CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Un act samavolnic al URSS – anexarea Insulei Şerpilor

 Insula Serpilor

Între anii 1879 – 1947 insula a fost în graniţele româneşti. Conform noii organizări administrativ-teritoriale, judeţul Tulcea era constituit din următoarele ocoale: Babadag, Sulina (unde era inclusă Insula Şerpilor), Măcin şi Tulcea.

În august 1944, Insula Şerpilor a fost ocupată cu forţa de căre unităţi ale Marinei Militare Sovietice, în august 1944, deşi ea a aparţinea României. La 4 februarie 1948 s-a încheiat „Tratatul de prietenie, colaborare şi asistenţă mutuală dintre Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste şi Republica Populară Română”, valabil 20 de ani, prilej cu care s-a stabilit ca cele două state să procedeze la fixarea frontierelor de stat.

Dar acest protocol preciza, printre altele, că „Insula Şerpilor, situată în Marea Neagră, la răsărit de gurile Dunării, intră în cadrul Uniunii R.S.S”.

Cine se apropia de insulă era interceptat de vedetele militare rapide aparţinând paze grănicereşti.

Sovieticii au amplasat aici radare de mare putere, cu o rază mare de acţiune, precum şi alte tipuri de instalaţii militare de dirijare şi control a armamentului clasic şi convenţioal.

Între anii 1950 – 1960, sovieticii au construit şi amplasat pe insulă un radar de mare putere, dar au adus şi staţii de bruiaj şi de ascultare a convorbirilor (în sistem fonic, cât şi prin cablu), au montat un cablu telefonic subacvatic între insulă şi Odesa, au construit un cheu pentru acostarea navelor uşoare de patrulare, au curăţat o porţiune din zona de sub apă din apropierea coastelor insulei cu ajutorul scafandrilor militari, asigurând astfel o cale de acces din larg spre cheiul insulei.

Harta care însoţea Tratatul de pace din 10 februarie 1947 nu preciza în detaliu ci la modul general traseul frontierei de stat dintre România şi U.R.S.S., ceea ce constituia o lipsă gravă, care impunea cu necesitate precizarea şi descrierea amănunţită a acesteia printr-un document oficial bilateral.

In practica internaţională stabilirea traseului frontierei de stat constituie una dintre cele mai complexe şi pretenţioase operaţiuni de evidenţiere a teritoriului de stat, acest lucru realizându-se prin tratative bilaterale complexe, finalizate printr-un document acceptat de comun acord.

Întrucât Tratatul de pace intrase deja în vigoare (la 15 septembrie 1947), prevalându-se de art. 1 al acestuia, sovieticii s-au grăbit să încheie cu partea română un Protocol privind precizarea parcursului frontierei de stat dintre cele două părţi. In urma invitaţiei Kremlinului o delegaţie română condusă de primul ministru Petru Groza, a purtat negocieri la Moscova între 2-4 februarie 1948.

La 3 februarie 1948, între Stalin („omul de oţel”) şi dr. Petru Groza („rumânski pervîi papugik”, cum îl numea Stalin cu ironie) a avut loc o convorbire ale cărei detalii nu sunt cunoscute nici astăzi, cert rămânând, după părerea noastră, că între subiectele abordate nu puteau lipsi tocmai cele pentru care delegaţia română se afla în capitala U.R.S.S.- ului.

În cadrul discuţiilor dintre cele două delegaţii – la baza cărora a stat conţinutul art.1 al Tratatului de pace -, partea sovietică a invocat cu insistenţă includerea in discuţii a Protocoalelor nr.6/14 septembrie 1940, 7/16 septembrie 1940 şi 8/19 septembrie 1940 – in fond doar proiecte de Protocoale, elaborate de către sovietici şi care, datorită faptului că prin conţinutul lor lezau interesele României, nu au fost acceptate, semnate sau ratificate de către partea română niciodată! -, demers care contravenea normelor dreptului international.

Dacă la data semnării Tratatului de pace  între România şi U.R.S.S. ar fi existat unul sau mai multe documente oficiale care să ateste parcursul exact al frontierei de stat sovieto-române, atunci cu siguranţă că acest lucru şi-ar fi regăsit reflectarea şi în art.1 al Tratatului de pace, fapt ce ar fi făcut inutile tratativele de la Moscova.

Invocarea repetată de către partea sovietică a Protocoalelor nr.6, 7 şi 8/1940, nu constituia o eroare, ci o abilă şi deliberată manevră juridică, sugestivă pentru „rezultatele” cu care sovieticii erau decişi să încheie aceste tratative.

Contextul intern şi international în care se desfăşurau aceste tratative de la Moscova, era favorabil U.R.S.S.-ului şi net defavorabil României: la cârma ţării se afla un guvern marionetă, impus de sovietici şi aservit în totalitate acestora; ministru de externe era Ana Pauker (Hannah Robinsohn) – agentă a N.K.V.D.-ului, agenta nr. 1 a Kremlinului în România -, „una dintre figurile politice cele mai detestate de poporul roman, cu o răspundere personală îi decisivă pentru comunizarea României fi transformarea ţării într-un satelit al U.R.S.S.”, caracterizată de Reuben H.Markham drept „O evreică slujind Moscova împotriva României”; România se afla sub ocupatie militară sovietică; „specialiştii” sovietici impânziseră ţara, subordonând-o, pe toate planurile, intereselor Moscovei.

 

 

FOTO: 4 februarie 1948. Serghei Kavtaradze, ambasadorul URSS în România (primul stânga), Andrei Vîşinski (cu ochelari), Petru Groza, I.V. Stalin şi Dej îl privesc pe Viaceslav Molotov semnând Tratatul de prietenie, colaborarare şi asistenţă mutuală între URSS şi România FOTO Adevărul/ imagine din „Scânteia”

Numai că acest act nu a fost înregistrat la Secretariatul General al ONU, fiind ţinut secret. La scurt timp, insula a fost transformată într-un complex militar.

La 4 februarie 1948, la Moscova, cele două delegaţii au semnat două documente oficiale.

Primul dintre ele a fost „Tratatul de prietenie, colaborare şi asistenţă mutuală dintre Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste şi Republica Populară Română„, valabil timp de 20 de ani. (Nu a fost singurul tratat de acest gen, în cursul aceluiaşi an U.R.S.S.- ul semnând tratate similare şi cu celelalte ţări comuniste frăţeşti”, respectiv cu Bulgaria, Cehoslovacia, Polonia şi Ungaria, documente care au marcat un prim şi important pas în înregimentarea României şi a celorlalte ţări citate, din punct de vedere militar şi economic, în blocul sovietic).

Al doilea document – pregătit de V.M.Molotov impreuna cu Ana Pauker, ministrul de externe al Romaniei, document care a marcat apariţia pe harta politică a Europei a primului stat postbelic revizionist (U.R.S.S.), a fost un „Protocol referitor la precizarea parcursului liniei frontierei de stat între Republica Populară Română şi Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste„, act pe care-l redăm în continuare în extenso, mot a mot:

În conformitate cu art. 1 al Tratatului de pace cu România, intrat in vigoare la 15 septembrie 1947, Guvernul Republicii Populare Române, pe de o parte, şi Guvernul Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste, pe de altă parte, au convenit asupra celor ce urmează:

1. Frontiera de stat între România şi U.R.S.S. indicată pe hărţile anexate la prezentul Protocol, are următorul parcurs

a. Conform Anexei I:

– de la punctul de întâlnire a frontierelor U.R.S.S., României şi Ungariei până la muntele Stog urmează linia fostei frontiere românocehoslovace;

– de la muntele Stog până la borna de frontieră Nr.56, a fostei frontiere româno-polonă, ce se află la 4, 9 km, la sud de izvoarele râului Ceremuşul Negru, urmează linia fostei frontiere dintre România şi Polonia;

– de la borna de frontieră Nr.56 a fostei frontiere româno-polone până la râul Prut, la marginea de vest a localităţii Orofteana-De-Sus, trece astfel cum e convenit şi descris în Protocolul Nr.6 al Comisiei Centrale Mixte Sovieto-Române de la 14 septembrie 1940; de-a lungul râului Prut până la vărsarea în Dunăre şi mai departe pe Dunăre până la localitatea Pardina trece astfel cum este convenit şi descris în Protocolurile nr.7 din 16 septembrie 51 Nr.8 din 19 septembrie 1940 ale Comisiei Centrale Mixte Sovieto-Române.

b. Conform Anexei II:

– de-a lungul fluviului Dunărea, de la Pardina la Marea Neagră, lăsând insulele Tătaru Mic, Daleru Mic şi Mare, Maican şi Limba de partea Uniunii R.S.S., iar insulele Tătaru Mare, Cernovca şi Babina-de partea României; Insula Serpilor, situată în Marea Neagră, la răsărit de gurile Dunării, intră în cadrul Uniunii R.S.S.

2. În caz de neconcordanţă între descrierea frontierei din text şi cea din hărţi, descrierea din text va fi considerată cea justă.

3. Pentru demarcarea frontierei în conformitate cu punctul 1 al Protocolului de faţă, va fi instituită o Comisie Mixtă Sovieto-Română de Frontieră, cel mai târziu în termen de o lună din ziva semnării Protocolului.

4. Prezentul Protocol intră în vigoare în ziua semnării sale. Întocmit în două exemplare, ambele în limbile română şi rusă, cele două texte având putere egală.

Moscova, 4 Februarie 1948

Deşi Protocolul făcea referire la Tratatul de pace din 10 februarie 1947, el modifica situaţia teritorială a României consemnată de acesta, stabilind fără nici o bază sau legitimitate istorico-juridică, că Insula Şerpilor „intră în cadrul Uniunii R.S.S.”!

O ilegalitate flagrantă a fost ridicată la rangul de legalitate!

Deşi aveau rang diplomatic diferit şi, potrivit uzanţelor internaţionale şi unei minime morale, ar fi trebuit să fi fost scutişi de o nouă umilinţă, Moscova a decis ca Protocolul să fie semnat de către dr. Petru Groza (1884-1958) – prim ministru al României şi V.M.Molotov – ministrul de externe al U.R.S.S.-ului (între 1939- 1949).

Petru Groza a fost mâna care l-a semnat, în virtutea calităţii oficiale în care fusese numit, dar el nu a putut decide nimic, supunându-se unei hotărâri a Biroului Politic al C.C. al P.C.R. – format din 4 persoane: Hannah Rabinsohn (Ana Pauker), Luka Laslo (Luca Vasile), Burach Tescovici (Theohari Georgescu) şi Gheorghe Gheorghiu Dej -, hotărârile luându-se cu majoritate de voturi, primii trei membrii citaţi fiind totodată cei mai importanţi agenţi ai Cominternului în România!

Faptul că a semnat Protocolul, chiar în circumstanţele arătate, nu-l absolvă de vina în sine, la aceasta adăugându-se faptul ca în calitate de „om al Moscovei”, el a ştiut bine „cine” a hotărât totul, „ce” a hotărât, „de ce” a hotărât astfel, în favoarea/defavoarea „cui” I …

Ceea ce nu reuşiseră să obţină (ruşii) sovieticii în cele şapte decenii anterioare, în urma a două conflagraţii mondiale, în urma a două note ultimative, prin Conventla de armistiţiu, la Conferinta de pace de la Paris (unde însuşi Molotov condusese lucrările Comisiei teritoriale ce fixase graniţele României, în cadrul cărora Insula Şerpilor rămânea în continuare pământ românesc!), în urma Tratatului de pace de la Paris
(art.1), au reuşit să obţină foarte rapid şi uşor, prin şantaj, constrângere politico-militară şi trădarea unei conduceri de partid şi de stat iresponsabile (instalate la Bucureşti de Moscova, formate în mare parte din străini – şi de neam şi de interesele României).

Cu prilejul ceremoniei oficiale care a urmat după semnarea Protocolului (şi a amintitului tratat bilateral), V.M.Molotov, ministrul de externe al U.R.S.S.-ului, l-a felicitat călduros pe „domnul Prim-Ministru” Groza, după care, cu nedisimulată satisfactie, a subliniat că „În ţara noastră toată lumea vede în aceasta un nou succes al politicii externe staliniste (…)”.

„Cadoul” făcut de Groza & co., reprezenta – chiar sub masca unui document bilateral – o nouă anexare de teritorii româneşti, un nou „succes” al politicii stalinisto-molotoviste, care se adăuga celorlalte „cadouri” pe care sovieticii şi le făcuseră singuri, prin forţă, din trupul
României, în iunie 1940, toamna lui 1940 şi august 1944.

La mai puţin de patru luni (109 zile), la 23 mai 1948, era semnat – ironia soartei! – chiar pe pământul Insulei Şerpilor, un proces verbal de predare-primire a insulei. Semnatarii acestui „act” au fost Eduard Mezincescu – ministru plenipotenţiar, reprezentantul Ministerului Afacerilor Străine (un nume parcă predestinat pentru aceea perioadă: prin componenţă, dar mai ales prin „politica” dusă, acest minister a fost întradevâr al „afacerilor străine” de România!) şi Nicolai Pavlovici Şutov – prin secretar al Ambasadei U.R.S.S.- ului la Bucureşti, în calitate de reprezentant al Ministerului Afacerilor Străine al U.R.S.S.

Acest document cu caracter tehnic avea (are) următorul continut:

Anul 1948, luna Mai, ziua 23.

Noi subsemnaţii Nicolai Pavlovici Şutov, Prim Secretar de Ambasadă, în calitate de reprezentant al Ministerului Afacerilor Străine al Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste şi Eduard MEZINCESCU, Ministrul Plenipotentiar, în calitate de reprezentant al Ministerului Afacerilor Străine al Republicii Populare Române, în virtutea şi în executarea Protocolului Sovieto-Român semnat la Moscova la 4 februarie 1948, am încheiat prezentul proces verbal, constatând că astăzi la ora 12 (ora locală) Insula Serpilor sau Zmeinâi, situată în Marea Neagră la 45 grade, 15 minute, 18 secunde latitudine Nord şi 30 grade, 19 minute, 15 secunde longitudine Est de Greenwich, a fost înapoiată Uniunii Sovietice de către Republica Populară Română şi încadrată în teritoriul Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste.

Prin semnarea prezentului Proces-Verbal s-au îndeplinit formele legale de predare a insulei.

Făcut pe insula Zmeinâi în două exemplare, fiecare în limbile rusă şi românâ”.

Prin acest proces-verbal, formularea din 4 februarie 1948, „intră în cadrul Uniunii U.R.S.S.” a fost înlocuită cu o alta, „înapoiată Uniunii Sovietice”, o formulare incredibilă, fără acoperire juridică sau legitimitate istorică, menită să genereze credibilitate şi legitimitate ulterioară (noi n-am anexat, am primit înapoi … ).

Prin acest „referat de cedare” – cum îl caracteriza (16 februarie 2004) istoricul (senatorul) Gheorghe Buzatu – nu era vorba de o punere în posesie! Acest teritoriu a fost pur şi simplu luat printr-un act revizionist, de către primul stat revizionist postbelic.

Dincolo de pierderea de noi teritorii, Protocolul din 4 februarie 1948 era un act de trădare naţională, iar în ceea ce-i priveşte pe sovietici, el constituia un nou rapt teritorial din trupul României.

Curioasă dar şi deranjantă ne apare „reacţia” lui Eduard (Mezinger) Mezincescu, la un articol publicat în presa postdecembristă (1990), purtând semnătura bine informatului Neagu Cosma.

Mezinger, corelegionar, mâna dreaptă şi omul de casă a lui Hannah Robinsohn, cel care după evenimentele din decembrie 1989 reuşise să se strecoare chiar în C.P.U.N., astăzi se află în Israel.

Deşi n-a scăpat „ocazia” de a-l ataca dur pe mareşalul Ion Antonescu, despre faptele sale din anul 1948 – şi nu numai despre acestea! – nu a găsit de cuviinţă să scrie (fapt explicabil!) decât tangenţial şi atunci când s-a simţit „atins” de aspectele consemnate în amintitul articol la adresa sa.

„Rolul meu – scria Mezinger în articolul replică, căutând să se disculpe – a fost să asist în calitate de Secretar General al Ministerului Afacerilor Externe (corect: Străine! – n.n.) pe Ministrul Lucrărilor Publice, profesorul Profiri, încredinţat de guvern cu misiunea de a preda insula reprezentanţilor guvernului sovietic şi să contrasemnez procesul verbal întocmit în primăvara amului 1948, când s-a efectuat predarea”.

(Insula Şerpilor, Dr. Dominuţ Pădurean, Ed. Muntenia, Constanţa, 2004)

06/03/2016 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

A FOST ODATĂ O INSULĂ ROMÂNEASCĂ NUMITĂ ADA KALEH. VIDEO

 

 

 

Numai cei mai în vârstă îşi amintesc, poate, de farmecul inegalabil al petecului de pământ insular plin de trandafiri, gutui, leandri uriaşi, smochini şi viţă-de-vie, situat pe Dunăre, la circa trei kilometri în aval de Orşova.

 

 

 

 

 Imagini pentru dunarea la cazane photos

 

  Dunărea la Cazane

Ostrovul, care a cunoscut alternanţa vremurilor de război cu cele de pace, a fost rebotezat de ocupanţii turci Ada Kaleh în 1788, ceea ce se traduce cu „Fortăreaţa Insulei” sau „Cetatea Insulei”

În 1971, turnul minaretului geamiei, locul de rugăciune a celor aproximativ 1000 de musulmani vorbitori de română, a căzut spulberat de dinamită, pentru a face loc apelor supraînălţate din cauza construirii barajului Hidrocentralei Porţile de Fier, vedeta, un covor imens cu motive orientale (15×9 m) şi o greutate de 480 kg, dar al sultanului Abdul Hamid al II-lea (1876-1909), umplându-se de praf.

A căzut sub privirile uimite ale bătrânelor care încă mai purtau feregea şi chioşcul frumos de la intrarea în geamie, unde credincioşii mulsulmani îşi spălau ritual mâinile şi picioarele, aceştia luând în cea mai mare parte calea Turciei, iar o mână de oameni pe cea a Orşovei, a Turnului Severin etc.

Ada Kaleh a dus sub ape multe regrete, dar şi multe secrete, ce merită să fie scoase la lumină.

Expediţiile lui Hercule, ale argonauţilor şi ale barbarilor

Ada Kaleh s-a format din depozitele de prundiş cu nisip amestecat cu mâl cărate de Dunăre peste blocurile stâncoase de la bază, având 1750 metri lungime şi 400-500 lăţime, cam aceleaşi dimensiuni fiind menţionate cu 2500 de ani mai înainte de părintele istoriei, Herodot, despre insula numită pe atunci Cyraunis.

Izolată în mijlocul bătrânului Danubiu şi înconjurată de amfiteatrul munţilor Alion şi Damoglet, insula inspira multă linişte.

Datorită rolului strategic de trecere dintr-un bazin hidrografic al Dunării în altul, de la linişte la război nu a fost decât un pas. Grecii antici numeau insula Continusa, adică patria măslinului sălbatic, un astfel de arbust fiind luat de aici de Hercule ca să-l transporte în templul tatălui său, Jupiter.

Poetul Ovidiu menţionează însă că Hercule, după ce a cucerit ţara uriaşului Geryon şi a fraţilor săi, de pe insulă, le-a luat învinşilor faimoasele cirezi de boi.

În poemele epocii doriene, insula, denumită Continusa, este prezentată ca un tărâm fermecător, de unde cei 15 fraţi Argonauţi au adus în patrie olivul simbolic.

 

 

 

 

 

Imagini pentru photos ada kaleh

 

 

Vedere a insulei Ada Kaleh. Insula se găsea la circa 3 km în aval de  Orsova și avea  circa 1,7 km lungime și  500 m lățime.

Era populată de circa 600 de turci.

 

 

Imagini pentru fabrica de confectii ada kaleh

Imagini pentru ada kaleh photos

 

 

Ada Kaleh, 1912

 

Prin apropierea insulei vor intra în secolul I romanii în Dacia şi, mai târziu, hoardele vizigoţilor, ostrogoţilor şi hunilor, urmaţi de revărsarea slavilor.

O veche atestare documentară din 22 februarie 1430 datorată Cavalerilor Teutoni, vorbește despre insula Saan cu 216 oameni. De la 1430 aceasta devine cunoscută ca Ada Kaleh.

Iancu de Hunedoara, Guvernatorul Ungariei, a ordonat ridicarea primelor fortificaţii pe această insulă în 1444 pentru a o apăra de expansiunea turcilor, dar după dispariţia regatului ungar la 1526, otomanii au devenit stăpânii zonei peste un secol şi jumătate aceasta având o importanță deosebită în conflictele imperiului habsburgic cu cel otoman datorită poziției sale strategice.

În anul 1689 armata austriacă a construit aici o fortăreață. În următoarele decenii, insula Ada Kaleh a fost ocupată succesiv în mai multe rânduri de Austria și Imperiul Otoman.  

Pentru a face faţă confruntărilor cu austriecii, otomanii au adus, în 1716, 4000 de lucrători din Ţara Românească să ridice fortificaţii pe insulă.

Inutil, deoarece, în anul următor, armatele prinţului Eugeniu de Savoia au ocupat insula, denumită pe hărţile vremii Carolina.

Prinţul a hotărât ridicarea unei puternice fortificaţii în stilul cunoscut după numele arhitectului Vauban, fortăreaţa fiind prevăzută în colţuri cu bastioane, legate de două redute extreme prin galerii subterane.

În urma Tratatului de Pace de la Belgrad din 1739, ea a revenit Imperiului Otoman, cu scurte întreruperi temporare în favoarea austriecilor între anii 1789 și 1791.

Neobositul călător M.T. Romano menţionează că, în perioada interbelică, se vedeau încă pe malul sârbesc al Dunării, urmele unde răspundeau tunelurile.

Romano mai dezvăluie că, după spusele localnicilor, o altă galerie comunica cu malul românesc, concluzionând că o astfel de lucrare trebuie să fi ridicat multe dificultăţi.

Cert este că zidurile cetăţii, cu o grosime maximă de 25 de metri, au rezistat, în 1737, timp de 69 de zile, la două asedii turceşti.

Între 1791 şi 1878, când aparţinea Imperiului Otoman, s-a stabilit pe insulă o populaţie turcă.

În 1810, pe ziduri, pentru scurtă vreme, au fost ridicate steagurile ruseşti ale batalionului de panduri condus de Tudor Vladimirescu.

Prin înţelegerile dintre Poartă, care stăpânea insula Ada Kaleh după Tratatul de la Berlin (1878), şi Viena, puterea protectoare, populaţia turcească a insulei  au primit privilegii importante, printre care cel de a importa orice fel de mărfuri, în orice cantitate, fără nici o taxă vamală, situaţie ce a durat până în 1918.

Uitată la Congresul de pace de la Berlin (1878), insula Ada-Kaleh a rămas posesiune turcă aflată de facto sub administrare austro-ungară.

Fortăreaţa şi cazematele au început să se surpe treptat, după ce, în 1885, prin decretarea de către Austro-Ungaria a statutului insulei Ada Kaleh drept „garnizoană deschisă”, autorităţile au retras tot ce au considerat recuperabil din fortificaţii.

Astfel că acestea nu au jucat niciun rol când la 19 august 1916, două companii de militari  români au ocupat vremelnic insula.

 

 

 

 

 

 Imagini pentru ada kaleh photos

 

 

 

 

Tratatul de pace cu Imperiul Otoman, semnat la 10 august 1920, nu a fost aplicat efectiv, datorită începerii războiului greco–turc. 

La 20 noiembrie 1922, începe Conferința internațională de la Lausanne în problema strâmtorilor Bosfor și Dardanele, la care participă și România, iar la 24 iulie 1923, este semnat tratatul de Pace cu Turcia, prin care Ankara recunoaște drepturile României asupra insulei Ada-Kaleh

Ada Kaleh (din limba turcă Ada Kale, însemnând Insula Fortăreață), se găsea la circa 3 km în aval de Orșova și era populată de circa 600 de turci.

Proiectul ceauşist de reconstruire a vechii cetăţi pe ostrovul Şimian, la 5 km, în aval pe Dunăre, de Tr. Severin, nu a fost dus la bun sfârşit.

Urme ale civilizaţiei insulare se mai găsesc la muzeul Regiunii Porţile de Fier.

 

 Mischin Baba, prinţul cu însuşiri paranormale.

 

G. Lungulescu scria în „Universul” din 13.08.1932 despre minunile ultimului prinţ Samanid din vechea dinastie de Uzbec, care, în 1786, a renunţat de bunăvoie la tron, plecând din Buhara, după cum i se ceruse în vis, pe insula socotită sfântă de la Dunăre.

Prinţul Mischin Baba, foarte credincios şi învăţat, a ajuns după multe peripeţii în Ada Kaleh, stabilindu-se în hrubele cetăţii unde a dus un trai foarte modest.

A rămas în memoria localnicilor prin faptele sale paranormale, printre care redarea sănătăţii fiului caimacamului, Osman Bey, bolnav de nervi, şi umplerea butoaielor goale cu vin dintr-o cârciumă, printr-o simplă atingere.

A decedat la cârsta de 95 de ani, fiind îngropat la dorinţa sa expresă în solul nisipos din insulă, mormântul său devenind loc de pelerinaj pentru credincioşii din întreaga lume musulmană.

Mormântul său, ca şi o parte a cimitirului musulman cu cea mai veche piatră de la 1963, a fost strămutat cu prilejul lucrărilor hidroenergetice amintite pe ostrovul Şimian.

Hogea, preotul musulman cu atribuţii de învăţător de pe insulă, H. Uzeyir, i-a relatat ziaristului G. Lungulescu că Sfântul Baba i s-a arătat în vis  lui Ibrahim Ali, cel mai netot om din Ada Kaleh, care râdea tot timpul, că în a patra zi a lunii mai a anului 1931, va veni în insulă mai marele ţării, care va reda locuitorilor musulmani privilegiile pierdute.

Visul s-a adeverit cu exactitate, Carol al II-lea vizitând inopinat insula, însoţit de primul-ministru N. Iorga.

Regele a ascultat într-o stare de bună dispoziţie păsurile insularilor, în timp ce sorbea tacticos dintr-o cafea făcută „la nisip” din ceaşca din care băuse pe vremuri tatăl său, Ferdinand I.

 

 

 

Foto: Regele Carol al II-lea a băut la o terasă de pe insulă o cafea ”la nisip” .

 

 

Carol al II-lea le-a declarat solemn oficialităţilor insulei că localinicilor li se vor reda privilegiile, ceea ce s-a materializat prin scutirea de vamă pentru tutun străin, zahăr autohton, băuturi spirtoase, obiecte de suvenir etc., în anumite limite.

Deoarece pământul era impropriu agriculturii, majoritatea locuitorilor se îndeletniceau cu comerţul, centrul de rezistenţă fiind bazarul oriental şi uliţele din jur, presărate cu cafenele şi două restaurante care erau ticsite de clienţi, mai ales după ce Ada Kaleh a fost declarată în 1932, staţiune climaterică.

 

 

 

ada-kaleh-3

Circa 40.000-50.000 de turişti români şi străini poposeau anual în insulă atraşi de pitorescul locului, de vestitul rahat cu alune turceşti lokum, de halviţă, acadele, dulceaţă de smochine şi trandafiri, sau de inegalabila băutură răcoritoare braga, obţinută, printr-o reşetă secretă, se pare, prin fermentarea fasolei în apă.

La Orşova, mai există o doamnă care vinde bragă preparată după reţeta kalehiană.

 Casa regală britanică prefera ţigarete ”made in Romania”.

În urma vizitei pe insulă a primului ministru A. Averescu, în 1921, şi cu concursul deputatului T. Ioanid, s-a înfiinţat pe Ada Kaleh, în 1927, o fabrică de ţigări sub egida Regiei Monopolurilor Statului, care a absorbit vreo 120 de lucrători.

În perioada interbelică, a luat avânt fabricarea ţigărilor de foi, care concurau vestitele havane cubaneze, pe care tradiţia le atribuie ca rulate pe pulpă de fecioară.

În atelierele RMS din Ada Kaleh se produceau şi ţigarete fine, prteferate de unii membri ai casei regale britanice şi de regele Carol al II-lea, un înrăit fumător.

Cele mai scumpe ţigarete de acest tip se numeau „Cabinet”, înlocuite, în anii ’50, de regimul dejist cu fabricarea meiocrelor „Carpaţi”.

În 1949 a luat fiinţă pe insula Ada- Kaleh o fabrică de confecţii, într-o clădire în care  fusese cândva şcoala gimnazium a unui particular, Marinescu.

Înaintea creării lacului de acumulare de la Porțile de Fier, principalele obiective istorice de pe insulă au fost demolate.

Încercarea reclădirii lor în aval pe insula Șimian în anii următori, a fost însă fară succes, majoritatea locuitorilor preferând să se mute în alte regiuni ale României (de ex. Dobrogea), sau să emigreze în Turcia.

 

 

surse:  Independent-al.ro ; redescoperaistoria.ro;Wikipedia.ro

 

VECHI FOTOGRAFII CU INSULA  ADA KALEH

 

 

 

 

Ada Kaleh, însemna “insula fortăreaţă” în limba turcă, a fost o insulă populată de turci, în apropiere de Orşova.

A fost inundată în 1970 de apele lacului de acumulare al hidrocentralei Porţile de Fier I.

 

 

 

 Imagini pentru ada kaleh photos

 

Foto : tiparituriromanesti.wordpress.com.

 

 

 

 

04/10/2010 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | 80 comentarii

AUTORITATILE AUSTRALIENE IN STARE DE RAZBOI CU SOBOLANII

Rats are a threat to native wildlife 

Lord Howe este o insula cu peisaje idilice, situata in apropiere de coastele Australiei. Fiind inclusa pe lista Patrimoniului Mondial, insula este protejata printr-o serie de legi aspre, care prevad o carantina riguroasa si limiteaza numarul de turisti.

Cu toate acestea, flora si fauna paradisului terestru sunt amenintate de un dusman implacabil: sobolanul negru. Autoritatile australiene considera ca singura solutie eficienta in starpirea daunatorilor cu mustati si cozi solzoase este otrava – in cantitati industriale: 42 tone!

Sobolanii negri au ajunsi in mod accidental pe insula, in urma naufragiului unei nave, eveniment petrecut in anul 1918. Atunci, hoardele de invadatori negri, care parazitau cala vasului naufragiat, au sarit in apa si au inotat pana au ajuns pe tarmul insulei. De atunci s-a declansat dezastrul.
Expertii avertizeaza ca, la ora actuala, nu mai putin de 13 specii endemice de pasari, doua de reptile, cinci de plante, precum si numeroase specii de animale nevertebrate sunt in pericol de disparitie datorita sobolanilor care nu au dusmani naturali pe insula si devoreaza tot ce intalnesc.

Sobolanii au devenit o problema serioasa si pentru Ministerul Turismului din Australia, care considera ca rozatoarele care distrug peisajul paradisiac al insulei sunt o amenitare la adresa turismului local.
„Ma vad nevoit sa trecem la cea mai dura masura pe care o putem adopta, dar altfel nu se poate. Insula este unul dintre cele mai frumoase locuri de pe Pamant, dar sobolanii s-au inmultit atat de tare, incat o vor distruge daca nu adoptam solutii radicale” declara Stephen Wills, administrator delegat al insulei.
Planul include aruncarea din elicoptere a cca. 42 tone de momeala otravita, speciala pentru sobolani.
Totusi, pentru a nu produce un dezastru ecologic iremediabil, autoritatile au anuntat ca vacile si gainile vor fi indepartate de pe insula si toate pasarile salbatice vor fi prinse si tinute in custi pentru o perioada de 100 de zile, rastimp in care autoritatile cred ca otrava isi va face efectul si va ucide milioanele de sobolani.

Planul, care va fi pus in aplicatie in vara anului 2012, va trebui aprobat atat de consiliul local, cat si de Guvernul de la Canberra. Vor fi efectuate doua raiduri de „bombardare”, la interval de doua saptamani, iar specialistii considera ca otrava va deveni inofensiva dupa trecerea a 100 de zile.
Evident, intentia de a „intoxica” insula cu o asemenea cantitate uriasa de otravuri a fost combatuta de la inceput de nenumarate organizatii ecologiste.

Sursa : The Independent

Articol:42 tons of poison to purge island of rats

20/04/2010 Posted by | DIVERSE | , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: