați în Gulag și al familiillor lor, al descendenților chiaburilor (kulacilor)  din mediul rural, al minorităților naționale (de la ucrainenii lui  Bandera și „frații pădurii” din vestul țării până la i basmacii caucazieni din Asia). Acești oameni ar deveni cadre de conducere la nivel de bază și maxim la nivel mediu (nivelul consiliilor sătești și raionale).

Cele mai  bune cadre de execuție ar fi fost imigranții din Occident. Problema a fost simplificată și de faptul că în Occident existau  „guverne în exil” pentru statele naționale – Belarus, Ucraina, Georgia, Azerbaidjan și națiunile din nordul Caucazului. Pentru ruși, se miza pe cadre din Uniunea Populară a Muncii (NTS; apropiate ideologic de fasciștii de tipul clasic, italian și socialiști de dreapta), „Comitetul de la Munchen” (foști Vlasoviști) și  pe emigranți albi..

Este tot ce se știe despre planurile de ocupație din SUA din documentul ”Dropshot”.

Publicitate

12/07/2020 Posted by | ISTORIE | , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Despre diferendul moldo-rus pe axa Moscova–Berlin, anschluss-ul Moldovei, sau înghiţirea Chişinăului de către Tiraspol

 

 

 

ARANJAMENTELE PRIETENILOR NOȘTRI RUȘI CU PRIETENII NOȘTRI GERMANI

Despre diferendul moldo-rus din Transnistria pe axa Moscova–Berlin sau despre „compromisul” politic spre care suntem împinşi din două părţi.

Conflictul transnistrean a revenit în atenţia experţilor ruşi şi germani, dar şi a factorilor de decizie de la Moscova şi Berlin. Ultimele declaraţii ale ministrului rus de Externe, Serghei Lavrov, au trezit reacţii diverse la Chişinău şi Tiraspol, dar şi la Kiev, Bucureşti şi Berlin. Să vedem două opinii particulare exprimate zilele acestea în Rusia şi Germania. Le-am ales pe acestea în funcţie de relevanţa lor pentru situaţia în care ne aflăm, nu pentru numele celor care le-au emis.

Unison ruso-german

„Moscova slăbeşte frontul transnistrean. Medvedev nu doreşte să se certe cu Occidentul”, acesta este titlul unui material apărut zilele acestea în prestigiosul ziar „Nezavisimaia gazeta” de la Moscova. Autoarea articolului, Svetlana Gamova, opinează că „acceptând transformarea misiunii de pacificare din Transnistria în una internaţională, Moscova îşi poate consolida încrederea în raporturile cu Uniunea Europeană. Şi, totodată, să-i dea Uniunii Europene o mână de ajutor la lichidarea ultimei aşchii a Războiului Rece, cum este numită la Bruxelles nerecunoscuta republică de pe Nistru”.

În acelaşi timp, Alexander Rahr, directorul Centrului Berthold Beitz de pe lângă Consiliul German pentru Politică Externă, a declarat pentru publicaţia moscovită că „este prematur să tragem concluzii, însă tendinţa poate fi observată de pe acum, în special pe exemplul Libiei – Medvedev nu vrea să se certe cu Occidentul. Dacă Moscova are un plan căruia i-a dat glas Lavrov, înseamnă că înregistrăm un progres în realizarea înţelegerilor dintre Merkel şi Medvedev”.

În continuare, expertul german a ţinut să arate că „Medvedev nu doreşte o confruntare critică cu Occidentul şi face un pas hotărâtor în direcţia acestuia – în Transnistria. Dacă este aşa, declaraţia lui Lavrov devine clară”.

Ce vrea şi ce poate oferi Moscova?

Aşadar, vedem din aceste două opinii, dar sesizăm şi din evoluţiile contextului, că punctele de vedere ale Moscovei şi Berlinului s-au apropiat în ultimii ani în atâtea probleme de politică externă, încât au ajuns uneori să se suprapună. Ceea ce spun experţii şi comentatorii deschis gândesc şi discută responsabilii ruşi şi germani. Moscova vrea liberalizarea regimului de vize pentru cetăţenii săi care călătoresc în UE, vrea un parteneriat strategic ruso-comunitar şi ruso-german de modernizare şi mai declară că vrea o nouă arhitectură de securitate pe continent.

Logica elementară ne spune că Moscova ar trebui să ofere ceva în schimb. Ce anume? Concentrarea pe gravele ei probleme interne în detrimentul insistării pe conceptul absurd, de esenţă imperială, al aşa-zisei „vecinătăţi apropiate”.

De dragul adevărului trebuie să constatăm însă că Moscova nu s-a retras niciodată de bună voie din zonele în care şi-a exercitat controlul militar şi economic.

Judecând după mai multele precedente istorice, nu putem şti cât este în noua conjunctură sinceritate, interes meschin, încercare de a trage pe sfoară, profitând de încrederea partenerilor externi etc., etc.

În această situaţie trebuie să adoptăm o atitudine moderată şi realistă, rezervată chiar, fără prea mare entuziasm, dar şi fără respingerea din pornire a ideii de compromis politic între Moscova şi Chişinău în problema diferendului care le opune de aproape două decenii în Moldova de dincolo de Nistru. Despre ce compromis ne vorbeşte domnul Lavrov, în calitate de purtător de cuvânt al regimului de la Tiraspol?

Pacte – nu, dar înţelegeri există…

Impresia generală este că Moscova nu şi-a abandonat vechea poziţie şi că doreşte acum, într-un context aparent schimbat, să-şi promoveze interesele prin complicitatea Uniunii Europene, mai exact a celui mai mare şi mai influent membru al ei – Germania. Multă lume s-a temut anul trecut, după întâlnirile de la Ekaterinburg dintre cancelarul german Angela Merkel şi preşedintele rus Dmitri Medvedev, că referinţa din declaraţia lor comună la diferendul moldo-rus din partea de răsărit a Moldovei ar echivala cu existenţa unui adevărat Pact ruso-german încheiat dintr-un reflex care sugera analogii cu Pactul Ribbentrop-Molotov.

Nu am subscris atunci acelor temeri şi nu suntem, în general, adepţii teoriilor conspiraţioniste, dar, constatăm acum, din declaraţiile publice ale domnului Serghei Lavrov, existenţa cel puţin a unor înţelegeri ruso-germane, de natură geopolitică, privind Republica Moldova şi viitorul ei.

Dincolo de recentele declaraţii oficiale ale părţii ruse şi dincolo de comentariile din presa apropiată puterii de la Moscova şi celei de la Berlin, un şir de elemente noi se ridică în faţa noastră asemenea unor drastice semne de întrebare.

Astfel, sursele noastre diplomatice de la Bruxelles şi de la Berlin comunică, întâmplător sau nu, că Moscova revine asupra planurilor sale mai vechi de preluare a controlului asupra Republicii Moldova prin federalizarea statului, în care Tiraspolul să aibă drept de veto în politica internă şi, mai ales, în cea externă şi de securitate a Chişinăului.

Semnale ruseşti de la Berlin

Este interesant să observăm că, în ultima vreme, oficiali din Ministerul german al Afacerilor Externe discută intens cu omologii lor din Ministerul rus de Externe pe marginea diferendului transnistrean. Chiar dacă nu-şi creează iluzii în legătură cu pretinsa turnură în poziţia MAE-ului rus privind aparenta distanţare de capul regimului separatist Igor Smirnov şi disponibilitatea afişată a Moscovei de a purcede la evacuarea definitivă a muniţiilor din estul Moldovei, Berlinul transmite şi el către Chişinău o serie de semnale neliniştitoare. Care sunt aceste semnale?

Unu. În dialogul cu reprezentanţii Chişinăului, oficialii germani nu ezită să insiste diplomatic asupra distanţării Republicii Moldova de Legea despre prevederile de bază ale statutului juridic special al localităţilor din stânga Nistrului (Transnistria) adoptate în 22 iulie 2005. Berlinul ne sugerează ca, cel puţin, să instituim un „moratoriu” asupra acestei legi.

Potrivit reprezentanţilor diplomaţiei germane, legea din 2005, de altfel, votată unanim de membrii forului nostru legiuitor, ar suferi de un handicap congenital major. Vă rog să nu zâmbiţi, dar partea germană consideră că legea din 22 iulie 2005 nu e bună pentru că… (sic!) „nu a fost discutată cu transnistrenii”.

Prietenii noştri de la Berlin, parcă făcând pe placul prietenilor noştri de la Moscova, ne dau de înţeles că o eventuală anulare a legii din 2005 sau măcar o eventuală distanţare de ea ar constitui o probă de bunăvoinţă atât faţă de Rusia, cât şi de Statele Unite ale Americii şi Uniunea Europeană, demonstrând „seriozitatea” Chişinăului. Nu comentăm aici şi acum această poziţie germană, esprimată în mod repetat şi accentuat în discuţiile cu reprezentanţii Chişinăului, ci doar arătăm că ea ne este cunoscută în detalii. Subiectul este atât de serios, încât merită o dezbatere amplă la scara întregii societăţi.

Doi. Berlinul, în consens cu aspiraţiile Moscovei, readuce în discuţie ideea de federalizare a ţării noastre. Mai mulţi oficiali germani susţin că Republica Moldova ar reacţiona maladiv la orice amintire a conceputului de federalizare şi că acest fapt s-ar datora ignoranţei noastre, „necunoaşterii sau slabei cunoaşteri” a respectivului concept.

Prietenii noştri germani pun semnul egalităţii între conceptul federal german, conceptul federal rus şi conceptul federal… Kozak pregătit ţării noastre, din afară, în 2003. Drept argument ne este servit faptul că federaţiile şi-ar fi demonstrat fiabilitatea în foarte multe state, mai cu seamă în Germania. Şi ni se spune că dacă Republica Moldova va insista asupra identificării unei alte soluţii a diferendului moldo-rus decât federalizarea, dacă nu vom renunţa la principiul constituţional al statului unitar şi indivizibil, atunci nu avem nici o şansă ca Rusia să-şi retragă trupele şi arsenalul din ţara noastră.

Trei. Fără a aştepta un răspuns din partea Chişinăului, prietenii noştri de la Berlin marşează pe ideea de federalizare, grăbindu-se să formuleze, pentru noi şi în locul nostru, imperativele majore de moment. Ni se arată că este necesar „în mod imperativ” ca Republica Moldova „să se descotorosească de federalismofobie”! (Doamne, ce mai termeni, ce mai noţiuni!) Şi iarăşi, fără a aştepta să ne „descotorosim” de respectiva „federalismofobie”, prietenii noştri de la Berlin îşi oferă generos şi insistent serviciile pentru identificarea variantelor de federaţie pe care ar trebui să o îmbrăţişăm cu recunoştinţă, topindu-ne de fericire.

Patru. Mai mult, Berlinul şi-a anunţat deja, pe canale diplomatice, foarte amabila disponibilitate de a primi vizite de informare (sau de formare?) şi documentare pentru „experţii în drept constituţional” de la Chişinău… şi Tiraspol, care, consideră prietenii noştri germani, ar trebui să constituie o „echipă comună” de lucru „pentru elaborarea proiectului unei noi Constituţii federale” a statului „reunit cu Transnistria”. Reunit, evident, sub auspiciile celor mai mari federaţii din Eurasia: Federaţia Rusă şi Federaţia Germană…

În concluzie, prietenii noştri germani, la unison cu prietenii noştri ruşi, vor să punem cruce pe legile consensuale din 2005 privind soluţionarea diferendului moldo-rus din stânga Nistrului, să nu mai fim atât de „ignoranţi” în materie de federalism, să ne debarasăm de „fobia” federalismului, să anulăm Constituţia actuală în favoarea alteia „federale”, scrisă în consens cu Smirnov, Antiufeev şi ceilalţi reprezentanţi ai serviciilor ruse delegaţi în Moldova de dorul şi de dragul realizării visului multisecular al „reunirii” noastre cu regimul banditesc din Transnistria.

Nemţii vor ce n-au putut nici americanii…

Toate aceste demersuri ale Berlinului ne amintesc de cele ale Washingtonului dintr-o perioadă anterioară. Buna şi vechea prietenă a moldovenilor, ambasadorul Pamela H. Smith, a fost o habă de vreme promotoarea activă şi la fel de insistentă a conceptului federaţiei moldo-transnistrene. Abia când responsabilii de la Departamentul de Stat şi Casa Albă au înţeles că o federalizare cu Tiraspolul înseamnă, de fapt, o federalizare cu Moscova, ambasadorul a fost rechemat în ţară înainte de termen, iar ideea de federaţie a fost abandonată, cum era şi firesc.

Statele Unite au renunţat la insistenţele lor profederalizare, întrucât au înţeles că o construcţie federală Chişinău-Tiraspol nu este una viabilă şi funcţională, iar Washingtonul nu şi-ar fi putut asuma în nici un fel şi în nici un caz responsabilităţi reale pentru a asigura caracterul viabil, durabil şi funcţional al unui asemenea model de organizare statală impus Republicii Moldova din afară.

 

 

 

 

 

 

Imagini pentru harta r moldova si transnistria

 

 

Acest vechi cuvânt Anschluss…

 

Înghiţirea Chişinăului de către Tiraspol sau anschluss-ul Moldovei, ca să evocăm un termen german, nu este pentru noi o soluţie bună şi nici una de durată. Regimul de la Tiraspol există exclusiv datorită staţionării ilegale a armatei, finanţărilor substanţiale, sprijinului logistic şi prezenţei masive a serviciilor secrete ale Moscovei în partea de răsărit a ţării noastre.

Retragerea necondiţionată a armatei ruse şi a serviciilor secrete din zonă sau curmarea fluxului financiar dinspre Moscova spre Tiraspol ar face ca diferendul să dispară, să nu mai aibă obiect. Regimul de la Tiraspol îşi are cauza şi sursa la Moscova. Buba este acolo. Şi dacă prietenii noştri de la Berlin doresc sincer să trateze această bubă, trebuie să trateze Moscova, nu Chişinăul.

Berlinul cere mult şi nu garantează nimic

Insistând tot mai apăsat pe federalizarea Republicii Moldova, poate garanta astăzi Berlinul viabilitatea unui stat federal prin federalizarea Chişinăului cu Tiraspolul, recte cu Moscova? Poate garanta Berlinul ceea ce nu a putut garanta nici măcar Washingtonul? Credem că nu. Şi nemţii, oricât de nemţi ar fi, pot greşi uneori. Mai ales atunci când, mânaţi de propriile lor interese economice şi de putere, cad lesne pradă ispitei ruse, după cum nu o singură dată s-a văzut în istorie.

Şi cum Europa întreagă, implicit motorul ei germano-francez, nu a putut garanta nimic, acum doi ani, în Georgia şi nu şi-a asumat nici un fel de răspunderi pentru soluţii viabile şi de durată, este greu să admitem că Berlinul s-ar putea dezminţi acum în cazul micii Republici Moldova cu armata şi serviciile ruseşti pe capul ei.

Compromisul compromiţător

Berlinul, ca şi Moscova, ne vorbesc acum despre compromis. Evident, despre compromisul pe care trebuie să-l facă doar Chişinăul. Ceea ce nu ni se spune este că acest compromis, cerut ba în rusă, ba în germană, este unul… compromiţător. Odată acceptat, el poate compromite iremediabil însăşi noţiunea de stat funcţional, aruncându-ne cu două decenii înapoi, dar, mai ales, poate compromite pe termen foarte lung şansa noastră de integrare europeană. Nu ar fi oare cel mai bun compromis şi dovadă de respect pentru ordinea internaţională ca mai întâi şi-ntâi de toate Moscova să se retragă, cu armată şi servicii, din Republica Moldova?

Sigur că da! Numai că Berlinul uită să înceapă cu începutul când abordează problema.

Impresia pe care ne-o lasă cântecul duetului diplomatic ruso-german este că ascultăm o melodie veche şi foarte bine cunoscută auzului nostru. Subtila melodie cântată acum nemţeşte în urechile noastre nu este decât un nou aranjament al unei melodii ruseşti mai vechi, chiar dacă ni se prezintă cu un nume nou şi ceva mai lung decât „memorandumul Kozak”: Nici un fel de integrare europeană fără federalizarea şi transnistrizarea întregii voastre ţări!

Tare mă tem că oficialii de la Chişinău, mulţi dintre ei de extracţie sovietică şi, de ce să nu o spunem, securistică, şi-au cumpărat deja partitura acestei melodii şi s-au pus de zor pe repetiţii… Timpul va arăta dacă avem sau nu dreptate.

 

02/03/2020 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Uniunea Europeană între dezideratul Unitate în Diversitate și perspectiva unei noi Uniuni Sovietice

 

 

 

Imagini pentru uniunea europeana map

 

 

 

Ce rol îndeplinește Uniunea Europeană? De ce și cum a fost înființată? Cum funcționează? Ce a reușit să realizeze până acum în interesul cetățenilor săi și care sunt noile provocări cu care se confruntă în prezent?

Într‑o eră a globalizării, va putea Uniunea Europeană să concureze realmente cu celelalte economii mondiale și să își mențină în același timp standardele sociale? Care va fi rolul Europei pe scena mondială în anii care vor urma? Până unde se vor extinde frontierele UE? Care este viitorul monedei euro?

Acestea sunt doar câteva din întrebările majore cu care se confruntă cetățenii UE după BREXIT. 

Ideea creării Uniunii Europene în care trăim astăzi se datorează unui grup eterogen de oameni care împărtășeau după sfârșitul celui de-al doilea război mondial același ideal: o Europă unită, pașnică și prosperă.

Potrivit https://europa.eu/european-union, etapele în urma cărora s-a ajuns la etapa actuală sunt următoarele:

 

O Europă pașnică – începuturile cooperării

 

Uniunea Europeană a fost creată pentru a se pune capăt numărului mare de războaie sângeroase duse de țări vecine, care au culminat cu cel de-al Doilea Război Mondial.

Începând cu anul 1950, țările europene încep să se unească, din punct de vedere economic și politic, în cadrul Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului, pentru a asigura o pace durabilă.

Cele șase țări fondatoare sunt Belgia, Franța, Germania, Italia, Luxemburg și Țările de Jos.

Anii 1950 sunt marcați de Războiul Rece dintre Est și Vest. În Ungaria, manifestările de protest din 1956 îndreptate împotriva regimului comunist sunt reprimate de tancurile sovietice. În 1957, Tratatul de la Roma pune bazele Comunității Economice Europene (CEE), cunoscută și sub denumirea de „piața comună”.

 

O perioadă de creștere economică: 1945 – 1959

 

Anii 1960 sunt benefici pe plan economic și datorită faptului că țările UE încetează să mai aplice taxe vamale în cadrul schimburilor comerciale reciproce. Ele convin, în aceeași perioadă, să exercite un control comun asupra producției de alimente. Întreaga populație beneficiază, acum, de suficiente alimente și în curând se înregistrează chiar un surplus de produse agricole.

Luna mai a anului 1968 a devenit celebră datorită mișcărilor studențești care au avut loc la Paris. Multe dintre schimbările apărute la nivelul societății și al comportamentului vor rămâne apoi asociate cu așa-numita „generație ’68”.

 

O comunitate în creștere – primul val de extindere: 1970-1979

 

Prin intermediul extinderilor succesive, Uniunea Europeană a crescut de la cele șase state fondatoare (Belgia, Franța, Germania de Vest, Italia, Luxemburg și Țările de Jos) la cele 27 de state actuale. Țările care au aderat la Uniune au devenit parte la tratatele fondatoare, supunând astfel la privilegiile și obligațiile aderării la UE.

Acest lucru presupune o delegare parțială a suveranității instituțiilor în schimbul reprezentării în cadrul acestor instituții, o practică numită adesea „împărțirea suveranității”.

Pentru a deveni membru, o țară trebuie să îndeplinească criteriile de la Copenhaga, definite la reuniunea din 1993 a Consiliului European de la Copenhaga.

Acestea necesită o democrație stabilă care respectă drepturile omului și statul de drept, o economie de piață funcțională și acceptarea obligațiilor de membru, inclusiv a legislației UE.

Evaluarea îndeplinirii criteriilor de către o țară este responsabilitatea Consiliului European. Nici un stat membru nu a părăsit încă Uniunea, deși Groenlanda (o provincie autonomă a Danemarcei) s-a retras în 1985.[86] Tratatul de la Lisabona conține acum o clauză în temeiul articolului 50, care prevede că un membru poate să părăsească UE.

Există șase țări candidate la aderare: Albania, Islanda, Macedonia,Muntenegru, Serbia și Turcia. Islanda a suspendat negocierile în 2013 iar Bosnia și Herțegovina a depus o cerere de aderare.

Cele patru țări care formează Asociația Europeană a Liberului Schimb (AELS) nu sunt membre ale UE, ci s-au angajat parțial la politicile și reglementările economice ale UE: Islanda, Liechtenstein și Norvegia, care fac parte din piața unică prin Spațiul Economic European și Elveția, care are legături similare prin tratate bilaterale.

UE are de asemenea relații cu micro-statele europene Andorra, Monaco, San Marino și Vatican, care folosesc moneda unică și cooperează în unele domenii.

Danemarca, Irlanda și Regatul Unit aderă la Uniunea Europeană la 1 ianuarie 1973, numărul statelor membre ajungând, astfel, la nouă. Deși de scurtă durată, brutalul război arabo-israelian din octombrie 1973 provoacă o criză energetică și probleme economice în Europa.

Ultimele dictaturi de dreapta din Europa iau sfârșit odată cu căderea regimului Salazar din Portugalia, în anul 1974 și cu moartea generalului Franco în Spania, în 1975.

Prin intermediul politicii sale regionale, UE începe să transfere sume foarte mari pentru crearea de locuri de muncă și dezvoltarea infrastructurii în zonele mai sărace. Crește influența Parlamentului European asupra afacerilor europene – în 1979, pentru prima oară, cetățenii europeni pot alege membrii acestuia prin vot direct. Lupta împotriva poluării se intensifică în anii 1970. UE adoptă norme de protecție a mediului și introduce, pentru prima dată, principiul „poluatorul plătește”.

 

Schimbări majore – căderea zidului Berlinului: 1980-1989

Sindicatul polonez Solidarność („Solidaritatea”) și liderul său, Lech Walesa, devin celebri în Europa și în lume în urma grevelor personalului de pe șantierul naval Gdansk, din vara anului 1980. În 1981, Grecia devine cel de-al 10-lea stat membru al UE, fiind urmată, cinci ani mai târziu, de Spania și Portugalia. În 1986 este semnat Actul Unic European.

Este vorba despre un tratat care pune bazele unui vast program pe șase ani, destinat soluționării problemelor legate de libera circulație a mărfurilor în UE, dând astfel naștere „pieței unice”. 9 noiembrie 1989 este data unei schimbări politice majore: cade zidul Berlinului și, pentru prima dată după 28 de ani, se deschid granițele dintre Germania de Est și cea de Vest. Acest lucru conduce la reunificarea Germaniei, care are loc în octombrie 1990.

O Europă fără frontiere: 1990-1989

Odată cu căderea comunismului în Europa Centrală și de Est, țările europene devin vecini și mai apropiați. În 1993, pieței unice i se adaugă cele „patru libertăți”: libera circulație a mărfurilor, serviciilor, persoanelor și capitalurilor. În acest deceniu s-au semnat încă două tratate: Tratatul de la Maastricht privind Uniunea Europeană (1993) și Tratatul de la Amsterdam (1999).

Oamenii devin preocupați de protecția mediului și de luarea unor măsuri comune în materie de securitate și apărare. În 1995, UE primește trei noi membri: Austria, Finlanda și Suedia. Un mic sat din Luxemburg, Schengen, dă numele său acordurilor care le vor permite treptat europenilor să călătorească fără a li se verifica pașapoartele la graniță. Milioane de tineri pleacă la studii în alte țări cu ajutorul UE. Comunicarea se face din ce în ce mai ușor, pe măsură ce încep să fie folosite telefoanele mobile și internetul.

O nouă extindere: 2000-2009

Euro este noua monedă de schimb pentru mulți europeni. Din ce în ce mai multe țări adoptă moneda euro. Data de 11 septembrie 2001 devine sinonimă cu „Războiul împotriva terorii” după ce trei avioane de linie sunt deturnate și îndreptate către clădiri din New York și Washington, iar un alt avion deturnat se prăbușește pe un câmp. Țările din UE își intensifică cooperarea în lupta împotriva criminalității.

Diviziunile politice dintre estul și vestul Europei sunt, în sfârșit, înlăturate, odată cu aderarea la UE, în 2004, a nu mai puțin de 10 noi țări, urmate de Bulgaria și România în 2007. O criză financiară lovește economia mondială în septembrie 2008.

Tratatul de la Lisabona este ratificat de toate statele membre ale UE, înainte de a intra în vigoare în 2009. .

 

Un deceniu dificil: 2010 – prezent

 

Criza economică globală lovește puternic Europa. UE ajută mai multe țări să facă față dificultăților și pune bazele așa-numitei „uniuni bancare” pentru a face sectorul bancar mai sigur și mai fiabil. În 2012, Uniunea Europeană primește Premiul Nobel pentru Pace. În 2013, Croația devine al 28-lea stat membru al UE. Schimbările climatice reprezintă în continuare un subiect important, iar liderii politici convin să reducă emisiile poluante. La alegerile europene din 2014, în Parlamentul European sunt aleși mai mulți deputați eurosceptici.

În urma anexării Crimeii de către Rusia, se stabilește o nouă politică de securitate. Creșterea extremismului religios în Orientul Mijlociu și în diferite țări și regiuni ale lumii conduce la tulburări și războaie care determină numeroase persoane să-și părăsească țara și să încerce să se refugieze în Europa. UE se confruntă nu doar cu dilema gestionării fluxului de migranți, ci și cu mai multe atacuri teroriste.

Astăzi, statele membre ale UE acoperă o suprafață de 4.423.147 kilometri pătrați. Cel mai înalt vârf al UE este Mont Blanc, în Alpii Graici, care măsoară 4.810,45 metri deasupra nivelului mării. Cele mai joase puncte din UE sunt Lammefjorden (Danemarca) și Zuidplaspolder (Țările de Jos) la 7 m sub nivelul mării.[98] Peisajul, clima și economia UE sunt influențate de coastă, care are o lungime de 65.993 kilometri.65.993 km de coastă domină climatul european (Parcul Natural din Penyal d’Ifac, Spania) Mont Blanc este cel mai înalt vârf din UE.

Dunărea este cel mai lung fluviu din Uniunea Europeană. Parcul Repovesi din Finlanda, unde există aproximativ 187.888 lacuri mai mari de 500 de metri pătrați. Incluzând teritoriile de peste mări ale Franței, care sunt situate în afara continentului european, dar care sunt membre ale Uniunii, UE are cele mai multe tipuri de climă de la cel arctic (Europa de Nord-Est) până la cel tropical (Guyana Franceză), mediile meteorologice pentru UE fiind lipsite de sens. Majoritatea populației trăiește în zone cu climă maritimă temperată (Europa de Nord-Vest și Europa Centrală), climatul mediteranean (Europa de Sud) sau climatul cald continental (Balcanii de Nord și Europa Centrală).

Populația UE este extrem de urbanizată, având în jur de 75% locuitori în zonele urbane.

În perioada 1945 – 1959 Uniunea Europeană a stabilit o piață unică pe teritoriul tuturor statelor membre. O uniune monetară, zona euro este formată din 17 state membre care folosesc moneda unică euro.

 

 

În 2010, UE a generat un procent estimat de 26% (16.242 miliarde de dolari) din produsul intern brut la nivel mondial, astfel UE are cea mai mare economie a lumii. Este cel mai mare exportator, cel mai mare importator de bunuri și servicii și cel mai mare partener comercial pentru multe țări precum China, India și Statele Unite ale Americii.

Acoperind 7,3% din populația lumii UE a generat în 2017 un produs intern brut nominal (PIB) de 19.670 miliarde de dolari SUA, reprezentând aproximativ 24,6% din PIB nominal global și 16,5% măsurată în termeni de paritate a puterii de cumpărare.

În plus, toate cele 27 de țări ale UE au indicele dezvoltării umane foarte ridicat conform Programul Națiunilor Unite pentru Dezvoltare. În 2012, UE a primit Premiul Nobel pentru Pace. 

Prin politica externă și de securitate comună, UE a dezvoltat un rol în relațiile externe și apărare. Uniunea întreține misiuni diplomatice permanente în întreaga lume și este reprezentată în cadrul Națiunile Unite, Organizația Mondială a Comerțului, G7 și G20. Datorită influenței sale globale, Uniunea Europeană a fost descrisă ca o superputere emergentă.

Deviza „Unitate în Diversitate” a fost adoptată de Uniunea Europeană la 4 mai 2000  și este inspirată din deviza latină a premiatului Nobel Ernesto Teodoro Moneta: „In Varietate unitas!„ Deviza a fost tradusă în toate limbile oficiale ale țărilor membre.

 

 

UNIUNEA EUROPEANĂ – O NOUĂ UNIUNE SOVIETICĂ?

Odată cu trecerea timpului și a dezvoltării Uniunii, au apărut pe lângă adepți convinși ai necesității extinderii acesteia și critici acerbi care s-au reunit înt-o adevărată tabără a ”euroscepticilor”.

 

 

 

Unul dintre cei mai influenți critici ai UE este disidentul  anticomunist rus Vladimir Bukovski , omul care împreună cu Soljenițîn și Saharov, au zguduit comunismul anilor ’70, devenind, după plecarea în Occident, unul dintre cei mai înverșunați critici ai regimului sovietic.

În Anglia, unde s-a stabilit, în America, unde și-a luat doctoratul, în Germania și în alte țări, unde a fost tratat de mari șefi de stat ca partener de discuții egal, Bukovski a apărat libertățile și drepturile omului din Est cu disperarea celui care și-a petrecut în închisoare 12 ani și jumătate.

În anul 2008, cartea sa, Uniunea Europeană… o nouă URSS?, a fost publicată și în România.

Iată un fragment din recenzia făcută de Silviu Man cu acest prilej și un film de 5 minute, ce explică întrebarea din titlu:

«Pentru români, Uniunea Europeană este una dintre cele mai recente obsesii naţionale. Dacă la începutul anilor ’90 clasa conducătoare se încorda într-un găunos „Nu ne vindem ţara!” (slogan cât se poate de previzibil – populaţiei i se livrase sistematic, după sfânta reţetă comunistă, imaginea unui Occident hulpav, ros de cancerul capitalismului), de câţiva ani buni, aceeaşi clasă conducătoare trimite bezele Bruxelles-ului, în timp ce se străduiește să plombeze cu acquis comunitar cariile sociale autohtone.

Ce este Uniunea Europeană pentru noi? Pentru cei mai mulţi dintre români este numele de cod al unui jandarm continental cu glas patern, studii superioare şi cravată, mirosind a Dior şi a bună-credinţă, singurul care-i mai poate scutura pe aleşii noştri corupţi.

Cineva exulta pe forumul unui ziar: „Văd în organismele UE singura noastră salvare din mocirla imoralității în care ne tăvălim de atât de mult timp” – deci, singura modalitate prin care am putea să scăpăm de mizeria lăsată de comunism şi perpetuată cu meticulozitate după Revoluţie. Uniunea Europeană este o instanţă care are dreptul să dea directive în ceea ce pivește mărimea castraveţilor, gradul de curbură al bananelor şi al beţelor de chibrit (nicio exagerare, cei neinformaţi pot verifica), cercetarea ştiinţifică, transhumanţa şi libertatea de exprimare pe internet (recent s-a pus problema înregistrării bloggerilor din UE!), ţigările şi băuturile energizante.

Pe de altă parte, Uniunea Europeană este un donator universal, care pompează generos bani (ne)rambursabili pentru comunele sărace, pentru infrastructură, pentru agricultură şi educaţie. Un prieten al democraţiei, al păcii şi al drepturilor omului. Un Olimp al experţilor, al specialiştilor, al tehnocraţilor. Un paradis aseptic al bunurilor de consum, confortului, plăcerii, lipsei de prejudecăţi dar şi al eficienţei, corectitudinii (politice), transparenţei şi ordinii. Furnizorul unic de fericire.

În toată ţara, steagurile albastre cu steluţe flutură vesel pe primării, hoteluri, biserici. UE ne-a adus cristalinul prefix „euro-” (ce poate fi montat cu uşurinţă pe orice noţiune) şi ideea că a fi european înseamnă a trăi în cea mai bună dintre lumile posibile. „Eurosceptic”, „euroentuziast” au devenit noi categorii ontologice.

Timpul nostru istoric are ca punct de reper major data de 1 ianuarie 2007. Dar nu ne punem întrebarea „Cu ce preţ?”, pe care și-ar pune-o o persoană responsabilă, aptă de calcule pe termen lung, ci preferăm să ne întrebăm fripturistic: „Nouă ce ne iese”?

Dar ce ştim, de fapt, despre Uniunea Europeană? Identitatea acestui organism este nebuloasă pentru noi. Care este structura ei, care sunt relaţiile dintre diversele comitete şi comiţii, cum se aleg membrii acestora? Sunt întrebări lipsite de importanţă pentru cei mai mulţi dintre noi. Nu ştim care este scopul Uniunii dincolo de declaraţiile stafidite, nu ni se pare paradoxal că un organism instituţional care trebuie să funcţioneze eficient (ab)uzează de o limbă de cauciuc, care abundă în concepte imprecise, secătuite de sens. Nu ne miră deloc că o simplă uniune economică a deviat într-un sistem care impune standarde culturale.

 

 

Uniunea Europeana… O noua URSS? - Vladimir Bukovski

 

 

 

Cartea lui Vladimir Bukovski, tradusă de Dan C. Mihăilescu, ridică semne de întrebare asupra procedeelor de lucru europene şi dă câteva clarificări în privinţa originii acestora».

Autorul este tranșant:

”Mi se pare de neinteles ca dupa ce tocmai a fost ingropat un monstru, Uniunea Sovietica, alt monstru foarte similar, uniunea europeana, este construit! Exact CE este UE?!

Poate prin a examina Rusia Sovietica putem obtine raspunsul. Uniunea Sovietica era condusa de 15 oameni care nu erau alesi, se desemnau reciproc si nu raspundeau fata de nimeni. UE e condusa de 2000 de persoane in acelasi mod, care se intilnesc in secret, nu raspund fata de nimeni si pe care nu ii putem destitui din functie!

S-ar putea spune ca UE are un parlament ales. Păi și Uniunea Sovietică avea un parlament, anume Sovietul Suprem. Se aplica stampila exact ca pt parlamentul UE, iar timpul la microfon e limitat pe grup ajungind cam la 1 minut pentru fiecare euro-parlamentar.

In UE sint sute de mii de eurocrati cu salarii imense si multi servitori si nenumarate privilegii, imunitate pe viata de la orice fel de persecutare care e pur si simplu dusa mai departe de la un post la altul indiferent ca au facut sau nu treaba.

Nu e asta exact ce facea Uniunea Sovietica? Aceasta a fost creata cu forta si de multe ori prin ocupatie militara. UE nu e creata utilizând armata, dar tot cu forța si prin abuzuri economice.

Pentru a continua sa existe, Uniunea Sovietica s-a extins.

In momentul in care s-a oprit extinderea a început colapsul. Si eu suspectez ca acelasi lucru e adevarat despre UE.

Scopul Uniunii Sovietice a fost sa creeze o noua entitate istorica, poporul sovietic. Si ca noi trebuie sa ne uitam nationalitatile si traditiile si obiceiurile popoarelor noastre. La fel, UE nu doreste sa fiti romani sau bulgari ci o noua entitate istorica, sa fiti toti europeni!

Sa va suprimeze toate sentimentele nationale si sa traiti ca o comunitate multinationala. Dupa 73 ani acelasi sistem in Uniunea Sovietica a rezultat in mai mult conflict inter etnic decit oriunde in lume.

In Uniunea Sovietica, unul din scopurile principale a fost distrugerea statului-natiune.

Si asta e exact ce face UE acum. Bruxelles absoarbe state-natiune ca acestea sa nu mai existe!

Coruptia era integrala in sistemul sovietic de sus pina jos. Si tot asa este si in UE.

Aceeasi activitate de coruptie care imbiba Uniunea Sovietica este si in UE!

Cei care i se opun sau o dezvaluie sint adusi la tacere sau pedepsiti! In Uniunea Sovietica avem gulagul. Eu cred ca avem un gulag si in UE!

Acest gulag se numeste „political corect”. Când oricine incearca sa spuna ce gindeste iar ideile sale difera de cele oficiale atunci e pedepsit!

Acesta e inceputul gulagului, inceputul pierderii libertatii tale! In Uniunea Sovietica ne-au spus ca avem nevoie de un stat federal sa evitam razboiul.

 UE face exact acelasi lucru!

Pe scurt, e aceeasi ideologie, UE este vechiul model sovietic prezentat în ambalaj vestic! Dar repet, la fel ca Uniunea Sovietica, UE contine si propriul sfirsit.

Din păcate, când se va prabuși, ȘI SE VA PRĂBUȘI, va lăsa în urma distrugeri masive și vom fi lăsați cu mari probleme economice și etnice!

Vechiul sistem sovietic a fost incapabil de reformă, la fel și UE. Dar există o alternativă la a fi conduși de cei 2000 oficiali auto-desemnați din Bruxelles.

Alternativa se numeste INDEPENDENTA. Nu trebuie sa accepți ce au planificat pentru tine! Până la urmă nu uita, nimeni nu ți-a pus vreodată intrebarea daca vrei sa intri ân UE!

Eu am trăit in viitorul tău și nu a funcționat!

 

 

 

 

 

Surse:

 

https://ro.wikipedia.org/wiki/Uniunea_European

http://frumoasaverde.blogspot.com/search/label/Uniunea%20European%C4%83

 

 

06/02/2020 Posted by | ISTORIE | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: