CELEBRA ÎNTÂLNIRE CHURCHILL- STALIN DIN 9 OCTOMBRIE 1944 CARE A DECIS SOARTA ROMÂNIEI

Churchill: „Cu România nu-mi fac prea multe probleme, aceasta este în foarte mare măsură o chestiune rusească. Să nu folosim expresia «împărțirea de sfere», americanii ar putea fi șocați“

„Acordul de procentaj” de la Moscova din 9 octombrie 1944 , a fost înţelegerea dintre Churchill şi Stalin prin care se fixau, într-o manieră neobişnuită în practica diplomatică, adică prin procente, influenţa Marii Britanii şi a Uniunii Sovietice în ţările Europei de Sud-Est.

Iosif Stalin și Winston Churchill au negociat în doi, pe 9 octombrie 1944, împărțirea Europei după înfrângerea Germaniei.

În aceeași seară a avut loc celebra scenă a șervețelului, în care britanicul a scris pe un petic de hârtie cum urmau să se împartă influențele în țările ocupate de sovietici.Bineînțeles că Stalin n-a respectat acordul, scrie https://colectionaruldeistorie.ro.

Pe 9 octombrie 1944, premierul britanic Winston Churchill sosea la Moscova. În aceeași seară, de la ora 22.00, se întâlnea la Kremlin cu dictatorul sovietic Iosif Stalin. Tema discuției era una extrem de importantă: arhitectura Europei după previzibilul și apropiatul sfârșit al celui de-Al Doilea Război Mondial. Germanii erau ca și învinși, iar acum sosise vremea să se facă aranjamentele postbelice.

De la aceste negocieri purtate la Moscova lipseau americanii, excluși deliberat de Churchill și Stalin. „Ar putea fi șocați” – s-a exprimat britanicul – de modul în care marile puteri ale Europei își negociau sferele de influență. Tot acum a avut loc și celebrul episod al procentajelor privind influența scrise pe o bucată de hârtie – unii spun că pe un șervețel.

În ceea ce-l privea pe Stalin, această împărțire a Europei era a doua la care participa în doar 5 ani. Prima avusese loc în august 1939 și se încheiase cu protocolul secret prin care Uniunea Sovietică și Germania își împărțiseră Centrul și Estul Europei.

„Episodul șervețelului” – propunerea lui Churchill de a împărți sferele de influență în Europa de Est. Stalin a acceptat de formă, dar realitatea a arătat că nu avea de gând să împartă cu nimeni controlul asupra țărilor cotropite.

Celebrul petic de hârtie cu împărțirea sferelor de influență. Churchill a vrut să-l ardă, Stalin s-a opus

La acel moment (octombrie 1944) însă, puterile occidentale nu știau încă de existența anexei secrete din tratatul Molotov – Ribbentrop. Despre documentul din 1939 s-a aflat abia un și ceva mai târziu, în timpul Procesului de la Nurnberg (vestea a fost o veritabilă bombă pusă la temelia credibilității acelui act judiciar, pentru că se dovedea că unul dintre statele judecătoare, URSS, se făcea vinovat de exact aceleași lucruri care li se imputau celor aflați în boxa acuzaților).

Stenograma discuțiilor purtate de Stalin și Churchill în octombrie 1944 poate fi stupefiantă pentru un neinițiat al modului în care decurg astfel de întâlniri. Șeful Guvernului britanic și „mareșalul Stalin” au negociat soarta Europei de Est, a Germaniei și Mării Mediterane, dar și intervenția împotriva Japoniei și chiar situația din Italia.

Rușii au avut pretenția ca și Bulgaria să fie la discreția lor exact cum fusese lăsată România și, pe parcursul discuției, s-au arătat foarte interesați de Turcia și de statutul strâmtorilor Bosfor și Dardanele.

Modul în care a decurs convorbirea despre polonezi a fost la fel de cinic ca și cel privind România, doar că aici dezbaterea a durat mai mult.
„Episodul șervețelului” a avut loc în timpul discuției, după ce Churchill i-a propus lui Stalin ca România să intre 90% în sfera de influență rusească la schimb cu Grecia, unde trebuia ca Marea Britanie să aibă 90%, iar în Iugoslavia să fie părți egale. În timp ce translatorul îi traducea lui Stalin propunerea, britanicul a luat o bucată de hârtie și a scris pe ea procentajele.

Dictatorul sovietic a luat foaia și a bifat-o. Churchill, gândindu-se să nu lase urme, ar fi cerut: “Oare nu e cinic să dispunem în această manieră de soarta a milioane de oameni? Haideți să ardem hârtia”. Stalin s-a opus: „Nu, păstrați-o!”.

Conform acestei propuneri, sferele de influență urmau să se împartă astfel:

– România: URSS 90%, Marea Britanie 10%.

– Grecia: URSS 10%, Marea Britanie 90%.

– Ungaria: URSS 50%, Marea Britanie 50%.

– Iugoslavia: URSS 50%, Marea Britanie 50%.

– Bulgaria: URSS 75%, Marea Britanie 25%.

În cursul negocierilor din zilele următoare dintre Anthony Eden, ministrul de Externe al Marii Britanii, şi Viaceslav M. Molotov, comisarul poporului pentru Afacerile Străine al URSS, procentele propuse de Churchill au fost modificate în cazul Bulgariei şi al Ungariei, Uniunea Sovietică obţinând, în cele două ţări, o influenţă cotată la 80%. Istoricii nu sunt de acord asupra semnificaţiei acestor procente.

Este, însă, evident că ele dezvăluiau ponderea pe care protagoniştii Marii Alianţe (URSS, Marea Britanie şi SUA) aveau să le deţină în fixarea destinului ţărilor cuprinse în Acordul de procentaj.

De fapt, aceste procente nu s-au respectat și aplicat niciodată.

Americanii fuseseră excluși cu totul, ceea ce, în mod evident, nu era posibil. Rușii n-au acceptat nicio altă influență sau mișcare democratică în țările pe care le-au cotropit.

România, Bulgaria, Ungaria au fost 100% sub controlul URSS. La acestea trebuie adăugate Polonia, Cehoslovacia și Germania de Est. Iugoslavia a fost singura care a scăpat, asta și pentru că rușii au pătruns doar în parte și temporar pe teritoriul său.

Subiectul Germaniei: Stalin și Churchill au căzut de acord că trebuia să moară cât mai mulți germani, iar țara să fie dezindustrializată complet

De-a dreptul șocant este modul în care Churchill și Stalin au discutat despre Germania. Cei doi au fost de acord nu doar cu împărțirea țării și distrugerea industriei sale, ci și cu ideea că trebuie să moară cât mai mulți germani. Cu regret, britanicul și sovieticul au observat că nu prea e posibil să se treacă la execuții în masă după ce țara va fi fost ocupată total, dar în schimb n-au avut nicio obiecție ca „să moară cât mai mulți pe teren”. Această opinie s-a și reflectat, dealtfel, atât în bombardamentele îndreptate împotriva civililor efectuate de aviația anglo-americană, cât și în crimele de război comise de sovietici în teritoriile germane unde au ajuns.

Ideea era ca, prin uciderea a cât mai multe milioane de germani în timpul ostilităților, să se creeze loc pentru deportarea ulterioară a comunităților alcătuite din membrii acestei etnii de pe teritoriile altor țări. Acest lucru s-a și petrecut la finalul celui de-Al Doilea Război Mondial, când minoritățile germane din Cehoslovacia, Polonia, Prusia Orientală și alte zone au fost evacuate și trimise în actualul teritoriu al Germaniei.

România a fost singura țară pe care Churchill a predat-o complet și fără pretenții, ca monedă de schimb pentru Grecia.

Harta frontului european la 15 octombrie 1944. Când Churchill și Stalin se întâlneau la Moscova, România, Bulgaria și țările baltice erau deja ocupate de sovietici, iar cucerirea Ungariei și a Poloniei erau iminente. De la aceste realități a plecat britanicul când a venit cu propunerile pentru Stalin

Motivele pentru care britanicul a procedat așa.

În istoriografia românească, momentul din 9 octombrie 1944 este pomenit adesea ca o dovadă a „trădării” anglo-americane. Churchill a folosit România ca monedă de schimb pentru Grecia.

Țara noastră a fost singura în privința căreia Churchill n-a emis absolut nicio pretenție, menționând chiar că britanicii vor fi spectatori. La schimb, solicita ca sovieticii să fie la fel în Grecia, țară care îi interesa în mod deosebit pe britanici.

Această abordare, chiar dacă facilă și cu priză la public, este însă una contestabilă din mai multe puncte de vedere.

În primul rând, la acel moment România era deja ocupată de Armata Roșie. Churchill era, înainte de toate, un politician deosebit de inteligent și un om de stat britanic pur-sânge, crescut într-o mentalitate imperială și care aplica realpolitik. El înțelegea perfect ce lume se prefigura după încheierea războiului și știa că rușii nu mai pot fi scoși din țările pe care apucaseră să le ocupe. România era una din aceste țări.

În al doilea rând, la fel ca și alți oameni de stat britanici, Churchill nu avea la inimă în mod deosebit România. Din punctul său de vedere, destrămarea Imperiului Austro-Ungar fusese o eroare la sfârșitul Primului Război Mondial. Țărișoarele central și est-europene apărute în locul acestui imperiu nu erau capabile, considera Churchill, nici să se autoadministreze prea eficient, nici să țină în frâu colosul rusesc. Așa că nu vedea de ce ar lupta acum pentru România – care era, așa cum am scris mai sus, o cauză deja pierdută.

Sovieticul și britanicul s-au ferit de americani, știind că n-ar fi de acord cu ce se discuta. Stalin a jucat teatru când Churchill i-a cerut să țină în frâu mișcările comuniste din Europa

De la stânga la dreapta: premierul britanic Churchill (al doilea), ambasadorul american Harriman (al treilea), dictatorul sovietic Stalin (al patrulea) și ministrul de Externe sovietic Molotov, în timpul Conferinței de la Moscova, din octombrie 1944. Churchill și Stalin nu l-au invitat pe Harriman la prima discuție, din 9 octombrie, când s-au și negociat sferele de influență

Churchill a început, de fapt, în acea seară de octombrie 1944, politica de „îndiguire” a comunismului care, mai târziu, va fi ridicată la rang de doctrină de președintele american Harry Truman. El a negociat cu Stalin niște margini ale expansiunii rusești: Turcia, Grecia, Germania.

Ar mai fi de remarcat câteva lucruri la această stenogramă:

1) Exhaustivitatea exprimărilor lui Churchill și reținerea lui Stalin. În realitate, e foarte probabil ca dictatorul sovietic să nu fi fost chiar așa laconic, dar discuțiile au avut loc la Moscova și cei care au consemnat convorbirea au fost gazdele sovietice.

2) Merită observat teatrul jucat de Stalin când a venit vorba despre influența pe care acesta o avea asupra mișcărilor comuniste din Europa. Churchill știa foarte bine că agenturile sovietice controlau partidele comuniste din țări precum Italia și Grecia și chiar amestecul spionilor ruși în America.

Britanicul a pus clar pe tapet problema situației din Italia și Grecia și a amintit de alegerile prezidențiale din SUA, unde simpatizanții comuniști (imigranți italieni) puteau fi influențați. Stalin s-a prefăcut neputincios, pretinzând că n-are nicio influență. Mințea și amândoi știau asta, dar mesajul fusese transmis.

3) Atât Churchill, cât și Stalin erau conștienți că americanii n-ar fi fost de acord cu acest stil de a face politică și de împărți sferele de influență în Europa. Tocmai de aceea britanicul a manevrat astfel încât ambasadorul SUA să nu participe la aceste discuții cruciale, în ciuda cererii lui Roosevelt ca acest lucru să se întâmple.

Churchill s-a angajat să-l convingă el personal pe președintele american. Stalin, care și-a arătat deja în mai multe rânduri iritarea față de SUA, a fost încântat de situație.

4) România n-a fost un caz particular la aceste discuții, nu există niciun motiv să se perpetueze teoriile conspirației și mania persecuției pe care mulți istorici și politicieni le-au încurajat de-a lungul anilor. România a fost un capitol între multe altele la negocierile din octombrie 1944 – ba, chiar un subiect mult mai mic decât cel polonez, de exemplu, unde Churchill și Stalin au dezbătut îndelung.

În fapt, pe 9 octombrie 1944 s-a derulat unul din acele episoade, ajunse din când în când la ochii și urechile publicului larg, în care cei mai puternici conducători ai lumii hotărăsc fără prea multe griji și remușcări soarta a zeci și sute de milioane de oameni.

Publicitate

9 octombrie 1944:IMPARTIREA SFERELOR DE INFLUENTA DIN EUROPA INTRE STALIN SI CHURCHILL

Primul Ministru britanic  Winston Churchill,  . Presedintele american  Franklin Roosevelt si Iosif Stalin,in timpul conferintei de la Ialta. Februarie 1945.

„Acordul de procentaj” de la Moscova din 9 octombrie 1944 ,este înţelegerea dintre Churchill şi Stalin prin care se fixau, într-o manieră neobişnuită în practica diplomatică, adică prin procente, influenţa Marii Britanii (în înţelegere cu SUA) şi a Uniunii Sovietice în ţările Europei de Sud-Est.

În memoriile sale, Winston Churchill a relatat pe larg întâlnirea sa cu Stalin, din seara zilei de 9 octombrie 1944 (discuţiile au început la orele 22.00), în cursul căreia, constatând că “ the moment was apt for business” (momentul era propice pentru tranzacţii), i-a propus dictatorului sovietic, în vederea evitării tensiunilor într-o zonă de interes pentru cele două mari puteri, următoarele procente:

România: Rusia – 90%

Alţii – 10%

Grecia: Marea Britanie – 90%

Rusia – 10%

Iugoslavia: 50% – 50%

Ungaria: 50% – 50%

Bulgaria: Rusia – 75%

Alţii – 25%

În cursul negocierilor din zilele următoare dintre Anthony Eden, ministrul de Externe al Marii Britanii, şi Viaceslav M. Molotov, comisarul poporului pentru Afacerile Străine al URSS, procentele propuse de Churchill au fost modificate în cazul Bulgariei şi al Ungariei, Uniunea Sovietică obţinând, în cele două ţări, o influenţă cotată la 80%. Istoricii nu sunt de acord asupra semnificaţiei acestor procente.

Este, însă, evident că ele dezvăluiau ponderea pe care protagoniştii Marii Alianţe (URSS, Marea Britanie şi SUA) aveau să le deţină în fixarea destinului ţărilor cuprinse în Acordul de procentaj. Până foarte de curând, am crezut că, la originea înţelegerii anglo-sovietice din octombrie 1944, s-au aflat doi factori:

a) interesul Marii Britanii de a avea controlul asupra Greciei, verigă capitală în menţinerea bazinului oriental al Mediteranei sub dominaţie britanică – dacă Armata Roşie ar fi intrat în Grecia sau Partidul Comunist ar fi luat puterea la Atena, Grecia ar fi fost pierdută pentru Marea Britanie, iar Suezul, punct de maxim interes strategic, pe drumul imperial, care lega Marea Britanie de posesiunile sale de la est de Suez, s-ar fi găsit sub ameninţarea directă a URSS, interesele de securitate ale Marii Britanii cerând, aşadar, ca Londra să împiedice o prezenţă militară sovietică în Grecia;

b) al doilea factor care a determinat Acordul de procentaj a fost incidentul survenit între Moscova şi Londra, în legătură cu prezenţa în România a grupului „Autonomous”, trimis de Special Operations Executive, o structură informativă şi de sabotaj, care ţinea legătura cu mişcările de rezistenţă din ţările ocupate sau controlate de cel de-al treilea Reich: în noaptea de 21/22 decembrie 1943, un grup de trei agenţi ai SOE, denumit „Autonomous” şi compus din Gardyne de Chastelain, Ivor Porter şi Silviu Meţianu, a fost paraşutat în România, o eroare făcând ca cei trei să ajungă în altă zonă, unde au fost capturaţi de jandarmii români (în apropiere de satul Plosca, judeţul Teleorman), la câteva ore de la aterizare (istoria acestui grup este cunoscută publicului cititor românesc din cartea lui Ivor Porter, Operaţiunea „Autonomous”, trad. George G. Potra şi Delia Răzdolescu, Bucureşti, Ed. Humanitas, 1991);obiectivul principal al Operaţiunii „Autonomous” era de a-l convinge pe Iuliu Maniu, preşedintele PNŢ şi figura cea mai importantă a opoziţiei din România, să nu ocolească Uniunea Sovietică în demersurile sale, urmărind desprinderea României de Germania şi încheierea armistiţiului cu protagoniştii coaliţiei antihitleriste. Atât opoziţia, cât şi regimul Antonescu îşi puneau speranţele în anglo-americani şi evitau contactele cu Moscova.

Loiali alianţei cu URSS, britanicii îi cereau, aşadar, lui Maniu să se adreseze tuturor protagoniştilor Marii Alianţe; deşi militari ai unei ţări cu care România era în război, membrii grupului „Autonomous” au fost trataţi excelent, fiind deţinuţi la Inspectoratul General al Jandarmeriei şi au purtat discuţii cu Eugen Cristescu, şeful Serviciului Special de Informaţii, generalul Constantin Z. Vasiliu („Piky”), şeful Jandarmeriei, şi adjunctul acestuia, generalul Gheorghe Tobescu; lui de Chastelain i s-a organizat o întâlnire cu Maniu, iar membrii grupului au fost implicaţi în comunicările radio ale mareşalului Ion Antonescu cu generalul englez Maitland Wilson, comandantul forţelor aliate din Mediterana Orientală; acest ultim fapt a provocat o mare iritare la Moscova, care, printr-un mesaj al lui Molotov către Churchill, din 30 aprilie 1944, a acuzat Marea Britanie că a stabilit o înţelegere cu regimul Antonescu „ale cărei scopuri sunt necunoscute guvernului sovietic” şi îngreunează astfel capitularea României; în consecinţă, Moscova cerea Londrei să prezinte explicaţii în legătură cu activitatea acestui grup; la 2 mai 1944, Churchill a redactat un răspuns dur la mesajul lui Molotov, dar Eden l-a atenuat pentru a nu agrava tensiunile dintre cei doi aliaţi; pentru a evita, pe viitor, apariţia unor astfel de incidente, la 5 mai 1944, au început la Londra discuţii anglo-sovietice privind delimitarea „sferei de activitate” a celor două mari puteri în Europa de Sud-Est, întemeiate pe principiul că România aparţine sferei sovietice de interese, iar Grecia celei britanice.

Aceasta era imaginea pe care am susţinut-o şi eu, până acum.

Studiul unui istoric rus – Aleksandr A. Kalinin, Convorbirile sovieto-britanice despre delimitarea sferelor de influenţă în Europa, în 1944 („Voprosî istorii”, 2009, nr. 9, p. 19-36) – aduce informaţii noi, care obligă la revizuirea acestei interpretări.

În condiţiile în care Uniunea Sovietică era percepută în cercurile anglo- americane ca o sprijinitoare a comuniştilor greci, deţinători ai mijloacelorde forţă capabile să le permită luarea puterii, guvernul britanic a fost îngrijorat de perspectiva ieşirii Greciei de sub influenţa sa.

În contextul atacurilor Agenţiei TASS împotriva guvernului grec din exil (se ştia că această agenţie reprezintă punctul de vedere al guvernului sovietic), la 16 aprilie 1944 Churchill a adresat un mesaj lui Molotov în care „a exprimat rugămintea de încetare a propagandei TASS.

Churchill a dat de înţeles că Londra este gata să recunoască interesele sovietice în România şi a propus, în fapt, Moscovei, o tranzacţie: partea sovietică să domine în România în schimbul recunoaşterii Greciei în sfera britanică de interese. «Întrucât noi dăm ruşilor conducerea în toate problemele româneşti – l-a încredinţat Churchill pe diplomatul britanic R. Leeper – pot să sper la un răspuns favorabil»” (A.A. Kalinin, op. cit., p. 20). Speranţele premierului britanic nu au fost înşelate.

 În răspunsul său din 22 aprilie 1944, V.M. Molotov „pentru prima dată a legat Grecia de România” (ibidem, p. 21). În lumina informaţiilor lui A.A. Kalinin, se constată că decizia Marii Britanii şi a Uniunii Sovietice de a încheia un acord prin care România şi Grecia să fie atribuite URSS şi, respectiv, Marii Britanii, este anterioară mesajului iritat al lui Molotov, din 30 aprilie, pe care eu însumi îl considerasem a fi fost unul din cei doi factori generatori ai Acordului de procentaj.

Cei trei”mari”la Conferinta de pace de la Postdam{ 17 iulie până pe 2 august} 1945}

autor: acad. Florin Constantiniu

sursa: Clipa- Magazinul actualitatii culturale romanesti

9 OCOMBRIE 1944: ÎMPARȚIREA SFERELOR DE INFLUENȚĂ DIN EUROPA ÎNTRE STALIN ȘI CHURCHILL

Primul Ministru britanic  Winston Churchill . Presedintele american  Franklin Roosevelt si Iosif Stalin,in timpul conferintei de la Ialta. Februarie 1945.

 

 

„Acordul de procentaj” de la Moscova din 9 octombrie 1944 ,este înţelegerea dintre Churchill şi Stalin prin care se fixau, într-o manieră neobişnuită în practica diplomatică, adică prin procente, influenţa Marii Britanii (în înţelegere cu SUA) şi a Uniunii Sovietice în ţările Europei de Sud-Est.

În memoriile sale, Winston Churchill a relatat pe larg întâlnirea sa cu Stalin, din seara zilei de 9 octombrie 1944 (discuţiile au început la orele 22.00), în cursul căreia, constatând că “ the moment was apt for business” (momentul era propice pentru tranzacţii), i-a propus dictatorului sovietic, în vederea evitării tensiunilor într-o zonă de interes pentru cele două mari puteri, următoarele procente:

 

România: Rusia – 90%

Alţii – 10%

Grecia: Marea Britanie – 90%

Rusia – 10%

Iugoslavia: 50% – 50%

Ungaria: 50% – 50%

Bulgaria: Rusia – 75%

Alţii – 25%

În cursul negocierilor din zilele următoare dintre Anthony Eden, ministrul de Externe al Marii Britanii, şi Viaceslav M. Molotov, comisarul poporului pentru Afacerile Străine al URSS, procentele propuse de Churchill au fost modificate în cazul Bulgariei şi al Ungariei, Uniunea Sovietică obţinând, în cele două ţări, o influenţă cotată la 80%.

Istoricii nu sunt de acord asupra semnificaţiei acestor procente.
Este, însă, evident că ele dezvăluiau ponderea pe care protagoniştii Marii Alianţe (URSS, Marea Britanie şi SUA) aveau să le deţină în fixarea destinului ţărilor cuprinse în Acordul de procentaj.

Până foarte de curând, am crezut că, la originea înţelegerii anglo-sovietice din octombrie 1944, s-au aflat doi factori:

 

a) interesul Marii Britanii de a avea controlul asupra Greciei, verigă capitală în menţinerea bazinului oriental al Mediteranei sub dominaţie britanică – dacă Armata Roşie ar fi intrat în Grecia sau Partidul Comunist ar fi luat puterea la Atena, Grecia ar fi fost pierdută pentru Marea Britanie, iar Suezul, punct de maxim interes strategic, pe drumul imperial, care lega Marea Britanie de posesiunile sale de la est de Suez, s-ar fi găsit sub ameninţarea directă a URSS, interesele de securitate ale Marii Britanii cerând, aşadar, ca Londra să împiedice o prezenţă militară sovietică în Grecia;

b) al doilea factor care a determinat Acordul de procentaj a fost incidentul survenit între Moscova şi Londra, în legătură cu prezenţa în România a grupului „Autonomous”, trimis de Special Operations Executive, o structură informativă şi de sabotaj, care ţinea legătura cu mişcările de rezistenţă din ţările ocupate sau controlate de cel de-al treilea Reich: în noaptea de 21/22 decembrie 1943, un grup de trei agenţi ai SOE, denumit „Autonomous” şi compus din Gardyne de Chastelain, Ivor Porter şi Silviu Meţianu, a fost paraşutat în România, o eroare făcând ca cei trei să ajungă în altă zonă, unde au fost capturaţi de jandarmii români (în apropiere de satul Plosca, judeţul Teleorman), la câteva ore de la aterizare (istoria acestui grup este cunoscută publicului cititor românesc din cartea lui Ivor Porter, Operaţiunea „Autonomous”, trad. George G. Potra şi Delia Răzdolescu, Bucureşti, Ed. Humanitas, 1991);

Obiectivul principal al Operaţiunii „Autonomous” era de a-l convinge pe Iuliu Maniu, preşedintele PNŢ şi figura cea mai importantă a opoziţiei din România, să nu ocolească Uniunea Sovietică în demersurile sale, urmărind desprinderea României de Germania şi încheierea armistiţiului cu protagoniştii coaliţiei antihitleriste.

Atât opoziţia, cât şi regimul Antonescu îşi puneau speranţele în anglo-americani şi evitau contactele cu Moscova.

Loiali alianţei cu URSS, britanicii îi cereau aşadar lui Maniu să se adreseze tuturor protagoniştilor Marii Alianţe; deşi militari ai unei ţări cu care România era în război, membrii grupului „Autonomous” au fost trataţi excelent, fiind deţinuţi la Inspectoratul General al Jandarmeriei şi au purtat discuţii cu Eugen Cristescu, şeful Serviciului Special de Informaţii, generalul Constantin Z. Vasiliu („Piky”), şeful Jandarmeriei, şi adjunctul acestuia, generalul Gheorghe Tobescu;

lui de Chastelain i s-a organizat o întâlnire cu Maniu, iar membrii grupului au fost implicaţi în comunicările radio ale mareşalului Ion Antonescu cu generalul englez Maitland Wilson, comandantul forţelor aliate din Mediterana Orientală; acest ultim fapt a provocat o mare iritare la Moscova, care, printr-un mesaj al lui Molotov către Churchill, din 30 aprilie 1944, a acuzat Marea Britanie că a stabilit o înţelegere cu regimul Antonescu „ale cărei scopuri sunt necunoscute guvernului sovietic” şi îngreunează astfel capitularea României;

în consecinţă, Moscova cerea Londrei să prezinte explicaţii în legătură cu activitatea acestui grup; la 2 mai 1944, Churchill a redactat un răspuns dur la mesajul lui Molotov, dar Eden l-a atenuat pentru a nu agrava tensiunile dintre cei doi aliaţi;

pentru a evita, pe viitor, apariţia unor astfel de incidente, la 5 mai 1944, au început la Londra discuţii anglo-sovietice privind delimitarea „sferei de activitate” a celor două mari puteri în Europa de Sud-Est, întemeiate pe principiul că România aparţine sferei sovietice de interese, iar Grecia celei britanice.

Aceasta era imaginea pe care am susţinut-o şi eu, până acum.
Studiul unui istoric rus – Aleksandr A. Kalinin, Convorbirile sovieto-britanice despre delimitarea sferelor de influenţă în Europa, în 1944 („Voprosî istorii”, 2009, nr. 9, p. 19-36) – aduce informaţii noi, care obligă la revizuirea acestei interpretări.

În condiţiile în care Uniunea Sovietică era percepută în cercurile anglo- americane ca o sprijinitoare a comuniştilor greci, deţinători ai mijloacelorde forţă capabile să le permită luarea puterii, guvernul britanic a fost îngrijorat de perspectiva ieşirii Greciei de sub influenţa sa.

În contextul atacurilor Agenţiei TASS împotriva guvernului grec din exil (se ştia că această agenţie reprezintă punctul de vedere al guvernului sovietic), la 16 aprilie 1944 Churchill a adresat un mesaj lui Molotov în care „a exprimat rugămintea de încetare a propagandei TASS.

Churchill a dat de înţeles că Londra este gata să recunoască interesele sovietice în România şi a propus, în fapt, Moscovei, o tranzacţie: partea sovietică să domine în România în schimbul recunoaşterii Greciei în sfera britanică de interese.

«Întrucât noi dăm ruşilor conducerea în toate problemele româneşti – l-a încredinţat Churchill pe diplomatul britanic R. Leeper – pot să sper la un răspuns favorabil»” (A.A. Kalinin, op. cit., p. 20).

Speranţele premierului britanic nu au fost înşelate.

În răspunsul său din 22 aprilie 1944, V.M. Molotov „pentru prima dată a legat Grecia de România” (ibidem, p. 21).

În lumina informaţiilor lui A.A. Kalinin, se constată că decizia Marii Britanii şi a Uniunii Sovietice de a încheia un acord prin care România şi Grecia să fie atribuite URSS şi, respectiv, Marii Britanii, este anterioară mesajului iritat al lui Molotov, din 30 aprilie, pe care eu însumi îl considerasem a fi fost unul din cei doi factori generatori ai Acordului de procentaj.

 

 

Cei trei”mari”, la Conferinta de pace de la Postdam; ( din 17 iulie până pe 2 august 1945).

Autor: acad. Florin Constantiniu / Clipa- Magazinul actualitatii culturale romanesti