CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Un alt pământ românesc aflat sub stăpânire ucraineană: INSULA ȘERPILOR. VIDEO

Insula Şerpilor, locul interzis din Marea Neagră. Secretele tărâmului  legendar al anticilor, pierdut de români în Al Doilea Război Mondial

Insula noastră a fost amintită pentru prima dată de Arctinus din Milet (în Aethiopida), pe la anul 777 î.Ch., iar ulterior, de alte izvoare istorice sau literare antice, sub diverse denumiri: „Leuké”, „Leuca”, „Insula albã”, „Stânca albã”, „Insula strãlucitoare”, „Achillea”, „Insula lui Achile”, „Lãcașul lui Achile”, „Fidonisi”, „Selina”, „Ilan Adassi”, „Zmeinoi”, „Ostro”, „l’Île des Serpents” și, evident, „Insula Șerpilor.

Situată în fața gurilor Dunării, mai precis, a brațului Sulina, la 45 km de orașul-port omonim, Insula Șerpilor este cea mai mare dintre cele câteva insule ale Mării Negre.

Cu o istorie multimilenară, Insula Șerpilor, integrată organic în istoria Gurilor Dunării și a Dobrogei, iar după 1878, istoriei României, a fost, este și va fi, în pofida vicisitudinilor istoriei, o parte a pământului românesc, scrie https://www.activenews.ro/ INSULA-SERPILOR-Un-alt-pamant-romanesc-aflat-sub-stapanire-ucraineana.

Până în secolul al XIX-lea, apartenența insulei la Dobrogea nu a fost negată niciodată și de nimeni.

Decăderea lentă și implacabilă a Imperiului Otoman, agresivitatea imperiilor Habsburgic și Rus, disputa pentru noi teritorii, controlul Gurilor Dunării, Stâmtorilor și a Mării Negre au determinat declanșarea unor războaie sângeroase, majoritatea purtate pe teritoriul românesc, soldate cu numeroase victime umane și amputări teritoriale, între care menționăm și Insula Șerpilor.

Deși definitivarea cuceririi Dobrogei de către otomani s-a realizat între anii 1445-1462, Delta Dunării și zona adiacentă, inclusiv Insula Șerpilor au intrat sub stăpânirea efectivă a Sublimei Porți abia în timpul campaniei din 1484, soldată cu cucerirea Chiliei și Cetății Albe.

După 328 de ani de stăpânire turcească, în urma Păcii de la București (16/28 mai 1812), Rusia țaristă a anexat, în pofida oricărui drept istoric, alături de teritoriul cuprins între Prut și Nistru (viitoarea Basarabie), și brațul Kilia, devenind, pentru prima oară în istoria sa, riverană la Dunăre. Deși tratatul prevedea ca micile insule nelocuite de pe Dunăre să nu fie ocupate de nici una dintre părți1, rușii au apreciat că era momentul să anexeze încă un teritoriu românesc aflat sub jurisdicție otomană – Insula Șerpilor.

Oficial, Insula Șerpilor a intrat în atenția diplomației europene în urma Tratatului de la Adrianopol (2/12 septembrie 1829), cînd Rusia țaristă a anexat brațul Sf.Gheorghe2cu întreaga Deltă, precum și insulele de la Gurile Dunării, inclusiv Insula Șerpilor.

Apartenența juridică la un stat a acestei insule a fost consemnată pentru prima dată în Protocolul încheiat la Paris, la 6 ianuarie 1857, între plenipotențiarii Marilor Puteri care au luat parte la Congresul de pace din capitala Franței (1856), prin care s-a pus capăt războiului Crimeei.

În acest protocol s-a consemnat faptul că Insula Șerpilor va aparține, de drept, statului care stăpânește Delta Dunării, la vremea aceea, Imperiul Otoman: „Insula Șerpilor și Delta Dunării reveneau direct Turciei”.

De fapt, în urma războiului Crimeei (1853-1856) – încheiat cu înfrângerea Rusiei și finalizat prin Congresul de pace de la Paris – Basarabia și Insula Șerpilor, străvechi teritorii românești, au revenit Moldovei, țară aflată la vremea aceea sub suzeranitate otomană.

La rândul său, și Congresul internațional de la Berlin (1/13 iunie – 1/13 iulie 1878), convocat în vederea revizuirii Tratatului de la San Stefano (19 februarie/3 martie 1878) recunoștea, în articolul 46, apartenența Insulei Șerpilor la România (fostă Principatele Unite ale Moldovei și Țării Românești, stat creat în ianuarie 1859 prin dubla alegere a lui Alexanru Ioan Cuza ca domn al Moldovei și Munteniei): „Les îles formant le delta du Danube, ainsi que l’île des Serpents (…) sont réunis a la Roumanie” Practic, regimul juridic al Insulei Șerpilor a urmat, în decursul istoriei, destinul Gurilor Dunării.

Totodată, tratatul amintit confirmă retrocedarea sudului Basarabiei Rusiei, teritoriu mărginit la vest de talvegul brațului Chilia și de vărsarea Starâi Stambulului. Insulele Deltei Dunării, ca și Insula Șerpilor și sangeacul Tulcea erau acordate României, împreună cu sudul Dobrogei, de la est de Silistra până la sud de Mangalia.

După încheierea primei mari conflagrații mondiale, la Paris s-a desfășurat Conferința de pace (între 18 ianuarie 1919 și 21 iunie 1920), soldată, după îndelungi dezbateri, cu semnarea Tratatelor de pace care consființeau unirea unor vechi teritorii românești (Bucovina, Transilvania și Basarabia) cu țara-mamă, România.

Rusia Sovietică nu și-a trimis reprezentanții la Conferința de pace de la Paris, apreciind că acolo se pune la cale o mare „tâlhărie imperialistă”. Absentând deliberat, regimul bolșevic de la Kremlin și-a calculat din timp mutările pentru ca ulterior să-și poată impune punctele de vedere și interesele teritoriale, strategice și economice pe calea șantajului și a forței.

Întrucât Rusia a refuzat semnarea unui tratat de pace cu România, la Paris s-a semnat un Tratat de pace de către Anglia, Franța, Italia și Japonia, pe de o parte, și România, pe de altă parte, prin el recunoscându-se suveranitatea României asupra teritoriului dintre Prut, Nistru și Marea Neagră. Primul război mondial și tratatele amintite nu au modificat statutul juridic al Insulei Șerpilor, ea rămânând, în continuare, o parte a României.

În urma ultimatumurilor sovietice din 26 și, respectiv, 27/28 iunie 1940, și a discuțiilor care au avut loc în cadrul Comisiei Mixte pentru descrierea frontierei pe Dunăreîntre delegațiile română și sovietică (septembrie-octombrie 1940), nu s-a făcut nici o referire la Insula Șerpilor.

La 26 octombrie 1940, fără nici o notificare prealabilă, U.R.S.S.-ul a ocupat cu forța cinci insule fluviale care aparțineau României, între care menționăm: Tataru Mare, Daleru Mare, Daleru Mic și Maicanul.

Drepturile legitime ale României asupra Insulei Șerpilor au primit o nouă certificare diplomatică și juridică internațională prin semnarea Tratatului de pace de la Paris din 10 februarie 1947 și ratificarea sa ulterioară de către Parlamentul României (22 august 1967) și Prezidiul Sovietului Suprem al U.R.S.S. (29 august 1947). Acestă dublă semnătură recunoștea faptul că Insula Șerpilor aparținea,de iureși de factoRomâniei.

Părăsită de aliații săi tradiționali, cu armata sovietică de ocupație în țară, cu consilieri sovietici în toate instituțiile statului și cu un guvern obedient Moscovei, România se va confrunta curând cu noi tendințe expansioniste și rapturi teritoriale. În acest context extern și intern deosebit de favorabil, factorii de decizie politică de la Kremlin au declanșat demersurile menite să anexeze de la România Insula Șerpilor.

La baza acestui nou rapt teritorial nu a stat numai lăcomia teritorială arhicunoscută a urmașilor lui Petru cel Mare, ci și o serie de interese strategice, militare și economice.

La 4 februarie 1948, Petru Groza, șeful guvernului României și Veaceslav Mihailovici (Skriban) Molotov, artizanul celebrului Pakt de tristă amintire Molotov-Ribbentrop, ministrul de Externe al U.R.S.S., au semnat la Moscova un Protocol referitor la precizarea parcursului liniei frontierei de stat între Republica Populară Română și Uniunea Republicilor Socialiste Sovietice care stipula că „Insula Șerpilor, situată în Marea Neagră, la răsărit de Gurile Dunării, intră în cadrul U.R.S.S.”3.

Ulterior, la 23 mai 1948, era încheiat chiar pe Insula Șerpilor, un al doilea document (cu caracter tehnic), un proces-verbal de predare-primire a insulei, semnat, din partea română, de Eduard Mezincescu, ministru plenipotențiar, reprezentantul Ministerului Afacerilor Străine al României, și Nicolai Pavlovici Șutov, prim secretar al Ambasadei U.R.S.S. la București, care stipula faptul că: „la ora 12 (ora locală), Insula Șerpilor sau Zmeinâi, situată în Marea Neagră (…) a fost înapoiată4Uniunii Sovietice de către Republica Populară Română” 5.

Prin acest proces verbal, Eduard Mezincescu – prieten apropiat și coreligionar cu Ana Pauker (născută Rabinsohn), ministrul Afacerilor Străine ale României -, „înapoia” Uniunii Sovietice un teritoriu românesc care nu fusese niciodată împrumutat sau cedat de România.

După anexare, U.R.S.S.-ul a transformat-o într-o bază militară puternică, destinată să monitorizeze traficul naval în zona Gurilor Dunării și Mării Negre și să urmărească mișcările militare ale adversarilor săi din Alianța Nord-Atlantică.

Ulterior, importanța economică a insulei a crescut datorită descoperirii rezervelor de hidrocarburi din platoul continental al Mării Negre.

Fixarea limitei apelor teritoriale, a platoului continental și a zonei economice exclusive au redeschis „dosarul” Insulei Șerpilor, determinînd factorii de conducere de la București să inițieze o serie de negocieri cu partea sovietică, desfășurate în mai multe runde în intervalul 1967-1987, dar nefinalizate deoarece U.R.S.S.-ul a refuzat constant discutarea și clarificarea problemei (statutului) Insulei Șerpilor, știind că, potrivit dreptului internațional, aceasta aparține de iure României, chiar dacă de factoea este ocupată de ea.

Refuzul sovietic sistematic a fost unul calculat, la baza lui stând următoarele rațiuni:

  • în lumina Tratatului de la Paris din 10 februarie 1947, ratificat de U.R.S.S. la 29 august 1947, Insula Șerpilor aparținea României;
  • „Protocolul” Molotov-Groza din 4 februarie 1948 – la mai puțin de un an de la semnarea Tratatului – era un act nul ab initio deoarece:

avea un caracter ilicit, Uniunea Sovietică vizând unilateral nu numai modificarea liniei frontierelor României, ci și a textului și prevederilor Tratatului de pace de la Paris; „protocolul” era un act contrar dreptului internațional imperativ;

era un act inegal, deci nul; modalitatea și contextul realizării sale (constrângerile sovietice au fost decisive) vizau doar avantaje pentru Uniunea Sovietică și dezavantaje pentru România;

procedurile standard au un traseu prestabilit: negocierea înțelegerii în condiții de egalitate; ratificarea înțelegerii – aspect de importanță esențială – care în cazul „protocolului” în discuție a lipsit; schimbarea instrumentelor de ratificare, care nu a avut loc pentru că acestea au lipsit; potrivit normelor internaționale, protocolul nu a avut cum să intre în vigoare, el neputând să se bucure de recunoaștere internațională.

Din punct de vedere al dreptului internațional, atât Protocolul referitor la precizarea parcursului liniei frontierei de stat între Republica Populară Română și Uniunea Republicilor Socialiste Sovietice care stipula că Insula Șerpilor intră în cadrul U.R.S.S. (semnat la Moscova la 4 februarie 1948), cât și procesul verbal de predare-primire a insulei (semnat la 23 mai 1948, de Eduard Mezincescu, ca reprezentant al Ministerului Afacerilor Străine) sunt nule, ab initio,și au un caracter ilicit, deoarece nici guvernul României nu putea încălca prevederile Constituției țării, și nici Uniunea Sovietică nu putea modifica linia frontierelor României, cu atât mai puțin prevederile Tratatului de pace de la Paris, din 10 februarie 1947, ratificat chiar de ea la 29 august 1947, care stipulau clar că această insulă stâncoasă aparține României.

Ca urmare, Insula Șerpilor, inclusă ilegal și deținută ilegitim de U.R.S.S. și apoi, după disoluția sa, de Federația Rusă, a fost „transferată”, tot ilegal, Ucrainei, în posesia căreia se află în prezent, în pofida oricăror tratate și reglementări de drept internațional6.

După evenimentele din decembrie 1989, poziția României față de Insula Șerpilor a fost ridicată la cel mai înalt nivel, cu prilejul vizitei efectuate de președintele României la Moscova, în vederea semnării Tratatului de bună vecinătate, colaborare și amicițiecu marele stat din răsărit.Deși președintele Gorbaciov s-a „angajat să studieze problema cu obiectivitate în vederea degajării unei soluții convenabileambelor părți”7, dispariția U.R.S.S. a transferat, spre rezolvare, problema guvernului de la Kiev, fiindcă în momentul de față mini-delta brațului Chilia și Insula Șerpilor aparțin Ucrainei.

La 1 decembrie 1991 Ucraina preconiza să țină un referendum referitor la independența sa, aspect normal și firesc, salutat și de țara noastră.

Dată fiind problema teritoriilor românești pe care le stăpânește această țară, Parlamentul României a adoptat, la 21 noiembrie 1991, cu unanimitate de voturi „Declarația Parlamentului României privind Referendum-ul din Ucraina de la 1 decembrie 1991″8, în care menționează fără echivoc:

Având în vedere că acest referendum ar urma să se desfășoare și pe teritoriile românești – Bucovina de Nord, Ținutul Herța, Ținutul Hotin, precum și județele din sudul Basarabiei -, Parlamentul României declară solemn că aceste teritorii au fost rupte din trupul țării iar Pactul Ribbentrop-Molotov a fostdeclarat nul și neavenit,ab initio,de U.R.S.S. la 24 decembrie 1989 și de Parlamentul României la 24 iunie 1991.

Desigur, este drepul Ucrainei să organizeze un referendum pentru indepndența sa, dar acest referendum nu poate avea valabilitate în privința teritoriilor românești anexate abuziv de fosta U.R.S.S., teritorii care nu au aparținut niciodată Ucrainei și sunt de drept ale României (…).

Parlamentul României declară solemn că referendumul organizat de autoritățile de la Kiev în teritoriile românești încorporate cu forța în cadrul fostei U.R.S.S.(… ) este nul și neavenit, precum și consecințele acestuia (… ).

Parlamentul României cere parlamentelor și guvernelor tuturor statelorcare vor recunoaște independența să declare expres că această recunoaștere nu se extinde asupra teritoriilor românești menționate.

Parlamentul României se pronunță pentru începerea unui dialog cu Parlamentul de la Kiev în vederea examinării împreună a problemelor (…).

Parlamentul României – se arată în finalul Declarației sale – solicită Guvernului țării să înceapă de urgență negocieri cu autoritățile de la Kiev în problema teritoriilor românești anexate cu forța de U.R.S.S.9„.

Din rațiuni politice,Tratatul bilateral româno-ucrainean,semnat la Neptun, la data de 2 iunie 1997 de echipa Adrian Severin-Petre Roman, aprobat de Parlament și promulgat de președintele Emil Constantinescu, a recomfirmat, practic, consecințele Pactului Molotov-Ribbentrop, atribuind Ucrainei, ca succesor al U.R.S.S., suveranitatea asupra sudului și nordului Basarabiei (Bugeacul și Hotinul), a nordului Bucovinei, Ținutului Herța, nordului Maramureșului (fost cehoslovac în perioada interbelică) și Insulei Șerpilor.

În Anexa la Tratatul bilateral româno-ucrainean, se stipula că în termen de doi ani, prin negocieri, părțile vor căuta să soluționeza statutul Insulei Șerpilor (stâncă sau insulă), în funcție de care urma să se delimiteze limitele platoului continental și ale zonelor economice exclusive la Marea Neagră. .

În context, menționăm că în perioada 1998-2004 au avut loc nu mai puțin de 34 de runde de negocieri între România și Ucraina pentrudelimitarea platoului continental și a zonelor economice exclusive la Marea Neagră, în urma cărora nu s-a ajuns la niciun consens, Ucraina negând nu numai orice drept al României asupra insulei (pe care aceasta nici nu îl ceruse), dar pretinzând și apele teritoriale ale acesteistâncinelocuite cu platoul continental aferent (care s-ar fi întins până la Sulina și Constanța) și catalogînd orice referire precisă a Bucureștiului la frontiera maritimã drept „pretenții teritoriale”, fapt ce a obligat țara noastră să se adreseze Tribunalului Internațional de la Haga.

La 13 septembrie 2004, Agentul României la Curtea Internaționalã de Justiție de la Haga (C.I.J.), Bogdan Aurescu, a semnat Cererea de sesizare a C.I.J. pentru declanșarea procesului privind acest contencios.

La rândul ei, Ucraina a cerut Curții Internaționale de Justiție o suprafață de platou continental și zonă economică exclusivă de două ori mai mare decât cea cerută de fosta U.R.S.S. în negocierile cu România din perioada 1967/1987.

După analize aprofundate și deliberări laborioase, la 3 februarie 2009, Curtea Internațională de Justiție, principalul organ judiciar al O.N.U., a reținut faptul că Insula Șerpilor nu poate fi considerată un punct de bază pentru delimitarea platoului continental.

Ca urmare, prin decizia Curții Internaționale de Justiție de la Haga, România a obținut o suprafață de 9.700 kmp, ceea ce reprezintă 79,34% din aria de 12.000 kmp de platou continental asupra căreia avea pretenții justificate.

Pe blogul Roncea.Ro găsiți 24 de materiale sau referiri la lucrările profesorului Traian-Valentin Poncea și alte 11 pe site-ul Ziaristi Online. Redăm aici un capitol despre drepturile și din istoria României uitate (de către actualele autorități) – Insula Șerpilor (o documentare cu circa opt ani de publicistică pe această temă, AICI).

CITIȚI ȘI:

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2017/07/07/povestea-predarii-insulei-serpilor-de-catre-conducerea-comunista-a-romaniei-catre-urss-foto-video/

Note:

1Articolul IV al Tratatului nu nominaliza expres Insula Șerpilor, dar prevederile sale se refereau, indirect și la această bucată de uscat situată în proximitatea Gurilor Dunării.

2După ce anexase, în 1812, brațul Chilia, Rusia a ocupat, în 1826, și brațul Sulina, iar în 1829, Sf. Gheorghe, cu toate insulele, stabilind frontiera cu Imperiul Otoman la sud de Delta Dunării.

3Protocol referitor la precizarea parcursului liniei frontierei de stat între Republica Populară Română și Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste, Anexa II. Vezi, în detaliu, în:*** Republica Socialistă România. Ministerul Apărării Naționale. Comandamentul Trupelor de Grăniceri. Culegere de Tratate, convenții, acorduri, înțelegeri și protocoale încheiate între Republica Socialistă România și Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste privind regimul frontierei de stat, București, 1977, pp. 11-12; Bazil Ștefan,Statutul politico-juridic al Insulei Șerpilor, București, articol în cotidianul România liberă”, nr. din 12 martie 1997, p. 5.

4Având în vedere faptul că Insula Șerpilor nu a aparținut niciodată Uniunii Sovietice, ci, doar pentru o perioadă scurtă de timp, Rusiei Țariste, ea nu îi putea fi „înapoiată”.

5***Republica Socialistă România. Ministerul Apărării Naționale. Comandamentul Trupelor de Grăniceri. Culegere de Tratate, convenții, acorduri, înțelegeri și protocoale încheiate între Republica Socialistă România și Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste privind regimul frontierei de stat (nr. 44), p. 13.

6Dominuț Pãdureanu, Insula Șerpilor și implicațiile statutului său juridic, în„Revista Fundației Colegiului Național de Apărare,Anul VI/2000, nr.1, p. 60.

7Dominuț I. Pădureanu, Insula Șerpilor, Documentar, în„Revista istorică,Serie nouă, Tom VI, nr. 9-10/1995, București, Editura Academiei Române, 1995,p. 842.

8Idem, Insula Șerpilor și implicațiile statutului său juridic,în Revista Fundației Colegiului Național de Apărare, anul VI, nr. 1, p.60.

9Vasile Diacon, Reîntregirea. Basarabia, Bucovina și Insula Șerpilor în dezbaterile Parlamentului României, Iași, Editura Unirea, 1992, p. 109.

07/01/2021 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Ceaușescu plănuia să sece Delta Dunării

 

 

 

Delta Dunării - Wikipedia

 

 

 

 

 

Delta Dunării în comunism

 

 

 În timpul războiului lipovenii din Delta Dunării fuseseră de mare folos URSS care se folosea de ei pentru a introduce spioni, materiale de propagandă şi chiar arme. Pentru acest ajutor ei sperau că Uniunea Sovietică să anexeze acest teritoriu.

Pe fondul agitaţiilor  populaţiei lipoveane din Deltă, care cerea unirea cu  URSS, în 1946 a fost trimis în Tulcea, pentru aplanarea conflictului, Nicolae Ceauşescu.

Ceaușescu a inspectat rapid comunităţile de lipoveni, a restructurat organizaţiile locale ale Partidului Comunist şi a reuşit să liniştească spiritele relativ uşor, deoarece lipovenii nu aveau nici o organizaţie puternică care să ceară desprinderea Deltei de România.

Totuși, după terminarea războiului, contrar tratatului de pace semnat în 1947 la Paris, Rusia a ridicat  pretenţii teritoriale abuzive asupra unor porțiuni din Delta Dunării care nu fuseseră prevăzute în respectivul tratat .

La 4 februarie 1948 s-a semnat la Moscova un protocol între prim ministrul Petru Groza şi ministrul de externe al URSS, Viaceslav Molotov, prin care ”Insula Şerpilor, situată la Marea Neagră la răsărit de Gurile Dunării intra în componenţa URSS”(art.1,lit.b).

Tot în acest protocol s-a stabilit trecerea la ruşi a şapte insule româneşti din Deltă (Coasta Dracului, Dalerul mare şi mic, Maican Limba şi Şerpilor).

Linia de frontieră a fost stabilită prin canalul şi Golful Musura, când reprezentanţii ministerelor de externe a celor două ţări au semnat la 25 noiembrie 1948 un proces verbal la bordul unei şalupe sovietice.
La 23 mai 1948 s-a semnat chiar pe Insula Şerpilor un proces verbal de predare a  insulei către URSS :

“Noi, subsemnaţii Nikolai Pavlovici Sutov, prim secretar de ambasadă, în calitate de reprezentant al Ministerului Afacerilor Străine al Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste şi Eduard Mezincescu, ministru plenipotenţiar, în calitate de reprezentant al Ministerului Afacerilor Străine al Republicii Populare Române, în virtutea şi executarea protocolului sovieto-roman semnat la Moscova la 4 februarie 1948, am încheiat prezentul proces-verbal, constatând că astăzi la ora 12, insula Şerpilor sau Zmeinoi, situată în Marea Neagră, la 45 grade, 15 minute, 18 secunde latitudine nord şi 30 de grade, 19 minute, 15 secunde latitudine est de Greenwich, a fost înapoiată Uniunii Sovietice, de către Republica Populară Romană şi încadrată în teritoriul Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste.

Prin semnarea acestui proces verbal s-au îndeplinit formele legale de predare a insulei, făcut pe insula Zmeinoi în 2 exemplare, fiecare în limbile rusa şi română,28 mai 1948.”

La propunerea lui Gheorghe Gheorghiu Dej, la 27 septembrie 1961, s-a semnat la Bucureşti un tratat prin care s-a oficializat regimul frontierei româno-sovietice.

Din punct de vedere juridic aceste  tratate şi protocoale nu aveau nici o valoare, fiind nule, deoarece nu au fost niciodată ratificate de parlamentele celor două ţări.

Totuşi România a  renunţat legal la aceste teritorii la 2 iunie 1997, atunci când a semnat tratatul de frontieră româno-ucrainean (fără îndelungi negocieri) condiţie obligatorie pentru aderarea României la NATO.

După anul 1950, în Deltă  şi în întreaga Românie, a început marea colectivizare.

 Bărcile şi sculele de pescuit ale pescarilor au fost naţionalizate, iar ei au devenit angajaţi la secţiile piscicole nou  înfiinţate, pescuitul a devenit principala industrie a Deltei. 

  Totodată s-a încercat exploatarea la maxim a resurselor Deltei.

Prima investiţie majoră a fost în exploatarea industrială a stufului pentru celuloză.

Astfel, s-a construit combinatul de la Chișcani-Brăila, care avea materie primă stuful din Delta, dar pentru că stuful de aici avea o cantitate mică de celuloză, s-a încercat aclimatizarea stufului Italian Arundo Donax.

În acest scop s-a preconizat construirea unei localități dedicate cercetării în domeniul stuficol, iar dacă acest proiect ar fi reuşit, există planul ca la Maliuc să se dezvolte ca un oraş cu 2.000 de oameni.

Aici s-au construit locuinţe şi laboratoare pentru inginerii însărcinați să găsească cele mai bune soluţii pentru exploatarea cât mai eficentă a stufului.  

 

 

 

 

Se scumpește Delta Dunării. Surprize și pentru pescari

 

 

     

                  Foto: Unul dintre canalele Deltei Dunării

 

 

 

 

 

Cu ai săi 2858 km, Dunărea este al doilea cel mai mare fluviul al Europei după Volga. La vărsarea fluviului în Marea Neagră se formează Delta Dunării, un teritoriu tânăr, cu o suprafață de 3446 km², care se află într-un proces de continuă expansiune.

În anul 1991, Delta Dunării, unul dintre cele mai impresionante locuri din țara noastră și din Europa, a doua ca mărime și cea mai bine conservată dintre deltele europene, a intrat în patrimonul UNESCO.

Pare bizar, dar la un moment dat, în  goana după sporirea  producției agricole, dictatorul Nicolae Ceaușescu ar fi dorit să sece Delta, terenurile care rezultau în urma desecărilor urmând să fie destinate agriculturii .

Se plănuia ca fluviul să se verse în Marea Neagră prin trei canale, vechile brațe naturale Chilia, Sulina și Sfântu Gheorghe, care urmau sa fie împrejmuite cu  diguri de beton.

După anul 1960 au început desecări masive ale unor zone importante din Delta Dunării.

Odată cu extinderea acestor exploatări, în Deltă au fost aduşi şi numeroşi muncitori din toate zonele ţării și deținuți.

Astfel, în zona Sireasa au fost desecate 70 de lacuri, iar în Pardina 130. S-au format patru incinte îndiguite şi desecate mari numite poldere: Sireasa (5480ha), Pardina (27032 ha), Carasuhat (2863 ha) şi Dunăvăț-Murighiol (2536 ha).

Mai multe lacuri au fost secate și au fost împrejmuite cu diguri înalte. Ulterior, apa a fost extrasă. Mai mult, pentru ca accesul la resurse (mai ales stuf) să se facă foarte rapid, au fost amenajate mai multe canale astfel: Canalul de centura Sfântu Gheorghe-Sulina, canalul de centura Sulina-aval Periprava, canalul Stipoc, canalul dintre lacul Puiu si lacul Erenciuc, canalul Mila 36, canalul Crisan-Caraorman, canalul Uzlina sau canalul Pardina.

În total, peste 1.000 de kilometri de canale dragate.

În tot acest timp comunităţile de lipoveni şi haholi au început să se românizeze, rămânând doar cele compacte din Mila 23, Caraorman, Sf.Gheorghe etc, comunităţi închise care gravitau în jurul Bisericii.

La 28 martie 1983 Nicolae Ceauşescu lansa “Programul de amenajare şi exploatare integrală a Deltei Dunării”.

O dată cu aceasta intra în vigoare a treia etapă de măsuri, menită să ducă la intensificarea valorificării resurselor Deltei.

  Din fericire Revoluţia din anul 1989 a stopat aceste planuri, care nu puteau duce decât la distrugerea ireversibilă a Deltei Dunării.

 https://www.tulceanoastra.ro/ delta-dunarii

https://www.shtiu.ro/e-adevarat-ca-ceausescu

20/07/2020 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Vecinii noştri dragi….ucrainenii

BUNII NOSTRI VECINI… UCRAINENII

BUNII NOSTRI VECINI… UCRAINENII

  1. In 1918 au dorit anexarea Basarabiei si doar prezenta militara a românilor a forțat retragerea acestei cereri;

  2.  în 1945 au dorit anexarea Basarabiei si doar presiunea lui Stalin a forțat eliminarea acestei pretenții;

  3.  în 1992 au participat cu trupe la războiul de pe Nistru, alături de trupele ruse împotriva celor românești, pentru a desprinde regiunea transnistreana, pe care si-o doreau atât de mult pentru ei;

  4.  din 1992 până în prezent au fost parte activa din formatul de negociere pentru regiunea transnistreana;

  5. în mod permanent au susținut poziția Rusiei si au făcut tot ceea ce este posibil ca negocierile sa fie formale si sa eșueze;

  6. cea mai mare parte a mafiei ce a condus Republica Moldova după 1991 este reprezentata de ucraineni si nu de ruși; aceștia aveau rolul clar dat de la Kiev ca Republica Moldova sa eșueze pe toate planurile; cei care au condus regiunea transnistreana, care promovează separatismul la Bălti, Cahul si Găgăuzia sunt ucraineni şi nu ruși; ucrainenii au dus o politica de distrugere a identității românești din teritoriile ocupate, mai dura chiar decât Stalin în restul imperiului;

  7.  in mod arbitrar, Ucraina deține următoarele teritorii românești: patru cincimi din Maramureșul istoric (ținuturile Apsei de Sus si de Jos, Barjavei, Izvoarele Tisei), nordul Bucovinei istorice, Bugeacul (Ismail, Cetatea Alba), Insula Șerpilor, cu toate dăruite lor de foștii sovietici

  8. timp ce câțiva ani ne-am certat pe la Haga, iar acum ei sunt foarte suparăți pe noi pentru pierderea platformei continentale;

  9.  una din problemele principale ce sta în calea reunirii celor doua state românești este tocmai Ucraina, ce manifesta o opoziție mai mare chiar decât Rusia;

  10. ea vede în aceasta reunire eventuale pretenții teritoriale ale tarii noastre asupra teritoriului ucrainean

  11. prima măsura luata de “europeniștii ucraineni” a fost aceea de a interzice limbile regionale, inclusiv limba română

  12. Crimeea nu a aparținut niciodată Ucrainei, iar ucrainenii sunt minoritari acolo; ea a fost dăruita în semn de prietenie de către Nikita Hrușciov în perioada sovietica, un gest mai mult formal si niciodată efectiv;

  13.  În Crimeea prezenta ucraineana era mai mult formala. Putin vrea de fapt înapoi ceea ce îi aparține, adică bunurile pe care le avea înainte de căsătorie. Cererea Rusiei este una normala (din perspectiva dreptului istoric si nu cel internațional) din moment ce aceasta era un inel de nunta.

  14. sper ca nu ați uitat cazurile Canalul Bastroe si nava Rostok.

     

     Este interesant sa vezi ca român, ca întreaga noastră clasa politica si toți conducătorii noștri fraternizează azi cu clasa politica ucraineană fără să vadă ca Ucraina ţine azi între granițele ei teritorii românești care totalizează încă o Republică Moldova pe care ea, Ucraina, o ocupă în mod nejustificat.

    Oare de ce nu sufla politicienii noștri români nici o vorbulița despre aceste teritorii?

     Ucraina ar trebui să se mute la ea acasă, iar
    noi ar trebui să fim mai hotărâti cu cei care ne umilesc.

 

 

Sursa: Facebook – Meritocratia

28/09/2019 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | 2 comentarii

%d blogeri au apreciat: