CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Românii, România si identitatea noastrã româneascã. VIDEO

 

 

 

 

 

 

 

 

            Numele unei ţãri este uneori la fel de important ca şi existenţa propriu-zisã a ţãrii respective.

A se vedea cazul recent al unui stat care încã nu se poate numi oficial Macedonia.

Numele unei ţãri face oricum parte din identitatea ei şi, de cele mai multe ori, tacit, îi modeleazã destinul.

Cel puţin cu România aşa s-a întâmplat.

            România, în graniţele actuale, existã oficial de la 1946-1947, când Conferinţa de Pace de la Paris a consfinţit situaţia postbelicã. România contemporanã – denumitã şi “România Mare” – s-a format însã la 1918, când vechiului Regat i s-au alãturat Basarabia (9 aprilie), Bucovina (28 noiembrie), Transilvania, Banatul, Crişana şi Maramureşul (1 decembrie).

Aceastã Românie de dupã Primul Rãzboi Mondial a fost recunoscutã pe plan internaţional în anii 1919-1920, prin cealaltã Conferinţã de Pace de la Paris.

România, ca nucleu al statului modern, s-a constituit însã în intervalul 1859-1866, în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza şi la începutul domniei principelui Carol de Hohenzollern.

Numele oficial de România s-a folosit pentru prima oarã cam tot atunci (1862-1866), pentru teritoriul rezultat din unirea Ţãrii Româneşti (Oltenia şi Muntenia, fãrã Dobrogea) şi Moldova (partea central-apuseanã, fãrã Bucovina şi Basarabia).

Constituţia de la 1866 a consacrat statornic numele de România, pe care cucerirea, proclamarea şi recunoaşterea independenţei absolute (însoţite de alãturarea Dobrogei la statul român, în 1878), ca şi instaurarea regatului (1877-1884), l-au impus definitiv.

În mediile strãine însã, pentru încã o vreme, s-a mai apelat la numele de Valahia şi la acela de valahi, cu variantele lor din diferitele limbi.

            Datoritã acestei constituiri târzii a statului român modern şi a impunerii denumirii oficiale de România abia în a doua parte a secolului al XIX-lea, mulţi autori strãini au rãmas derutaţi în legãturã cu dualitatea numelui de Valahia-România şi valah-român.

S-a spus şi s-a scris adesea cã numele de România a fost “inventat” sau folosit pentru prima oarã de cãtre un autor grec, Dimitrie Philippide, pe la 1816, când el publica la Leipzig lucrãrile Istoria României şi Geografia României, referindu-se în linii mari la spaţiul vechii Dacii traiane.

Unii au crezut sincer cã toponimul de România a apãrut realmente ex nihilo la începutul secolului al XIX-lea, din raţiuni artificiale şi în spirit naţionalist modern.

În legãturã cu aceastã convingere se aflã şi o alta, curentã şi acum în anumite zone ale spiritualitãţii europene: valahii au fost o populaţie difuzã, disparatã şi neprecizatã în Evul Mediu, cu mai multe ramuri şi componente; dintre anumiţi valahi, s-au format în epoca modernã, odatã cu naţiunile de tip modern, românii.

Cu alte cuvinte, valahii şi românii ar fi douã popoare (etnii) predominant romanice, aflate în succesiune: întâi ar fi fost valahii şi apoi românii. Lãsãm aici la o parte, “ipotezele” tendenţioase, cu substrat politic, legate de diferenţele dintre vlahi/valahi şi volohi sau dintre moldoveni şi români, fãrã nicio bazã ştiinţificã, produs al propagandei ruseşti şi, mai ales, sovietice, însuşite şi perpetuate pânã astãzi de anumiţi “mercenari” politici, nostalgici comunişti şi setoşi de putere.

            Demolarea teoriei diferenţei dintre valahi şi români s-a fãcut în chip mai mult decât convingãtor în istoriografia românã, încã din secolul al XIX-lea, cu teoretizarea cea mai serioasã în secolul trecut, prin lucrãrile lui Nicolae Iorga, Gheorghe Brãtianu, Serban Papacostea, Adolf Armbruster, Vasile Arvinte, Eugen Stãnescu, Ştefan Ştefãnescu, Stelian Brezeanu şi ale altora.

Cu alte cuvinte, s-a demonstrat pe temeiul izvoarelor, cã românii, încã din Evul Mediu, au avut douã nume, unul dat lor de strãini (rezultat al alteritãţii, a contactului cu “celãlalt”, cu strãinul), dar nefolosit şi, cel mai adesea, necunoscut de ei şi altul dat lor de ei înşişi, acesta fiind numele de sine (rezultat al conştiinţei de sine).

Primul nume este cel de vlah, cu toate variantele sale (valah, valach, voloh, blac, oláh, vlas, ilac, ulah etc.), iar al doilea este cel de rumân/român, şi el cu anumite variante, mult mai puţine decât precedentul.

Situaţia nu este deloc ieşitã din comun, dimpotrivã, ea se întâlneşte la multe popoare: ungurii (cum le spun strãinii) se denumesc pe sine magyarok, grecii sunt cunoscuţi şi ca eleni, polonezii se cheamã şi leşi sau lengyelok, germanii sunt şi nemţi, Allemands, tedeschi, németok, dar ei se numesc pe sine Deutschen.

Un sârb este/era pentru un maghiar rác, un slovac este/era tót, un italian olász, un român oláh etc.

            În privinţa românilor, mãrturiile vechi, încã din secolele XIII-XIV, aratã clar aceastã dualitate.

Autorii strãini aratã fãrã putinţã de tãgadã cã, deşi exista în mediile externe europene şi chiar extraeuropene numele de vlah, românii se numeau pe sine rumâni, de la latinescul Romanus, în amintirea Romei, a cãrei amintire şi denumire au conservat-o peste secole.

Este de reţinut faptul cã, aşa cum au arãtat Şerban Papacostea şi Adolf Armbruster, unii dintre români au avut inclusiv în Evul Mediu conştiinţa romanitãţii lor, adicã acea convingere cã ei veneau de la Roma, cã se trãgeau din romanii, militari şi colonişti, ajunşi la Dunãre şi la Carpaţi, în Moesia şi Dacia, odatã cu stãpânirea impusã de unii împãraţi din primul secol al erei creştine, apoi de Traianus şi perpetuatã de urmaşii lui.

Aceastã idee poate fi urmãritã de la împãratul (ţarul) Ioniţã Caloian, al bulgarilor şi românilor, în corespondenţa sa cu papa Inocenţiu al III-lea, din jurul anului 1200 şi pânã spre jumãtatea secolului al XVI-lea, când cãlugãrii de la Mãnãstirea Dealu, de lângã Târgovişte, îi relatau padovanului Francesco della Valle şi însoţitorilor sãi, istoria “aşezãrii locuitorilor în aceastã ţarã”, de cãtre împãratul Traian, din ai cãrui vechi colonişti se trag românii, care “pãstreazã numele de romani”, “obiceiurile” şi “limba” romanilor.

Pãstrarea numelui de rumân/român, derivat din latinescul Romanus, pentru a denumi din interior singurul popor romanic din sud-estul Europei, este tulburãtoare şi a fost prilej de numeroase comentarii de-a lungul timpului.

În tot acest timp, popoarele romanice occidentale erau mai multe şi vecine între ele, ceea ce a dus şi la nevoia de a se distinge şi de a le distinge între ele.

Termenul de vlah are o origine destul de obscurã, dar majoritatea specialiştilor sunt de acord cã el provine de la numele unui trib celtic romanizat – Volcae – fiind apoi preluat în latinã, greacã, slavonã şi ulterior în limbile vernaculare, cu sensul de comunitate latinofonã, vorbitoare de limbã neolatinã.

Singurii vorbitori de limbã neolatinã în Evul Mediu în zona central-sud-est europeanã fiind românii, termenul de vlah (cu variantele sale) a ajuns de la finele mileniului I sã-i denomineze pe români.

Cu alte cuvinte, datã fiind inexistenţa unui alt grup neolatin la Dunãrea de Jos şi la Carpaţi, slavii, ungurii, grecii şi celelalte popoare, au ajuns sã se refere la români (priviţi drept romanici) ca fiind vlahi.

            În epoca de emancipare naţionalã, când se presupunea cã fiecare naţiune trebuia sã aibã un stat naţional care sã-i reuneascã pe toţi membrii sãi, românii aveau demult un nume pregãtit pentru ţara lor.

Nu a fost un nume inventat nici de Dimitrie Philipide, nici de paşoptişti, nici de primul domn al Principatelor Unite, Alexandru Ioan Cuza şi nici de ministrul sãu de externe, Mihail Kogãlniceanu.

Era un nume venit dintr-un trecut adânc, pe care-l purtaserã într-un fel sau altul, la un moment dat, toate alcãtuirile politice ale românilor.

Era şi numele pe care l-a avut neîntrerupt de la 1300 încoace “Ţara Româneascã”, adicã cel mai vechi stat medieval românesc, care şi-a asumat şi prin mijlocirea numelui misiunea latentã de reconstituire a unitãţii politice a poporului al cãrui nume îl purta.

 

 

Ioan Aurel Pop

Sursa: Revista Tribuna

 

 

 

Publicitate

14/04/2015 Posted by | ISTORIE ROMÂNEASCĂ | , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

ROMAN SAU …MOLDOVEAN – O DISPUTA FALSA, CARE NU AR TREBUI SA EXISTE


 

 Roman-moldovean. Etnonim, infranim, politonime


 

– Domnule Cubreacov, se pare că disputele privind numele nostru etnic sunt reluate acum. Ce părere aveţi despre acestea?

– Orice dispută este binevenită dacă urmăreşte sincer stabilirea adevărului obiectiv şi raportarea la acesta nu doar pentru raţiuni de curiozitate intelectuală, ci şi pentru o mai bună aşezare a relaţiilor dintre oameni pe temelia acestui adevăr.

Dacă vă referiţi la disputa din jurul dihotomiei Român-Moldovean, aceasta nu este chiar o simplă şi nevinovată dispută, ci, mai degrabă, un adevărat război de agresiune pe care imperialismul rus îl poartă, mai ales de la 1812 încoace, împotriva identităţii românilor din vechile teritorii ocupate ale principatului Moldovei.

Numele etnic de Român nu se află în adversitate sau opoziţie cu numele local de Moldovean

 

– Întocmai, se încearcă prezentarea moldovenilor ca fiind diferiţi de români, ba chiar în opoziţie identitară unii cu alţii…

– Numele etnic de Român nu se află în adversitate sau opoziţie cu numele local de Moldovean, pentru că aceşti termeni sunt complementari.

Cu totul alta este relaţia dintre politonimul Român şi politonimul Moldovean. Unul din foştii mei colegi din Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei,  armeanul Shavarsh Kocharyan, referindu-se la aspecte etnice, m-a impresionat, în octombrie 2005, prin capacitatea de a reda sintetic adevărul în această chestiune, fără patimă şi fără a putea fi suspectat de parţialitate.

 De la tribuna APCE, colegul meu a spus: „Se ştie că moldovenii sunt români, chiar dacă nu toţi românii sunt moldoveni.

Putem spune, de asemenea, că toţi moldovenii sunt europeni, chiar dacă nu toţi europenii sunt moldoveni.” Să recurgem la o analogie simplă: dacă te cheamă, bunăoară, Ion Popescu nu înseamnă că numele de familie Popescu şi numele mic Ion ar fi opozabili şi s-ar exclude reciproc.

Cele două nume sunt complementare şi numai împreună redau identitatea completă a persoanei. Aici funcţionează principul matrioşkăi: un nume mai larg îl cuprinde pe altul mai mic, niciodată invers. Trăim în epoca identităţilor multiple. Important este să le ordonăm corect, să facem o sinteză firească a lor şi să eliminăm orice antiteză păguboasă dintre ele.

– Ce spune ştiinţa în legătură cu numele etnice?

– Potrivit etnologiei, etnonimele sunt de mai multe feluri:

 1) endonime (nume pe care şi le atribuie reprezentanţii unei etnii ei înşişi),

2) exonime (nume pe care li le atribuie reprezentanţii altor etnii în limbile lor),

 3) infranime (nume locale sau regionale atribuite după criterii înguste),

4) ultranime (nume atribuite după criterii largi) şi

5) numele ştiinţifice şi istorice. Acestea nu trebuie confundate cu politonimele sau cu numele de state, pentru că acestea nu reiau întotdeauna sau obligatoriu numele etniei majoritare din ţara respectivă.

Politonimele american, australian, austriac, belgian, bosniac, canadian, elveţian, moldovean, monegasc, san-marinez sunt unanim acceptate cu sensul lor politic exact, nu însă şi cu sens etnic sau cu atât mai mult lingvistic. Există şi politonime obsolete, fără conotaţie etnică, cum ar fi: sovietic, otoman, iugoslav.

– Cum putem categorisi, din punct de vedere al etnologiei, numele pe care etnicii români le-au avut sau le au în diferite ţări?

– Numele pe care românii le-au primit în diferite contexte politice sau de timp pot fi împărţite în câteva categorii:

1) nume ştiinţifice: daco-români, macedo-români, megleno-români, istro-români, latini dunăreni, latini balcanici;

2) exonime,adică nume atribuite de străini potrivit tradiţiei istorice a fiecăreia dintre limbile respective: iflaci, uflaci, ulahi, bogdani, carabogdani, caravlahi în turcă, valahi, vlahi, vlasi, volohi în limbile slave ca rusa, ucraineana, polona, sârba, slovaca şi bulgara, vlahi şi moldovlahi în greacă, olahi în maghiară, ciribiri în croată, sinţari şi ţinţari în sârba veche, bolohoveni în slava veche;

 3) infranime, adică nume mici şi locale sau regionale: ardeleni, aromâni, armâni, bucovineni, dobrogeni, fărşeroţi, moldoveni, moţi, munteni, olteni, timoceni, transnistreni şi

4) ultranime: neolatini, romanici. Toate aceste categorii de nume se subordonează singurului endonim valabil, cel de Român. Este general cunoscut că românii din afara graniţelor României se numesc sau sunt numiţi în mod diferit în ţările lor de reşedinţă.

De exemplu, în Federaţia Rusă, potrivit datelor ultimului recensământ, conaţionalii noştri au fost trecuţi în anchete cu trei nume: români, moldoveni şi volohi. Acordul politic de bază dintre România şi Federaţia Rusă specifică în mod expres că părţile vor acorda asistenţă culturală conaţionalilor lor de pe teritoriul celeilalte părţi indiferent de numele de autoidentificare. Partea rusă a acceptat această formulă dat fiind că şi etnicii ruşi din România se identifică fie ca ruşi, fie ca lipoveni.

– Unul dintre exonimele cel mai des atribuite românilor de străini este cel de valah, cu variantele lui fonetice deja invocate de Dumneavoastră. De unde vine acest nume atribuit de străini?

– Se pare că acest endonim vine din germana timpurie de apus, numită şi vizigotă, şi a fost atribuit iniţial, în perioada Imperiului Roman, unui trib celtic care adoptase limba latină şi conlocuia cu triburile vizigote. Aceşti celţi se numean Volcae. Endonimul celtic volcae s-a încetăţenit în vechea germană, însemnând, deja ca exonim, orice persoană care vorbeşte o altă limbă decât germana, în special persoane latinofone.

De aici avem până astăzi numele de valah, voloh, vlah, dar şi pe cel de valon sau numele englezesc Wales pentru Ţara Galilor. Acest endonim, destul de prolific, a fost transmis în limbile slave şi greacă. Trebuie să remarc faptul că în poloneză, Italia se numeşte simplu: Włochy, adică tot un fel de Valahie sau ţară a latinofonilor. Există şi alte cazuri asemănătoare. Francezii, bunăoară, îşi au numele de la tribul germanic al francilor.

– Care e situaţia în cazul altor etnii sau popoare?

– În mod evident, cazul românilor nu este singular în Europa sau în lume. De pildă evreii, după exonimul pe care li-l atribuim în mod curent în limba română, folosesc endonimul de yehudi/yehudim, subordonându-i toate exonimele şi infranimele aflate în uz ca: aşkenazi, hazari, iudei, israeliţi, karaimi, mozaici, sefarzi, semiţi, taţi, ţafari, oliim şi altele.

Exonimele german, neamţ, aleman sau tedesc din alte limbi sunt echivalate cu endonimul deutch şi cu infranimele bavarez, şvab sau sas. Olandezii se numesc ei înşişi dutch, iar ţara lor mai are numele de Ţările de Jos în română, Pays Bas în franceză sau Netherlands în engleză, toate cu acelaşi sens.

Georgienii pun semnul echivalenţei între endonimul kartvelan şi exonimul gruzin din limbile persană, turcă şi cele slave, precum şi ultranimul ivir sau ivirean şi infranimele adjar, gurian, imerit, kahet, kolhid, meshetin, mingrel, racea, svan şi altele.

Exonimul armean, cvasigeneralizat în limbile europene, şi cel de ermen în turcă sunt echivalate cu endonimul hay, Armenia numindu-se în limba armeană Hayastan. Endonimul rrom este echivalent cu exonimele ţigan din limbile slave şi română, zingaro din italiană, gipsy din engleză, zigeuner din germană, gitano, falmenco şi calé din spaniolă, kowli din persană, asix din curdă, tsoani din ebraică, gitan, tsigane, manouche, romanichel, bohémien, sinti, gitou, babane, gean du voyage din franceză, mustalainen din finlandeză, ghajar şi nawar din arabă sau cu infranimele din limba română căldărar, cerar, lăieş, ursar, lingurar şi altele.

 Exonimul basc, cu varianta spaniolă vasco şi cele franceze basque, vascon şi gascon, s-a generalizat în toate limbile europene şi este corespondentul endonimelor eusker şi euskaldun. În acelaşi timp, limba bască este numită de vorbitorii ei nativi cu un nume diferit de cel al etniei: erdara. Polonezii mai sunt numiţi leşi, grecii – elini, iranienii – persani, ungurii – maghiari, finaldezii – suomalieni, cecenii – icikeri sau nohcii, albanezii – şkiptari, arvaniţi, arbinaşi sau arnăuţi, japonezii – niponi. Şirul ar putea continua la nesfârşit.

Poporul nostru şi-a dezvoltat o percepţie adecvată a etnonimului Român în relaţia sa cu diverse infranime cu circulaţie în spaţiul românesc

– Mă surprind că avem în limba română mai multe nume de familie care coincid cu unele nume etnice. Cum se explică aceasta?

– Eu aş dezvolta puţin întrebarea dumneavoastră. Cum se face că printre numele noastre de familie nu întâlnim şi numele Românu? Este interesant să observăm că poporul nostru şi-a dezvoltat o percepţie adecvată a etnonimului Român în relaţia sa cu diverse infranime cu circulaţie în spaţiul românesc. Această percepţie este reflectată în sistemul românesc al numelor de familie, după cum bine aţi observat.

Iniţial numele de familie au fost apelative cu statut de supranume sau, după termenul popular, de poreclă. Astfel, întâlnim nume de familie ca: Moldoveanu (în special în Muntenia şi Ardeal), Munteanu, Vlah, Vlas (în special în Moldova şi Ardeal), Ardeleanu (în special în Moldova şi Muntenia), Vrânceanu, Bârsan, Olteanu, Dobrogeanu, Moroşanu, Crişan/Crihan, Machedon.

În acelaşi timp, multe nume de familie româneşti, care au fost iniţial simple apelative sau porecle, reproduc etnonime străine, cum ar fi: Arnăut (corespondentul pentru Albanez), Cerchez, Ivireanu (corespondentul pentru Georgian), Rus/Rusu/Rusnac, Moscalu, Cazacu şi Zaporojan, Grecu, Sârbu, Bulgaru, Frâncu (corespondentul pentru Francez), Neamţu/Sasu (corespondente pentru German), Turcu/Turculeţ/Turceanu/Turcescu, Ţiganu/Ţigănaş, Tătaru/Tătăruş/Tătărescu, Ungureanu, Leahu, Mazuru (corespondente pentru Polonez), Arapu/Arăpaşu (corespondente pentru Arab), Şcheau (corespondentul pentru Slav), Jidovan (corespondentul pentru Evreu), Coman/Comănici/Comănescu (corespondente pentru Cuman), Guţu/Huţanu/Guţuleac (corespondent pentru Huţul), Litfan (corespondentul pentru Lituanian) şi altele. Numele de familie Românu însă lipseşte, pentru că nici un român nu se putea defini ca diferit de alt român pe criteriul etnic şi atunci interveneau diferenţele regionale cuprinse în infranime sau numele mici şi locale ale românilor.

– Într-adevăr, găsim atâtea nume diferite pentru unele şi aceleaşi etnii şi popoare, fără ca cineva să facă mare caz din asta…

– Important este că toţi aceşti termeni diferiţi, atribuiţi unora şi aceloraşi etnii, nu sunt opozabili. Nimănui nu-i va veni vreodată în cap ideea absurdă şi ridicolă a unor dicţionare germano-nemţeşti, gruzino-georgiene, ebraico-israelite, erdaro-basce, elino-greceşti, ruso-lipoveneşti sau ungaro-maghiare, întrucât dincolo de termenii diferiţi este vorba de aceleaşi limbi şi etnii.

 Aplicată politonimelor, ideea devine şi mai absurdă. Îşi poate cineva imagina un dicţionar elveţiano-belgian? Sau americano-canadian? Ori poate sovieto-iugoslav? E bine să readresăm aceste întrebări celor cu năstruşnica provocare a dicţionarului românesc-moldovenesc.

Etnonimul şi politonimul pot fi şi trebuie împăcate în complementaritatea lor

– Aţi adus vorba de politonime. Spuneaţi mai sus că nu toate politonimele redau numele etnice ale unor popoare…

– Cazul cel mai relevant ni-l prezintă cele 22 de state arabe: regate, republici, emirate, geamahirii. Etnic şi lingvistic vorbind, între saudiţi şi marocani, sirieni şi algerieni, libanezi şi irakieni, yemeniţi şi qatarieni nu există nici o diferenţă.

Vorbesc cu toţii o singură limbă, araba, şi sunt cu toţii un singur neam. Politic însă sunt foarte diferiţi şi nimeni nu pretinde că altcineva încearcă să-l arabizeze pe celălalt. Etnonimul şi politonimul pot fi şi trebuie împăcate în complementaritatea lor. Avem şi cazuri când un politonim diferit de un etnonim sau altul sună diferit de la o limbă la alta.

 Crestomatic în acest sens este cazul Elveţiei, numită Schweiz în germană, Suisse în franceză, Svizzera în italiană, Svizra în reto-romană,  Switzerland în engleză,  Şveiţaria în rusă şi Helvetia în latină. Sau cazul Republicii Elene, numite şi Grecia.

Politic vorbind, poţi să fii român şi să ai altă origine etnică decât cea română

– Cum stăm cu politonimele român şi moldovean şi care ar trebui să fie relaţia dintre ele?

– Confuzia apare din faptul că termenul de român este şi etnonim, iar cel de moldovean este unul din infranimele pe care şi-l atribuie românii din spaţiul vechii Moldove. Politic vorbind, poţi să fii român şi să ai altă origine etnică decât cea română, de pildă ucraineană, maghiară, germană, sârbă, rromă etc.

Totodată, politonimul de moldovean, cu drept deplin de existenţă, trebuie să li se aplice tuturor cetăţenilor Republicii Moldova, indiferent de originea lor etnică.

 Politic vorbind, moldovenii sunt de origine română, ucraineană, rusă, găgăuză, bulgară, rromă, evreiască etc. După cum elveţienii sunt de origine etnică germană, franceză, italiană sau reto-romană, vorbind patru limbi diferite şi fără să pretindă că măcar una dintre ele ar fi elveţiană, după numele ţării. Ei însă vorbesc de graiul elveţian al limbii franceze, de dialectul elveţian al germanei şi de dialectul ticinez al italienei. După cum putem şi noi vorbi de graiul moldovenesc al limbii române.

– Bine, dar în Republica Moldova etnicii români nu vorbesc un singur grai…

– Aveţi dreptate. Izoglosele dialectale româneşti nu sunt dispuse pe axa est-vest, ci pe axa nord-sud, iar Republica Moldova, se ştie, are o geografie care o înscrie tocmai pe această axă nord-sud, din Bucovina până în Dobrogea, cuprinzând eşantioane din mai multe straturi dialectale româneşti.

 Pe lângă graiurile de tip moldovenesc din zona Suceava-Iaşi, vorbite în nordul şi centrul Republicii Moldova, întâlnim în partea de sus a Transnistriei un grai de tip maramureşean, iar în sudul Republicii Moldova se vorbesc graiuri de tip muntenesc. Între toate acestea există şi multe graiuri de interferenţă sau de tranziţie, mai mult sau mai puţin diferenţiate de standardul literar. Aceste diferenţe ating uşor fondul lexical şi pronunţia, niciodată însă gramatica, care este esenţială pentru identitatea inconfundabilă a oricărei limbi.

Indiferent cum se autodefinesc etnicii români din Republica Moldova, din Ucraina sau cei din Federaţia Rusă, – români, moldoveni sau volohi, bucovineni, basarabeni, herţeni sau transnistreni – ei reprezintă o singură etnie şi vorbesc o singură limbă.

– Şi atunci cum să împăcăm identitatea noastră etnică cu cea politică? Putem fi români şi moldoveni în acelaşi timp?

– Este foarte simplu şi răspunsul derivă firesc din tot ce am spus până aici: da! Trebuie să abordăm lucrurile în spirit european, când fiecărei persoane i se lasă libertatea să se autodefinească etnic, cultural şi religios. Identităţile nu pot fi induse cu forţa, ci constatate obiectiv şi asumate în libertate. Imperiul ţarist a încercat să ne dezbine, limitându-ne identitatea etnică la specificul local, pentru a ne contrapune celorlalţi români.

 Imperiul sovietic a continuat cu o mai mare înverşunare această lucrare pentru a justifica anexarea Basarabiei. Conştiinţa etnică şi lingvistică, culturală şi religioasă a conaţionalilor noştri, ajunşi cetăţeni sovietici peste noapte, au fost puternic agresate şi deformate.

Identitatea ţine de drepturile individuale ale persoanelor, iar statele trebuie doar să ia act de identitatea obiectivă asumată subiectiv, în deplină libertate şi în cunoştinţă de cauză, de fiecare persoană. Libertatea absolută nu este singura condiţie obligatorie, pentru că aceasta nu trebuie să contrazică realitatea obiectivă, adică evidenţele.

Dacă eşti alb nu devii de culoare sau mongoloid oricât de mult a-i pretinde, dacă eşti bărbat nu poţi pretinde că ai fi femeie, dacă eşti etnic rus nu devii în mod automat german sau francez printr-o singură declaraţie, dacă eşti creştin nu te poţi declara iudeu şi viceversa, iar dacă eşti armean şi ai cetăţenie franceză nu poţi pretinde că eşti cetăţean american de origine turcă, dacă eşti moldovean de origine română nu te poţi pretinde de origine găgăuză, dacă eşti român nu te poţi pretinde chinez, iar dacă vorbeşti rusa nu poţi declara că ar fi vorba de niponă.

 Interferenţa statelor cu scopul clar de a le induce cetăţenilor o altă identitate etnică sau lingvistică decât cea obiectivă este susceptibilă de etnocid. Aplicat la Republica Moldova, îmi amintesc de declaraţiile oficiale făcute la Chişinău de observatorii din partea Consiliului Europei şi a OSCE la recensământul din octombrie 2004 prin care se arătă că în foarte multe cazuri, respondenţii au fost determinaţi de recenzori să declare mai degrabă că sunt moldoveni decât români şi că vorbesc „moldovenească”, mai degrabă decât limba română.

Adevărul este că indiferent cum se autodefinesc etnicii români din Republica Moldova, din Ucraina sau cei din Federaţia Rusă, – români, moldoveni sau volohi, bucovineni, basarabeni, herţeni sau transnistreni – ei reprezintă o singură etnie şi vorbesc o singură limbă. Războiul dintre ei este unul artificial, fiind provocat şi întreţinut de cei care nu doresc liniştea noastră.

– Poate unii provoacă acest război din motive ideologice?

– Dacă vă referiţi la „moldovenismul” antiromânesc ca ideologie de extracţie imperială rusă, da. Iar dacă vă referiţi la ideologia comunistă, mă îndoiesc. Putem să le amintim tuturor celor care urmează linia ideologică trasată de Karl Marx, cuvintele lui legate de locuitorii băştinaşi ai Moldovei: „Limba română e un fel de italiană orientală.

 Băştinaşii din Moldo-Valahia se numesc ei înşişi români; vecinii lor îi denumesc vlahi sau valahi.”. În alt loc, Karl Marx nota: „Românii din Ţara Românească – 2500000, Moldova – 1500000, Transilvania – 1486000, Banatul Timişoarei – 1085000, Bucovina – 300000, Basarabia – 896000. Total – 7767000”.

Dacă Marx nu este convingător, să vedem ce spunea  Curtea imperială de la Petersburg, în 1840, despre noi: „Moldova şi Valahia sunt ţări locuite de un popor care are o singură origine, o singură limbă, o singură Credinţă, în pofida separaţiei lor pe plan civil, ele au avut necontenit o singură soartă comună: au suferit împreună de-a lungul secolelor, purtând aceeaşi cruce grea, iar acum sorb o nouă viaţă din acelaşi izvor dătător de viaţă. Ele au acelaşi trecut, acelaşi prezent şi, bineînţeles – acelaşi viitor!” (Revista Ministerului Instrucţiunii Publice, fasculul 29, secţiunea IV, Petersburg, 1840, pagina 7).

– Vă mulţumim.


Igor Burciu

Interviu cu deputatul creştin-democrat  din R.Moldova Vlad Cubreacov in ziarul FLUX, ediţia de Vineri, nr.46, din 16 noiembrie 2007

02/06/2012 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , | 2 comentarii

   

%d blogeri au apreciat: