FOAMETEA, TEROAREA ȘI ȘANTAJUL – INSTRUMENTELE FOLOSITE DE COTROPITORII SOVIETICI PENTRU SUPUNEREA BASARABENILOR

Istoricul Anatol Petrencu, președintele Asociației Istoricilor din Republica Moldova, a menționat în timpul unui interviu acordat agenției de presă IPN, preluat de Timpul md., că nostalgicii perioadei sovietice ar trebui să cunoască faptul că regimul de atunci era unul bazat pe teroare, frică și șantaj, notează IPN.

La doi ani după genocidul foametei din 1946-1947, în Basarabia începea o altă dramă a țărănimii, la 6 iulie 1949 fiind organizat cel mai mare val al deportărilor, operațiune numită codificat „IUG”.

Peste 11 mii de familii, 40 de mii de persoane au fost strămutate în regiunile Kazahstanului de Sud, precum și în regiunile Altai, Kurgan, Tiumen, Tomsk.

„Al doilea val al deportărilor a avut loc în 1949 când lumea deja ieșise din foamete. Aici la fel s-a impus factorul politic și ideologic, legat de colectivizarea agriculturii. În Basarabia, în perioada interbelică, țăranii au fost împroprietăriți cu până la 6 hectare de pământ. Când a venit puterea sovietică în 40, pământul a fost naționalizat, dar lăsat țăranilor pentru a fi lucrat. În 49 s-a venit cu al doilea val de deportare, pe motiv că oamenii vizați erau așa-numiți „exploatatori sau chiaburi”.

Era invocat motivul exploatării omului de către om. Oamenii, de frica deportărilor, au scris mii de cereri pentru a intra în colhozuri. Uniunea Sovietică a fost un stat bazat pe frică și șantaj”, a spus Anatol Petrencu.

Operațiunea criminală a fost organizată în secret cu mult timp înainte de noaptea deportărilor, spune istoricul. Cot la cot cu ocupanții au lucrat băștinașii care au trecut de partea regimului.

„Rusia a câștigat războiul împreună cu aliații, cu americanii, cu Occidentul. Administratorii care au venit în Basarabia în 1944 se comportau cu aere de superioritate, de învingători. Dar comportamentul lor era departe de a fi civilizat, erau bețivi, înjurau, furau bunurile oamenilor. La fel cum face acum armata rusă în Ucraina. Imaginea ocupantului a rămas în memoria oamenilor drept una negativă. În Basarabia au existat colaboraționiști, oameni care s-au dat cu puterea sovietică și au întocmit listele deportaților. În 49 listele au fost întocmite în primării. Acești colaboraționiști nu au fost iertați. Acest fenomen era posibil pentru că erau oameni invidioși pe cei mai înstăriți”, a explicat președintele Asociației Istoricilor din Republica Moldova.

Cel de-al treilea val al deportărilor a avut loc în 1951 și a vizat, în special, elementele religioase considerate un potențial pericol la adresa regimului. Operațiunea numită codificat „Sever” a presupus strămutarea în Siberia a peste 700 de familii.

„Motivele celui de-al treilea val au fost religioase. „Martorii lui Iehova” sunt categoria de oameni care nu votează, nu acceptă serviciul miliar și sovieticii au decis să-i deporteze. Pe motivul deportării „martorilor lui Iehova” au fost incluși în liste și intelectuali, oamenii critici față de regim, rezervați față de politica regimului sovietic. Urmările acestor deportări au fost catastrofale pentru că au plecat cei mai buni gospodari. Au fost deportați oamenii care chiar și la locurile de detenție au ridicat agricultura. Nostalgicii de astăzi trebuie să cunoască aceste lucruri.

Trebuie să înțeleagă că Uniunea Sovietică a promovat o politică represivă”, a spus istoricul Anatol Petrencu.

Publicitate

KGB – un dușman de moarte al poporului român din Basarabia și Transnistria

KGB, dușmanul poporului român din Basarabia și Transnistria.

 

 

 

Analiza unui vast material factologic ne îndreptăţeşte să afirmăm că, dincolo de nuanţe şi de evoluţiile sinuoase pe care le-a cunoscut acest fenomen, esenţa regimului totalitar comunist a rămas aceeaşi: un regim bazat pe o doctrină a revanşei, dogmatic, măcinat de contradicţii interne între scopurile afirmate şi practica social-politică din viaţa cotidiană, dezumanizant şi opus libertăţii omului. Un regim care, contrar idealurilor proclamate, consfinţeşte lipsa de valoare a omului, transformat într-o abstracţie, o ficţiune. „Ideologia totalitarismului consideră fiinţele umane individuale drept instrumente, mijloace de realizare a unui proiect politic, chiar cosmic, scrie Ţvetan Todorov. Un regim care aspira, totuşi, la o valoare de model şi deci, la universalitate.

Manifestul Cominternului, adoptat la Congresul al II-lea al acestei organizaţii din vara anului 1920, sublinia în limbajul belicos al bolşevismului: „Internaţionala Comunistă consideră cauza Rusiei Sovietice ca fiind propria ei cauză. Proletariatul internaţional nu-şi va vâră sabia în teacă până ce Rusia Sovietică nu va deveni o verigă a Federaţiei republicilor sovietice din întreaga lume”.

Lenin a murit prematur, dar obiectivele globaliste au rămas: un an mai târziu de la dispariţia sa, Plenara lărgită din 1925 a Executivului Internaţionalei Comuniste a stabilit ca ţinte ale bolşevizării pe plan internaţional „crearea unui partid comunist mondial…, partidul mondial al leninismului”, şi desfăşurarea unei activităţi neîncetate pentru convingerea maselor că „epoca în care trăim, luptele economice şi politice ale clasei muncitoare nu pot fi câştigate decât conduse de un centru internaţional unic”.

Înfiinţarea CEKA s-a suprapus în linii mari cu desfiinţarea instituţiilor specifice oricărui stat mai mult sau mai puţin democratic: suprimarea libertăţii presei şi sfărâmarea aparatului de justiţie. Decretând că Rusia Sovietică trece prin împrejurări excepţionale, Lenin nu se sfia să invoce dreptul autorităţilor bolşevice de a recurge la măsuri excepţionale pentru a face faţă.

Nevoit, de pildă, să dea explicaţii publice pentru ordinul de arestare şi încarcerare a întregului personal diplomatic şi consular român, precum şi a membrilor Misiunii militare române de la Petrograd, din 31 decembrie 1917/13 ianuarie 1918, Lenin a declarat că acest act s-a produs în virtutea unor circumstanţe excepţionale, care nu sunt prevăzute în niciun fel de tratate diplomatice şi de niciun fel de cutume diplomatice.

La 11 august 1937 a fost emis Ordinul NKVD (strict secret) nr. 00485 care demara „operaţiunea poloneză”, iar o săptămână mai târziu, la 17 august, printr-o directivă a NKVD acest ordin era extins şi asupra spionilor români. Ordinul 00485 preconiza, totodată, crearea unui organ extrajudiciar special la nivel central – dvoika (numit în documente Consiliu Special al NKVD din URSS), avându-i în componenţă pe Nikolai Ejov, comisar al afacerilor interne şi comisar general al securităţii statului, şi pe Andrei Vîşinski, procuror general al URSS.

Ordinul respectiv mai prevedea modul de întocmire a dosarelor penale, asemănătoare unor albume, a căror examinare de către dvoika se făcea în lipsa acuzaţiilor, doar după listele din dosar. Operaţiunea „culăcească” şi cea împotriva „spionilor” s-au desfăşurat de fapt concomitent, troicile speciale ocupându-se de toate categoriile de persoane care intrau în sfera ordinelor lui Ejov şi erau aprobate de Biroul Politic.

Arestările în cadrul „operaţiunii române” au început chiar în luna august 1937, în fosta Republică Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească (RASSM) din stânga Nistrului, iar dosarul primului lot de acuzaţi a fost „judecat” de dvoika de la Moscova (N. Ejov-A. Vîşinski), la 12 septembrie 1937.

Potrivit datelor încă incomplete provenite din arhive desecretizate în ultimii ani, în timpul operaţiunilor de reprimare a foştilor culaci, a elementelor antisovietice şi a „spionilor români”, desfăşurate în perioada august 1937 – noiembrie 1938, în RASSM au fost arestate 6947 persoane, din care: 4886 (70,3%) au fost condamnate la moarte prin împuşcare; 2004 persoane (28,9%) condamnate la internare în Gulag; dosarele 4 57 persoane (0,8%) au fost returnate pentru a fi reexaminate.

Numai în perioada 12 septembrie 1937 – 28 martie 1938, în RASSM au fost arestate 2185 de persoane, în marea lor majoritate (2019 persoane, respectiv 92,4%) sub învinuirea de spionaj în favoarea României.

Românii basarabeni sub teroare bolşevică

În linii generale, represiunile staliniste din Basarabia sunt asemănătoare cu cele din nordul Bucovinei şi Ţinutul Herţa. Într-o primă perioadă, aceste represiuni se suprapun nu doar ca manieră de înfăptuire, dar şi în timp. Cele trei teritorii ocupate la sfârşitul lunii iunie 1940 au fost tratate încă de la început prin prisma existenței în fiecare dintre ele a unei majorități covârșitoare românești cu privirea ațintită permanent spre România.

Basarabia, ca şi nordul Bucovinei şi Ţinutul Herţa, a fost alipită URSS în urma ultimatumului sovietic adresat guvernului Regatului României la 26 iunie 1940, urmat de un al doilea ultimatum o zi mai târziu. În cel mai scurt timp, organele puterii bolşevice existente în republica autonomă moldovenească nistreană au fost extinse şi în Basarabia, iar la 2 august 1940 Sovietul Suprem al Uniunii Sovietice aproba formarea Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti (RSSM), prin „unirea” a şase judeţe basarabene şi a oraşului Chişinău cu şase raioane (din 11) ale fostei RASSM.

La 10 februarie 1941, printr-o lege specială s-a trecut de la alfabetul latin la alfabetul rus (chirilic), extinzându-se astfel şi reglementările lingvistice din fosta RASSM pe întregul teritoriu al Moldovei Sovietice. În iunie 1941, cu zece zile înainte de începerea războiului germano-sovietic şi a trecerii Prutului de către armata română, 22 643 de persoane din RSS Moldovenească, declarate elemente antisovietice sau periculoase social, au fost arestate și deportate de organele securității sovietice.

Basarabenii vor intra într-un regim de cruntă ocupație străină, care va depăși prin amploarea crimelor și a ororilor sale vechea ocupaţie ţaristă. Lipsurile generate de război erau amplificate de „politica agresivă şi de samavolniciile administraţiei sovietice revenite…, de căutare a duşmanilor de clasă… Populaţia era epuizată fizic şi dezbinată pe criterii social-economice şi naţionale”.

Selecţionaţi şi aduşi din afara Basarabiei, reprezentanţii puterii sovietice „se comportau deseori ca nişte cotropitori pe un teritoriu cucerit.

O caracteristică generală a ocupaţiei sovietice în RSSM a constituit-o discriminarea sistematică a populaţiei majoritare româneşti, fapt demonstrat şi recunoscut astăzi pe baza a numeroase mărturii şi documente de arhivă. La această discriminare generală se adăuga o a doua, între locuitorii din stânga şi cei din dreapta Nistrului, inclusiv între cetăţenii de aceeaşi etnie. „Sovieticii făceau distincţie între românii transnistreni (din fosta RASSM) şi cei basarabeni, manifestând faţă de ultimii permanent neîncredere”, scrie Veaceslav Stăvilă într-un studiu documentar având ca temă componenţa naţională a elitei din RSSM.

În prima jumătate de an de la reinstaurarea Puterii sovietice în Transnistria şi Basarabia (până la 1 februarie 1945), Direcţia de cadre a CC al PC(b)US a întărit rândurile CC al PC(b) al Moldovei cu 558 de persoane verificate de pe cuprinsul URSS, numite în posturi de instructori şi îndrumători, după cum urmează: 408 pentru munca de partid; 76 pentru activitatea de propagandă; 67 pentru munca din cadrul sovietelor; 7 pentru activitatea jurnalistică. În ceea ce priveşte organele Securităţii de Stat ale RSSM, braţul înarmat al Partidului comunist, în fapt principalul instrument de punere în aplicare a măsurilor de reprimare a românilor basarabeni şi transnistreni, distribuţia cadrelor pe criterii etnice arăta, la 1 ianuarie 1945, următoarea situaţie: 625 ruşi, 92 ucraineni. 47 evrei si doar 40 de moldoveni.

De altfel, numirea unui moldovean în fruntea KGB al RSSM s-a realizat abia în ianuarie 1989, când pe fondul acutizării relaţiilor interetnice din URSS, la conducerea secţiunilor Securităţii de Stat în republicile unionale au început să fie numite „cadre naţionale”. Cu acel prilej, rusul Gavriil Volkov, aflat în fruntea KGB al RSSM din 1979, a fost înlocuit cu moldoveanul Gheorghe Lavranciuc.

Ca măsură complementară înfiinţării Biroului CC al PC(b)US pentru RSSM, Moscova a instituit în RSSM şi funcţia de împuternicit al comisariatelor poporului pentru securitatea de stat şi, respectiv, pentru afacerile interne ale URSS. În acest post a fost desemnat generalul-maior N. A. Golubev, care a sosit în RSSM în aprilie 1945, preluând de facto conducerea unică a organelor securităţii statului şi ale afacerilor interne moldoveneşti.

Datorită neajunsurilor apărute pe parcurs, a suprapunerilor de sarcini şi a cheltuielilor supradimensionate, după patru ani de funcţionare, în 1949, Biroul CC al PC(b)US pentru Moldova a fost desfiinţat, în locul său fiind numit un Împuternicit al CC al PC(b)US pentru RSSM, cu un aparat de lucru mai redus. Pe măsură ce controlul sovietic în Basarabia s-a consolidat, Moscova a decis să închidă, cel puţin formal, reprezentanţele sale politico-administrative permanente în RSSM.

La 14 iulie 1950, printr-o hotărâre a Biroului Politic al CC al PC(b)US, Leonid Ilici Brejnev era numit în funcţia de prim-secretar al CC al PC(b) al Moldovei şi, concomitent, a fost desfiinţată funcţia de împuternicit al CC al PC(b)US pentru RSSM.

Continuarea represiunilor din timpul RASSM.

Foametea din 1946-1947

Reînfiinţarea RSSM, în 1944, a însemnat, totodată, revenirea pe scară largă la metodele de represiune experimentate în fosta RASSM. Am amintit mai înainte primul val al deportărilor din vara anului 1941. Documente de arhivă, declasificate şi publicate în ultimii ani la Chişinău, aduc la lumină dovezi elocvente despre valurile de represiuni şi deportări, precum şi despre dimensiunile acestora.

Represiunile în Transnistria şi Basarabia au fost declanşate simultan cu preluarea controlului militar al acestor teritorii de către Armata Roşie. Ele au fost organizate şi instrumentate sistematic, în fiecare localitate, într-o primă etapă de către unităţile speciale Smerş (Moarte spionilor, n.n.) ce însoţeau ofensiva trupelor sovietice, apoi de către direcţiile specializate ale securităţii de stat şi afacerilor interne care erau instalate în republică.

Iată, un exemplu, cazul fostului primar de Mălăiești Cangaş Arion Dementevici, la’14 aprilie 1944, acesta a fost arestat de către departamentul Smerş al diviziei 19 de puşcaşi sovietici, anchetat şi judecat în regim de urgenţă  sub acuzaţia de „susţinător activ al ocupanţilor româno-germani”, fără a se aduce dovezi despre eventuale crime sau alte fapte grave comise. La 22 aprilie 1944, după o înscenare sumară, a fost condamnat la moarte prin spânzurătoare şi confiscarea averii personale pentru „trădarea Patriei”. Sentinţa, conform ordinului dat de generalul-maior Lazarev, comandantul diviziei 19 de puşcaşi, a fost dusă la îndeplinire în aceeaşi zi, fostul primar fiind spânzurat în satul Mălăieşti, în prezenţa locuitorilor şi a unor militari, „în număr de 400 de persoane”.

Potrivit documentelor de arhivă, pentru a îngrozi populaţia, în baza aceluiaşi ordin dat de generalul Lazarev, trupul fostului primar a stat în spânzurătoare două zile, până la 24 aprilie, orele 24,00, când a fost înhumat la o distanţă de 2 kilometri de sat. Concomitent, a fost luată măsura deportării familiei sale,      „în concordanţă cu directiva Securităţii de Stat (GPU) a URSS”, după cum consemnează documentele.

Măsurile de reprimare s-au desfăşurat metodic, pe baza unor planuri   stabilite înainte.  În prima perioadă s-a acordat prioritate arestării „complicilor, trădătorilor şi vânzătorilor de ţară”, după cum erau calificate persoanele care colaboraseră într-un fel sau altul cu autorităţile româneşti. Totodată, noile organe de represiune au primit sarcina să întocmească „evidenţa operativă a elementelor contrarevoluţionare şi luarea în lucru operativ a acestora.

Drept urmare, numai din aprilie 1944 şi până  la sfârşitul războiului (mai 1945), organele Comisariatului poporului pentru afaceri interne al RSSM au arestat 2 911 persoane, considerate ca reprezentând „agentura inamicului”, „trădători şi complici”, majoritatea acestora fiind executate prin împuşcare. Pe parcursul întregului an 1945, numărul persoanelor arestate de organele afacerilor interne se ridica la 2 546, în majoritate calificate ca „trădători şi complici ai ocupanţi lor”.

 Separat, din aprilie 1944 până la 1 septembrie 1946, organele  securităţii de stat din RSSM desfășuraseră o şi mai amplă activitate de „demascare” şi lichidare a „duşmanilor”, arestând în total 5 402 persoane, după cum raporta la Moscova, în octombrie 1946, Iosif Mordoveţ, şeful acestor structuri.

Iosif Lavrentievici Mordoveţ (1899-1976), etnic ucrainean, născut în familia unui muncitor miner din raionul Krivoi-Rog, a activat în Armata Roşie în timpul Războiului civil, apoi în diverse organizaţii sindicale şi de partid. La 31 de ani, în 1930, în plin avânt al stalinismului, a fost recrutat de organele Direcţiei Politice de Stat (GPU) şi trimis să activeze în secţiile    raionale ale GPU-NKVD din regiunile Dnepropetrovsk, Vinniţa şi Kameneţ-Podolsk, din Ucraina.      

În 1940, după înfiinţarea RSSM, a fost numit vice-comisar al noii republici pentru afaceri interne. În timpul războiului a activat pe mai multe fronturi, fiind inclusiv adjunct al şefului unei direcţii Smerş. În 1944, a fost numit comisar al poporului pentru securitatea statului al RSSM, funcţie deţinută până după moartea lui Stalin, în 1953.

În 1954-1955, I. Mordoveţ a fost preşedinte al secţiunii KGB a RSSM, apoi trecut în activităţi secundare şi pensionat în 1956.

Pe măsură ce perioada războiului rămânea în urmă, sarcinile organelor de represiune din RSSM, sub directa îndrumare a împuterniciţilor Moscovei trimişi în teritoriu, cunoşteau o diversificare continuă, în atenţia lor intrând rând pe rând toate straturile şi categoriile sociale.

O încercare dramatică pentru populaţia Basarabiei reintrată sub dominaţie sovietică a reprezentat-o foametea din 1946-1947, care a marcat profund fizionomia unei societăţi debusolate, ajunse la cheremul unui regim atotputernic şi nemilos. Cercetările numeroase care s-au efectuat de la acel tragic episod din istoria Basarabiei converg spre concluzia că seceta puternică din vara anului 1946, un fenomen natural fără legătură cu regimul politic, s-a suprapus cu măsurile mereu restrictive şi acaparatoare luate de autorităţile bolşevice pentru secătuirea ţăranilor individuali, printr-un sistem draconic de cote şi impozite, care au lăsat satele moldoveneşti fără resurse şi fără capacitatea de supravieţuire. Consecinţele au fost devastatoare: zeci şi sute de mii de oameni, din care o mare parte copii, suferind de distrofie; apariţia în diverse zone şi localităţi a canibalismului; înregistrarea unor decese în masă datorită foametei, care au dus, conform unor estimări oficiale, la diminuarea populaţiei rurale basarabene cu 193 900 de oameni în intervalul 1 ianuarie 1947-1 ianuarie 1948, unii istorici afirmă ca au pătimit de foame și au decedat peste 300 mii de basarabeni.

Foametea din 1946-1947, desfăşurată „sub semnul secetei”, dar şi al „sistemului de cote obligatorii”, acesta din urmă având chiar „rolul decisiv”, a constituit „o experienţă traumatizantă, fără termeni de comparaţie în istoria ţinutului”, după cum scrie cercetătoarea Aurelia Pelea.

În pofida presiunilor, arestărilor, execuţiilor şi deportărilor în masă, duşmanii Puterii sovietice continuau să se manifeste pretutindeni. Către sfârşitul deceniului 1940-1950, ţăranii basarabeni reprezentau o categorie specială care „se opunea cu îndârjire politicii de înfiinţare a colhozurilor şi de lichidare a proprietăţii private”. Pentru lichidarea rezistenţei ţărănimii basarabene trebuia concepută şi pusă în aplicare o operaţiune specială, de amploare.

Operaţiunea „Iug” (Sud). Deportările din 1949.

Operaţiunea codificată „Iug” (Sud) s-a derulat în vara anului 1949, sub controlul autorităţilor politice şi cu implicarea masivă a organelor de represiune. Aceste deportări au anumite particularităţi care le individualizează. Războiul mondial se încheiase de patru ani, URSS dobândise o putere discreţionară asupra ţărilor Europei Centrale şi de Est. Represiunile din iulie 1949 nu s-au mai desfăşurat sub semnul răzbunării, al improvizaţiei şi al impulsurilor generate de precipitarea unor evenimente neprevăzute. Dimpotrivă, documentele scoase la iveală dezvăluie un scenariu planificat cu sânge rece, pregătit şi înfăptuit metodic timp de aproape şase luni.

La 17 februarie 1949, Iosif Mordoveţ informa Moscova că în evidenţele Securităţii moldoveneşti figurează 40 854 de „culaci şi alte elemente duşmănoase” care ar trebui deportate.

La 6 aprilie 1949, Biroul Politic al CC al PC(b)US aproba numărul familiilor (11 280) şi al membrilor acestora (în total, 40 850 de persoane) care urmau să fie deportate pe vecie din RSS Moldovenească în regiuni din Kazahstanul de Sud, RSS Kazahă, precum şi în ţinutul Altai, regiunile Kurgan, Tiumeni, Irkuţk şi Tomsk ale RSF Ruse.

Erau precizate, totodată, zilele şi orele în care să se desfăşoare operaţiunea (6 iulie, ora 2,00 – 7 iulie, ora 20,00).

La 28 iunie 1949, când se celebrau nouă ani de la „eliberarea” Basarabiei (iunie 1940), Consiliul de Miniştri al RSSM adoptă Hotărârea cu caracter strict secret nr. 509, la care anexează 67 de liste cuprinzând 11 342 familii (un număr mai mare deci decât cel aprobat de Biroul Politic al CC al PC(b)US), cu indicaţia de a se încredinţa Ministerului Securităţii Statului sarcina „înfăptuirii tuturor acțiunilor în legătură cu deportarea chiaburilor”.

Două zile mai târziu, Sovietul Miniştrilor de la Chişinău adopta o hotărâre suplimentară privind confiscarea averii persoanelor deportate şi responsabilitatea pentru furtul sau irosirea ei.

Să mai precizăm că, aşa cum rezultă din documentele desecretizate din arhivele KGB, la operaţiunea „Sud” au fost mobilizate 4 496 cadre din serviciul operativ, 13 774 soldaţi şi ofiţeri din unităţile Securităţii de Stat, 24 705 cadre din activul de grăniceri.

De asemenea, au fost utilizate 4 069 camioane, inclusiv 2 563 de camioane ale unităţilor Districtelor militare Carpaţi şi Odessa. în zilele de 7-8 iulie 1949, deportaţii au fost evacuaţi din RSSM spre Siberia în 30 de eşaloane, îmbarcaţi în 1 573 de vagoane.

Un ultim val de deportări din Basarabia s-a înregistrat în 1951, când, în baza unei Hotărâri a Consiliului de Miniştri al URSS şi a ordinului strict secret nr. 00193/05.03.1951 al Ministerului Securităţii de Stat sovietic, din RSSM au fost evacuate pe viaţă încă 700 de familii, învinuite că aparțin sectei iehoviste, declarată duşman al puterii bolşevice.

Alexandru Moraru în lucrarea sa victimele terorii comuniste în Basarabia.  Documentele secrete sovietice 1944/1954 a tradus din limba rusă în limba română și a publicat un număr de 304 de astfel de sentințe revizuite, care constituie un eșantion stabilit pe baze non probabiliste, ce poate servi pentru un studiu explorator.

Aparatul represiv din Basarabia

NKVD (KGB) după ocuparea Basarabiei de sovietici în 1940 au trimis peste 1200 de ofițeri și peste 3000 de grăniceri, care momentan sau postat pe Prut. Sub diferite motive nu erau lăsați românii să se repatrizeze. Ce a urmat istoriografia fixează – arestați – împușcați după legile sovietice.

După război din 1944 când s-a format departamentul securității comisar a devenit I. Mordoveți, 1944-1955, un calau sadea al popasului român din Basarabia (operația  Iug (Sud); confiscarea în 1945 a 240 mii tone de cereale pentru front, împușcarea a mii de patrioți.

După el a venit colonelul A. Procopenco, educat în tradiții staliniste a desfășurat lupta cu „dușmanii puterii sovietice”. Au mai apărut și alte priorități. Sa început din 1957-1958 lupta contra bisericii, comunismul nu dorea o altă religie și o socotea dușman al puterii.

Atmosfera în Basarabia devenise incendiară. Un exemplu servește și răscoala sătenilor ortodocși din satul Răciula unde au ieșit mii de oameni în apărarea a credinței și bisericii creștine.

Ei indignați de închiderea mânăstirii au avut adevărate lupte cu furci și topoare.

Arkadi Razorin

Fost jurist al ziarului „Gudoc” ulterior activist de partid, el a avansat în rândurile CSS-ului până la gradul de general – locotenent, iar înainte de a fi numit președinte al CSS din Moldova a exercitat funcția de șef al unei direcții regionale de securitate din Rusia.

Din ordinul KGB-ului a fost format o nouă structură și direcție operativă așa numitul „obiect 24” adică România.

O trăsătură specifică perioadei ragoziniene, a constituit-o intensificarea supravagherii tuturor relațiilor moldo-române, și, în primul rând, a celor din presă, domeniul pentru care avea o predilecție aparte. Deoarece nu poseda limba română, el a cooptat în aparatul de supraveghere a presei traducători speciali care-l familiarizau cu materialele apărute în limba română. De asemenea, în timpul lui Rogozin, a fost activizată și „munca de profilaxie” în instituțiile științifice și de cultură.

El declara la o întrunire a activului de partid ca securitate Moldova are peste 50000 de informatori.

KGB – (IFS, SIE) a Uniunii Sovietice (Federația Rusă) ne-au „fericit” cu „republica Transnistreană” și autonomia găgăuzilor.

În 1991 după declarația independenții Moldovei din efectivul CSS au plecat 78 de ofițeri. Ei au fost aranjați la posturi înalte în Rusia, Ucraina, ca mai apoi să vină în Tiraspol (generalul Iacob Pogonii, col. Vladimirov, Ivanov, Lucasov, Tatenia, Șevcenco, care au activat rețelele agenturii beloruse din Moldova în scopul destabilizării situației politice. Au adus cosacii pe capul nostru în războiul pierdut de Moldoveni în fața armatei a 14 rusă în 1992.

Presiunea serviciilor secrete a Rusiei asupra Republicii Moldova și a populației românilor din Transnistria a realizat prin multiple canale: Ambasada Rusiei unde sunt prezenți spionii lor, rezidenturile din Tiraspol și Comrat, presa plătită de ruși prin persoanele racolate  de ofițerii serviciilor secrete din Rusia.

ALEXANDRU GANENCO, colonel (r)

Material publicat de https://mazarini.wordpress.com/2016/11/24/kgb-dusmanul-poporului-roman-din-basarabia-si-transnistria/ – Secretele istoriei md.

Imaginile din cadrul Conferinţei Maia 2016. Autor: Ion Măldărescu

Bibliografie:

1. Meniei „Teroarea comunistă în RASSM (1924-1940) și în RSSM (1944-1947) Ed. Serebia. Chișinău 2012.

2. Ioan Popa „Destine friante. Patimi despre români din est. (1917-1954). Editura Academiei Române. București. 2014

3. Botnaru. A. Ganenco. Istoria serviciilor secrete (Breviar). Museum. Chișinău 2004

4. Tască. Operațiunea Română din RSS Moldovenească în Marea Teroare Stalinistă 1937-1938.

5. Ioan Popa, Luiza Popa. România, Basarabia și Transnistria. Fundația Europeană Titulescu, Centrul de studii strategice. București 2012.

Se implinesc 73 de ani de cand Stalin a ordonat deportarea in masa a elitelor românesti din Basarabia

Holocaustul rosu: 73 de ani de cand Stalin a  ordonat  deportarea elitei romanesti din Basarabia

 CALVARUL ROMÂNILOR BASARABENI

În noaptea dintre 12 spre 13 iunie 1941 începe calvarul Românilor basarabeni – Deportările în Siberia de Gheaţă.

La ora 2:30 începutul chinului a bătut la uşile miilor de oameni nevinovaţi.

Au fost  ridicaţi de  ocupantii sovietici din casele lor, românii basarabeni care formau elita societăţi acelor vremuri: intelectuali, învăţători, preoţi, angajaţi ai administraţiei româneşti de până în 1940, preoţi şi ţărani înstăriţi.

Toţi au fost manati în condiţii inumane  în vagoane de vite, în gulagurile sovietice, unde cei mai mulţi dintre ei au murit.

Peste 30 de mii de Români Basarabeni au fost duşi  in pustietatile Siberiei, de unde puţini s-au întors.

 De organizarea deportării s-a ocupat Biroul politic al CC al PC URSS. Listele cu deportaţi au fost făcute de NKVD pe bază de denunţuri, ţinându-se cont de pregătirea şi activitatea capului familiei, de averea sa şi de faptul dacă a colaborat cu Administraţia Românească.

În gările de unde au fost transportaţi, cei arestaţi au fost separaţi de familii, încărcaţi în vagoane de vite şi duşi în  lagare din Siberia,Kazahstan sau la Cercul Polar.

Ulterior, ajunşi în lagăre, aceştia au fost supuşi unor represiuni  crunte, mulţi fiind condamnaţi la pedeapsa capitală pentru “activitate antisovietică”.

Erau ridicaţi copii, bătrâni, femei, nu se ţinea cont de nimic. Logica  proastă a ocupantilor sovietici era  aceea ca dacă aveai un bou şi un car, erai antisovietic, dacă erai gospodar erai antisovietic, dacă nu erai beţiv sau  tâlhar, erai antisovietic .

 

 

Drumul spre punctele de destinaţie a durat circa două-trei săptămâni.

În plină vară apa era raţionalizată, iar ca mâncare li se  distribuia peşte sărat.

La fiecare oprire a trenului erau descărcate cadavre, care erau îngropate la repezeală,sau chiar lăsate să putrezească la marginea  caii ferate.

Un raport din octombrie 1941 arată că în Gulag, la acea dată, “din RSS Moldovenească se aflau  în colonii din RSS Kazahă (9.954 persoane), RASS Komi (352), regiunile Omsk (6.085 persoane, dispersate în 41 de raioane), Novosibirsk (5.787) şi Krasnoiarsk (470)”.

Românii deportaţi din Bucovina au fost consemnati  ca provenind din regiunile din vestul Ucrainei.

5.479 de oameni au fost au fost arestati  sub acuzatia ca ar fi fost “membri ai organizaţiilor contrarevoluţionare şi alte elemente antisovietice”.

Surse: http://mazarini.wordpress.com; FrontPress.ro