Un reporter american scria in National Geographic despre România anului 1913

 

Tricolorul românesc, drapelul unui regiment escortat de cinci soldaţi, sub comanda unui ofiţer.

Cum erau văzute România şi ambiţiile ei de dincolo de ocean*)

 

La începutul secolului XX, harta Europei răsăritene se modifica rapid în urma dezintegrării Imperiului Otoman şi a dominoului cu frontiere jucat de marile puteri.

Puţini oameni ştiau despre existenţa tînărului stat român.

National Geographic a ales momentul potrivit pentru a prezenta cititorilor o ţară care tocmai ieşise din mlaştinile istoriei, intrând direct în iureşul torentului.

Autorul, Frederick Moore, descrie succint filmul evenimentelor.

Odată cu creşterea presiunii Rusiei asupra Peninsulei Balcanice, principatele au căutat vremelnic protecţia fraţilor întru ortodoxie de la răsărit pentru a se opune dominaţiei otomane.

O joacă cu focul, remarcă autorul.De nouă ori, armatele ruseşti au traversat Moldova şi Valahia mărşăluind împotriva turcilor şi aproape de tot atâtea ori românii – şi alte popoare balcanice – au fost salvaţi de ocupaţia rusească la intervenţia altor puteri europene, uneori chiar prin forţă.

Întărirea Rusiei în Balcani nu era dorită îndeosebi de Anglia, care, din acest motiv, susţinea Turcia, preferând nişte principate româneşti divizate şi vasale otomanilor, decât transformate în avanpost rusesc.

Totuşi, sfidând voinţa sultanului şi a marilor puteri, Moldova şi Valahia s-au unit în 1859 sub numele de România.În 1866, deoarece, din cauza rivalităţilor, nu s-a putut menţine niciun domn român, a fost ales prinţul Carol de Hohenzollern-Sigmaringen.

Alegerea lui nu a fost validată de Conferinţa de la Paris. Sfătuit de Bismarck, tânărul de 27 de ani s-a dus direct la Bucureşti, unde „de atunci guvernează cu elegantă înţelepciune”, fiind pe placul foştilor contestatari.

De altfel, în politica balcanică nu era prima dată  când se lua o decizie ce sfida aşa-numitul Concert al Europei – remarcă Moore.Prinţul Carol a primit în Germania o educaţie militară şi a adus în ţara sa de adopţie principiile disciplinei şi guvernării. În foarte puţini ani, România a beneficiat de efectele influenţei sale.

Între altele, Carol înfiinţează o miliţie de 30.000 de oameni, instruită şi echipată. În 1877, Rusia atacă din nou Turcia, dar suferă pierderi masive. Atunci ţarul face un apel, devenit istoric, cerând prinţului Carol să treacă Dunărea pentru a veni cu armata sa în ajutorul cauzei creştine.

Românii au învins la Griviţa şi şi-au câştigat independenţa. În următorii ani, Balcanii devin scena unor confruntări teritoriale între tinerele naţiuni eliberate şi Moore consacră multe pagini complicatei ecuaţii balcanice.

Românii, latini înconjuraţi de maghiari şi slavi, ar fi dorit să ocupe teritoriile locuite de valahii din sudul Dunării.Relaţiile cu statele din jur puteau fi cu greu prietenoase: de turci abia scăpaseră, de ruşi se simţeau ameninţaţi, cu sârbii aveau litigii în Banat, în privinţa grecilor era încă vie amintirea rapacelor administraţii fanariote, ungurii erau asupritorii fraţilor din Transilvania.

Este larg prezentată relaţia complexă cu bulgarii, nu întotdeauna de adversitate. Reţinem un episod evocat de Moore, şi anume tentativa de formare a unei uniuni româno-bulgare. La scurt timp după eliberare, bulgarii le-au dat ruşilor de înţeles că nu vor să schimbe dominaţia sultanului cu cea a ţarului.

Au acţionat atât de potrivnic faţă de politica Rusiei, încât ţarul şi-a retras diplomaţii şi consilierii militari.Ruperea relaţiilor diplomatice cu Rusia a dus şi la abdicarea cneazului Aleksander.

Bulgarii au propus atunci regelui Carol al României să devină şi prinţ al Bulgariei. Dacă regele ar fi acceptat, ar fi fost realizată o uniune a Bulgariei cu România. Prudent, Carol a declinat oferta.

Câteva pagini din articol vorbesc despre „minunatele progrese ale României”, realizate într-un timp scurt, făcând din ea un partener atractiv chiar şi pentru americani.A fost instituit serviciul militar, s-au consolidat frontierele şi s-a creat o reţea de căi ferate, proiectate în scop strategic şi economic.

O cale ferată şi o reţea de drumuri au facilitat tranzitul comercial dintre Rusia şi Ungaria. A fost constituit nucleul unei flote pe Dunăre şi pe Marea Neagră.Pentru Frederick Moore, prosperitatea ţării era „evidentă”.

Solul negru, bogat, al câmpiei dintre munţi şi Marea Neagră a făcut din România una dintre cele mai mari producătoare de grâne din lume.

La poalele munţilor, se întindeau kilometri de vii.Vinul excelent făcea ca regatul să fie al cincilea exportator european. Munţii erau acoperiţi de peste 3,5 milioane de hectare de pădure, conservate cu deosebită grijă, „căci regele este un mare iubitor al pădurilor, iar exportul de arbori nu aduce cine ştie ce venit”.

Petrolul, foarte pur, era gestionat de companii private şi de stat. „Cînd Standard Oil a urmărit să preia controlul bogatelor zăcăminte româneşti de petrol, guvernul a intervenit în interesul ţării – scria autorul.

Numai după ce au introdus o clauză prin care compania nu avea dreptul să ia decizii în detrimentul firmelor româneşti i s-a permis lui Standard Oil să cumpere zăcămintele.

În câţiva ani, România a beneficiat de o amplă infuzie de capital american.”Dar există şi observaţii mai critice. Idealurile politice sânt la fel ca prin alte ţări balcanice. „Partidele se rotesc la guvernare şi spoliază banul public care cum pot. Ca urmare, nivelul de impozitare e foarte ridicat.”

În multe privinţe, românii nu îi apăreau tot atât de liberali ca bulgarii. De exemplu, fără a fi prea bisericoşi, nu permiteau misionarilor străini să predice alte religii, cum ar fi creştinismul protestant.

Spre deosebire de ei, bulgarii, devotaţi ortodocşi, tolerau misionarii americani, cărora le datorau răspândirea pe scară largă a limbii engleze.Legislaţia era prea puţin tolerantă faţă de străini şi faţă de etnii, destul de multe, de altfel.

În încheiere, Moore arată că marea aspiraţie naţională a românilor ar fi fost să vină ziua când va exista o Românie pentru toţi românii.

„Dar – spune Moore în încheiere – împlinirea acestei ambiţii pare dincolo de posibilităţi.”Este una dintre puţinele afirmaţii în care autorul s-a înşelat. Sub semnul zodiei în care evolua tânărul stat românesc, ceea ce în octombrie 1913 părea o ambiţie de neatins a devenit, numai după cinci ani, realitate.

 

 

 

 

 
„Rareori ţărani care să-şi păstreze portul naţional precum cei din România. Ţăranii români se căsătoresc foarte devreme şi ceremoniile legate de nunta ţărănească păstrează încă tradiţia furatului miresii. În unele regiuni, se pictează o floare pe zidurile casei cu fată de măritat. Priviţi ce neobişnuite sunt scutecele bebeluşilor.”

 

 

 

 

 

 

1913 – România părăsea mlaştinile istoriei pentru a intra în şuvoiul unor noi timpuri.

Printre cei 7 milioane de locuitori, alături de români,  autorul îi aminteşte pe ciangăi, greci, armeni, turci, ruşi, bulgari şi tătari.

 

 

 

Dintre locuitorii României, 4,5% sânt evrei, mai numeroşi decât oriunde în Europa. Majoritatea trăiesc în Moldova, mai ales în Iaşi.

 În general, românii sunt mai intoleranţi decât vecinii lor bulgari.

 

 

 

„Ţiganii sunt o rasă distinctă şi vorbesc limba lor. Mulţi trec la ortodoxie şi se amestecă de bună voie cu românii, dar până la 1859 mai erau împărţiţi în caste, iar unii puteau fi cumpăraţi sau vânduţi ca sclavi.”

 

 

 

 

Mai multe fotografii înfăţişează clădiri familiare: Ateneul, Palatul CEC, Stavropoleos, Palatul de Justiţie, care, după un veac, continuă să dea personalitate şi farmec Capitalei.

 

 

 

 

„Când a venit în România, regele Carol a găsit o armată fără uniforme, înarmată cu săbii şi suliţe. Educat sub comanda faimosului general german Moltke, regele Carol a ridicat armata ţării sale de adopţie la un nivel de eficienţă comparabil cu cel al oricărui stat european. Aceştia sunt ţărani veterani care au luptat în războiul ruso-turc din 1877, purtând decoraţiile câştigate la Plevna, unde soldaţii români, conduşi de prinţul Carol, regele de azi, au venit cu succes în sprijinul armatei ruse şi s-au acoperit de glorie la asaltul şi căderea redutei Griviţa”.

 

În descrierea de la 1913 abundă superlativele:

„În general, Bucureştiul este o surpriză pentru vizitatorii din alte ţări. Puţini se aşteaptă să afle în Balcani o capitală care, pe drept cuvânt, poate fi numită Micul Paris, totuşi Bucureştiul merită acest titlu. E o metropolă cu străzi largi, curate, unde pot fi găsite magazine asortate şi splendide clădiri publice; există şi bulevarde şi locuinţe superbe, care etalează, cu efect remarcabil, arhitectura tradiţională a ţării.”

 

 

 

 

„Aici este un fel de cafenea în aer liber – ceva des întâlnit iarna pe străzile Bucureştiului, unde negustorul vinde lapte fierbinte de la vaca sa. Românii sunt cumpătaţi şi, deşi au vinul lor, beau cu măsură.”

 

Text şi foto: Frederick Moore
 

* Relatare după articolul apărut în octombrie 1913. Editarea a urmărit doar comprimarea textului, sensul afirmaţiilor aparţinând exclusiv autorului.

 

 

 

De la tipărirea articolului s-au schimbat multe. Nu numai România arată altfel, dar şi revista National Geographic, inclusiv coperta. Cititorul va remarca stilul descriptiv al ilustraţiei, ochiul fotografului fiind atras mai ales de exotism şi diversitatea etnică, în timp ce textul se concentrează asupra aspectelor istorice şi politice.(Editor: Cristian Lascu – natgeo.ro/romania/istorie-ro).

 

Publicitate