CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Revizionismul unguresc şi Vaticanul

Imagini pentru vaticanul si extremismul unguresc photos

 

Foto: Viktor Orban și Papa Francisc

 

 

 

Vaticanul şi revizionismul unguresc

De multe ori în perioada interbelică Vaticanul s-a plasat de partea ungurilor în dorinţa acestora de încălcare a Tratatului de la Trianon. Cel mai important a fost ajutorul dat Bisericii Romano-Catolice maghiare din Transilvania de a intra în posesia unor averi aparţinătoare, prin Tratatul de la Trianon, Statului Român. Averile respective constituiau patrimoniul aşa-zisului Status Romano-Catolic. Instituţia fusese înfiinţată la sfârşit de  Ev Mediu, de către deputaţii catolici din Dieta Transilvaniei, pentru a avea grijă de averile Bisericii Catolice din Principat.

În 1581 şi 1583, partea cea mai mare a averilor respective fusese donată de Regele Poloniei, care era şi principe al Transilvaniei, Báthory István şi pusă în administrarea călugărilor iezuiţi şi folosul Universităţii din Cluj, cu titlu perpetuu. În secolul al XVIII-lea, Ordinul Iezuit a fost desfiinţat. Averile Statusului, cărora li s-au adăugat noi moşii dăruite de Maria Tereza, au intrat în proprietatea Statului Austriac, administrate fiind de către o Comisie Catolică.

Odată cu înfiinţarea Dualismului Austro-Ungar, 1867, au intrat în posesia Statului Ungar. Baronul Jozsiká, preşedintele Comisiei Catolice a reînfiinţat Statusul Romano-Catolic în 1873, fără a avea nici o aprobare din partea proprietarului de drept din acel moment, Statul Maghiar.

Astfel reînfiinţat, Statusul a fost tolerat de autorităţi, fără a obţine vreodată aprobarea de a reintra în posesia averilor, repetatele sale cereri au fost respinse de Parlamentul de la Budapesta, ultima dată în 1916. Astfel, până la dispariţia Austro-Ungariei, la sfârşitul Primul Război Mondial, proprietar a rămas Statul Ungar.

În 1920, articolul 45 al Tratatului de la Trianon va consemna „Ungaria renunţă, în ce o priveşte, în favoarea României, la toate drepturile şi titlurile asupra teritoriilor fostei Monarhii Austro-Ungare situate dincolo de frontierele Ungariei”.

Aşadar, toate averile Statusului aflătoare în România reveneau Statului Român. Dar, în perioada interbelică au fost făcute numeroase încercări, în final reuşite, de a ocoli prevederile Tratatului de la Trianon, întrucât posesiunea averilor Statusului oferea o importantă sursă de alimentare a revizionismului maghiar.

Pentru a lămuri definitiv situaţia – problema fiind internaţionalizată, prin plasarea Sfântului Scaun de partea Bisericii Romano-Catolice Maghiare din Transilvania – Carol al II-lea a hotărât, în 1931, înfiinţarea unei Comisii speciale condusă de profesorul universitar clujean Onisifor Ghibu. Comisia a alcătuit trei lucrări ştiinţifice masive: „Un anacronism  şi o sfidare – Statusul Romano-Catolic Ardelean”, Cluj, 1933 (880 pagini); „Acţiunea catolicismului unguresc şi a Sfântului Scaun în România întregită”, Cluj, 1934 (1100 pagini).

Toate atestă – pe baza arhivelor româneşti, maghiare, austriece, a celor de la Vatican – justeţea tezei că averile Statusului Romano-Catolic aparţineau de drept Statului Român. Prin ministerul de atunci, Nicolae Iorga, Regele Carol al II-lea, diplomatul Nicolae Titulescu – au fost de acord cu concluziile Comisiei, într-o primă fază.

Însă, profitând de deruta din ultima lună a Guvernului Iorga, cu ajutorul ministrului Justiţiei, greco-catolicul Valer Pop, şi al ministrului de Externe, catolicul Dimitrie Ghica (fratele viitorului cardinal catolic Vladimir Ghica), se va semna, în mai 1932, la Roma, cu Sfântul Scaun – care făcuse presiuni diplomatice majore – o înţelegere care însemna, practic, împroprietărirea Bisericii Romano-Catolice Maghiare din Transilvania cu averile Statusului Romano-Catolic. Înţelegerea avea o semnificaţie mult mai  gravă, fiind încălcat un articol din Tratatul de la Trianon, întreg Tratatul era pus sub semnul unei posibile revizuiri. Aşadar, o victorie majoră a revizionismului unguresc şi un pericol major pentru România Mare.1

Un lung Raport adresat Majestăţii Sale Regelui Carol al II-lea despre misiunea mea la Roma şi chestiunea Statusului Romano-Catolic Ardelean şi despre peripeţiile prin cari a trecut această chestiune, dela 31 august 1931 şi până la 25 martie 1934, era alcătuită de Onisifor Ghibu şi datat 15 aprilie 1934.2 

Pentru înţelegerea oneroasă de la Roma erau consideraţi vinovaţi: Biserica Romano-Catolică Maghiară din Transilvania, ajutată de Conducerea Bisericii Catolice din Ungaria şi de reprezentanţii Sfântului Scaun.

Se indica şi faptul că atât catolicii, cât şi greco-catolicii români se situaseră de partea ungurilor, fiind legaţi de aceştia prin dependenţa comună de Papalitate; s-a dovedit, astfel, încă o dată în perioada comtemporană, că această dependenţă era pusă, spre deosebire de secolul al XVIII-lea, mai presus de interesul naţional românesc.

Ministrul de Externe în Guvernul Iorga catolicul Dimitrie Ghica, „lucra pe sub ascuns” ca să zădărnicească misiunea lui Onisifor Ghibu; iar Valer Pop, care fusese ministru al Justiţiei până în ianuarie 1932, preşedinte al Asociaţiei Greco-Catolicilor din România, a favorizat şi el Vaticanul. Se adăuga Nicolae Petrescu Comnen, care deşi ortodox(avea veleităţi fanteziste de ascendenţă bizantină) menaja excesiv relaţiile cu Sfântul Scaun, pentru că, în cazul răcirii acestora, credea că şi-ar pierde postul diplomatic la Roma.

S-a dovedit, şi cu ocazia aceasta, că Concordatul cu Papalitatea, din 1929, avea prevederi exploatabile în dauna României.

Din partea Bisericii Romano-Catolice Maghiare din Transilvania s-a dus la Roma, pentru a cere să i se cedeze Statusul, episcopul de Alba Iulia, Majlat Carol Gusztav. L-a însoţit Monseniorul Dolci, Nunţiul Papei la Bucureşti, partizan înfocat al ungurilor. Şi, cu toate că nu avea nici un drept să participe la tratative, Cardinalul Seredi, Primat al Ungariei; faptul dovedind plasarea problemei Statusului în politica revizionistă a Ungariei. Toţi aceştia ameninţau că în cazul ocupaţiei României, se va face un Memoriu la Societatea Naţiunilor.

Li s-a alătura şi un lider important, în plan politic, al ungurilor din România, senatorul Gyárfás Elemér.

Şi, ca să fie totul clar, Guvernul de la Budapesta şi-a dat tot sprijinul, prin Legaţia sa de la Roma.

Problema a ajuns şi în faţa Justiţiei. „Parchetul Tribunlului Cluj – scria Onisifor Ghibu – care vedea în problema Statusului Catolic o gravă prejudiciere a Statului Român şi că se impun măsuri urgente de asigurare a intereselor şi prestigiului acestuia. În consecinţă, s-a permis judecătorului de instrucţie să puie imediat sechestru penal asupra întregii gestiuni a Statusului Catolic”. Dar, măsurile Parchetului nu au fost aprobate de Ministerul Justiţiei. Lucrurile au rămas neclare şi după o dispută în Senat, la 12 februarie 1932. În context, ministrul Valer Pop, „câştigat de unguri”, dădea un interviu ziarului „Erdélyi Lapok”, condus de Gyátfás Elemér, cu concluzia:

„În baza cercetărilor mele, pot declara deja de pe acum că, confiscarea şi luarea în stăpânire a averii Statusului Catolic de către Statul Român e o eroare”.

La  7 mai 1932 se încheie un „acord secret” cu ungurii, sintetizat de Onisifor Ghibu:

„1. Se menţine Statusul Catolic;

2. Se stabileşte, fără nici o verificare, că toate bunurile cari sunt azi în posesiunea sau administrarea Statusului Catolic sunt bunuri de caracter ecleziastic şi aparţin Diecezei Catolice de rit latin de Alba Iulia.

3. Bunurile respective erau reprezentate în faţa Legii de Episcopia de Alba Iulia.

4. Dreptul de proprietate al Episcopiei de Alba Iulia urmează a fi înscris în cărţile funciare.

5. Concomitent, se declară aprobat şi Statutul Organic a Statusului Catolic. Onifisor Ghibu credea că atitudinea lui Nicolae Iorga a fost „inexplicabilă”, iar Acordul era „un monstru juridic”. De asemenea, menţiona că, susţinând puternic Biserica Romano-Catolică Maghiară în obţinerea averilor Statusului, „Roma a devenit un focar al iredentismului unguresc”.

În Memoriul către Carol al II-lea, Ghibu avea concluzii alarmante: „Catolicismul unguresc este o primejdie mortală pentru România”. Şi-i cerea Regelui să intervină pentru a salva „drepturile profund primejduite ale Statului Român”.

Chiar lansa o ameninţare: „Dacă M.V. nu veţi îmbrăţişa personal această problemă, ea va fi rezolvită de Naţiune [subl.n.], pe căile pe cari i le vor impune împrejurările”. Carol nu a ascultat îndemnul şi nici nu s-a speriat de ameniţare. Aprobând cedarea Statusului, a creat o sursă majoră de venituri pentru revizionismul unguresc.3

Deşi nu la nivelul preconizat de Onisifor Ghibu, Acordul de la Roma din mai 1932, a trezit proteste înn lumea românească. Biserica Ortodoxă Română s-a manifestat în două momente majore. În octombrie 1932, avea loc la Bucureşti Congresul Naţional Bisericesc al BOR. În Raportul prezentat, Patriarhul Miron Cristea spunea: „Biserica Romano-Catolică capătă un privilegiu pe care nu l-a avut nici supt Ungaria. Averile Statusului Catolic […] devin de drept ale ei, prin Convenţiunea încheiată între reprezentanţii Guvernului Român şi Sfântul Scaun în mai 1932. Averi care, după dreptul internaţional, trebuiau să revină Statului Român, se dau astfel Bisericii Catolice fără nici o rezervă”.

Iar Asociaţia „Andrei Şaguna” a preoţilor ortodocşi din Mitropolia Transilvaniei, întrunită în Congres la Cluj la 6 noiembrie 1933, hotăra să lupte cu toate mijloacele contra Concordatului şi Acordului de la Roma.5

 În martie 1933, însuşi Consiliul Juridic al Ministerului Afacerilor Străine a dat aviz negativ ratificării în Parlament a Acordului de la Roma.6

 În 1933-1934 au fost mai multe intervenţii în Justiţie din partea celor care se opuneau Acordului. La 4 iulie 1933, Tribunalul Cluj, Secţia a II-a, concluziona: „Acordul de la Roma n-are valabilitate, nefiind validat de Parlament. Statusul Romano-Catolic rămâne organ al Ministerului de Culte.”7

Presa  centrală românească a întregistrat disputa şi, în general, a condamnat atribuirea Statusului către maghiari. Ecourile din presă s-au stins pe trei ani.

În decembrie 1934, ultimul articol pe această temă apărea în „Adevărul”.8 Se prezentau lucrările Congresului Asociaţiei Credincioşilor Ortodocşi din 28-29 octombrie 1934, ţinut la Sibiu. Aici, sub semnătura lui Sextil Puşcariu, preşedintele acestuia, şi a secretarului general Ion Mateiu, se emisese un Memoriu, în care era vizat şi Statusul”. 8.

Se constată cu îngrijorare că, catolicismul din România […] devine din ce în ce mai agresiv. F.O.R. [Forul Ortodox Român] respinge cu indignare atacurile sistematice împotriva ortodoxiei […]. acestei acţiuni a catolicismului, pe care o considera primejdioasă nu numai ortodoxiei, ci şi însuşi Statului Român, F.O.R.-ul îi opune hotărârea sa nestrămutată de a  păstra neatinse drepturile Bisericii dominante. […] Respingem încercarea de a acapara pe seama catolicismului unguresc fonduri aparţinătoare în mod exclusiv Statului Român, ca succesor de drept al fostului Stat Ungar. 9.

Cerem ca aşa-zisul acord încheiat la Roma în 30 mai 1932 cu Vaticanul, acord prin care s-a încercat în mod subversiv, să se legalizeze o instituţie maghiară anticanonică, ilegală şi primejdioasă Statului Român, să fie declarat nul şi neavenit, fie printr-un act de guvernământ, fie prin votul Parlamentului, fie prin Justiţie, pentru ca, astfel, Statul Român şi Universitatea din Cluj să intre în posesia averilor deţinute în mod ilegal de Statusul Romano-Catolic Ardelean, averi în mare parte de origine ortodoxă”.9

 În acelaşi număr din „Adevărul” este publicat şi un interviu al lui Sextil Puşcariu se menţiona că problema Statusului Catolic declanşase în Transilvania profunde nemulţumiri şi frămîntări. Averea Statusului se ridica, în momentul cedării ei, la 1,5 miliarde lei; Acordul din 1932 nu a ţinut seama de documentele istorice; averile cedate aparţinuseră, înaintea Trianonului, Statului Ungar, deci după Trianon aparţineau Statului Român.

„Aşadar, Acordul cu Vaticanul e lovit de nulitate, bunurile trebuind să revină României.” Ca urmare Sextil Puşcariu cerea Guvernului să nu-l ratifice. Ziarul consemna şi faptul că, în 2.400 biserici din Transilvania se ţinuseră adunări cu enoriaşii din parohiile respective, în care s-a protestat împotriva Acordului; participaseră sute de mii de credincioşi, organizator fiind Asociaţia Credincioşilor şi Forul Ortodox Romîn. Protestelor din Transilvania li s-au alăturat cele ale mai multor organizaţii din Vehiul Regat, între care şi foarte puternica Societate Ortodoxă a Femeilor Românce, condusă de Alexandrina Cantacuzino.

Cea mai importantă acţiune prin care se putea bloca cedarea averilor Statusului Catolic a fost dezbaterea în Parlament din decembrie 1931 – februarie 1932. A început în şedinţa Senatului din decembrie 1931, zi în care „Universul” scrisese că episcopul romano-catolic de Alba Iulia beneficia de sume substanţiale din partea Statului Român, în timp ce, „prin aşa-zisa instituţie a Statusului Catolic din Ardeal, administrează arbitrat şi ilegal bunuri fundamentale de Stat din Ardeal ce, după Unire, cad deplin drept în patrimoniul Statului Român.”

În plus, spunea în Senat părintele Petre Partenie, episcopul Majláth din Alba Iulia „este un irident faţă de Patria Română”.

Fostul secretar general de la Culte, Alexandru Borza, afirmase şi el că „avem de a face cu o instituţie absolut ilegală şi primejdioasă Ţării, care ar trebui imediat dizolvată”. „Universul” se arăta ferm împotriva episcopului Majláth.10

 Senatorul Partenie anunţa o interpelare pe tema Statusului.

În şedinţa respectivă a Senatului, în legătură cu episcopul Majláth s-a produs o dispută. Senatorul Sandor Jozefs de Packé a sărit în apărarea episcopului, pe care-l considera „un patriot şi un bun român. Nu este iredentist, domnilor. […] Este un om şi un preot sfânt.”

Replica a venit din partea senatorului Laurenţiu Oanea, care se arăta indignat de „formulările îndrăzneţe”; şi adăuga: „Este recunoscut că […] episcopul Majláth [de la Unire] a făcut tot ce i-a stat în putinţă, pe de o parte ca să compromită prestigiul Bisericii Române Unite cu Roma, iar pe de altă parte, a făcut tot ce i-a stat în putinţă contra unităţii Statului Român. […] Toate legăturile şi le face la Budapesta”.11

Disputa în Parlament va continua, pe larg – cu incursiuni istorice şi cu prezentarea acţiunilor antiromâneşti ale reprezentaţilor Bisericii Romano-Catolice Maghiare din România – în februarie 1932. Laurenţiu Oanea anunţa o interpelare la adresa prim ministrului Nicolae Iorga, „asupra politicii Guvernului Român relativ la chestiunea Statusului Romano-Catolic din Ardeal”. Se asocia părintelui Partenie de la intervenţia căruia interveniseră „unele fapte şi măsuri jignitoare pentru prestigiul Statului Român, incompatibile cu suveranitatea Statului nostru constituţional, profund păgubitoare administraţiunii Departamentului Cultelor şi intereselor româneşti”. Se afirma că, dintr-o problemă de administraţie internă se forţase o problemă diplomatică, prin introducerea în dispută a Sfântului Scaun. Iar tergiversarea rezolvării „încurajează şi promovează politica iredentistă de un extrem şovinism contra României, pe care o susţin din veniturile Statusului Romano-Catolic”. Partidul Maghiar declarase formal, pe 6 februarie 1932, „război pe această chestiune”.12

Interpelarea va fi prezentată în şedinţa Senatului din 12 februarie 1932, în prezenţa lui Nicolae Iorga.13

 Laurenţiu Oanea acuza iniţiativa Guvernului de a începe, pe tema Statusului, convorbiri cu Sfântul Scaun, acuza şi activitatea reprezentanţilor Episcopiei Romano-Catolice de Alba Iulia la Roma – care se folosiseră de documente neveridice; făcuseră „tot ce au putut pentru a compromite România în faţa Sfântului Scaun şi a forurilor internaţionale”; o propagandă ostilă serveşte „scopuri politice contrarii Statului. […] Propagă, numai în mod şovinist şi numai pentru unguri, ideea autonomiei acestei instituţiuni”. Cu încălcarea Legii, Statusul îşi aprobase, în 1930, Statutul organic, trimis la Roma fără aprobarea Guvernului. În Statut se ştergea dreptul de proprietate al României, trecându-l asupra Episcopului de Alba Iulia.

De asemenea, Statusul s-a sustras de la orice control al Guvernului Român. Şcolile maghiare subordonate au fost puse „în serviciul idealului politic maghiar”. Senatorul se alătura concluziilor Comisiei istorico-juridice condusă de Onisifor Ghibu, cerând lichidarea Statusului; toate bunurile acestuia trebuiau să intre în posesia Statului Român. Gyárfás Elemér, senator şi preşedinte al Statusului, răspundea pe larg, cu o morgă didacticistică. Folosea chiar o formulă des întâlnită în discursurile reprezentanţilor ungurilor din România, atunci când erau învinuiţi de falsificarea textelor unor documente: la mijloc – în cazul documentelor mistificate prezentate Sfântului Scaun – nu fusese o intenţie răuvoitoare, ci „o greşeală de traducere”.

Acuzaţiile din volumele lui Onisifor Ghibu erau considerate „învinuiri nedrepte”. Intervenind în dispută, Nicoae Iorga a avut o atitudine împăciuitoare; punea la îndoială cărţile lui Onisifor Ghibu, considerat „erudit foarte zelos”, dar care „nu are spirit istoric”.

De aceea, nu l-a numit şi pe acesta în Delegaţia care trata „Acordul de la Roma. Iorga emitea o teză evident greşită: Sfântul Scaun este „o autoritate înaintea căreia nimeni nu are a cuteza să spună nici un cuvânt”. Deşi, se demonstrase istoric faptul că faţă de români, imparţialitatea şi onestitatea Papalităţii nu existase în foarte multe momente, începând cu ruperea Bisericii Ortodoxe Române din Transilvania în 1700.

Mai mult, Iorga anunţa că va trimite pentru discuţiile de la Roma un ministru catolic, Valer Pop, cu toate că, după Unire, Biserica Greco-Catolică ascultase în primul rând de Papă opunându-se reunificării bisericilor româneşti.

În sfârşit, prim ministrul se amăgea cu ideea că Statusul va aparţine în mod egal Bisericii Romano-Catolice Maghiare şi Bisericii Greco-Catolice Româneşti. Dar, nici un român nu va intra în Conducerea Statusului, şi nici un leu din fondurile acesteia nu va fi îndreptat către românii transilvăneni. Astfel, Guvernul Iorga, la cererea Regelui Carol al II-lea, a făcut o greşeală evidentă. Fără să-şi dea seama, Nicolae Iorga a contribuit, prin Acordul de la Roma, la susţinerea revizionismului unguresc.

Cu toate protestele, hotărârea din mai 1932 a rămas în vigoare. Averile Statusului Romano-Catolic au intrat în proprietatea Episcopiei Maghiare de Alba Iulia. Gyárfás Elemér, preşedintele laic al Consiliului Diecezan Romano-Catolic de Alba Iulia, va deveni şi preşedinte al Comitetului de Direcţie al Statusului, vicepreşedinte era Inczedy Jaxon Odon. Chiar dacă au încercat, autorităţile Statului Român nu s-au putut amesteca în nici un fel în activitatea Statusului. Într-un raport al DGP din 16 februarie 1936, se menţiona faptul că se făceau, de către Comitetul de Direcţie, „abuzuri financiare”. Contraatacând, Comitetul ameninţa că se va plânge Sfântului Scaun de „ingerinţele politice”, şi va cere o audienţă la Carol al II-lea. O Delegaţie a Statusului va merge, într-adevăr la Bucureşti; a fost primită doar de ministrul secretar de Stat Valer Pop – tocmai cel care se plasase de partea ungurilor în tratativele de la Roma din .1932. cu o maximă bunăvoinţă, ministrul greco-catolic a dat Delegaţiei Statusului „deplină satisfacţie”.14 

(Din cauza aceluiaşi fel de atitudine a reprezentanţilor Statului Român, acesta a pierdut şi în litigiile de proprietate cu ordinele călugăreşti catolice ungureşti, cu care au fost multe procese.15

Juridic, problema Statusului Romano-Catolic şi a ordinelor călugăreşti catolice nu fusese finalizată până în 1939, când noul Ministru pentru Minorităţi, prin Secţia sa Juridică, a alcătuit un material extins, incluzând şi evoluţia istorică a problemei şi stagiul în care se ajunsese în acel moment.16 În 1939 tot mai erau litigii între Statul Român, pe de o parte şi ordinele călugăreşti maghiare (minoriţii, premonstratanzii, piariştii ş.a.), iar pe de alta cu Statusul Romano-Catolic (sub denumirea, adoptată în 1932, de Consiliul Romano-Catolic (sub noua sa denumire, adoptată în 1932, de Consiliul Diecezei Catolice de Rit Latin de Alba Iulia).

Autorităţile române au fost obligate, în mai multe rânduri, să ia măsuri faţă de încadrarea acestor organizaţii în miscarea revizionistă. Ca urmare, acestea au acţionat în judecată Statul – fiind vizate Ministerul Educaţiei Naţionale, al Agriculturii şi Domeniilor, al Sănătăţii şi Asistenţei Sociale, Primăria Timişoara. Multe din procese erau încă, în 1939, în curs. La baza acestei evoluţii stătea o problemă de drept a personalităţii juridice a ordinelor călugăreşti, dreptul acestora de a deţine bunuri în proprietate; în caz că se refuza acest drept, bunurile respective reveneau Statului, ele nemaiputând furniza suport material pentru acţiunea revizionistă. Se aduceau în discuţie atât actele de constituire a ordinelor (bule papale, diplome, etc.), cât şi elemente de legislaţie rmânească- legea pentru persoanele juridice din 1924, Legea Cultelor din 1928, Concordatul cu Sfântul Scaun din 1932.

Pentru Status se adăugau prevederi ale Tratatului de la Trianon. Aşadar, un teren vast de interpretări. Validitatea Acordului cu Sfântul Scaun din 1932 privind Statusul era, în 1939, incertă, deoarece el fusese doar semnat şi publicat, nu şi ratificat; ceea ce, în mod normal însemna că nu intrase legal în vigoare, deşi Consiliul Diecezei Catolice de Rit Latin de Alba Iulia (noua denumire a Statusului) funcţiona fără restricţii din 1932. Se menţiona faptul că, în repetate rânduri, Nunciatura Apostolică de la Bucureşti a făcut presiuni pentru rezolvarea problemei. Uneori insistenţa acesteia depăşea limitele diplomaţiei. A devenit, astfel, şi mai clară plasarea Sfântului Scaun de partea ungurilor, care doreau folosirea veniturilor Bisericii Romano-Catolice din România de către forţele revizioniste. (Noi intervenţii avuseseră loc la 30 noiembrie 1939.) Secţia Juridică a Ministerului pentru Minorităţi indica, în 1939, mai multe soluţii. Se afirma că „este preferabilă rezolvarea paşnică”, faţă de eventualele „soluţii judecătoreşti. Motivul; „Statul Român are interes politic neîndoios de a avea raporturi amicale cu Sfântul Scaun”. Se adăuga speranţa că încheierea litigiilor ar da organizaţiilor catolice respective „un statut compatibil cu interesele superioare ale Statului” speranţa că va ajunge, astfel, la „o destindere a raporturilor dintre Stat şi minoritarii de rit catolic”, având în vedere şi „conjunctura actuală”.

Dintre soluţiile propuse micşorarea „numărului exagerat” al ordinelor călugăreşti catolice din România; un control al Statului asupra funcţionării acestor ordine, în schimb recunoscându-li-se pesonalitatea juridică; rămânerea în proprietatea ordinelor doar a bunurilor asupra cărora au documente de proprietate. Pentru aceste reglementări urma să se instituie o Comisie mixtă; Consiliul de Miniştri hotărâse, la sfârşitul lui 1938, o atare Comisie, fiind presat de „Propaganda cu totul dăunătoare intereselor generale ale Statului […], în Ţară (în Transilvania în special) în legătură cu bunurile ce fac obiectul litigiilor.

Această propagandă ameninţă să învenineze grav raporturile dintre populaţiile din Transilvania”. Aşadat, rezolvarea ce dădea câştig de cauză Bisericii Romano-Catolice Maghiare era impusă nu din considerente de drept, ci politice; era o noua cedare a Statului Român în faţa revizionismului unguresc. Din Partea Guvernului de la Bucureşti, în Comisia mixtă erau Lucian Borcea (fost decan al Baroului Sibiu) şi Ion Coroiu (fost decan al Baroului Braşov); iar din partea catolicilor Camil Negrea şi Gyárfás Elemér (preşedintele Statusului). În final, Comisia a fost aprobată de Guvern, la 18 martie 1939 – cu toată opoziţia Ministerului Educaţiei Naţionale. Discuţiile din Comisie nici nu mai aveau rost de facto, bunurile fostului Status Romano-Catolic şi ale ordinelor călugăreşti erau deja în mâna bisericii Catolice Maghiare, veniturile lor susţineau, direct sau indirect, revizionismul Budapestei.

Astfel s-a ajuns la o rezolvare nefavorabilă României. Cu contribuţia mai multor factori: Biserica Romano-Catolică din Transilvania; forţele politice ungureşti din România; Statul Ungar; Sfântul Scaun. Prin urmare, se poate constata faptul că alianţa antiromânească făcută în jurul catolicismului, cuprindea minoritatea maghiară din România, Sfântul Scaun şi Ungaria. Ea corespundea alianţei politice antiromâneşti, care exista deja, între Italia lui Mussolini şi Ungaria lui Horty.

De remarcat că Papa se comportase la fel ca fascismul italian; ceea ce poate fn interpretat şi ca o actualizare a urii vechi împotriva „schismaticilor” ortodocşi, ură care provocase, în 1700, spargerea unităţii religioase a românillor.

Sfântul Scaun era, evident, de condamnat, chiar mai mult decât Ungaria – care-şi anunţa deschis ţeluri antiromâneşti, pe când Vaticanul şi le ascundea cu viclenie iezuită, deşi acţiona la fel de tenace împortiva României. Dar, fărădelegea nu s-ar fi putut face fără ajutorul unora din cei aflaţi în Conducerea României: Carol al II-lea, miniştrii greco-catolici, care puneau interesele Papei mai presus decât cele ale României.

De mirare este faptul că Nicolae Iorga s-a lăsat înşelat, căzând pradă perfidiei acţiunii antiromâneşti.

prof.univ.dr. Petre ŢURLEA

http://www.dacoromania-alba.ro/nr88/vaticanul_revizionismul.htm

Note

* Din volumul I al seriei „Români şi unguri”, în curs de apariţie la Editura Enciclopedică, Bucureşti

1. Verdictul Comisiei din 1931, conform căruia proprietăţile Statusului Romano+Catolic aparţineau de drept Statului Român, a fost reconfirmat de o altă Comisie guvernamentală, în perioada 1946-1948, condusă tot de Onisifor Ghiubu. – Vezi Petre Karta-Graphic, Ploieşti, 2011, p. 685.

2. Onisifor Ghibu, „Acţiunea catolicismului unguresc şi Sfântul Scaun în România ,Cluj, 1934, p. VIII-CV.

3. În timpul prezentării scrisorilor de acreditare la Vatican ale noului ministru al Bucureştilor, Vasiliu, la 20 iulie 1932, Papa s-a arătat foarte binevoitor. Se raporta la Bucureşti că „Sfântul Părinte mulţumeşte Suveranului [Regele Carol al II-lea] pentru executarea Concordatului şi recentului Acord pentru catolici, cari vor fi totdeauna cei mai credincioşi supuşi ai Regelui. [….] Atmosfera a fost de vie simpatie şi cordială solicitudine”. MAE, fond 71, Vatican, vol. 20, f.9.

4. „Biserica Ortodoxă Română”, revista Sfântului Sinod, 1932, p. 689. În mai multe rânduri, poziţia Patriarhului Miron Cristea faţă de acţiunile Bisericii Catolice Maghiare din România a fost criticată de Nunţiul Papal de la Bucureşti. – Vezi şi AMAE, fond â, Vatican, vol. 20, f. 168.

5. Apud Onisifor Ghibu, „Acţiunea catolicismului…”, op. cit., p. 896-898.

6. Idem, p. 903.

7. Idem, p. 844-875. Procesele pe tema legalităţii cedării averilor Statusului Romano-Catolic vor continua. Supărat, Nunţiul Apostolic la Bucureşti, la 12 noiembrie 1938, a intervenit la secretarul general al Ministerului de Externe. Ca urmare, Ministerul i-a cerut la 13 noiembrie 1936, avocatului Ovidiu Demetrescu, din Contenciosul Ministerului Instrucţiunii Publice, să amâne toate procesele privind Statusul. AMAE, fond 71, Vatican, vol. 20, f. 123-124. La 12 ianuarie 1937, Ministerul de Externe, prin Alexandru Cretzianu, cerea noi amânări ale proceselor. – Idem, f. 125-126. Era o evidentă dorinţă a unor autorităţi centrale ale Statului Român de a stinge aceste procese, pentru a da satisfacţie Vaticanului. Sistemul juridic, însă, s-a arătat refractar. Ultima menţiune arhivistică asupra problemei respective datează din 27 mai 1938 – O notă către Ministerul de Externe, în urma unei adrese a Nunciaturii Apostolice de la Bucureşti, Consiliul Diecezan din Alba Iulia (noua denumire a Statusului) avea un proces încă din 1931, în curs la Tribunalul Cluj, 60 membri ai acestui Consiliu erau acuzaţi de fraude în dauna Statului Român. La 13 aprilie 1938, judecătorul de instrucţie îi citase pe cei 60, care erau ameninţaţi cu trimiterea în faţa Tribunalului Militar. – Idem, f. 250.

8. „Adevărul” din 18 decembrie 1934.

9. Un exemplar la AMAE, fond 71, Vatican, vol. 20, f. 114.

10. „Universul” din 21 decembrie 1931.

11. „Monitorul Oficial”, III, Dezbaterile parlamentare, Senatul, nr. 23, 16 ianuarie 1932, şedinţa din 21 decembrie 1931, p. 462-464.

12. Idem, nr. 27, 13 februarie 1932, şedinţa din 6 februarie 1932, p. 462-464.

13. Idem, nr. 30, 25 februarie 1932, şedinţa din 12 februarie 1932, p. 744-766.

14. ANIC, fond DGP, dosar 50/1936, f. 1-3.

15. Vezi şi AMAE, fond 71, Vatican, vol. 20, f. 137-140.

16. Idem, f. 423-431.

13/05/2019 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

Ce mai spun ziarele ungurilor din Transilvania (februarie 2019)

 

 

Imagine similară

 

 

 

 

 

Românii se plâng din nou

 

 

 

Forumul Civic al Românilor din Covasna, Harghita şi Mureş (FCRCHM) îi reproşează preşedintelui Consiliului Judeţean (CJ) Covasna, Sandor Tamas, faptul că a participat la acţiunea comemorativă desfăşurată la statuia lui Kratochvil Karoly, cunoscut pentru acţiunile sale antiromâneşti.

Conform unei petiţii adresate de FCRCHM preşedintelui CJ Covasna, glorificarea comandantului Diviziei Secuieşti, o figură marcantă a mişcării revizioniste maghiare, de către reprezentanţii autorităţilor locale ale statului român, în special de către preşedintele CJ Covasna – interpretată de către semnatarii petiţiei drept o lezare a comunităţii româneşti – contravine legilor autohtone, reglementărilor internaţionale şi, cel mai mult, convieţuirii europene.

Semnatarii petiţiei reproşează, de asemenea, că acei doi cetăţeni de lângă statuie au asigurat garda de onoare în uniforme militare ungare, cu baionetă şi cu toc de pistol. Deşi documentul recunoaşte că Kratocvhil Karoly nu a fost declarat criminal de război, menţionează că atitudinile sale antiromâneşti erau cunoscute în anii 1918-1919.

Din motivele enumerate, FCRCHM consideră că statuia lui Kratochvil Karoly, amplasată pe domeniul public, şi glorificarea publică a figurii acestuia generează ostilitate între diferitele etnii din judeţul Covasna. Avem convingerea că veţi întreprinde măsuri, pentru ca astfel de evenimente să nu se mai repete – se arată în finalul petiţiei semnate de preşedintele Ioan Marian Ştiopu.

Răspunzând solicitării noastre, Sandor Tamas ne-a declarat că dezvelirea statuii nu a fost deloc întâmplătoare, ci a dorit expres să meargă acolo, iar acest fapt reprezintă, în sine, o luare de poziţie. Sandor Tamas: Sunt un mare admirator al lui Kratochvil Karoly, pentru ceea ce a reprezentat ca militar, ca patriot, şi pentru ceea ce a făcut el pentru poporul maghiar.

Înţeleg şi că există sensibilităţi din partea românilor, însă nici noi nu ne bucurăm de prezenţa în Transilvania a vreunei străzi cu numele lui Iuliu Maniu sau vreo statuie dedicată acestuia.

După cum a mai notat Sandor Tamas, Kratocvhil a fost un militar care a luptat din convingere pentru un ţel, şi nu este înţelept ca toate acestea să fie azi privite cu alţi ochi şi reinterpretate.

Sursa: Szekely Hirmondo din 20.02.2019, autor Erdely Andras

Colaborarea dintre Ţinutul Secuiesc şi Tirolul de Sud

 

Daniel Alfreider, guvernatorul adjunct al Regiunii Autonome Bolzano din Tirolul de Sud, Tamas Sandor, Borboly Csaba şi Peter Ferenc, preşedinţii consiliilor judeţene Covasna, Harghita şi Mureş, au semnat ieri (21.02.2019) la Sfântu Gheorghe declaraţia de intenţie privind elaborarea protocolului de relaţii de înfrăţire între Tirolul de Sud şi Ţinutul Secuiesc.

La întrebarea publicaţiei Haromszek Daniel Alfreider a declarat că utilizarea liberă a simbolurilor şi multilingvismul sunt asigurate în regiunea lor autonomă, ceea ce este un lucru firesc. Comunele şi raioanele pot decide singure în legătură cu ordinea inscripţionărilor. In satul lui natal, în care un procent de 90% din locuitori sunt ladini, inscripţionarea se face mai întâi în limba ladină, după care în germană şi pe urmă în italiană.

Sursa: Haromszek din 22.02.2019

Acuzaţia privind terorismul din Ţinutul Secuiesc / Iohannis nu a răspuns încă

În legătură cu cazul Beke-Szocs, senatorul Fejer Laszlo Odon ne-a declarat că deşi în 14 februarie a expirat termenul de 30 de zile prevăzut de lege, nu au primit încă răspuns la petiţia adresată în comun, preşedintelui Klaus Iohannis, cu Lomnici Zoltan, preşedintele Consiliului Demnităţii Umane, preşedintelui Klaus Iohannis.

In petiţie cei doi au cerut să fie primiţi de preşedintele statului, pentru a-i putea prezenta acele aspecte care dovedesc ideea că în cazul celor doi tineri, membri ai HVIM, a avut loc o încălcare de drepturi.

Preşedintele Iohannis ar fi avut timp să răspundă şi să manifeste respect faţă de Senat, nu faţă de mine. De când a fost ales preşedinte al României, nu auzim altceva decât cuvântul stat de drept. Este foarte corect din partea lui, numai că în sfera statului de drept există puteri care trebuie respectate. Eu respect administraţia prezidenţială, dar şi el trebuie să respecte puterea poporului şi anume Senatul şi Camera deputaţilor.

Parlamentarul a mai spus că încă mai aşteaptă, nu renunţă la luptă, deoarece a avut loc o încălcare de drepturi, secuii fiind condamnaţi în mod indirect. Aş fi dorit să vorbesc cu preşedintele sau în cel mai rău caz cu unul din consilieri, să putem prezenta nemulţumirile noastre – a declarat senatorul, care şi-a exprimat speranţa că vor fi totuşi primiţi de preşedinte iar cei doi tineri, încarceraţi în mod nedrept, vor fi graţiaţi.

Sursa: Haromszek din 23.02.2019

 

Spiritul lor este liber

 

Cei prezenţi la slujba oficiată duminică (24.02), la biserica reformată din Sfântu Gheorghe, s-au rugat pentru liniştea sufletească şi eliberarea cât mai rapidă a deţinuţilor noştri politici, Istvan Beke şi Zoltan Szocs. Au fost prezenţi, alături de enoriaşi, preoţii bisericilor maghiare istorice, parlamentarii Jozsef Kulcsar Terza şi Arpad Marton, viceprimarul municipiului Sfântu Gheorghe, Csaba Toth-Birtan, preşedintele Consiliului Naţional Secuiesc Sfântu Gheorghe, Zoltan Gazda, preşedinţii organizaţiilor judeţene Covasna ale PCM – Attila Csaki şi PPMT – Jozsef Balint, membrii familiilor Beke şi Szocs.

Sursa: Szekely Hirmondo din 26.02.2019, autor Bedo Zoltan

 

Toleranţa şi autocritica

Potrivit unui sondaj de opinie realizat recent, peste jumătate din români manifestă neîncredere faţă de maghiari. Este oare un procent mare sau mic? Este vorba despre un procent însemnat ţinând cont de faptul că suntem interesaţi de scăderea acestuia, însă în momentul de faţă un procent de 53% din cei chestionaţi se abţin în legătură cu membrii comunităţii maghiare. Într-adevăr, este vorba totuşi despre un procent mai mic decât cel al celor care manifestă respingere faţă de homosexuali sau rromi.

Tot acest lucru este inacceptabil şi indică ideea că o bună parte a societăţii din România nu manifestă toleranţă. Din sondajul de opinie realizat telefonic nu reiese dacă cei chestionaţi manifestă ură sau doar că nu doresc ca homosexualii, rromii sau maghiarii să pătrundă în zona lor de confort, însă antipatia socială faţă de locuitorii indigeni este per ansamblu îngrijorătoare şi reprezintă o constatare gravă. Membrii comunităţii maghiare din Transilvania sunt desigur deranjaţi de naţionalismul existent, de atitudinea antimaghiară şi ar dori în mod evident ca acestea să înceteze.

O bună parte a membrilor comunităţii maghiare ştiu probabil că această neîncredere poate fi diminuată numai prin încredere şi prin apropiere de aliaţii români. Este vorba despre o sarcină dificilă însă nu există altă posibilitate.

In acest mediu social tulbure ar fi recomandat ca reprezentanţii mai importanţi ai comunităţii maghiare din Transilvania să accepte odată pentru totdeauna ca trebuie să manifeste toleranţă şi răbdare faţă de orice altă minoritate, în calitate de minoritari. Cei care au simţit pe propria lor piele umilinţa în serie şi excluderea, nu pot manifesta la rândul lor asuprire şi excludere faţă de alţii. Ne gândim dacă am făcut tot posibilul pentru ca ai noştri concetăţeni să manifeste mai multă încredere faţă de noi.

Organizaţia noastră de reprezentare a intereselor, formaţiunile noastre mai mici şi asociaţiile noastre au fructificat toate posibilităţile pentru a-i informa în mod credibil şi cu intenţii bune pe cetăţenii români. Merită să facem o autoanaliză şi în cazul în care reiese că ne-am comportat ocazional în mod mârşav – de exemplu faţă de copiii orfani din judeţul Covasna – faţă de cei care au nevoie de protecţie socială, mai bine să tăcem şi să nu ne văităm cât de josnic şi insuportabil este naţionalismul iraţional.

Sursa: Haromszek din 28.02.2019

 

 

Reuniunea grupului de lucru al Forumului Reprezentanţilor Maghiari din Bazinul Carpatic/ Situaţia maghiarilor de peste hotare pe agenda de lucru

În cadrul reuniunii de ieri (27.02) de la Budapesta a grupului de lucru autoguvernamental regional al Forumului Reprezentanţilor Maghiari din Bazinul Carpatic (KMKF) s-a discutat despre situaţia maghiarilor din Voivodina, aspiraţiile autonomiste din Bazinul Carpatic şi iniţiativa cetăţenească europeană referitoare la drepturile minorităţilor băştinaşe – a declarat copreşedintele grupului de lucru, în cadrul conferinţei de presă care a avut loc după şedinţă. Zsigmond Barna Pal a comunicat că Hajnal Jeno, preşedintele Consiliului Naţional Maghiar, a relatat despre situaţia maghiarior din Voivodina, ocazie cu care a prezentat proiectele noii conduceri. In opinia lui Hajnal, situaţia maghiarilor din Voivodina s-a îmbunătăţit în ultimul timp.

Potrivit celor declarate de copreşedintele grupului de lucru, însărcinatul ministerial Szili Katalin a vorbit despre aspiraţiile autonomiste din Bazinul Carpatic, ocazie cu care s-a discutat cel mai mult despre Ucraina Subcarpatică şi Transilvania, dat fiind faptul că în Ucraina şi în România puterile pot retrage drepturile obţinute. Potrivit membrilor consiliului, autonomia ar putea asigura pe termen lung dăinuirea maghiarilor de acolo.

În final s-a discutat despre iniţiativa cetăţenească europeană referitoare la drepturile minorităţilor indigene, temă în legătură cu care au expus Vincze Lorant, preşedintele FUEN şi Izsak Balazs, preşedintele Consiliului Naţional Secuiesc – a mai adăugat Zsigmond Barna Pal.

El a subliniat că este important ca la alegerile parlamentare europene maghiarii să participe într-un număr cât mai mare, mai ales maghiarii de peste hotare care dispun de cetăţenie, pentru ca membrii conducerii de la Bruxelles să nu se ocupe numai de refugiaţi, ci şi de minoritarii indigeni, printre care şi de maghiarii de peste hotare.

Sursa: Haromszek din 28.02.2019

Sfantu Gheorghe 26.04.2019

Biroul de presă al Centrului European de Studii Covasna – Harghita

Revista presei de limbă maghiară din județele Covasna și Harghita în traducerea Centrului European de Studii Covasna – Harghita.

Centrul European de Studii Covasna – Harghita

Revista Presei Maghiare

Nr. 03 / 01-15.02.2019

Nr. 04 / 16-28.02.2019

 

06/05/2019 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , | 3 comentarii

Planuri privind înființarea unui Israel în Europa

 

 

 

 

Israel

 

 

Teoriile conspiraţioniste, profeţia lui HENRY KISSINGER şi resuscitarea planului întemeierii unui Israel european.

 

Lumea fără Israel… Așa este intitulat un capitol din excelenta carte a dlui Marian Oprea, intitulată Discipolii lui Albert Pike, dedicată unui subiect pasionant: conspirațiile care au schimbat față lumii în ultimele două secole, două secole și ceva.

Cartea a apărut în anul 2016, la editura Lumea Magazin, iar la paginile 455-56 ale acestei extraordinare  cărți citim următoarele:

 

„Lumea fără Israel

 

Într-un articol din 2012, The New York Post îl citează pe Henry Kissinger: „Peste 10 ani, Israelul nu va exista”.

Afirmația lui Kissinger este directă și fără echivoc. El nu spune că Israelul, chiar dacă se află în pericol, poate fi salvat cu trilioane de dolari și protecție militară americană.

Kissinger nu spune nici că Israelul ar exista în continuare, în cazul în care va fi bombardat Iranul. Kissinger nu propune nicio soluție, el pur și simplu constată că, în anul 2022, Israelul nu va mai fi.

Agențiile americane de spionaj sunt de acord cu afirmațiile lui Kissinger, chiar dacă nu sunt sigure de data precisă. Cele 16 servicii speciale americane au prezentat un material analitic de 82 de pagini, intitulat „Pregătirea pentru un Orient Apropiat fără Israel”.

În material se face referire la cei 700 000 de evrei care locuiesc ilegal în teritoriile ocupate în anul 1967. Toată lumea este de acord că aceste pământuri aparțin Palestinei, însă Israelul nu le va ceda de bunăvoie.

Cele 16 servicii secrete americane sunt de acord că Israelul nu este în stare să se opună forței propalestiniene aflate în ascendență, care include Renașterea Islamică.

De menționat că nici Kissinger, nici experții serviciilor de spionaj care au elaborat acest material nu intenționează să plângă după Israel. Este un lucru curios, ținând cont de faptul că Henry Kissinger este de origine evreiască și a fost privit întotdeauna ca un prieten, uneori foarte apropiat, al Israelului, iar americanii, inclusiv colaboratorii serviciilor secrete, s-au aflat un timp îndelungat sub influența presei proisraeliene. Prin ce se explică această poziție?

Americanii care se interesează de situația internațională s-au săturat până la refuz de fanatismul și obsesia Israelului.

Studiile arată că majoritatea evreilor americani nu mai susțin politica Israelului și, totodată, tot mai mulți americani sunt nemulțumiți de lobbyismul prea autoritar al Israelului în problemele ce țin de formarea opiniei publice.

Dar cea mai puțin evidentă, însă cea mai serioasă explicație care decriptează calmul lui Kissinger și al CIA privind soarta Israelului este informația parvenită despre implicarea Israelului și a aliaților lui în atentatele din 11 septembrie 2001, și nu a islamiștilor radicali.

Despre aceasta vorbesc tot mai des nu grupurile radicale antisemite, ci observatori de rang înalt. Fostul director al Departamentului de Studii Strategice al Colegiului militar din SUA, Alan Sabrosky, care este pe jumătate evreu, a declarat, într-o emisiune, că a discutat această problemă cu colegii săi și aceștia sunt absolut convinși că, în spatele atentatelor teroriste din 2001, se află Israelul și aliații lui.

Iar Merlin Miller, candidat la alegerile prezidențiale din 2012, a evocat public implicarea Israelului în atentatele din 11 septembrie 2001.”

 

Așadar, se spune că evreii sunt pe cale să trăiască o nouă dramă, o nouă tragedie!… 

 

La conferinţa de pace de la Paris, preşedintele american Woodrow Wilson ar fi venit cu propunerea înfiinţării unui stat evreiesc european(…)

Ne oprim la fragmentul de mai jos pentru a-l comenta:

O enigmatică întâmplare pe această temă ne-o relatează Paul Goma. În ianuarie 1978, Noël Bernard voia să-i încredinţeze noului sosit din România o emisiune pe tema drepturilor omului.

Goma i-a pus însă o condiţie: să-l angajeze la „secţia Basarabia”, argumentând că aici el ar fi putut face mai mult pentru România întreagă, destrămată abuziv de Uniunea Sovietică prin raptul din 1940.

Goma a mai invocat şi faptul că se afla în relaţie de prietenie cu preşedintele Jimmy Carter, deci beneficiul pentru ţară ar fi crescut.

Noël Bernard a râs, tratându-l ca pe un inocent şi replicându-i că,  în atare privinţă, Carter nu contează, neavând vreo putere de a decide „peste capul vicepreşedintelui Comitetului pentru «Europa liberă»”.

Cum aşa!? s-a mirat Goma. Exista un Superman peste preşedintele american?

A venit „lămurirea” cine e Supermanul: „Evreu de-al meu, basarabean de-al dumitale, un tip redutabil. Când careva de la noi l-a întrebat de ce nu se vorbeşte despre Basarabia la Europa liberă, l-a repezit, i-a spus că nu e treaba lui, Basarabia nu a fost niciodată românească şi că nici ruşii nu au dreptul la ea…” 

Dreptul asupra Basarabiei stătea în puterea unui anume Yarrow, adept de nezdruncinat al teoriei colonizării Daciei de către evrei, „cu câteva secole înaintea românilor”!

Aşadar, ecourile teoriei lui Johan Kaspar Bluntschli (1879) şi Bernard Stambler (1913), cărora Nicolae Iorga le dăduse o replică pe măsură, în Istoria Evreilor în Ţările noastre (1917), nu dispăruseră!

Această teorie, supravieţuitoare la „Europa liberă” în anii ’70 ai secolului trecut era împărtăşită, când tacit, când la vedere, nu doar de anumiţi evrei, ci, sub influenţa lor, şi de lideri americani şi europeni încă de la începutul secolului, cu prelungire între cele două războaie mondiale şi mai târziu. (…)

 Şerban Milcoveanu, conchidea astfel asupra a ceea ce el numea „secretul Basarabiei”: „Basarabia era destinată să devină Israelul european, cu capitala la Chişinău, stat binaţional, cu evreii clasa conducătoare şi exploatatoare, şi cu bieţii basarabeni clasa subordonată şi exploatată.”

Stalin însuşi se va folosi, propagandistic, de ideea înfiinţării unei Republici Sovietice Socialiste Evreieşti între Prut şi Nistru pentru a-şi împlini ţinta recuperării Basarabiei, dar nu pentru evrei, ci pentru Uniunea Sovietică.”

Ce ar fi de comentat? Firește, mai multe, printre care și ideea, că după înființarea statului Israel în 1948, adică chiar și în zilele noastre, planul unui Israel, al unui cămin evreiesc, pe teritoriul Europei, nu a fost abandonat de marii strategi ai lumii evreiești.

Fără să mai pierd vremea cu o compunere cât de cât „literară” pe acest subiect, voi trece la fapte, adică la alcătuirea unui inventar al informațiilor și gândurilor   legate de acest subiect.

(1) Despre intenția „marilor strategi” evrei de a dobândi un stat, un teritoriu național în Europa, unde trăiau cei mai mulți evrei.

Texte  pe tema „problemei evreiești”, ale unor autori pașoptiști, semnalau intenția acestor strategi ca în teritoriul viitorului stat evreiesc să fie incluse și vaste teritorii românești, din Moldova, inclusiv Bucovina și Basarabia în întregime.

Acești strategi aleseseră bine, se orientaseră pe teren, pământul acestei regiuni este dintre cele mai bune pentru agricultură, o climă plăcută etc. Să fim drepți și să recunoaștem că, din punctul lor de vedere, al evreilor, intenția de a avea un stat propriu se justifica în mai multe feluri.

Problema se complica atunci când intra în discuție teritoriul, amplasamentul acestui stat pe harta Europei.

Drepturi cât de cât istorice dacă ar fi avut evreii asupra unui teritoriu anume, acesta nu putea fi decât un teritoriu din vechea Kazarie, adică din Rusia, unde pentru sute de ani prezența evreilor era riguros și bogat consemnată.

În secolul al XIX-lea se înregistrează o migrare masivă a evreilor în teritorii apropiate, limitrofe spațiului lor „tradițional”!

Așa au ajuns mii, zeci de mii de evrei și în Moldova. Unde au intrat în contact cu populația autohtonă românească.

Victime periodice ale pogromurilor rusești, evreii vor descoperi cu bucurie cumsecădenia românească, ospitalitatea moldovenilor, și nu vor ezita, mulți dintre ei, să profite, să-i înșele și să-i păcălească, în buna tradiție a popoarelor nomade, în contactul lor sporadic cu băștinașii.

Așa au ajuns evreii să-și dobândească printre localnici faima de parteneri incorecți, dispuși la ingenioase tertipuri și găinării. Numite mai târziu escrocherii…

(2) Intenția constituirii unui Israel în Europa era cât pe ce să se realizeze în Basarabia, după ce această „gubernie” a redevenit sovietică în iunie 1940.

La Chișinău chiar s-a convocat o adunare „reprezentativă” la care era așteptat să participe liderul bolșevic Kaganovici, pentru a proclama noua republică sovietică și socialistă, republica evreiască.

În ultima clipă Stalin s-a răzgândit însă… Nu cumva zvonul că urma să se petreacă acest eveniment a stârnit reacțiile anti-românești ale multor evrei din Basarabia, reacții odioase, dezgustătoare, de o sălbăticie care a surprins pe toată lumea ?…

(3) Apariția mișcării sioniste, legată în chip definitoriu de înființarea Israelului în Palestina, a găsit un sprijin substanțial din partea clasei politice românești.

În primul rând din partea legionarilor, a lui Corneliu Zelea Codreanu, dar și din partea guvernării antonesciene. Exodul evreiesc spre Palestina a fost substanțial în timpul războiului, în paralel cu regimul de protecție a evreilor din România. Inclusiv a celor din Transnistria.

Prof.George Alexianu, guvernatorul român Transnistriei, s-a îngrijit personal de reușita unor acțiuni de transport naval a sute de evrei pe ruta Odessa-Haifa, în ciuda embargoului german.

Naționaliștii români au recunoscut justețea politicii sioniste de creare a unui „cămin” evreiesc și au dat o mână de ajutor consistent, într-o vreme când întreaga Europă a întors spatele la doleanțele evreiești!…

Din păcate, pe lângă evreii sioniști, au existat și evreii comuniști, cominterniști! Este o întrebare: cât de autentică a fost adversitatea dintre cele două categorii de evrei?

În orice caz, în România evreii comuniști și-au jucat bine rolul de adversari ai sionismului și au instituit în anii cominternismului o politică de prigoana sălbatică a naționaliștilor români.

Acești evrei comuniști, de îndată ce-și pierdeau la București privilegile de activiști bolșevici, de agenți ai Moscovei, se retrăgeau în Israelul contestat, lepădându-se de orice ideologie comunistă… Ceea ce a contribuit mult la renumele prost al evreilor în mentalul multor colectivități umane din România.

(4) În general, opinia evreilor din Israel despre România este mai favorabilă decât opinia evreilor din România. Cele spuse mai sus ar explica această situație. Dar mai sunt și alte explicații. .

(5) Evreii nu renunță la proiectul unui Israel în Europa. Un Israel de rezervă? La ce le-ar fi util evreilor sau chiar necesar acest stat de rezervă sau de refugiu? Simplu! Israelul are mulți dușmani „de moarte” şi  nu mai există alt stat a cărui existență să fie contestată cu vehemența propagandistică de care are parte statul evreiesc.  

Există îndoieli privind autenticitatea declarației lui Kissinger, dar chiar dacă ar fi falsă, inventată, situația din Israel este bine cunoscută.  

(6) În Israel se caută soluții, sper din toată inima ca pronosticul lui Kissinger, cât o fi el de evreu și de deștept, să nu se adeverească.

Una din soluțiile propuse, ciudată și neașteptată, poartă numele de diasporism.

A susținut-o și un mare scriitor evreu – cum de nu a primit Nobelul pentru literatură?!, numit Philip Roth.

Potrivit acestei teorii, eșecul experimentului Israel s-ar explica prin numărul mare de evrei veniți din Europa de Est, care n-au fost capabili să se adapteze la contextul demografic arab și au impus apartheidul de care au parte palestinienii din Israel.

Acești evrei – majoritatea kazari, ar face bine să se întoarcă de unde au venit ei sau părinții lor!

În urma lor să rămână evreii sosiți în Israel din țările învecinate, a căror conviețuire cu palestinienii are toate șansele să țină!…

(7) Situație care se repetă în mai toate familiile de evrei plecați din România: întorcându-se să-și revadă locurile natale, mulți evrei își aduc și nepoții să-și cunoască obârșiile românești, iar reacția acestora este cam aceeași, au aceeași mirare: ce motiv ați avut să părăsiți niște locuri așa de frumoase pentru deșertul din Palestina?!

 Majoritatea bunicilor evrei răspund că au plecat din cauza regimului comunist instaurat în România după 1944!… Omițând să mai precizeze cine a contribuit decisiv la instaurarea comunismului în România!…

(8) În 2000, la o întrunire politică, cu lume multă, într-o pauză, s-a apropiat de mine o persoană, cunoscută din vedere – fost ministru de interne, care nici nu mi-a dat bună ziua, ci cu un aer non șalant, ca între vechi prieteni, mi-a spus : Țin să vă dau o informație de care știu că vă veți folosi: în România, după 1990, s-au încetățenit 500.000 de evrei! M-a privit în ochi câteva secunde, după care s-a întors și a plecat… Am înțeles destul de bine mesajul: să fac eu cunoscut opiniei publice acest fapt!  

Am ezitat oareșicât, dar până la urmă am scris un text, intitulat Israel în România?, care a circulat mult pe internet, deseori fără nicio semnătură.

Mi-a dat o replică nevoiașă Dorel Dorian, scriitorul evreu deputat din partea minorității repective, susținând că în Israel trăiesc peste 300.000 de evrei originari din România, care la plecarea din România nu au renunțat la cetățenia română, drept care acum nu au probleme s-o recapete!…

(9) Profitând că un cunoscut, apropiat la acea dată, se cunoștea bine cu un important consiler al lui Băsescu, i-am cerut să afle părerea președintelui Țării. Răspunul primit a fost următorul: „Vor fi un milion de evrei care vor căpăta cetățenie românească. În schimbul acestui serviciu Israelul va susține unirea cu Basarabia!”

(10) Mă întreb dacă depopularea României are vreo legătură cu proiectul Israel în Europa, proiect care nu ar fi de mirare să aibă în vedere mai departe teritoriul României!

(11) Interesul evreilor de a se încetățeni în România mai poate avea și o altă explicație, pentru mulți intre ei: în felul acesta ei devin și cetățeni ai Uniunii Europene, statut care le oferă nenumărate oportunități. Imediat după decembrie 1989 s-au încetățenit o mulțime de evrei care apoi, cu statut de români, au cerut viză pentru Statele Unite, evitând astfel o serie de restricții care le erau impuse prin statutul de cetățeni ai Israelului…

(12) În fine, pe tema unui Israel în Europa de mâine-poimâine, în ultima vreme a mai apărut un zvon: acest Israel ar urma să fie localizat pe teritoriul Ucrainei, pe un teritoriu unde a existat dintotdeauna o comunitate evreiască, recte kazară, numeroasă: vechea Galiție și alte teritorii limitrofe.

Această mutare ar urma să se petreacă într-un scenariu care ar avea ca obiect (și victimă!) Ucraina post-sovietică, un stat care are mari probleme privind identitatea sa istorică, politică, demografică! Deja pornit pe panta destrămării în favoarea Federației Ruse, teritoriul Ucrainei este ținta mai multor variante care ar urma să-i corecteze fruntariile.

Emit pretenții și polonezii, se zice, iar pretențiile românești la Maramureșul istoric, la Bucovina de Nord și la Basarabia de Sud nu sunt deloc lipsite de temei.

Oricum, toată lumea este de acord că Ucraina, ca republică sovietică, s-a extins în mod nejustificat asupra unor teritorii care nu au fost niciodată locuite de o populație majoritar ucraineană.

 

Au mai avut evreii în istoria lor visuri imposibil de realizat și au reușit totuși să și le împlinească!…

 

Așa că…

Ion Coja

 

 

 

03/03/2019 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | 2 comentarii

%d blogeri au apreciat: