CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Falsificarea alegerilor din 19 noiembrie 1946, momentul legitimării dictaturii comuniste in România


Foto : Regele Mihai si Petru Groza

În 19 noiembrie 1946, comuniştii au falsificat alegerile, declarându-se învingători, moment în care a fost legitimată dictatura comunistă în România.

În 6 martie 1945 are loc instaurarea Guvernului Petru Groza. Regele Mihai I refuză să îl accepte pe Petru Groza, insistând ca acesta să colaboreze, în formarea guvernului, cu PNŢ şi PNL.

Cu toate insistenţele, sub presiunea militară sovietică, regele este nevoit să accepte numirea lui Petru Groza ca prim-ministru. Acesta formează un guvern format din comunişti.
La 9 mai 1945 a luat sfârşit războiul în Europa.

Între 17 iulie şi 2 august 1945, în cadrul Conferinţei de la Potsdam, Statele Unite ale Americii şi Marea Britanie şi-au exprimat neîncrederea în guvernele Bulgariei, României şi Ungariei, considerându-le nereprezentative.

În replică, la 6 august 1945, URSS a restabilit relaţiile diplomatice cu România. 
La 21 august 1945, la îndemnul partidelor istorice şi cu asentimentul SUA, Regele Mihai I a cerut demisia guvernului Petru Groza care, contrar prevederilor constituţionale, nu s-a conformat.

Regele a declanşat „greva regală”, refuzând să mai semneze decrete, legi şi alte documente oficiale.

Guvernul, ignorând prerogativele regelui şi convenienţele politice, în mod abuziv a continuat să rămână la putere.

Cele două puteri aliate nu au oferit sprijinul pe care Regele îl aştepta, astfel că Guvernul Groza nu a putut fi dat jos.

În perioada 16-26 decembrie 1945 are loc la Moscova Conferinţa celor trei mari puteri.

În final, se hotărăşte trimiterea unei comisii la Bucureşti, formată din reprezentanţi ai SUA şi ai Marii Britanii, care să convingă Guvernul Groza să accepte includerea a doi reprezentanţi ţărănişti şi liberali.

Aflând de această decizie, Regele Mihai I îşi întrerupe greva şi exilul (căci, între timp, se refugiase) la Sinaia şi se întoarce în Bucureşti. 
La 7 ianuarie 1946, au fost cooptaţi în guvern, ca miniştri de stat fără portofoliu, Emil Haţieganu (PNŢ) şi Mihail Romniceanu (PNL), fapt care, fără a aduce nici o modificare modului de guvernare, a fost de natură să liniştească puterile occidentale, de altfel conştiente că nu au asigurat cu nimic dreptul românilor la autoguvernare.
La 6 februarie 1946, ca urmare a acestui „surogat de înţelegere” cu partidele istorice, SUA şi Marea Britanie au recunoscut Guvernul României.
Greva regală încetează. Din păcate, acţiunile MS Regelui Mihai I, susţinut de partidele istorice, nu şi-au atins ţinta, acesta, alături de partidele democratice fiind, în final, înfrânt de comunişti şi URSS.
Comuniştii încep o campanie electorală plină de abuzuri şi acte de violenţă.

Rezultatul alegerilor, favorabil guvernului, a fost obţinut în culise, prin fraudă şi prin desconsiderarea celor mai evidente probe. În 19 octombrie 1946 au loc alegerile.

Rezultatele comunicate oficial au fost: Blocul Partidelor Democratice, reprezentându-i pe comunişti şi sateliţii lor, 78,45% şi 347 de mandate; Partidul Naţional Ţărănesc – 12.62% şi 33 de mandate; Uniunea Populară Maghiară – 9,84% şi 29 de mandate; Partidul Naţional Liberal – 4,72% şi trei mandate.

În realitate, PNŢ, ducându-şi campania electorală în numele unui anticomunism intransigent şi „contra partidelor româneşti care servesc tendinţele comuniste”, a polarizat marea masă a alegătorilor şi a totalizat peste 70% din voturi.
Rezultatele alegerilor au confirmat intrarea României pe orbita Uniunii Sovietice și apartenența ei efective la blocul răsăritean odată cu izbucnirea Războiului Rece.

Pe 19 noiembrie, cele trei partide de opoziței: Partidul Național Liberal, Partidul Național Țărănesc și facțiunea lui Constantin Titel Petrescu desprinsă din Partidul Social Democrat, au protestat în mod oficial, acuzând guvernul Groza de falsificarea votului. Miniștrii fără portofoliu, Mihail Romniceanu (PNL) și Emil Hațieganu (PNȚ), au demisionat la scurtă vreme după anunțarea rezultatelor oficiale.
Din păcate, rezultatul oficial al alegerilor s-a bucurat de recunoaşterea membrilor Comisiei Aliate de Control şi, în acest context, la 1 decembrie 1946, Regele Mihai I a deschis noul Parlament.

În acea zi, Petru Groza a inaugurat şedinţele noului Parlament unicameral al României. 
În lunile care au urmat, comuniștii și-au concentrat acțiunile pe reducerea la tăcere a opoziției și pe câștigarea monopolului puterii.

 

 

Tamadau – arestarea unui grup de fruntasi national-taranisti, care ar fi incercat sa paraseasca clandestin tara (14 iulie 1947).

 

Între anii 1944 – 1947, Partidul Comunist Român a folosit toate metodele posibile pentru acapararea puterii, inclusiv represaliile. Împotriva opoziţiei reprezentate de PNŢ, PNL şi PSDI s-au pus la cale diversiuni, provocări, dar şi măsuri ofensive cu caracter militar care să ducă la suprimarea acestora.

În vara anului 1947, Afacerea Tămădău a asigurat pretextul pentru arestarea si eliminarea din viața politică a conducatorilor țărăniștilor și liberalilor, si interzicerea PNT si PNL în mod oficial, după punerea sub acuzare a lui Iuliu Maniu și a altor lideri PNŢ şi judecarea acestora într-o mascaradă de proces.

 

 

 

  CITITI SI:

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2013/08/04/cum-s-au-instaurat-regimurile-comuniste-in-europa-centrala-si-de-est/

 

 

 

 

13/04/2016 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , | Un comentariu

Un plan de comunizare a Romaniei intrat spre sfârșitul lunii martie 1945 în posesia Serviciului secret american (O.S.S., Office of Strategic Studies)

Planul în 10 puncte de comunizare a țării primit de un grup de comuniști români din partea unui emisar al Moscovei (7 martie 1945):

(A) Desăvârșirea reformei agrare prin confiscarea marilor moșii și ruinarea moșierilor.

(B) Desființarea armatei în forma ei actuală și crearea unei armate noi din diviziile „Tudor Vladimirescu“ și „Avram Iancu“ (ultima este încă în Rusia) ca și din toți ofițerii care activează acum pe teritoriul sovietic.

(C) Lichidarea tuturor băncilor prin atacuri împotriva Partidului Național Liberal, ai cărui membri sunt proprietarii celor mai multe dintre ele.

(D) Micile gospodării țărănești trebuie desființate pentru a-i lipsi pe țăranii mici proprietari de pământ de mașini și vite. Aceasta va deschide calea spre absorbirea lor în sistemul colectivist.

(E) Abdicarea Regelui și exilul Familiei Regale.

(F) Suprimarea treptată a firmelor de import-export, care fac afaceri cu S.U.A., Marea Britanie și îndreptarea exportului României spre Uniunea Sovietică și țările de sub dominația sovietică.

(G) Suprimarea partidelor istorice, prin arestarea, uciderea și răpirea membrilor lor.

(H) Crearea unei organizații de poliţie, întemeiată pe o „ miliție populară“ de tipul NKVD.

(J) Îndreptarea populației rurale spre industrie. Dezvoltarea întreprinderilor de industrie în România.

(K) Nici unui străin, cu excepția celor din țările de sub influența sovietică, nu i se va permite intrarea în România.

Detaliile celor două planuri pe 5 ani vor fi date Anei Pauker în decurs de o lună.

Evaluarea raportului (31 martie 1945)

[…] Un informator neverificat declară că la 7 martie un grup de opt comuniști, incluzând pe Ana Pauker și trei români ca și patru ruși s-au întâlnit la București pentru a discuta un plan de comunizare a țării despre care se spune că a fost prezentat de Gheorghi Dimitrov, președintele Partidului Comunist Bulgar și fost secretar al defunctului Komintern.

Procesul inițial de transformare a României într-o societate comunistă se spune că este subiectul planului de trei ani și el va fi urmat de două planuri succesive de cinci ani, pe care d-na Pauker se așteaptă să le primească în aprilie.

Acest plan a intrat spre sfârșitul lunii martie 1945 în posesia unuia dintre serviciile secrete americane (O.S.S., Office of Strategic Studies), care l-a considerat mai curând ca fiind un produs al temerii de comunism a celor mai mulți români.

Totuși, în următorii ani cele mai multe puncte ale acestui plan s-au concretizat prin măsurile luate de regimul comunist din România.

Surse :  Bogdan Murgescu, Istoria României în texte, București, Editura Corint, 2001, p. 358-359 via Historia si  

17/10/2014 Posted by | DIVERSE | , , , , , , , | Lasă un comentariu

   

%d blogeri au apreciat: