„Legenda neagră” şi distorsionarea atentă a istoriei naţiunii, perpetuată de inamicii României pentru a o învinge

 

 

 

 

Planuri de distrugere a României promovate de laboratoarele propagandei antiromâneşti.

Istoricul spaniol Alfredo Alvar Ezquerra definea „legenda neagră” ca fiind „distorsionarea atentă a istoriei unei naţiuni, perpetuată de inamicii ei, pentru a o învinge.

O distorsionare cât mai monstruoasă posibil, cu scopul de a atinge un anumit scop: descalificarea morală a unei naţiuni (…) în orice mod posibil.” 

Practic, acesta este programul aplicat cu succes României de Moscova şi Budapesta de câteva secole încoace, în legătură cu care, profesorul Theodor Codreanu prezintă în lucrarea sa, “Basarabia eminesciana”, revelaţii extraordinare despre “nimicirea României”.

  „Legenda neagră”

Ceauşescu l-a sancţionat post-mortem pe Gheorghiu-Dej pentru condamnarea la moarte a lui Lucreţiu Pătrăşcanu, care fusese prea „naţionalist” în anii când Moscova avusese toate mijloacele de a nu tolera nimic în acest sens.

Va continua însă politica de independenţă a lui Gheorghiu-Dej, asociind-o cu câţiva ani de reală deschidere spre adevăr, între 1966-1971, şi-n interior, nu numai spre exterior.

Momentul de glorie va fi anul invaziei trupelor Tratatului de la Varşovia în Cehoslovacia, 1968.

În acei ani, România mediase tratativele dintre America şi China, apoi în Laos, Vietnam şi în Orientul Mijlociu, fiind singura ţară din Bloc care nu a rupt relaţiile cu Israelul.

Devenise şi primul stat socialist care deţinea preşedinţia Adunării Generale ONU, prin Corneliu Mănescu, ţara fiind socotită „cea mai independentă din estul Europei”. W. Averell Harriman se arătase impresionat de abilitatea de mediator a Bucureştiului.

Propaganda sovietică nu slăbise însă cu nimic. Brejnev a resuscitat problema Transilvaniei, unde nu s-ar respecta „drepturile minorităţilor”, România replicând că situaţia din Basarabia este infinit mai dramatică.

Inversând din nou lucrurile, Moscova acuză România de „iredentism”, motivând că liderii români ar extinde  denumirea Basarabia la toată RSS Moldovenească, pe când Basarabia nu e decât porţiunea sudică aparţinând Ucrainei, „transfer” care nu întâmplător se produsese simultan cu înfiinţarea Regiunii Autonome Maghiare, în 1952!

Exact invers, aşadar, decât manevraseră oamenii ţarului cuvântul la 1812.

La 6 mai 1966, cu prilejul aniversării a 45-a a înfiinţării Partidului Comunist din România, Ceauşescu critică dur preluarea directivelor Kominternului de destrămare a României Mari.

Imediat, Brejnev face o escală la Bucureşti pentru a protesta, convorbirile oficiale nefiind date publicităţii.

În schimb, Ceauşescu transmite presei  occidentale că prezenţa trupelor sovietice în ţările din Estul Europei nu mai este necesară, încât chestiunea ar trebui să fie reglementată pe cale diplomatică bilaterală.

Mai mult, spre uimirea conducătorilor sovietici, propune ca să se facă prin rotaţie comanda supremă a trupelor Tratatului de la Varşovia, punându-se capăt monopolului sovietic.

Şi ca lucrurile să bată mai departe, consideră că trebuie sprijinită reunificarea Germaniei (dacă nu şi a RSSM cu ţara-mamă!).

România uzase şi de dreptul de veto, stopând acordarea de ajutor economic ţărilor arabe aflate în conflict cu Israelul.

Drept urmare, s-au luat noi măsuri antiromâneşti, Chişinăul fiind iarăşi folosit ca agresor propagandistic. Protejatul lui Brejnev, Ivan I. Bodiul, acuză, în 1965, România de „minciuni şi denaturări despre Moldova”, calificând răspândirea textelor lui Marx şi Engels despre Basarabia ca „propagandă naţionalistă”.

Serghei Romanovici Savcenko, şeful KGB-ului moldovenesc, viitor coordonator al mobilizării forţelor Tratatului de la Varşovia împotriva Cehoslovaciei, avea ca principală sarcină combaterea „propagandei” „de peste graniţă”, care schimbase axa abordării istoriei şi care „ofensase” şi Budapesta, ideologul şef István Szirmai, fost membru al PCR., reacţionând concertat.

Bodiul însuşi descinde în arenă, polemizând, la 16 februarie 1967, în Sovetskaia Moldavia:

„Este necesar să spunem că tăcerea şi pasivitatea noastră sunt folosite de către falsificatorii burghezi ai istoriei care, în publicaţiile lor, în mod conştient (…) suprimă faptele şi evenimentele care au caracterizat aspiraţiile străvechi ale poporului moldovean pentru unirea cu Rusia şi pentru reunirea cu statul rus.”

„Aspiraţii” vechi, desigur, de la 1812! Radio Moscova, secţia română, cataloga administraţia românească drept „criminală”, invocând, cu indignare,  evenimentele de la Tatar Bunar, din 1924, când „zeci de alte sate” au fost „rase din temelii” de către „jandarmii români şi trupele de ocupaţie”, mii de revoluţionari fiind ucişi şi azvârliţi în Nistru.  (1)

Bineînţeles, nu putea fi ignorat primul dintre „inocenţii” lui Willi Münzenberg, Henri Barbusse, care a descris „tragedia de la Tatar Bunar”, revoltând întreaga planetă contra „teroarei şi violenţei din Basarabia”.

Ucraina a intrat simultan în cor, demascându-i pe „demonii” români care „înşfăcaseră Bucovina” (de la cine?) şi „instituiseră un regim sălbatic de teroare şi de opresiune politică şi economică”.

 Bodiul a mobilizat masiv şi pe „academicieni”, pe oamenii de cultură şi elitele politice, presa, radioul şi televiziunea, drept urmare destituindu-l pe V.K Barbulat, şeful propagandei, pentru inactivitate. Între eminenţele academice ale lui Bodiul, se găsea şi Nikolai Lebedev, care aducea acuzaţii grave României, elitelor ei „orbite” de „ura de clasă”, de „natură fascistă”, împotriva URSS.

Pusă pe acelaşi plan cu China în programul de monitorizare INTERKIT, între 1962 – 1969, România este atacată chiar din sânul administraţiei de la Washington prin resuscitarea teoriei „calului troian”, utilizată întâia oară în 1956.

Acum, „mitul independenţei” României este „demascat” prin „dezertorul” Anatoli Goliţân, care, în decembrie 1961, cerea azil în Statele Unite, fiind, în realitate, unul dintre cei mai eficienţi agenţi sovietici ai dezinformării.

Obţinând sprijinul şefului Departamentului de contrainformaţii CIA, James Jesus Angleton, el relansează teoria „calului troian”, cu un succes durabil, fiind invocată, de-acum încolo, de numeroşi propagandişti ai Moscovei, până în zilele noastre, până la Ion Mihai Pacepa, Vladimir Tismăneanu, Victor Dumitriu şi alţii. Teoria a paralizat, în bună măsură, „operaţiunile de spionaj împotriva URSS”, cu impact şi în Marea Britanie, mai ales când Goliţân, nemulţumit de ezitările CIA, a plecat să se stabilească în Anglia, după ce l-a prezentat şi pe W. Averell Hariman (cunoscător al adevărului) ca pe un spion al Moscovei.

Goliţân prezenta independenţa României ca pe înşelătoria secolului, întrucât Bucureştiul ar acţiona exclusiv la comanda Moscovei, ca sluga ei cea mai fidelă. Influenţa acestei teorii a fost extraordinară, ducând la apogeu „legenda neagră” privitoare la România, legendă pe care ţarismul, bolşevismul şi maghiarismul o întreţineau de câteva secole, rivalizând cu „legenda neagră” a Spaniei din epoca medievală.

  Spania devenise, pentru aproape patru secole, în ochii Europei, simbolul reacţiunii, al brutalităţii, al intoleranţei politice şi religioase, al înapoierii culturale, cum arăta, în 1971, Philip Wayne Powell. Spaniolii înşişi ajunseseră să împărtăşească imaginea „legendei negre”, căzând în păcatul urii de sine, ceea ce ar fi putut să-i autonimicească moraliceşte şi ca etnie.

De la maghiari, în plină epocă medievală, apoi de la Rusia Ţaristă şi de la Engels, spaţiul românesc a fost invadat de spiritul „legendei negre”, mondializat de propaganda sovietică după Al Doilea Război Mondial.

Goliţân reuşise să agraveze serios imaginea României în sânul CIA, susţinând că toate acţiunile ţării „primeau anticipat binecuvântarea Blocului Sovietic”, orice făcându-se cu ştiinţa şi încuviinţarea  Moscovei, ceea ce arată, remarcă Larry L. Watts, „incapacitatea occidentalilor de a «urmări fondurile» din spatele Cortinei de Fier”.

Deşi Gomułka şi Kádár erau „satrapii” fideli ai Moscovei, ei treceau drept „independenţi”, pe când Ceauşescu, nu, cu toate că România „Era singura ţară care avea relaţii cu S.U.A., Germania Federală, Iugoslavia şi Cehoslovacia” deopotrivă, Bucureştiul făcând demersuri să înfiinţeze o Mică Antantă cu Cehoslovacia şi Iugoslavia, idee rapid ridiculizată şi etichetată ca „bârfă diplomatică” (James G. Hershberg, 1967).

Problema e că România, cu toate eforturile întreprinse, era încă pătrunsă de agenţi sovietici, alogeni şi autohtoni, atât în interior, cât şi din exterior, în această viclenie goliţâniană fiind atraşi mulţi români, fie rămaşi fideli idealurilor cominterniste, fie din exil.

Cea mai intensă ostracizare, în spiritul „legendei negre”, s-a făcut, în jurul anului 1968 şi după, la postul de radio „Europa Liberă”, care nu era, în realitate, condus de românii din exil, deşi unii dintre redactori rămăseseră fideli spiritului naţional.

Se voia „debarcarea” lui Ceauşescu chiar şi-n anii lui de nesperată deschidere.

Deşi Statele Unite, care finanţa postul, a transmis, la Paris, ca emisiunile să încurajeze „tendinţele independente ale României”, Biroul din capitala Franţei a refuzat să părăsească linia lui Goliţân.

Nici după reinstalarea la conducerea postului a lui Noël Bernard, în 1965, lucrurile nu s-au schimbat, dimpotrivă, redacţia românească va declanşa o „ofensivă polemică neîncetată”, feroce, împotriva României:

„Politica editorială a lui Bernard intra în contradicţie nu numai cu analizele pertinente ale REL realizate de specialişti în zonă, precum Jim Brown, Fritz Ermarth şi Robert R. King, dar şi cu politica SUA.

«Maniera mult prea personală şi încărcată de prejudecăţi utilizată pentru criticarea membrilor conducerii României» era în completă contradicţie cu tratamentul acordat de secţiile REL care emiteau pentru celelalte state membre ale Blocului Sovietic şi a atras plângeri frecvente din partea guvernului SUA.

Este demn de amintit că această politică anti-Ceauşescu a fost adoptată într-o perioadă în care regimul promova liberalizarea (pe lângă acţiunile de sfidare a Moscovei).”

 În vreme ce administraţia SUA voia ameliorarea relaţiilor cu Bucureştiul, acesta era prezentat ca „inamicul nr. 1” al Washingtonului (Puddington, 2003).

Unul dintre cei mai zeloşi colportori al „legendei negre” a fost Emil Georgescu, fost feroce procuror stalinist, devenit chiar procuror-şef al capitalei între 1967-1971, fugar în 1974, ajuns imediat redactor la „Europa Liberă”.

Surpriza e că această atitudine a „Europei Libere” a lui Noël Bernard nu a fost fără legătură cu Basarabia.

O enigmatică întâmplare pe această temă ne-o relatează Paul Goma.

În ianuarie 1978, Noël Bernard voia să-i încredinţeze noului sosit din România o emisiune pe tema drepturilor omului.

Goma i-a pus însă o condiţie: să-l angajeze la „secţia Basarabia”, argumentând că aici el ar fi putut face mai mult pentru România întreagă, destrămată abuziv de Uniunea Sovietică prin raptul din 1940.

Goma a mai invocat şi faptul că se afla în relaţie de prietenie cu preşedintele Jimmy Carter, deci beneficiul pentru ţară ar fi crescut.

Noël Bernard a râs, tratându-l ca pe un inocent şi replicându-i că,  în atare privinţă, Carter nu contează, neavând vreo putere de a decide „peste capul vicepreşedintelui Comitetului pentru «Europa liberă»”. Cum aşa!? s-a mirat Goma.

Exista un Superman peste preşedintele american? A venit „lămurirea” cine e Supermanul: „Evreu de-al meu, basarabean de-al dumitale, un tip redutabil. Când careva de la noi l-a întrebat de ce nu se vorbeşte despre Basarabia la Europa liberă, l-a repezit, i-a spus că nu e treaba lui, Basarabia nu a fost niciodată românească şi că nici ruşii nu au dreptul la ea…” 

Dreptul asupra Basarabiei stătea în puterea unui anume Yarrow, adept de nezdruncinat al teoriei colonizării Daciei de către evrei, „cu câteva secole înaintea românilor”!

Aşadar, ecourile teoriei lui Johan Kaspar Bluntschli (1879) şi Bernard Stambler (1913), cărora Nicolae Iorga le dăduse o replică pe măsură, în Istoria Evreilor în Ţările noastre (1917), nu dispăruseră!

Această teorie, supravieţuitoare la „Europa liberă” în anii ’70 ai secolului trecut era împărtăşită, când tacit, când la vedere, nu doar de anumiţi evrei, ci, sub influenţa lor, şi de lideri americani şi europeni încă de la începutul secolului, cu prelungire între cele două războaie mondiale şi mai târziu.

Relatări, dintr-un interviu mai vechi al lui Şerban Micloveanu  readuc în memorie faptul că, la conferinţa de pace de la Paris, preşedintele american Woodrow Wilson ar fi venit cu propunerea înfiinţării unui stat evreiesc european cu capitala la Lemberg (azi, Lvov), care ar fi trebuit să cuprindă Galiţia, Slovacia, Maramureş, Bucovina, Moldova, Basarabia şi o porţiune a Ucrainei.

Aici ar fi trebuit să se adune evreii din Europa, inclusiv din Rusia. Proiectul ar fi fost respins de către Franţa şi Anglia din pricina costurilor.

Nici Congresul american n-ar fi agreat planul, tot din pricini financiare, banii trebuind să fie furnizaţi de America după refuzul european.

O minoritate hegemonică, estimată la 30%, într-un conglomerat de popoare ar fi avut nevoie de un imens aparat represiv pentru a-şi impune voinţa politică şi culturală.

Cerea costuri prea mari. Proiectul n-a mers, fiind dat repede uitării, consumat la nivel de simple discuţii, nereţinute de istorici, dar ideea a rămas de rezervă, anumiţi lideri gândindu-se la un teritoriu mai mic.

Astfel, ochii  au fost aţintiţi asupra Basarabiei, ca teritoriu „al nimănui”. Aici s-ar ascunde „secretul” Basarabiei, păzit, după război, de Yarrowi şi consimţit, tacit, de marile puteri, încât, hotărârea Marii Uniri de la Alba Iulia a fost recunoscută la nivel parlamentar de acestea, dar nu şi actul unirii Basarabiei de la 27 martie 1918.

În actul final apartenenţa Basarabiei la România este acceptată doar la nivel de guverne, rămânând ca validarea parlamentară să se facă mai târziu, României impunându-i-se şi condiţia să plătească băncilor occidentale o parte din creditele nerecuperate de la Uniunea Sovietică.

Aceste bănci creditaseră industria şi înarmarea Rusiei ţariste, credite nerecunoscute de guvernul bolşevic.

România ar fi acceptat şantajul occidental plătind, între 1922 – 1926, ceea ce i se ceruse, cu speranţa că apartenenţa Basarabiei va fi recunoscută de parlamentele marilor puteri, ceea ce a făcut, în 1927, doar Italia.

Ideea aceasta a compensării cu recunoaşterea parlamentară a Basarabiei prin achitarea creditelor occidentale către Rusia este atinsă şi de alte surse.

Duiliu Zamfirescu (anticipând parcă rezultatele negocierilor de pace), într-o scrisoare deschisă, din 14 iulie 1918, către Ministrul Finanţelor M. Săulescu, dădea sugestia ca masa rublelor emise de guvernul imperial rus, prezentă în Basarabia, să fie scoasă din circulaţie prin primirea echivalentului „de către creditorii statului rus”, care erau occidentali.

Revenind la părerea lui Şerban Micloveanu, acesta conchidea astfel asupra a ceea ce el numea „secretul Basarabiei”:

„Acesta este secretul Basarabiei: Basarabia era destinată să devină Israelul european, cu capitala la Chişinău, stat binaţional, cu evreii clasa conducătoare şi exploatatoare, şi cu bieţii basarabeni clasa subordonată şi exploatată.”

Stalin însuşi se va folosi, propagandistic, de ideea înfiinţării unei Republici Sovietice Socialiste Evreieşti între Prut şi Nistru pentru a-şi împlini ţinta recuperării Basarabiei, dar nu pentru evrei, ci pentru Uniunea Sovietică.

Aşadar, triplă dispută asupra Basarabiei: România, Rusia Sovietică şi Basarabia lui Yarrow, despre care acesta din urmă nu dorea să se vorbească la secţia română a „Europei Libere”!

În schimb, Moscova nu va ezita să pună în mişcare morişca propagandei antiromâneşti chiar de la Chişinăul bolşevizat, în perfectă consonanţă cu Budapesta, cea îndrăgostită de Transilvania.

Aşa se face că, în 1968, Kádár trecea drept cel mai apropiat susţinător al independenţei Cehoslovaciei, nicicum România. Atât de „prietenoşi” erau cei cinci din Tratatul de la Varşovia, care se întruniseră să „salveze” Cehoslovacia, încât Todor Jivkov era preocupat de metodele cele mai eficiente „care vor permite să restabilim ordinea în Cehoslovacia, România şi, ulterior, în Iugoslavia” (Günter Bischof, Stefan Karner, Peter Ruggenthaler) .

În mai 1968, după întrevederea de la Moscova a celor cinci, CIA încă se mai iluziona că Ungaria e în tabăra României şi Cehoslovaciei. A crezut mai mult în summit-ul maghiaro-cehoslovac decât în sprijinul României.

La 4 mai 1968, The Economist cataloga poziţia României drept „cinică”: „sprijinul lui Ceauşescu pentru liberalizările lui Dubček” – „o mascaradă politică”, teză goliţâniană reiterată aidoma de Vladimir Tismăneanu, la 28 iunie 2008, la Radio „Europa Liberă”. Ceva mai înainte, în 1996, Victor Dumitriu, fost ambasador în Franţa, în anii ’60, dovedit, apoi, ca agent sovietic, vehicula, sus şi tare, că Nicolae Ceauşescu, în calitate de „om de încredere al serviciilor de securitate ale armatei sovietice”, a mers la Praga nu spre a-l ajuta pe Dubček, ci pentru a-l „intoxica”.

Pregătirea invaziei era consecinţa directă a „doctrinei Brejnev”, cristalizată cu acest prilej şi pusă în practică. Dacă sprijinul iugoslav a fost formal şi ambiguu (Tito îl sfătuia pe Dubček că nu e bine „să ofenseze pe celelalte ţări socialiste”, Mihai Retegan), Ceauşescu a vizitat Praga pe 15-16 august 1968, încheind tratatul de sprijin reciproc, în tradiţia anilor 1919 şi 1938 al Acordului de la München.

Ezitant, în conjunctură, se va dovedi mai degrabă Alexander Dubček, care încă mai spera la „înţelegere” din partea „prietenilor” sovietici, fraţi de sânge slav.  Şi Dean Rusk, secretarul de stat american, „îi considera în continuare pe sovietici ca fiind cei mai buni prieteni ai lor”.

 Însoţindu-l pe Ceauşescu la aeroport, la despărţire, Dubček i-ar fi spus, dacă e să-i dăm crezare lui Ion Stănescu (Silagy), unul dintre „magnificii” Moscovei: „Dacă vor veni tovarăşii sovietici, îi vom primi cu flori.” 

 De altfel, Dubček era pe deplin conştient că, în situaţia unei invazii, ţara n-avea nici o şansă de rezistenţă, fiindcă armata cehoslovacă era croită pe calapod sovietic, controlată de oamenii pregătiţi la Moscova. Ca şi în preajma Revoluţiei române din 1989, în Cehoslovacia deja intraseră destui „turişti” sovietici care, la primul semnal, au lepădat hainele civile îmbrăcând uniforma militară.

După Cehoslovacia, urmau România şi Iugoslavia, în proiecţia şefului KGB, Iuri Andropov. Spionajul militar olandez ştia că pentru 22 noiembrie 1968, ora 4, existau ordine „la o invazie, şi nu la un exerciţiu”, în România. Basarabia şi Odesa erau bazele de lansare a atacului:

„Trupele speciale aeropurtate, staţionate permanent la Chişinău şi Tiraspol, în RSS Moldova, în Districtul militar Odessa, aveau misiunea de a ocupa aeroporturile, televiziunea, radioul, poşta, sediul Comitetului Central şi Marea Adunare Naţională…”

 De-a lungul Prutului, din nord până la Albiţa şi Reni, erau masate trupele, făcând exerciţii de intimidare. La fel, în sudul Dunării – bulgarii, iar spre vest, trupele maghiare.

Spre deosebire de Praga, conducerea românească era hotărâtă să apere ţara, inclusiv prin înfiinţarea Gărzilor Patriotice: „Dacă se ajunge la o confruntare militară, forţa poate birui în cele din urmă, dar nu se pune problema să cedăm şi să acceptăm subjugarea ţării.” (Nicolae Ceauşescu).

Printre cei care s-au opus rezistenţei armate, ca zadarnică, au fost şi doi dintre viitorii semnatari ai „Scrisorii celor şase” din 1989, Alexandru Bârlădeanu şi Corneliu Mănescu, ultimul recunoscând, în 2008, că a recomandat, la ONU, să nu se facă propagandă în jurul unei primejdii din partea Tratatului de la Varşovia. Totodată, el a asigurat administraţia americană, contrar situaţiei reale, că nu există vreo intenţie din partea sovietică de a ameninţa România.

Aceeaşi poziţie a avut-o şi ambasadorul la Washington, Corneliu Bogdan, care a tratat ideea invaziei ca pe un simplu „zvon”. „Oricare ar fi fost motivaţia acestei induceri în eroare, faptul că diplomaţii români au fost evident nesinceri cu oficialităţile americane prietene a împiedicat dezvoltarea relaţiilor SUA – România şi a avut ca efect descurajarea sprijinului american.” 

Celebra cuvântare a lui Ceauşescu de condamnare a invaziei în Cehoslovacia a fost catalogată la Budapesta drept „isterică”.

Deşi Iugoslavia era ea însăşi vizată, Tito s-a arătat ezitant, opinând că socialismul nu trebuie pus în primejdie:

„Obiectivele noastre sunt comune cu ale Uniunii Sovietice.” (Nora Beloff, 1985).

„Anihilarea” României devenea iminentă. Că nu s-a întâmplat, se datorează Statelor Unite şi Chinei. Bucureştiul a solicitat ajutor Chinei, dar primii care au intervenit au fost americanii.

Directorul CIA, Richard Helms, secretarul de stat, Dean Rusk şi însuşi preşedintele Johnson au pus stavilă declanşării în practică a unei noi invazii.

Pe 23 august, la o întâlnire a Consiliului de Securitate Naţională, Helms a atras atenţia că România „a adoptat una dintre cele mai ferme poziţii publice luate de vreun guvern în ce priveşte Cehoslovacia”, exprimând temerile pentru o reacţie sovietică .

Tot atunci, Dean Rusk îl avertizează telefonic pe ambasadorul Anatoli Dobrânin să nu atace România, fiindcă „ar fi fost prea mult”, convocându-l urgent la o întrunire, la ora 21.

Lyndon Johnson însuşi va atenţiona  pe Alexei Kosâghin că nu trebuie sloboziţi „câinii războiului”. Apoi, a venit şi avertismentul Chinei.

Campania militară nu s-a produs, însă a fost înlocuită cu una de dezinformare. Susţinerea cauzei pragheze ar fi fost un simplu foc de paie, repede stins, Ceauşescu redevenind ceea ce era: pionul fidel al Moscovei. Uniunea Sovietică nici nu şi-a pus mintea cu o ţară lipsită de „importanţă strategică”. Autorităţile de la Bucureşti ar fi protestat în chestiuni minore, fără nici o miză majoră. CIA va începe să se îndoiască: „Există oare dovezi clare că se va produce invazia sovietică?”

Existau cu vârf şi îndesat. România era înconjurată de multe divizii gata de atac, pe Prut, la Odesa, Kiev, în Carpaţii cehoslovaci, pe Tisa şi la sud de Dunăre.

Dar, încet-încet, s-a creat convingerea că pericolul de nouă invazie a fost nul, deşi scenariul viza nu doar cucerirea României, ci şi dezmembrarea ei:

„În mai puţin de şase săptămâni, dezinformarea a reuşit să remodeleze imaginea foarte populară a României, care sfida deschis Moscova, în cea a unei ţări fragile şi gata să capituleze. Şi a reuşit să vândă această imagine celor mai înalţi experţi din Departamentul de Stat al SUA.” 

 Grăitor e faptul că America nu a avut agenţi infiltraţi în România în 1968, încât dezinformarea a fost lesnicioasă. În schimb, delegaţia britanică din NATO ştia de 150 000 de ostaşi gata de invazie, România, la rândul ei, identificând o armată de 235 000 la graniţa de nord-est.

Între timp, în august, Moscova a lansat teoria reconcilierii româno-sovietice, declanşând negocieri cu partea română, în cadrul Tratatului de la Varşovia, cu următoarele obiective: acceptarea staţionării permanente a trupelor Pactului pe pământ românesc, dreptul de tranzit al trupelor pe teritoriul naţional.

Dreptul de organizare de exerciţii militare în România. Evident că Ceauşescu nu a acceptat nimic, nici la tentativa din 29-30 octombrie. Ba a ridicat obiecţii în legătură cu statutul Tratatului de la Varşovia, care ar fi trebuit schimbat.

Dimpotrivă, Moscova milita pentru adoptarea şi a unui Statut de război, prin care îşi rezerva dreptul de a decide „în numele tuturor aliaţilor”, asumându-şi comanda directă a tuturor armatelor naţionale,ţintă la care nu renunţase încă nici Mihail Gorbaciov, în 1988.

În 1969, la Budapesta, România a blocat adoptarea acestei variante de Statut, în pofida presiunilor extraordinare ale lui Brejnev. Henry Kissinger va constata în legătură cu întrunirea de la Budapesta: „un observator obiectiv ar fi trebuit să ajungă la concluzia că la conferinţa din 1969 se marcase un nou stadiu în declinul autorităţii sovietice asupra colegilor comunişti de peste hotare.” 

Şi asta datorită exclusiv poziţiei României. Bodnăraş va spune că românii „salvaseră celelalte ţări socialiste să nu se predea”, Ceauşescu replicând că „nu era obligatoriu să fi «salvat» pe cineva din moment ce «erau liberi să se predea» separat şi în secret, aşa cum o făcuseră şi în trecut”.

Bunăoară, Praga se va preda semnând un nou tratat sovieto-cehoslovac, prin care se obliga să participe „la orice război la care Uniunea Sovietică devenea parte, inclusiv un război chino-sovietic”. Sovieticii şi ungurii au prezentat lumii ca pe un mare triumf conferinţa din 1969.

Privitor la România, se aduc noi acuzaţii că vrea părăsirea Tratatului. Ba, Emil Bodnăraş îşi permisese să vorbească despre „primitivitatea” armatei sovietice. Partea română a motivat refuzul Statutului de război şi prin invocarea nerespectării Convenţiei de la 1877 de către ruşi, ceea ce a reînviat acuza de iredentism cu Basarabia, contrapunându-se, ca „argument”, teoria etnogenezei slave al cărei adept era Artem M. Lazarev:

„Istoria României era prezentată în totalitate ca venală, iar politicile sale ca jefuitoare, în parte pentru a asigura ca acele relaţii ce erau independente de controlul Moscovei să nu mai poată fi refăcute, dar şi pentru a nu repune anatema pe ţelurile strategice sovietice.” 

Petru a-i aţâţa pe bulgari, serviciile secrete sovietice au lansat zvonul că România pregăteşte un atac asupra Cadrilaterului. La fel, cu incitarea Ungariei:

„Cu o duplicitate cinică înfiorătoare, Moscova încuraja Ungaria să-şi clameze dreptul de a interveni în favoarea coetnicilor de peste hotare, în baza unui principiu pe care refuzaseră să-l admită în cazul României, referitor la coetnicii din R.S.S. Moldovenească (sau RSS Ucraina).” 

România mai era prezentată ca principală piedică în calea păcii mondiale! S-a reuşit blocarea relaţiilor economice cu Statele Unite, vehiculându-se furtul de tehnologie în beneficiu moscovit. Au fost atacate legăturile franco-române şi s-a trecut la remobilizarea agenţilor sovietici în România, a rivalilor lui Nicolae Ceauşescu.

Între aceştia, Chivu Stoica, Gheorghe Apostol, Alexandru Drăghici, Ion Gheorghe Maurer, Paul Nuculescu-Mizil, Emil Bodnăraş, Constantin Pârvulescu, Silviu Brucan, Sergiu Celac, Corneliu Mănescu, Corneliu Bogdan, Victor Dumitriu, Nicolae Doicaru, Ion Stănescu, Ion Mihai Pacepa, Mihai Cararman, generalul Ioan Şerb ş.a.

Cu unii dintre ei nu s-a reuşit (Maurer, Bodnăraş, Niculescu-Mizil), alţii au rămas în adormire. Spre a-şi atinge scopul, Brejnev a încercat să resuscite memoria pozitivă a lui Gheorghiu-Dej, „maculată”, după moartea lui, de Ceauşescu din pricină că apărase „internaţionalismul proletar”.

S-a discutat chiar, în Biroul Politic moscovit, despre ridicarea unei statui a lui Gheorghiu-Dej, la Moscova. S-au mulţumit, în cele din urmă, cu redifuzarea cuvântărilor prosovietice rostite de Gheorghiu-Dej, cele de dinainte de 1963.

Recrutările erau făcute la vedere, încât, în timpul vizitei de la Moscova, din 1970, delegaţia României a pus direct problema în faţa lui Brejnev , acesta întrerupând discuţiile timp de douăzeci de minute, pentru a ieşi din starea de nervozitate.

În august 1971, Edward Gierek spunea limpede: „Nu pot să cred că putem exercita influenţă asupra activului Partidului Comunist Român. (…) Măcar acum să identificăm persoanele din România pe care ne vom putea baza în viitor.”

 În noiembrie 1973, mareşalul Andrei Greciko raporta că „Armata Sovietică este pregătită şi operaţiunea ar putea avea loc mai rapid decât în cazul Republicii Socialiste Cehoslovacia.” 

Cert e că liderii comunişti din Tratatul de la Varşovia considerau România ca pierdută nu numai pentru Pact, ci şi pentru socialism. Unul dintre ofiţerii autohtoni ai DSS (principala oficină românească prosovietică) se adresa unui ofiţer KGB, în primăvara lui 1972: „Ceauşescu e un trădător [care]  nu dă doi bani […] pe socialism sau pe prietenia cu Uniunea Sovietică.

Noi, cei din organele de securitate, începem să realizăm că va trebui îndepărtat.” 

Într-adevăr, România părea coaptă să părăsească sistemul comunist. Valul de solidaritate a naţiunii cu liderul, în 1968, era semnul renaşterii.

Atunci, numeroşi intelectuali au cerut intrarea în partid, exemplul emblematic fiind Paul Goma, spiritul cel mai eminescian al vremii, cu atât mai mult cu cât întrupa drama Basarabiei româneşti cu asupra de măsură.

De altfel, Paul Goma va fi de-acum înainte barometrul speranţelor româneşti, dar şi al eşecului catastrofal al politicii ceauşiste de după 1978, imediat după alungarea în exil a basarabeanului.

Acest eşec va înlesni ducerea la bun sfârşit a planului serviciilor secrete promoscovite, anunţat de ofiţerul DSS în 1972.

Theodor Codreanu / Ziaristi Online

Basarabia eminesciana, Editura Junimea, Iasi, 2013

 

NOTĂ :

(1) Cazurile izolate ale unor fapte comise de jandarmi mai zeloşi au devenit componentă a „legendei negre” împotriva României în arsenalul propagandistic al NKVD şi KGB, legendă care slujeşte şi astăzi românofobiei cultivate în Basarabia, după 1989.

Ce  este odios e că o parte dintre intelectualii actuali ai României s-au lăsat contaminaţi de „legenda neagră” propovăduită de KGB.

Doar un singur exemplu: Neagu Djuvara, care a reuşit să-şi creeze o aură de cap luminat al istoriei contemporane.

În realitate, Neagu Djuvara este un bun filosof al istoriei (Civilisation et les lois historiques. Essai d’étude comparée des civilisations, Paris, 1975), dar un istoric mediocru şi fantezist, care-şi etalează carenţele de informaţie şi de interpretare şi-n dialogurile cu George Rădulescu (Un secol cu Neagu Djuvara, Cuvânt înainte, de Andrei Pleşu, postfaţă, de Mihai Răzvan Ungureanu, Editura Adevărul, Bucureşti, 2010).

În imaginarul lui Neagu Djuvara, face prozeliţi ideea moscovită că România şi-a bătut joc de Basarabia, tratând-o ca pe un soi de „Siberie” în care erau trimişi cei pedepsiţi, neglijându-se cvasitotal dezvoltarea provinciei după Marea Unire.

România n-ar fi reparat drumurile, ar fi lăsat învăţământul de izbelişte etc.

„Sunt… – replică un riguros cunoscător în materie, Ioan Adam – exact tezele folclorului românofob de ieri şi de azi. E întristător să vezi un «anticomunist focos» enunţând teze similare cu acelea ale bolşevicilor.” (Ioan Adam, Afinităţi selective, Editura Biblioteca, Târgovişte, 201, p. 287). Iată contraargumentele lui Ioan Adam:

„Altminteri e de reţinut că în 1918 nu exista peste Prut nici o şcoală primară românească, deşi majoritatea locuitorilor din «gubernie» erau români. În 1940 fiinţau 2628 şcoli primare cu 7581 învăţători. Învăţătorii erau mai bine plătiţi decât cei«din ţară», precedentul fiind creat în timpul primului guvern (efemer!) al lui Alexandru Averescu.

Tot atunci, populaţia şcolară se ridica la 347.747 elevi, număr care întrecea cu mult pe acela al tuturor ştiutorilor de carte basarabeni indicaţi de recensământul ţarist din 1897: 301.174 locuitori.

Sub români s-au pus  peste Prut bazele învăţământului superior, prin înfiinţarea facultăţilor de Agronomie şi Teologie.

O şcoală de Arte Frumoase, o Pinacotecă şi un Teatru Naţional, o Bibliotecă Centrală şi un post de radiodifuziune completau acest patrimoniu spiritual remarcabil.

La Chişinău s-a realizat, graţie eforturilor lui Gala Galaction şi Vasile Radu, a doua mare traducere a Bibliei din cultura noastră. / «Nu reparasem drumurile»?

Altă acuză infamantă, din fericire fără suficient fundament.

După 106 de «oblăduire» rusească, ţarismul lăsase doar 150 km de şosele continue. În doar două decenii românii au construit 312 km şosele, cu 4105 poduri; în plus, s-au construit şi pavat numeroase drumuri astfel că în 1940, când «ţarii roşii» «eliberau» iarăşi Basarabia, lungimea şoselelor pietruite şi pavate depăşea 1.100 km.” (pp. 287-288).

La fel şi cu căile ferate, pentru care s-au alocat două miliarde de lei.

 

 

 

 

Publicitate

Despre identitatea și unitatea românilor – vechimea formelor de manifestare a românismului bazate pe origine, limbă şi obiceiuri comune. VIDEO

 

 

 

De la identități la identitate – națiunea

 

Identitatea este un ansamblu de particularități prin care se caracterizează ori se definesc o persoană, un grup de oameni, o comunitate. Ca sentiment al solidarității colective, identitatea pornește de la realitatea că omul este o ființă socială și că, prin urmare, nu poate trăi izolat. Grupurile de oameni au o tipologie a lor și se pot clasifica după anumite criterii care sunt: înrudirea, originea comună, teritoriul, credința, profesiunea, caritatea etc.

Astfel, avem, ca grupări umane (comunități), familia (bazată pe legătura de sânge), ginta, tribul, poporul, națiunea (cu ideea, reală ori imaginară, de origine comună); parohia, mănăstirea, eparhia, creștinătatea (cu așezarea credinței în centrul vieții); satul, cartierul, orașul, provincia, statul (cu axa centrată pe teritoriu, pe pământ, pe suprafața locuită); breasla, uniunile profesionale, sindicatele (cu scopul apărării unor interese profesionale) etc.

Există și posibilitatea de a împărți solidarizările oamenilor în funcție de durată. Astfel avem grupuri și identități durabile, chiar perene, față în față cu grupuri temporare.

Comunitățile bazate pe înrudire, origine, credință etc. aparțin timpului lung, pe când solidaritatea militară în vreme de război, echipa de cruciadă, clasa de elevi, grupul de studenți etc. au durată limitată. Un individ poate face parte și, de regulă, face parte din mai multe comunități concomitent și are mai multe identități în același timp.

Prezența temporară sau definitivă a oamenilor în aceste comunități diferite generează mentalități și comportamente diferite și concomitente. Astfel, un individ din Europa secolului al XVIII-lea putea să fie în același timp tată de familie, burgund, francez, european, cetățean al universului, creștin, mason etc.

Despre solidaritățile și identitățile etnice (bazate pe origine, limbă, obiceiuri etc. comune) sunt mai multe opinii, pe care le putem reduce, în esență, la două tipuri și care se concentrează până la urmă pe națiune.

Un set de astfel de opinii susține că aceste grupuri (și mai ales națiunea) s-au format în timp limitat și în mod conștient, prin eforturile unor lideri care le-au „inventat”, conform unor planuri preconcepute și că, în acest moment (începutul mileniului al treilea) ele mor, se află în criză și în disoluție.

Celălalt set pretinde că grupările etnice au o istorie îndelungată, pornită, dacă nu din Antichitate, atunci din Evul Mediu, că s-au format în mod organic, treptat, prin acumulări succesive și că mai au în față o lungă existență.

Primul set de opinii se cheamă modernism, iar celălalt primordialism ori perenialism. Între ele, se situează, deși nu suficient personalizat, etno-simbolismul care se dorește un fel de sinteză dialectică a primelor două curente (1).

Azi, mai ales după ultimele evoluții, tot mai mulți specialiști au căzut de acord că moderniștii au fost mult prea entuziaști și ușor superficiali când au pretins că etniile și forma lor superioară (națiunea) sunt create prin voința unor indivizi, temporare și pe cale de dispariție. Aproape toate schimbările politice-teritoriale de după 1989 au avut drept cauze ori pretexte națiunile, urmărind destrămarea unor conglomerate (federații, uniuni, imperii camuflate) și refacerea (construirea) statelor naționale.

Nu ne rămâne decât să le studiem și să le cunoaștem mai bine. Sunt națiunile realități malefice, create și susținute de forțe oculte, ca să-i îngenuncheze pe oameni, să-i transforme în unelte docile ori sunt realități firești, existente dincolo de voința indivizilor?

Cei care condamnă națiunile o fac, de regulă, amintind numărul imens de conflicte declanșate și purtate în numele acestora. Cei care preamăresc națiunile trec, de regulă, dincolo de simplul elogiu, individualizând propria națiune ca fiind excepțională și condamnând alte națiuni. Ambele poziții sunt greșite și sunt demne de condamnat.

Crimele comise în numele națiunilor nu ne pot permite să blamăm națiunile în sine, ca realități. S-au comis crime și în numele iubirii, al familiei, al credinței, al bisericii, al libertății, al democrației etc. și nu avem cuvânt, numai din cauza aceasta, să interzicem ori să blamăm iubirea, familia, religia, libertatea etc.

Aderența conștientă și entuziastă la o națiune (patriotismul, sentimentul național) nu trebuie să conducă nici la supralicitarea propriei națiuni (care este doar una între altele) prin naționalism și nici la condamnarea altor națiuni, la ura față de membrii altor națiuni (prin xenofobie) și la crearea unor ideologii de distrugere a altor națiuni (prin șovinism).

Cazul identității românilor nu face excepție de la regulă, dar are și propriul specific.

Românii sunt pomeniți ca popor prin secolele IX-X (anii 800-900, d. Hr.), în cancelarii bizantine, occidentale europene, dar și din Orientul Apropiat, cu numele de Blaci, Blachi, Vlachi, Valachi, Olachi, Walachen, Wlachen, Blaqui, Oulagh, Ulag, Ilac etc.

Acesta demonstrează că, în acel moment, ei erau deja individualizați în raport cu vecinii lor, că erau percepuți ca având o anumită origine, o limbă, obiceiuri comune. Deja din secolele XIII-XIV, avem mărturii scrise despre originea romană a românilor, despre limba lor neolatină, despre credința lor religioasă bizantină, despre tradiții, obiceiuri, veșminte etc.

Treptat, românii și-au format conștiința lor de grup, percepându-se și ei pe sine ca fiind deosebiți de cei din jur. Firește, azi este foarte greu de știut în ce fel se simțeau românii de demult români, cum își manifestau identitatea și chiar solidaritatea. De regulă, istoricii epocilor recente și cei care nu sunt istorici au o rezervă în a accepta că românii erau solidari unii cu alții înainte de 1800.

Sau, dacă acceptă existența unor forme de solidarizare, le văd la nivel local/ regional, în niciun caz peste provinciile istorice ori peste lanțul Carpaților.

Să detaliem chestiunea prin trei exemple luate de dinainte de secolul al XVIII-lea.

În luna septembrie a anului 1547, când Maramureșul (vechiul voievodat românesc transformat spre anii 1400 în comitat al Regatului Ungar) se afla sub o temporară dominație a Habsburgilor și când domnea în Moldova Iliaș Rareș (1546-1551), o comisie regală habsburgico-ungară (rege al Ungariei occidentale era Ferdinand I de Habsburg, care avea să ajungă și împărat romano-german) făcea o cercetare asupra cămării de sare din Maramureș și constata o mare primejdie care se ridica la orizont:

„De fapt, fiindcă cea mai mare parte dintre locuitorii comitatului Maramureș sunt români, și deoarece se potrivesc cu moldovenii la limbă, la religie și la obiceiuri, există pericolul să se întâmple ca acest comitat, încetul cu încetul, intrând pe furiș în Moldova, să se înstrăineze cu timpul, cu vreo ocazie, de regat [Ungaria habsburgică]. Așadar, deoarece nu vor fi puține astfel de ocazii, este în interesul majestății regești ca, la o nouă cercetare și discutare, să se îngrijească să fie trimiși și chemați oameni credincioși și zeloși” (2).

Prin urmare, observatorii străini, stând printre maramureșeni, constată că aceștia ar putea uni Maramureșul cu Moldova nu din interese politice sau economice, ci pe baza unității de limbă, religie (confesiune) și obiceiuri dintre locuitorii din cele două provincii istorice, care erau cu toții români. Oficialii cezaro-crăiești apreciază, de asemenea, că ocaziile unor astfel de acte de unitate ar fi nu doar una, ci mai multe (3).

O altă acțiune similară este relevată cu ocazia intrării oștilor lui Mihai Viteazul în Transilvania, în octombrie 1599. Domnul Țării Românești proceda astfel în numele împăratului habsburg Rudolf al II-lea și al alianței antiotomane numite Liga Sfântă, reflex aproape final al Cruciadei Târzii, menite să-i alunge pe otomani din Europa.

Este cunoscut faptul că Mihai Viteazul – privit de unii contemporani drept un posibil eliberator al Constantinopolului, nu a urmărit atunci, la 1599-1600, să făurească o Românie, să realizeze statul național unitar, ci doar să aibă, pe fondul etnic comun al celor trei țări, o bază puternică de luptă, care să-i asigure succesul în întreprinderile sale. Și totuși, reflexele de solidaritate etnică din timpul acestui act sunt evidente.

Astfel, cronicarul umanist Szamosközy István sau Zamosius care, înainte de intrarea lui Mihai Viteazul în Transilvania, îi lăuda pe români ca urmași ai romanilor și-l prezenta pe domnul român ca pe un erou creștin, nu-și poate ascunde ura și disprețul față de aceștia, după octombrie 1599. El nu poate înțelege și accepta domnia în Transilvania a unui principe român, adică de aceeași etnie cu disprețuiții valahi, cu iobagii, cu truditorii, cu locuitorii de mâna a doua.

De aceea, după înfrângerea armatei princiare la Șelimbăr, Mihai este numit de acest cărturar „Valahul” și „Tiranul”, iar populația românească în întregul său este apreciată ca „leneșă”, „murdară” și înclinată spre „tâlhării” și „prădăciuni”. Același cronicar observă alăturarea românilor transilvani la politica lui Mihai Viteazul și răscoala țăranilor români contra nobililor odată cu intrarea oștilor „Valahului” în zona intracarpatică. El pune toate acestea pe seama solidarității de tip etnic:

„Într-adevăr, la vestea luptei nefericite «de la Șelimbăr, din 28 octombrie 1599», care s-a răspândit foarte rapid în întreaga țară, națiunea românilor, care locuiește în fiecare din satele și cătunele Transilvaniei, complotând peste tot, s-a unit cu poporul venit «din Țara Românească» și, atât împreună cât și separat, au prădat în lungul și în latul țării. Căci încurajați de încrederea că aveau un domn din neamul lor […], au ocupat drumurile și au ucis pretutindeni […]. Acum, fiind încurajată nebunia lor de principele român și sporindu-le îndrăzneala din pricina războiului […], cu atât mai multă cruzime au atacat cu acest prilej, cu cât anterior, când țara era liniștită, dovediți prin decizii judecătorești cu vreo faptă rea, erau pedepsiți cu cele mai grele pedepse. Peste tot, spânzurătoarele, butucii, securile, cârligele, funiile și toate locurile de osândă erau pline mai mult de români” (4).

Opinii asemănătoare au exprimat și cronicarii Somogyi Ambrus (Ambrosius Simigianus) și Georg Krauss, cronicarul anonim de la Prejmer și alții. Somogyi subliniază că s-au răsculat românii, care-i prindeau și-i jefuiau pe unguri, iar Krauss vorbește despre „românii murdari, hoți, ucigași, răsculați în acel timp, deoarece Tiranul era de națiunea lor, adică un român”. Mikó Ferenc spune că nobilii maghiari erau „îngroziți de stăpânirea românească” a lui Mihai Viteazul (5).

Cu alte cuvinte, românii transilvăneni s-au solidarizat cu românii veniți de peste munți. Observatorii menționați nu mai văd țărani răzvrătiți contra nobililor, ci români ridicați la luptă contra ungurilor, stimulați de plasarea în fruntea Transilvaniei a unui principe din neamul lor.

O scrisoare emisă la 2 septembrie 1629 (6), de către patriarhul ecumenic de la Constantinopol, Kiril Lukaris, cuprinde răspunsul celui mai important ierarh al lumii ortodoxe la planurile principelui maghiar al Transilvaniei, Gabriel Bethlen (1613-1629), de calvinizare a românilor de sub puterea acestuia (7). A fost un patriarh sui generis, deschis dialogului interconfesional și acuzat chiar de tendințe calvinizante, mai ales după apariția lucrării „Mărturisirea bisericii ortodoxe”, publicată sub numele său la Geneva, în martie 1629 (8). În scrisoarea analizată aici însă, Kiril Lukaris se dovedește un apărător ferm și luminat al credinței și bisericii sale. Înaltul ierarh cunoștea bine situația românilor și a țărilor locuite de ei (9).

În 1601, Lukaris, pe atunci singhel al Patriarhiei ecumenice, era chemat de Meletie Pigas (patriarhul Alexandriei), care‑și simțea aproape sfârșitul. În drumul său din Polonia (unde se afla în misiune ca exarh patriarhal) spre Constantinopol, Lukaris se opri la Iași, loc în care avea să rostească unele predici.

În septembrie 1601, tânărul monah era ales patriarh al Alexandriei, funcție în care avea să rămână până în 1620. Între anii 1612‑1615, înaltul ierarh va sta mult timp la Târgoviște, la curtea principelui Radu Mihnea, la București și la Iași. În toamna anului 1614, el va participa în capitala Valahiei la sfințirea mănăstirii Radu Vodă, reconstruită de Radu Mihnea.

În această ambianță, în 1615, urmașii Buzeștilor închinau mănăstirea Stănești, din județul Vâlcea, Patriarhiei din Alexandria. În 1620, an în care face o nouă călătorie în Țările Române, Kiril Lukaris este mutat în scaunul constantinopolitan, devenind patriarh ecumenic. Din acest moment, legăturile înaltului ierarh cu lumea românească sunt tot mai intense: în 1623, el – împreună cu alți patriarhi – confirmă satul Izvorul Alb, din Mehedinți, dăruit de principele Radu Mihnea postelnicului Pătrașcu, fiul lui Petru Cercel, fost principe al țării Românești (1583‑1585); în 1628, confirmă închinarea mănăstirii principelui Moldovei, Miron Barnovschi (1626‑1629, 1633), din Iași către Sfântul Mormânt; în 1630, întărește scutirea de dări a locuitorilor satului Poieni, dăruit de Leon Vodă Tomșa (1629‑1632) – domnul Țării Românești – Sfântului Mormânt etc.

Cum se vede, Kiril Lukaris cunoștea bine, din interior, societatea românească, el petrecând mult timp în ambianța principilor, ierarhilor, cărturarilor și boierilor români de la Târgoviște, București și Iași. Pe de altă parte, patriarhul s‑a aflat din tinerețe în strânse legături cu lumea protestantă, cu personalitățile (David Höschel, Friederich Sylberg, Cornelius Haga, Jan Uytenbogaert, David Le Leu de Wilhelm, Antoine Leger, Thomas Roe și alții) și scrierile din mediul protestant (10).

De aceea, răspunsul său la scrisoarea (scrisorile) și soliile principelui transilvan Gabriel Bethlen este în cunoștință de cauză. Patriarhul ecumenic, fin cărturar și abil diplomat, apreciază „bunăvoința și protecția” principelui față de „acest popor demn de milă” al românilor, dar consideră că prețul cerut – adică atragerea acestor români la calvinism – nu se poate plăti, din mai multe motive. Între acestea, trei sunt importante pentru tema noastră:

a) opoziția românilor înșiși, care nu ar putea să fie înduplecați spre a îmbrățișa de bună voie calvinismul;

b) legătura de sânge și de simțiri care trăiește, deși în mod tainic, dar cu atât mai puternic, între românii din principatul Transilvaniei și locuitorii țărilor Valahiei și Moldovei (…sanguinis, affectuumque nexus, qui inter Valachos ditionis Transilvanicae, ac incolas terrarum Valachiae, Moldaviaeque, clancularius quamquam, ast arctissimus tamen viget);

c) poziția principilor români extracarpatici, care, fără îndoială, nu vor fi de acord niciodată cu aceasta și vor pune în mod absolut sigur piedici, dacă nu cu armele atunci cel puțin prin îndemnuri tainice (In id sane principes vicini dictarum terrarum nunquam concedent, obicesque, si non armis, saltem occultis suggestionibus certo certius ponent.).

Cu alte cuvinte, atragerea românilor transilvăneni la credința calvină nu se putea realiza datorită unității ortodoxiei românești, unitate bazată pe originea comună („legătura de sânge”), dar și datorită intervenției în Transilvania a domnilor Țării Românești și Moldovei, cu armele și/sau cu „îndemnuri tainice”.

Cele trei episoade rezumate mai sus se înscriu într-un interval de timp de aproape un secol (1547-1629), situat la începuturile Epocii Moderne. Ele au câteva caracteristici comune. Toate marchează acțiuni desfășurate sau pe cale de a se desfășura (posibile) în numele identității și solidarității românilor.

De asemenea, în fiecare dintre ele nu este vorba despre indivizi care acționează în nume românesc, ci de grupuri, de comunități, de entități românești: la 1547, românii maramureșeni s-ar putea pregăti de unirea cu moldovenii; la 1599, țăranii români ardeleni, uniți cu românii din Țara Românească, se revoltă contra stăpânilor maghiari; la 1629, românii din Transilvania nu ar putea fi atrași la calvinism, datorită identității lor religioase și etnice românești.

În al treilea rând, toate cele trei episoade se raportează la românii din interiorul arcului Carpaților care se solidarizează cu românii extracarpatici sau invers (românii din Țara Românească și Moldova se alătură celor din Transilvania, Banat, Crișana și Maramureș).

Cu alte cuvinte, românii trăgeau la români cel puțin încă din secolul al XVI-lea (sunt mărturii ale unor astfel de acțiuni încă din secolele XIII-XIV). În secolul al XVII-lea, Grigore Ureche și Miron Costin, ca și Constantin Cantacuzino Stolnicul arată unitatea de origine, de limbă și de credință a românilor extracarpatici cu cei transilvăneni.

La începutul secolului al XVIII-lea, Dimitrie Cantemir este primul savant român de talie europeană care face cunoscută latinitatea și unitatea românilor cu argumente științifice, în lucrări de mare anvergură, scrise în limba latină. În secolul al XVIII-lea începe lupta de emancipare națională a românilor din Transilvania, desfășurată pe plan religios (unirea cu Biserica Romei), pe plan politic (memoriile adresate Curții de la Viena și altor cancelarii și foruri europene; mișcarea Supplex Libellus Valachorum), pe plan social (Răscoala lui Horea), pe plan cultural (Școala Ardeleană).

În această etapă a luptei naționale din Transilvania și poate fi vorba, firește, de unirea Transilvaniei cu România, fiindcă nu exista încă România. Este vorba, de aceea, de obținerea în Transilvania și Ungaria a drepturilor politice naționale ale românilor din Transilvania și Ungaria, numai acolo unde acești români alcătuiau majoritatea populației.

Nu este vorba despre drepturi preferențiale ale acestor români, ci pur și simplu despre egalitatea lor cu membrii națiunilor oficiale și ai confesiunilor recunoscute („recepte”). Totuși, legăturile între românii transilvăneni și cei olteni, munteni și moldoveni sunt continue (11).

În secolul al XIX-lea se desfășoară mișcarea de emancipare națională a provinciilor aflate sub dominație străină și de formare a statului național unitar. Toată acțiunea era bazată acum pe ideologia daco-românismului.

În această mișcare panromânească, românii din interiorul Carpaților au jucat un rol fundamental: astfel, îi găsim pe Gheorghe Lazăr, care introduce limba română la Sfântul Sava, în Țara Românească, pe Florian Aaron ca profesor al lui Bălcescu și apoi al Universității din București, pe călugărul maramureșean Gherman Vida, ca învățător al lui Kogălniceanu și Alecsandri pe baza cronicii lui Șincai, pe Ioan Maiorescu la Craiova, pe Damaschin Bojincă ca profesor la Academia Mihăileană din Iași, pe Bărnuțiu, pe Ștefan Micle, pe Laurian, pe Papiu-Ilarian și pe toți care au pus temeliile Academiei Române.

Mișcarea de unire a Transilvaniei cu România a putut prinde contur abia după formarea României și mai ales după afirmarea României independente, devenite, la scurtă vreme, regat.

Astfel, dacă românii nu au luptat „de secole pentru unitatea națională”, ei s-au înscris în mișcarea europeană care promova statele naționale împreună cu celelalte națiuni. Nu au făcut acest lucru nici mai bine și nici mai rău ca alte națiuni.

În secolul al XIX-lea și la începutul secolului al XX-lea cele mai progresiste mișcări erau cele menite să elibereze națiunile de sub robia imperiilor multinaționale și să le îndrepte spre formarea statelor naționale unitare.

Cea mai puternică mișcare de emancipare națională a românilor din provinciile aflate sub stăpâniri străine s-a desfășurat în Transilvania. Astfel, se vede clar că ideile de unitate și lupta pentru emancipare națională și unire nu s-au născut între români în mod spontan și instantaneu, prin imitație sau prin efortul unor lideri exaltați sau interesați.

Că nu a fost unanimitate în aceste procese, că au fost și șuvoaie abătute, că intelectualii și oamenii politici au potențat ideile de unitate românească, că poporul a fost dirijat și condus de liderii săi, acestea sunt lucruri cunoscute, recunoscute și valabile în istoria tuturor popoarelor.

Istoricul însă, înainte de a releva excepțiile, aspectele marginale, curiozitățile din trecut, are obligația profesională de a preciza liniile magistrale ale mersului societății. Sau, dacă nu se ocupă de aceste constante ori linii predominante, atunci are datoria morală și intelectuală să le enunțe, pentru a nu da impresia că lumea ar fi putut sau ar fi trebuit să facă ceea ce, de fapt, nu a făcut.

Menirea primă a istoricului de meserie este să studieze ceea ce a fost, nu ceea ce ar fi putut să fie, dacă nu s-ar fi întâmplat cutare lucru. Istoria contrafactuală – în vogă astăzi – poate oferi necunoscătorilor convingerea unor realități fictive, imaginate, inventate.

Linia magistrală a istoriei românilor la începutul secolului al XX-lea, în ajunul Primului Război Mondial, era făurirea statului național unitar român, prin unirea cu România a tuturor provinciilor istorice care aveau majorități etnice românești.

Același ideal, de făurire a statelor lor naționale, îl nutreau toate popoarele din regiunea central-sud-est europeană, care se aflaseră de secole sub stăpâniri străine.

Românii din Transilvania s-au identificat treptat cu idealul libertății și al unității naționale, ideal pe care l-au trăit, în forme și cu intensități diferite, începând cu finele Evului Mediu și du debutul Epocii Moderne.

Ca și românii din Vechiul Regat, ca și basarabenii și bucovinenii, românii ardeleni s-au înscris în marea lor majoritate pe traiectoria formării României întregite, considerând, prin educația oferită de liderii lor, că cel mai bun cadru de organizare, coordonare și protejare a națiunii era statul unitar român. Acest ideal s-a înfăptuit în urmă cu nici un secol, iar realitatea care a rezultat în urma marelui efort de-atunci – România – nu și-a dat încă măsura deplinei valori în Europa și în lume. (autor: Ioan-Aurel Pop, sursa: Revista Clipa)

 

Prof. dr. Ioan-Aurel POP

 

 

 

 

 

• Rector al Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj

• membru al Academiei Române;

• directorul Centrului de Studii Transilvane al Academiei Române;

• domenii de competenţă: Istorie medievală, instituţii medievale, paleografie latină;

 

 

 

VIDEO: O CONFERINŢĂ DE EXCEPŢIE

 

 

 

 

 

NOTE:

 

1 Vezi Sorin Mitu, Perennialism, Modernism, Ethno-symbolism: Ideologial Conflict or Chenges în the Scientific Paradigm?, în „Studia Universitatis Babeș-Bolyai”, Historia, vol. 50 nr. 1, June 2005, p. 1-11.

2 Allegant nobiles, se illos montes et sÿlvas in generali quadam/ congregatione, tempore Ludovici Regiæ Bachiæ habita, pro/ se ipsis heredibusque et successoribus suis ex communj consensu/ omnium Regnicolarum impetrasse. Cuius rei nullum evidens/ testimonium extare creditur. Et potest iure de facto dubitari/ propterea quod illi montes et sÿlvæ, ut dictum est, terminj/ sunt Moldaviæ et Rwssiæ, quos expedit potuis Regie/ Maiestati quam privatis personis esse subiectos, sicut similes et plane/ conterminj montes subiecti sunt arci vicinę Munhach, quę,/ eodem quo Hwzth, iure ad Regem et Corona pertinet. Nam/ cum incolę comitatus Maromarusiensis maxima ex parte/ Walachi sunt, et cum Moldavis lingua et religione ac mori/bus conveniant, periculum est ne iste comitatus Moldavis/ ut fit paulatim subintrantibus, cum tempore aliquo casu a/ Regno alienatur. Cum itaque non parvi momenti res sit,/ intererit Maiestatis Regiæ, ut ad eius revisionem et discusionem/ homines fideles atque industrios transmittendos et adhibendos curet. Österreichische Staatsarchiv, Allgemeines Verwaltungsarchiv, Finanz- und Hofkammerarchiv Wien, Hoffinanz Ungarn, Rote nr. 2 (1545-1549), Jahr 1547, fol. 93.

3 Vezi comentariul integral la I.-A. Pop, Transilvania – starea noastră de veghe, Cuvânt înainte de Mircea Muthu, Cluj-Napoca, 2016, p. 97-116.

4 Ștefan Pascu, Mișcări țărănești prilejuite de intrarea lui Mihai Viteazul în Transilvania, în „Studii și materiale de istorie medie”, I, 1956, p. 132.

5 I.-A. Pop, Identity and Alterity in Transylvania during the Confrontations of 1599-1601, în „Transylvanian Review”, IV, 1995, nr. 4, p. 173.

6 Szilády Áron, Szilágyi Sándor, Török-magyarkori állam-okmánytár, vol. II, Pest, 1869, p. 137-140 (text latin); Ioan Lupaș, Documente istorice transilvane, vol. I (1599-1699), Cluj, 1940, p. 177-179. Cele mai bune ediții din România ale textului scrisorii patriarhale de la 2 septembrie 1629 – cu traducere în românește – au fost date de Niculae M. Popescu, op. cit., p. 19-24 și de Ioan Vasile Leb, Ortodoxia transilvană între Reformă și Contrareformă, sec. XVI-XVII, în vol. „Teologie și cultură transilvană în contextul spiritualității europene în sec. XVI-XIX”, îngrijit de Ioan Vasile Leb, Cluj-Napoca, 1999, p. 144-151.

7 Vezi Germanos, Metropolitan of Thyateira, Kyrillos Loukaris, 1572-1638. A Struggle for Preponderance between Catholic and Protestant Powers, London, 1951, passim; George A. Hadjiantoniou, Protestant Patriarch. The life of Cyril Lucaris (1572-1638), Patriarch of Constantinople, Richmond (Virginia), 1961, passim.

8 Lucrarea a fost republicată în 1633. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii românești din Transilvania, Banat, Crișana și Maramureș până la 1918, Cluj-Napoca, 1992, p. 151-153; Ioan Vasile Leb, op. cit., p. 143.

9 Prezent în țările Române încă din 1594, Lukaris a revenit de mai multe ori la București, Iași, Târgoviște, mănăstirea Bistrița, unde a ținut slujbe, predici, a elaborat lucrări și s-a aflat în legături cu principi, ierarhi și demnitari ca Ieremia Movilă, Radu Mihnea, Ștefan Tomșa, Gheorghe Movilă, Luca Stroici, boierii Buzești. Vezi Niculae M. Popescu, Chiril Lucaris și ortodoxia română ardeleană, în „Biserica Ortodoxă Română”, an. LXIV, 1946, nr. 7-9, p. 5-15; Aurel Jivi, Orthodox, Catholics and Protestants. Studies in Romanian Ecclesiastical Relations, Cluj-Napoca, 1999, p. 64-99.

10 Aurel Jivi, op. cit., p. 100-119.

11 O dovadă mai puțin cunoscută vine chiar din ambianța Bisericii Române Unite cu Roma, menite, conform unora dintre exegeți, să rupă „legătura de sânge și de simțiri” dintre românii ardeleni și cei extracarpatici. Este vorba despre un înscris, un contract („o tocmeală”) din 26 mai 1737, încheiat de episcopul Ioan Inochentie Micu cu Ștefan Zugravul de la Ocnele Mari („din Țara Românească cea de dincoace de Olt”), pentru pictarea iconostasului bisericuței din curtea castelului episcopal de la Blaj: „Cum numitul zugrav toată tâmpla sau catapeteasma bisericei, împreună cu două sfetnice mari și două mici, cu mare cuviință, precum în Țara Românească, la Cozia și la Hurez se află, să o zugrăvească…” (Zenovie Pâclișanu, Istoria Bisericii Române Unite (Partea I-a, 1697-1751, ediția a II-a)/ Geschichte der Rumänischen Unierten Kirche (Teil I, 1697-1751, 2. Auflage), în „Perspective”, nr. 65-68, iulie 1994-iunie 1995, anul XVII, p. 271-272, nota (541).

Un semnal de alarmă – Planuri de distrugere a integrităţii teritoriale a României şi a unităţii poporului român

 

Imediat după crearea statului român modern, în anii ’20-’30 ai secolului trecut, au apărut planuri de distrugere a integrităţii  sale teritoriale şi a unităţii noastre naţionale. Aceste planuri s-au dezvoltat în timp şi s-au adaptat conjuncturilor internaţionale existente în momentele istorice în care au fost promovate.

În anul 1924, Uniunea Sovietică, prin intermediul Kominternului, a creat diversiunea de la Tatar Bunar (în Basarabia), potolită în forţă de către armata română. În iunie 1940, URSS a ocupat Basarabia şi Bucovina de nord, la 30 august 1940, prin Diktatul de la Viena, Germania nazistă şi Italia fascistă au transferat Ungariei horthyste jumătatea de nord-vest a Transilvaniei, iar la 7 septembrie 1940, sub presiune externă, România a fost obligată să cedeze Bulgariei Cadrilaterul.

În cele trei decenii scurse de la evenimentele din decembrie 1989, România a scăpat de dezmembrare, însă nu şi de planuri şi scenarii instrumentate în diverse medii geopolitice, care să o aducă în pragul prăpastiei. Cu cât timpul se scurge, iar regimul politic instaurat în decembrie 1989 îşi epuizează resursele informaţionale, materiale şi umane şi nu este capabil să-şi reproducă funcţiile sociale, cu atât pericolul pentru naţiunea şi statul român este mai mare. Nimeni nu mai trebuie să se bizuie doar pe miracolul salvator cu care a fost dăruit de Pronie poporul român.

După căderea Cortinei de Fier, în Europa doar Germania s-a unificat, în timp ce alte ţări s-au dezmembrat. Dezmembrarea României ar satisface numeroase interese în Ungaria, Germania, Ucraina şi Rusia, dar şi în Uniunea Europeană, motiv pentru care scenariile prezentate în serialul nostru urmează a fi grupate după acest criteriu al intereselor geopolitice.

Un scenariu-avertisment potrivit căruia dezmembrarea României ar putea deveni realitate, prin transformarea Transilvaniei într-un teritoriu autonom și prin federalizarea țării, a fost lansat de Alexandru Cumpănașu, președintele Coaliției pentru Modernizarea României.

 

 

 

 

 

Planurile de separare a Transilvaniei urmată de federalizarea a ce a mai rămas din România reprezintă UN PERICOL REAL şi  de aceea astfel de AVERTISMENTE MERITĂ PUBLICATE ȘI DISCUTATE

Cumpănașu: „Scenariul ar arata aşa: formarea unui nou stat independent Transilvania pe baza multietnicitatii, a faptului ca furnizeza peste 50 la suta din PIB si a unei afilieri cultivate intens faţă de spaţiul germanic, care evident nu se limitează la Germania. O astfel de noua Republică cerută de cetăţenii „transilvăneni” ar rupe forţa şi puterea României de azi şi ar uşura substanţial misiunea de distrugere a unui stat ce se incapăţânează să ramână UNITAR, NAŢIONAL şi INDIVIZIBIL”.

Am lansat in ultimii ani mai multe ipoteze despre escaladarea tensiunilor dintre marile puteri, unele fiind considerate la vremea respectiva ireale sau apocaliptice … si din pacate in mare parte devin tot mai mult o realitate.

Scenariul pe care il prezint are la baza informatii acumulate in timp din toate mediile posibile interne si externe. M-am hotarat sa fac public acest plan deoarece observ tot mai multi pasi spre indeplinirea sa, iar actiunile de punere in aplicare au devenit aproape evidente si „transparente” …

Acest scenariu a existat în diverse etape ale istoriei de 98 ani a Romaniei ca stat unitar, insa niciodata nu a avut un sprijin tacit sau activ atat de larg precum astazi.

Nemultumirea Ungariei, a Austriei si a Rusiei de-a lungul timpului fata de Actul Unirii de la 1 Decembrie 1918 erau firesti, nemaiavand teritorii importante de „muls” pentru economiile lor. Ne-am obisnuit asadar cu frustrarile celor ce au „rupt” din trupul tarii de-a lungul timpului, insa azi nu mai vorbim numai de ei …

România trece prin cea mai grea incercare pentru menținerea statului naţional unitar român.

Unitatea, caracterul national si indivizibilitatea României sunt cuvintele din Constituţia României care ard   mâinile unora dintre duşmanii noştri.

Pe Lista de argumente valide ale lui Alexandru Cumpănașu privitoare la existenţa unor astfel de planuri, sunt evidente mai ales acestea:

A. Crearea unei Europe Federale bazată pe Euroregiuni, O europa Federală din care Statele Naționale vor dispărea 

B. Crearea unei Europe Federale și Progresiste în care Internaționalismul, Ateismul Agresiv și Amestecul Etnic Programat și Forțat Bazat pe o Imigrație Masivă vor fi principalele direcții de acțiune ale aşa zişilor progresiști europeni și mondiali.

C. Aducerea la putere în România a unei unei rețele mondialiste opusă statului naţional unitar 

1. Atitudinea uluitoare a Germaniei in cadrul negocierilor privind Transnistria, în care au acelasi punct de vedere cu Rusia referitor la recunoașterea de catre Chişinău a independenței Transnistriei.

2. Eliminarea românismului, a culturii şi distrugerea istoriei şi învățământului naşional

3. Editarea unor manuale de istorie si limba română – care să  nu mai aibă nimic in comun cu istoria reala si identitatea noastră, care să sugereze prin însăşi denumirea lor că nu mai este nevoie sa fim români.

4. Posturi radio si tv în Transilvania conduse de cetățeni români, dar cu surse de finantare neclare,  vorbesc tot mai dur despre nevoia de „autoguvernare” a Transilvaniei.

5. Demonstrarea incapacităţii a Romaniei de a se autoadministra care ar demonstra astfel nevoia de un „proctectorat” al unora dintre marile puteri.

6. Eliminarea oricarei forme de leadership politic, administrativ, economic, dar mai ales cultural şi crearea unui haos bine organizat, vor putea reprezenta un alt argument pentru ca romanii sa accepte mai ușor „viitorul”.

7. Propgramarea majorităţii investitiilor din spatiul germanic în Transilvania şi aproape nimic in restul României.Exact acesta este argumentul: investim in Transilvania pt ca la un moment dat (cum se intampla deja) cetăţenii români de acolo să işi dorească ruperea de trupul țării.

8. Legat de punerea în aplicare a acestui plan, este suficient sa vedem germenii unei revolte tacite, dar atent cultivate, de inrăire a transilvanenilor faţă de  aşa zişii „mitici” de la București, incapabili să imparta „echitabil” bogatia pe care  ardelenii  o trimit înspre capitală.

9. Cumpărarea, acapararea  cvasi totalității capitalului românesc, impunerea în funcții de decizie a unor vasali ai multinaționalelor din țările – care iși doresc o Românie rupta, slaba și docilă.

10. Mergând mai departe, acest plan nu include doar crearea unei Republici Independente Transilvănene, dar si o FEDERALIZARE a restului Romaniei, nu inainte de a rupe – daca este posibil – şi Moldova din România cu Basarabia pentru o noua Republica Independentă „Europeană” … Cu sau fără ruperea Moldovei, planul include federalizarea restului ţării si disparitia caracterului naţional al Statului Român.

11. O Românie formată din 3 republici guvernate şi administrate regional reprezinta ultimul act pentru „desavârşirea” ambiţiilor, frustrărilor si intereselor diversilor actori regionali sau globali in raport cu Romania.

Cele 3 state federale ar fi: Moldova (dacă nu este alipita Basarabiei), Dobrogea – Oltenia – Muntenia, grupate intr-un singur stat, plus Transilvania care are ambiții să devină INDEPENDENTĂ și să se rupă de această federație.

12. O Românie divizată este în beneficiul tuturor neprietenilor săi: a vecinilor (mult mai mici decat Romania), a Rusiei revanşarde, dar si tarilor din Spaţiul Germanic, care nu au nevoie in Europa de state mari si puternice care sa incurce socotelile „greilor” europeni.

 

 

 

 

 

 

 

 

Ultimul act al acestui plan pervers este invrăjbirea sau distrugerea instituţiilor care au ţinut statul român în graniţele sale până acum, respectiv, serviciile de informaţii, armata, parchetul şi justiţia.

Faptul ca exista acest PLAN nu inseamna ca ROMANII de peste tot se vor fi resemnat, precum baciul mioritic sa li se ia tara, ci dimpotriva este datoria noastra sa reactionam, sa fim uniti, sa ne intarim statul si cultura.

Cu toţii iubim acest pamânt şi putem ţine piept duşmanilor noştri. Trebuie doar să ii ţinem pe liderii nostii aproape de patrie şi să respingem orice exces şi pretext menit să facă pe plac „stăpânilor lor”.

Profesorul Mircea Coșea scria, într-un editorial pentru DCNews, că informațiile primite de Cumpănașu pe canale diplomatice nu fac altceva decât să confirme analizele economice bazate pe informații din surse publice.

Conceptul general pe care se bazează dezmembrarea este acela al creării cadrului de incompatibilitate economică și socială între zonele și regiunile unei țări până la punctul în care acestea, ” în mod natural și necesar” se despart.

Despărțirea este prima fază a unei centrifugări prin care zonele devenite ” autonome” sunt atrase spre zone mai dezvoltate economic sau mai potente politic, aflate înafara granițelor fostului stat unitar și suveran, scrie Mircea Coșea.

Întrebarea pusă de prof. Coșea pleacă de la aceste decalaje de dezvoltare, care pot conduce la dezmembrarea teritorială a țării. Dacă politica de reducere a decalajelor la nivel regional a fost inexistentă atunci trebuie să ne punem întrebarea : se explică prin prostia sau prin trădarea celor care au guvernat și guvernează?

Iată, integral, editorialul scris de prof. Mircea Coșea pentru DCNews:

Comentariu la scenariul domnului Alexandru Cumpănașu

Domnul Alexandru Cumpănașu a publicat cu câteva zile în urmă o foarte interesantă analiză a posibilului pericol în care se află integritatea teritorială a României (”Marele Plan: Transilvania, independentă! Restul, România Federală”).

Domnia sa prezintă un scenariu conform căruia dezmembrarea României ar putea deveni o realitate într-un viitor extrem de apropiat, atât prin transformarea Transilvaniei într-un teritoriu autonom cât și prin federalizare țării.

Nu ar fi corect să nu spunem că astfel de scenarii circulă mai demult pe piața analizei politice și că unii reprezentanți importanți ai acesteia au spus în limbaj gazetăresc ” cu subiect și predicat” că în 2018 este posibil să nu sărbătorim marea unire ci să asistăm la marea destrămare a României.

Analiza domnului Cumpănașu nu demonstrează doar ” cu subiect și predicat” această posibilitate de dispariție a României ci și cu informații credibile prin accesul pe care acesta îl are în sferele înalte ale diplomației.

Eu nu am acces la aceste sfere și, în consecință, nu am nici informații prin canale diplomatice dar am propria mea analiză care, din păcate, merge în aceiași direcție cu scenariul domnului Cumpănașu.

De altfel, informațiile pe canale diplomatice nu fac altceva decât să confirme ” informațiile ” pe care zi de zi și la vedere oricare cetățean român le poate avea prin simplul său contact cu realitatea românească .

Realitatea cotidiană a fiecăruia dintre noi ne demonstrează, printr- o infinitate de aspecte, faptul că distrugerea României ca stat și dezmembrarea sa teritorială este un obiectiv urmărit cu asiduitate și finanțat generos de importante forțe antiromânești încă de la începutul anilor 1990.

Conceptul general pe care se bazează dezmembrarea unei ţări  este acela al creării cadrului de incompatibilitate economică și socială între zonele și regiunile unei țări până la punctul în care acestea, ” în mod natural și necesar” se despart.

Despărțirea este prima fază a unei centrifugări prin care zonele devenite ” autonome”sunt atrase spre zone mai dezvoltate economic sau mai potente politic aflate înafara granițelor fostului stat unitar și suveran.

În perioada postbelică, în anul 1948 România a fost nevoită să cedeze Uniunii Sovietice Insula Şerpilor, fiind astfel primul şi singurul stat din lagărul socialist şi din Europa căruia i s-a luat o bucată din teritoriu, în afara acordurilor internaţionale de Pace încheiate la Paris după înfrângerea coaliţiei naziste.

Scenariile dezmembrării teritoriale au mai fost prezente în România prin anii 60 ai secolului trecut prin așa numita ” doctrină Valeev”, un plan subversiv  prin care fosta URSS dorea dezmembrarea teritoriului ţării noastre  prin crearea unor ” zone de integrare și specializare economică”. Conform acestei doctrine, Moldova urma să creeze împreuna cu Republica Sovietică Moldovenească o zonă integrată, Transilvania crea o zonă împreună cu partea de est a Ungariei, Dobrogea crea o altă zonă cu partea de nord a Bulgariei.

Așa-numitul „Plan Valev” care viza alcătuirea unui „complex economic interstatal” în zona Dunării de Jos, care ar fi înglobat sudul URSS (Basarabia şi sudul Ucrainei cu o suprafaţă de 12.000 km2), sud-estul României (100.000 km²) şi nordul Bulgariei (38.000 km²), şi cu o populaţie de 12 milioane de locuitori. Bulgaria a acceptat „Planul Valev”, dar conducătorii României au reacţionat violent.

Ceea ce ar mai fi rămas din România urma să se numească ” Zona Dunării de Jos” , specializată exclusiv pe agricultură și ar fi cuprins Muntenia, Banatul și Oltenia.

Trebuie subliniat  că, din punctul meu de vedere, ceea ce se poate întâmpla acum este total diferit de perioada doctrinei Valeev. Atunci a existat o impunere ” din afară” prin intermediul presiunilor societice via CAER ceea ce a declanșat o stare de revoltă la nivelul cetățeanului , un spirit de unitate națională pe fundalul puternicului sentiment anti sovietic. Acest suport popular a permis conducerii comuniste să respingă pericolul dezmembrării teritoriale.

Și acum, dacă Rusia sau oricare altă putere străină ne-ar impune cu forța militară sau cu orice alt instrument coercitiv de politică externă dezmembrarea (autonimizare sau federalizare) , reacția populară ar fi teribilă, oricare dintre noi devenind instantaneu , indiferent de orientări politice sau statul social, un combatant activ pentru respingerea pericolului.

Incompatibilitățile, instrumente moderne pentru federalizare

Tocmai pentru a evita o astfel de stuație, instrumentele moderne ale dezmembrării au devenit de natură internă prin, așa după cum am arătat mai sus, dezvoltarea incompatibilităților economice și sociale dintre regiuni. Incompatibilitățile sunt efectul inegalităților, al decalajelor de dezvoltare dintre regiuni și colectivități.

Nu întâmplător, cele mai importante analize ocidentale nominalizeaz inegalitățile/decalajele ca fiind cea mai importantă cauză a posibilelor transformări nu numai la nivelul polurilor de putere globală ci și la nivelul ” redesenării granițelor inter statale” ( vezi ” Raportul Comisiei Stiglitz” sau ” Thomas Piketty ” Capitalul secolului XXI”).

România este poate cel mai reprezentativ loc din Europa unde condițiile dezmembrării ( autonomizare, federalizare) sunt ”cele mai coapte”. Inegalitățile dintre marile regiuni ale țării sunt atât de evidente încât nu este de neglijat ” reacția internă” a instituțiilor locale sau grupuri de interese în favoarea dezmembrării.

Nu mă refer la grobianismul politic de tip UDMR care vorbește deschis despre ”dezlipirea ” de București, despre comentariile anti miticiste ale unor formatori de opinie sau despre antiromânismul golănesc de pe siturile de socializare ci la efectele materiale ale unei difrențe de dezvoltare care nu pot să nu genereze interesul pentru o alternativă , considerată aptă de a rezolva problemele pe care statul unitar nu le-a putut rezolva.

Trădare sau prostie?

Inegalitățile/decalajele dintre regiunile României 2016 sunt oricând capabile să explice dorința de rezolvare printr-o alternativă, alta decât a statului unitar. Nu voi da cifre în materialul de față dar recomand analizele extrem de detaliate ale sitului Curs de Guvernare pe această temă.

Voi cita doar o concluzie din acestea :”aproape invariabil, cu cât o parte a țării a fost mai săracă, ea a recuperat mai puțin față de media europeană nu doar în termeni absoluți dar, surprinzător, și în termeni relativi. Ceea ce marchează dezechilibrele existente și explică adâncirea decalajelor.

Datele prezentate de Eurostat arată că politica de reducere a decalajelor la nivel regional în România a fost inexistentă”.

Dacă decalajele pot conduce la dezmembrarea teritorială a țării și dacă politica de reducere a acestora la nivel regional a fost inexistentă atunci trebuie să ne pune întrebarea : inexistența unei astfel de politici vitale pentru națiunea română se explică prin prostia sau prin trădarea celor care au guvernat și guvernează?

Ungaria și „frontiera de 1000 de ani”

Cercuri guvernamentale din Ungaria visează la falsa şi ridicola „frontieră de 1000 de ani” și dorește o reeditare a celui de-al doilea Diktat de la Viena, drept pentru care face un lobby intens. Agitaţiile şoviniste create de adepţii aşa-zisului „Ţinut Secuiesc” privind autonomia acestuia sunt sprijinite pe faţă de autorităţile de la Budapesta. Dezmembrarea României a fost şi este visul ultranaţionaliştilor deghizaţi în democraţi, aflaţi la conducerea Ungariei.

Aceştia mizează şi pe faptul că intelectualii români s-au grăbit să declare „decesul naţionalismului”, fiindcă n-au înţeles că nu se poate pune semnul egalităţii între „naţionalism” şi „extremism”. Orice om raţional poate observa că la Budapesta se doreşte dezmembrarea României, acest scop fiind urmărit cu obstinaţie de către iredentişti, care vorbesc „cu mare durere în suflet” despre Tratatul de la Trianon.

Ungaria, stat membru NATO şi UE, nu emite în mod oficial pretenţii asupra unor teritorii din România care au aparţinut odinioară regatului medieval al Ungariei sau Imperiului austro-ungar, dar a elaborat şi a început să aplice o strategie care utilizează toate tipurile de resurse şi scenarii posibile pentru realizarea obiectivului propus: partide extremiste, care să facă agitaţie şi să sensibilizeze forurile europene, formaţiuni paramilitare care să bage groaza în românii ardeleni şi planuri secrete de ocupare paşnică, fără violenţă, a Ardealului.

Autorităţile ungare sunt conştiente că în condiţiile actuale anexarea Ardealului prin mijloace politico-militare este imposibilă. De aceea, au schimbat tactica, trecând la aplicarea unui „Plan secret pentru anexarea Ardealului”: recucerirea pe cale paşnică a Ardealului. Pocedura principală este: întabularea dreptului de proprietate obţinut de către unguri sau organizaţii, fundaţii ale acestora, pe calea împroprietăririlor ilegale şi a retrocedărilor de terenuri arabile, păduri şi imobile bazate pe acte false. În acest război asimetric, atipic, împotriva României, statul ungar are drept aliaţi formaţiunile politice cu caracter etnic maghiar din Romînia, precum şi bisericile maghiare. Astfel, sub privirile nepăsătoare ale clasei politice româneşti, întabularea Ardealului de către unguri se face atât pe cale laică, în beneficiul unor indivizi ori fundaţii, cât şi pe cale religioasă, în favoarea bisericilor maghiare (romano-catolică, reformată, unitariană şi luterană).

Cu imobilele care aparţin de drept statului român este împroprietărit ilegal Statusul romano-catolic, respectiv biserica romano-catolică, adică Ungaria. Unii lideri extremişti maghiari, precum Laszlo Tőkes, susţin că, la momentul potrivit, Ardealul se va duce cu pământ cu tot la Ungaria. Aceştia scontează pe laşitatea politicienilor români, pe neputinţa autorităţilor politico-militare române, dar mai ales pe ajutorul prietenilor lor din Occident. Deocamdată agenţii Ungariei acţionează subversiv, la limita sau prin încălcarea legislaţiei statului român, pe următoarele direcţii principale:

– acordarea rapidă şi gratuită de către Ungaria a dublei cetăţenii pentru românii get-beget;

– dobândirea dreptului de proprietate asupra a peste 60% din bunurile (clădiri, terenuri agricole şi păduri) din Transilvania de către Ungaria, prin persoane juridice şi persoane fizice ungare;

– falsificarea istoriei poporului român, a istoriei Ungariei şi, mai ales, a istoriei Transilvaniei, dând prioritate ungurilor şi prezentându-i pe români ca „venetici”, primiţi din milă pe moşiile nobililor unguri;

– intensificarea lobby-ului unguresc împotriva României şi pentru anexarea Ardealului, în capitalele importante ale lumii: Washington, Berlin, Londra, Paris, Moscova, Roma, Viena, Bruxelles, şi, mai ales, la Vatican;

– pregătirea paramilitară a tinerilor unguri din Ardeal şi existenţa depozitelor cu armament şi muniţii.

Presa din Ungaria a scris cu sârg despre împroprietăririle şi retrocedările reuşite de unguri în Ardeal. De pildă, în anul 2007, presa din Ungaria aprecia că 1/3 din Ardeal era revendicat de nepoţii grofilor unguri, în numeroase procese de retrocedare. În acelaşi timp, mass-media din România, dar mai ales publicaţiile româneşti din Ardeal au semnalat numeroase cazuri de împroprietăriri nelegale ale Statusului romano-catolic şi de retrocedări ilegale de imobile către bisericile maghiare, pe bază de acte false. Însă Parchetul şi Direcţia Naţională Anticorupţie nu s-a implicat decât în foarte mică măsură, accidental, pentru a curma ilegalităţile comise în Ardeal pe tema retrocedărilor în natură.

Pentru dobândirea Ardealului fără război cu România şi încorporarea lui la Ungaria, autorităţile ungare acţionează uneori la vedere, dar de cele mai multe ori ocult, prin intermediul formaţiunilor sau partidelor politice create în România pe baze etnice maghiare, precum şi a unor formaţiuni paramilitare formate mai ales din tineri maghiari care s-au născut şi trăiesc în Romînia şi sunt cetăţeni ai statului român.

 Acţiuni ale formaţiunilor politice cu caracter etnic maghiar, coordonate de Budapesta

În avangardă sunt două formaţiuni politice, una moderată, de largă „respiraţie” democratică, numită Uniunea Democrată Maghiară din România (UDMR, în limba maghiară Romániai Magyar Demokrata Szövetség), alta violentă, asumată sau renegată de comunitatea maghiară, în funcţie de conjuncturi, intitulată Partidul Civic Maghiar (PCM), care şi-a construit şi o formaţiune paramilitară intitulată Garda Maghiară.

Acestea se sprijină pe mass-media de limbă maghiară, precum şi pe organizaţii şi fundaţii cu caracter social, care potrivit legislaţiei româneşti se manifestă slobod în toată România după dorinţă şi voinţă.

Entităţi politico-administrative preconizate

 a) „Ţinutul Secuiesc”

Ţinutul Secuiesc este, în accepţiune istorico-etnografică, ţinutul din sud-estul Transilvaniei, locuit în majoritate de secui (subgrup etnic cu o conţtiinţă istorică aparte, cu un anumit specific etnografic, respectiv de dialect) şi care cuprinde teritoriile fostelor „scaune” secuieşti. Teritoriile respective se găsesc incluse în momentul de faţă în judeţele Alba, Bacău, Cluj, Covasna, Harghita şi Mureş.

 Astăzi, sub aspect etno-politic, sub denumirea „Ţinutul Secuiesc” se înţelege teritoriul format din judeţele Covasna, Harghita şi Mureş, cu centrul la Târgu Mureş. Acest oraș a fost, pe rând, reşedinţa Scaunului Mureş, apoi a Comitatului Mureş-Turda, apoi a Regiunii Autonome Maghiare, iar în prezent este reşedinţa judeţului Mureş.

Privind harta României, amplasarea „Ţinutului Secuiesc” în inima României readuce în memorie spărtura din „tricolorul românesc”, adulată din ignoranţă de către „poporul din stradă” la „zavera” din decembrie 1989.

b). Partium

Partium (Partium regni Hungariae, în traducere „partea regatului Ungariei”) se referă la teritoriul din afara Transilvaniei propriu-zise, recunoscut în anul 1541 de sultanul Soliman Magnificul ca aparţinând principelui Ioan Zapolya, pretendent al coroanei regale a Ungariei în contra împăratului Ferdinand. 

În anul 1570, prin Tratatul de la Speyer, fiul lui Ioan Zapolya, Ioan Sigismund Zápolya, a renunţat la pretenţiile regale şi s-a numit în continuare „Transilvaniae et partium regni Hungariae princeps”, adică principe al Transilvaniei şi al părţii din Regatul Ungariei. Titlul de principe i-a fost recunoscut deopotrivă de sultan şi de împărat.

Partium a fost constituit iniţial din comitatele Maramureş, Solnocul Interior, Crasna, Bihor, Ţara Chioarului, Banatul de Severin şi Zarandul de est. Regiunea Partium a fluctuat în timp şi a fost ocupată în mare parte de trupele Imperiului Otoman în anul 1660, dar a revenit la Transilvania la sfârşitul secolului.

În secolul XVIII (în Marele Principat al Transilvaniei) zona Partium s-a redus la comitatul Solnocul Interior, comitatul Crasna, ţinutul Chioar şi o porţiune din comitatul Zarand. Prin reorganizarea administrativă a Regatului Ungariei de la mijlocul secolului XIX, teritoriul numit Partium a fost încorporat în regat.

Prin Tratatul de la Trianon din anul 1920, regiunea Partium a fost divizată între Regatul României, Cehoslovacia şi Ungaria. Astăzi, denumirea de Partium se referă la teritorii din actualele judeţe Arad, Bihor, Caraş-Severin, Maramureş, Satu Mare, Sălaj şi Timiş din România, din judeţul Hajdu-Bihar din Ungaria şi din regiunea Transcarpatia din Ucraina.

Pentru înfiinţarea regiunii „Partium” a strâns semnături Partidul Popular Maghiar din Transilvania. În concepţia liderilor acestui partid, regiunea respectivă ar urma să cuprindă judeţele Bihor şi Satu Mare, dar şi o parte din judeţele Sălaj şi Maramureş.

Deputatul UDMR Attila Cseke a susţinut că regiunea „Partium”, cu centrul la Oradea, ar trebui să apară pe noua hartă a României, întrucât este o entitate cu cultură şi istorie, cu criteriul geografic foarte clar, despărţită de Cluj prin Piatra Craiului. De altfel, la sfârşitul lunii ianuarie 2013, filialele bihorene ale celor cinci partide parlamentare au semnat o declaraţie comună în care au acceptat să acţioneze unitar pentru o regiune cu capitala la Oradea.

Caii troieni „mânați” din Germania și Ungaria

În Germania există indicii privind reactivarea unei „Coloane a V-a” în ţările cu minoritate germană, iar pe forumurile de comunicare circulă mesaje transmise în scopuri propagandistice, secesioniste.

Cercuri din această ţară ajută Ungaria în realizarea pretenţiilor ei revizioniste şi sprijină de la distanţă divizarea României. Din nefericire, pe lângă etnicii germani sau unguri sunt şi români care nu se sfiesc să pună umărul la dezmembrarea României.

Pe coordonatele separării Transilvaniei şi Banatului de România au fost create mai multe organizaţii, ligi, dintre care se evidenţiază: Liga Transilvania-Banat, „Liga Transilvania Democrată” şi Asociaţia „Drum Nou” (Neuer Weg).

 

 

 

Surse:

 

Dr. Aurel V. David/ Revista Vitralii, nr. 24/2015 (a ACMRR-SRI) via Ziaristi Online

secretulcunoasterii.ro

https://www.dcnews.ro/marele-plan-transilvania-independenta-restul-romania-federala_519981.html

http://fluierul.ro/jsp/article/indexDisplayArticle.jsp?artid=882379&title=alexandru-cumpanasu-marele-plan-transilvania-independenta-restul-romania-federala-