Se împlinesc 70 de ani de la apariţia în România comunistă a Decretului privind înfiinţarea şi organizarea Direcţiunii Generale a Securităţii Poporului

O imagine ce inspira teamă : sigla NKVD.  

La 30 august 1948 se împlinesc 70 de ani de la apariţia Decretului privind înfiinţarea şi organizarea Direcţiunii Generale a Securităţii Poporului în cadrul Ministerului Afacerilor Interne (replică a poliţiei politice sovietice), cu atribuţiile de „apărare a cuceririlor democratice şi asigurarea securităţii Republicii Populare România contra duşmanilor din interior şi exterior”; primul şef al Securităţii, cu funcţia de director general, a fost Pantelimon (Pantiuşa) Bodnarenko (alias Gheorghe Pintilie), agent al NKVD-ului.

Foto: Pantiuşa Bodnarenko sau Gheorghe Pintilie.

În toate ţările din estul şi centrul Europei intrate după înfrângerea Germaniei naziste  în orbita Moscovei, partidele comuniste au acţionat după expresia lui Stalin, pentru preluarea puterii ca adevărate „brigăzi de şoc” ale „mişcării revoluţionare”, care au luat „măsuri reale pentru lichidarea asupririi capitaliste şi moşiereşti”, pentru a uşura „situaţia popoarelor care lâncezesc sub jugul capitalismului”.

Instituţionalizarea regimului comunist în România a însemnat şi lichidarea vechilor structuri de informaţii şi ordine publică – Siguranţa, Poliţia, Jandarmeria, Secţia a II-a de informaţii din Marele Stat Major, Serviciul Special de Informaţii – şi înlocuirea lor cu noi instituţii organizate după model sovietic: Securitatea, Miliţia şi Direcţia de Informaţii Militare.

La 30 august 1948, Preşedinţia Marii Adunări Naţionale a emis Decretul numărul 221 de înfiinţare în cadrul Ministerului de Interne a Direcţiei Generale a Securităţii Poporului (DGSP) .

La rândul său, Preşedinţia Consiliului de Miniştri avea subordonat Serviciul Special de Informaţii, păstrat în „gestiunea” sa de dinainte de război, cu sarcini în domeniile informaţiilor externe şi a contraspionajului, ca serviciu funcţional.

Noua DGSP, conform Decretului 221, avea rolul „de a apăra cuceririle democratice şi de a asigura securitatea Republicii Populare Române împotriva uneltirilor duşmanilor interni şi externi”.

Prin DGSP, cunoscută sub funesta titulatură „Securitatea” a fost practic înlocuită Direcţia Generală a Poliţiei de Siguranţă.

Decretul 221 pentru înfiinţarea ći organizarea DGSP a fost publicat în Monitorul Oficial nr.200 din 30 august. 

Atribuţiile instituţiei erau stipulate în articolul 2 („apărarea cuceririlor democratice şi asigurarea securităţii Republicii Populare Române contra dućmanilor din interior şi exterior”) şi, ca atare, pentru cei înregimentaţi deja în acţiunile represive ordonate de comunićti pentru „lichidarea dućmanului de clasă” în numele „consolidării democraţiei populare”, înfiinţarea Securităţii nu a reprezentat o discontinuitate în „muncă”.

Era practic o mai bună repartizare a atribuţiilor şi o centralizare a activităţii represive de care se ocupa acum, cu preponderenţă, noua Direcţiune, cât şi o schimbare de titulatură.

Organizarea, încadrarea cu personal şi dotările urmau să se reglementeze „prin deciziunile şi instrucţiunile interioare ale Ministerului Afacerilor Interne”, în cadrul căruia aceasta funcţiona.

Bineînţeles, reglementările aveau un caracter secret, devenind executive imediat după înscrierea lor în registrul hotărârilor interne ale MAI şi comunicarea către conducerea Securităţii, care trebuia să le aducă la îndeplinire.

Ofiţerii de securitate, conform articolelor 4 şi 5 ale Decretului, erau singurii competenţi în a instrumenta infracţiunile „ce privesc regimul”, pe întreg teritoriul ţării, în baza instrucţiunilor interne.

Instrucţiunile, ca şi statutul, normele de încadrare şi promovare a personalului, cât şi bugetul în detaliu constituiau date secrete (bugetul, prin derogare de la Legea contabilităţii publice, conform dispoziţiilor din legea fondului pentru cheltuieli în interese superioare de stat, se publica numai ca sumă globală a cheltuielilor DGSP în cadrul bugetului MAI) .

Pentru îndeplinirea rolului lor, organele de Securitate, cu competenţă extinsă pe întreg teritoriul ţării, aveau ca sarcină „instrumentarea infracţiunilor ce primejduiesc regimul democratic şi securitatea poporului”, formulare generală și ambiguă, care permitea ilegalităţi şi represalii de mare amploare.

Prin înființarea Securitătii, regimul comunist a arătat că era un regim ideologic criminal, în sensul că puterea se exercita  de un grup restrâns de persoane membre ale Biroului Politic al CC al PCR, conducere susținută de trupele sovietice staționate şi coordonat de CC al PCUS prin comisarii și consilierii sovietici.

Securitatea a fost  copia fidelă a KGB-ului sovietic, atât în ceea ce privește scopurile, modul de organizare și funcționarea, cât și în privința metodelor și tehnicilor sale operative.

 DGSP a fost organizată în 10 direcţii centrale între care cele mai importante erau :

Direcţia I (informaţii interne), Direcţia a II-a (contrasabotaj), Direcţia a III-a (contrainformaţii în penitenciare),

Direcţia a IV-a (contrainformaţii militare), Direcţia a V-a (cercetări penale), Direcţia a VI-a (protecţia ministerelor), Direcţia a VII-a (tehnică), Direcţia a VIII-a (cadre), Direcţia a IX-a (Secţia politică a PMR),

Direcţia a X-a (administrativă). Departamentele auxiliare erau de două categorii: cele cu sarcini operative, care se ocupau cu cenzura corespondenţei, supravegherea şi interceptarea convorbirilor; cele neoperative cu sarcini de secretariat, cifru, evidenţă şi arhive.

Unităţile teritoriale erau structurate respectând organizarea administrativ-teritorială a ţării din acea perioadă, adică împărţirea pe regiuni.

 În structura unităţilor teritoriale se regăseau corespondenţii unităţilor centrale sub formă de servicii, secţii, birouri (informaţii interne, contrainformaţii, anchete penale etc).

Acestea se subordonau conducerii locale, dar unităţile centrale, fiecare pe profilul său, aveau drept de dispoziţie şi control, coordonând şi răspunzând de activitatea specifică pe întreg teritoriul ţării.

Ca unităţi teritoriale funcţionau Direcţiile Regionale Braşov, Cluj, Constanţa. Craiova, Galaţi, Iaşi, Oradea, Piteşti, Sibiu, Suceava şi Timişoara. Tot ca structură teritorială a fost organizată şi Securitatea Capitalei şi birourile de securitate ale raioanelor, potrivit organizării administrative.

Oficial, noua instituţie rămânea o direcţie a Ministerului Afacerilor Interne.

Scris într-un limbaj propagandistic, Decretul 221 contura doar liniile principale de funcţionare ale Direcţiei Securităţii Poporului, însă detaliile de încadrare, dotare, atribuţiile şi competenţele specifice urmau a fi stabilite şi transmise ca „decizii şi instrucţiuni” secrete şi directe ale Ministerului de Interne, fără girul vreunui for legislativ.

Neavând un cadru instituţional bine pus la punct, Direcţia Securităţii Poporului a suferit în primii săi ani mai multe reorganizări.

La începutul anului 1949 , de pildă, au apărut alte două organe ce vizau securitatea internă: Direcţia Generală a Miliţiei (instituţie ce a înlocuit Poliţia, condusă de alt general de etnie evreiască şi provenienţă rusă – Pavel Cristescu – pe numele „nou”) şi Trupele de Securitate, „înlocuitoarele” jandarmilor.

Printre obiectivele Securităţii, asemănătoare sau identice cu cele ale NKVD-ului, se numărau „demascarea activităţii de spionaj imperialist”, precum şi „identificarea şi distrugerea oricărei forme de activitate antidemocratică subversivă a duşmanilor poporului”.

În categoria „duşmanilor poporului”, adică a celor care se opun regimului comunist, au fost trecuţi foştii proprietari de întreprinderi, moşierii, liderii partidelor istorice, foşti ofiţeri şi poliţişti. Iar mai târziu, chiar şi ţăranii care refuzau să intre în gospodăriile agricole colective.

Nici în ceea ce priveşte cadrele sale Securitatea nu a „strălucit”, în primii ani suferind un deficit mai ales la nivelul ofiţerilor.

Conducerea Securității era formată din: gen.-lt. Gheorghe Pintilie – director general; gen.-mr. Alexandru Nikolschi și gen.-mr. Vladimir Mazuru – directori adjuncți. Securitatea era subordonată MAI, ministru de Interne fiind Teohari Georgescu, iar Marin Jianu ministru adjunct.

Foto: Boris Grünberg – gen.-mr. Alexandru Nikolschi

Foto: Vladimir Mazurov alias Vladimir Mazuru

În realitate, Securitatea se afla sub controlul unei echipe de consilieri sovietici, agenți KGB și GRU, conduse de D.G. Fedicikin(1944-1948), apoi de gen. Alexandr Saharovski (1949-1953).

În anul 1956, cel din urmă a fost numit în fruntea primei direcții a KGB, care se ocupă cu spionajul extern, ceea ce arată aprecierea de care s-a bucurat activitatea sa desfășurată în România.

Un rol similar îl avea ambasadorul sovietic la București, Serghei Kaftaradze, care răspundea de activitatea spionilor sovietici din România, el fiind subordonat miniștrilor de Externe sovietici – Viaceslav Molotov(până în anul 1949) și Andrei Ianuarevici Vişinski (ulterior) – care la rândul lor erau subordonați lui Lavrenti Beria, șeful KGB și vicepreședinte al Consiliului de Miniștri al URSS.

În 1949, în cadrul DGSP-ului funcţionau zece direcţii naţionale şi 13 regionale.

În aceste direcţii lucrau, în 1949, 1.148 de cadre, dintre care 848 figurau ca salariaţi de birou sau muncitori necalificaţi.

Este perioada în care dactilografele, instalatorii, şoferii sau chelnerii au fost încadraţi ca… ofiţeri inferiori.

Cu salarii mult peste cele medii. Pentru a deveni „lucrător la Securitate” era nevoie de un dosar care să demonstreze „originea sănătoasă” şi „ura de clasă” a „elementului” angajat, urmând ca acesta să se perfecţioneze pe parcurs într-ale muncii de informaţii.

Cu toată lipsa de cadre competente şi instruite, Securitatea a reuşit să stârnească groaza nu doar cetăţenilor de rând, ci şi membrilor de partid.De altfel, unul dintre viitori săi conducători din anii ’50, Alexandru Drăghici, a recunoscut omnipotenţa instituţiei:

„Securitatea era şi este un instrument al partidului. Este obligată să respecte legalitatea, dar legalitatea o întoarcem cum ne convine”.

La conferinţa comandanţilor Miliţiei şi Securităţii (28 februarie 1950), Teoharie Georgescu, în calitate de ministru de Interne ce avea în subordine Securitatea, declara:

„Va fi mai uşor să trimitem (arestaţii – n.n.) în unităţile de muncă, în Justiţie să nu mai trimitem, fiindcă este mai greu, trebuie să facem acte, trebuie să găsim dovezi…”.

Foto: Teoharie Georgescu

Astfel, fără probe şi dovezi, „duşmanii poporului” au înfundat puşcăriile şi coloniile de muncă, cei mai mulţi fără judecată, alţii obligaţi, prin metode „specifice”, să recunoască vini imaginare, mulţi arestaţi fără mandat de la procuror, ci doar pe baza ordinului telefonic al vreunui ofiţer zelos şi a denunţurilor unor „cetăţeni vigilenţi”.

Aceasta este şi cauza datorită căreia sunt imposibil de stabilit cifrele exacte ale celor care au avut de suferit la modul direct de pe urma Securităţii şi pot fi declaraţi fără putinţă de tăgadă victime ale regimului comunist.

La 30 martie 1950, DGSP-ul îşi schimbă denumirea în Direcţia Generală a Securităţii Statului (DGSS), ale cărei competenţe se vor lărgi prin înglobarea în structurile ei a Serviciului Special de Informaţii (aprilie 1951).

Direcţia de Informaţii Externe (DIE) sau serviciul de spionaj al Securităţii, ce se afla în subordinea ministrului de Interne Teohari Georgescu, a fost înfiinţată prin Decretul 50 din 30 martie 1951.

Ca şi „suratele” ei din domeniu, a avut un „mentor” sovietic – pe Alexandr Mihailovici Saharovski.

Supranumit „arhitectul DIE”, Saharovski a „lucrat” acest serviciu ca o oficină a spionajului sovietic în România, motiv pentru care istoricii spionajului consideră DIE ca având cea mai mare contribuţie la sovietizarea ţării, derulată pe parcursul a trei decenii.
Manualul de instrucţiuni al cadrelor DIE era, de altfel, „Istoria spionajului sovietic”.

Fraza de început a manualului a rămas un fel de motto pentru generaţii întregi de ofiţeri: „Spionajul capitalist raportează istoria, noi o creăm”.

Succesul organizării şi funcţionării DIE l-a făcut pe Saharovski să-şi caracterizeze „creaţia” din România ca fiind „diamantul cel mai de preţ din coroana sa profesională”.

   Societatea comunista, mai mult decât alte tipuri de societate și-a propus să șteargă în totalitate trecutul, urmărind înlăturarea, prin orice mijloace a unor categorii întregi de persoane.

Pentru a-și duce la îndeplinire un astfel de obiectiv societatea comunistă avea nevoie de o justiție obedientă coroborat cu un serviciu special bine organiza, iar acesta avea să se numească Directia Generala a Securitatii Statului și de un sistem concentraționar capabil să înghita cât mai multe victime.

Dar toate acestea nu puteau apărea peste noapte, iar pentru a salva revoluția multe din vechile instituții au fost desființate, în timp ce altele au cunoscut numeroase îmbunătățiri.

După Revoluția română din 1989, la data de 30 decembrie 1989, printr-o hotărâre a Frontului Salvării Naționale, organele de securitate au fost dizolvate

   La data de 26 martie 1990, prin decretul nr. 181, a fost înființată instituția de stat Serviciul Român de Informații, specializată în domeniul culegerii de informații privind siguranța națională iar la 29 iulie 1991 a fost emisă Legea nr. 51 care stabilea noile amenințări la adresa siguranței naționale a României și sunt stabilite organele de stat care au atribuții în acest domeniu: Serviciul Român de Informații,

Serviciul de Informații Externe, Serviciul de Protecție și Pază, precum și structuri din cadrul Ministerului Apărării Naționale, Ministerului de Interne și Ministerului Justiției. Activitatea acestora este coordonată de către Consiliul Suprem de Apărare a Țării.

   Conform informației oficiale – adesea repetata de SRI – aproximativ 40% dintre lucrătorii SRI au fost angajați după 1989, ceea ce înseamnă că 60% aparțin fostei Securități.
Astfel, este greu de crezut că acești 40% , în caz că dăm crezare procentului, nu au avut nici o legatură cu fosta Securitate; este aproape de netăgăduit că ei erau colaboratori, prieteni, în tot cazul persoane sigure.

Oamenii din rețeaua interna și cei din rețeaua externă a serviciilor secrete s-au schimbat între ei – spune opinia publică.

Este de observat faptul că nici unul dintre membrii care aparținuseră părții rele a Securității (respectiv a acelui procent de 40% dintre lucrători, concediați în 1990) nu este cunoscut.

În concluzie, principala schimbare adusa de Revolutie în activitatea serviciilor secrete constă în aceea că ele nu mai au dreptul să aresteze, să deschidă dosare împotriva unor persoane etc., deci au încetat să mai reprezinte o institutie paralelă de (in)justiție și represiune, așa cum era inainte de 1990.

 

Surse:

http://interval.tripod.com/05-99/oprea5.html

 http://stiai-despre-istorie.blogspot.ro

 Costia Bogdan Andrei

 

 

 

 

Publicitate

Alcatraz – povestea închisorii de unde nici un evadat nu a scăpat cu viaţă

În Golful San Francisco, la 2,4 km de metropola americana cu aceaşi nume, se găseşte o insulă a cărei faimă a făcut înconjurul lumii, datorită închisorii din care nimeni nu a reuşit o evadare de succes

 

 

 

 

 

Cu mult timp înainte de a deveni faimoasa închisoare de maximă securitate, Alcatraz era o insulă pustie, cu o suprafaţă de 8,9 hectare, unde cel mai înalt punct atinge 41 metri deasupra nivelului mării, o insula  pe care amerindienii o evitau, crezând că este bântuită de spirite malefice.

Bastinasii, cunoscuţi sub numele de Ohlone, foloseau insula ca loc de pedeapsă, unde îi trimiteau pe cei care încălcau regulile tribului.

Primii europeni care au vizitat insula au fost spaniolii. În 1775, exploratorul Juan Manuel de Ayala a fost primul care a străbătut golful San Francisco şi care a denumit una dintre cele trei insule „Isla de los Alcatraces” sau „Insula pelicanilor”.

Mai târziu, numele insulei a fost scurtat, ajungandu-se la Alcatraz.

Când spaniolii şi-au început expediţiile în sudul Californiei, mulţi dintre membri tribului Ohlone utilizau insula ca ascunzătoare, pentru a evita creştinarea impusă de europeni.

 

 

Primul proprietar înregistrat al insulei a fost Julian Workman, care a fost desemnat în iunie 1846, de către guvernatorul mexican Pio Pico, să construiască aici un far.

În 1848, la sfârşitul războiului dintre americani şi mexicani, teritoriul California, împreună cu insula, au devenit proprietăţi ale Statelor Unite.

La începutul anilor 1860, când a izbucnit Războiul Civil, Alcatraz a servit drept loc de protecţie şi depozitare al armelor de foc pentru arsenalul militar din San Francisco.

Realizând poziţia sa strategică pentru golf,  autoritatile au construit aici  o fortăreaţă unde, deasemenea, au fost amplasate unsprezece tunuri. În timpul războiului, pe insulă erau trimişi in detentie simpatizanţii Confederaţiei.

În 1868, după ce s-a terminat de construit o închisoare din cărămidă, aceasta a fost destinată în mod oficial să servească drept loc de detenţie pe termen lung pentru prizonierii militari.

Din 1909 până în 1911, a fost construită o nouă închisoare, îmbunătăţită. Noua clădire, care mai târziu este cunoscută ca „The Rock”- „Stânca”,  a fost realizată chiar de către prizonieri.

Insula a stat sub jurisdicţia armatei Statelor Unite din 1850 până în 1933, când a fost transferată în proprietatea Departamentului de Justiţie, fiind folosită de către Biroul Federal al Penitenciarelor.

Atunci a fost luată decizia ca Alcatrazul să devină închisoare federală de maximă securitate, cu privilegii minime acordate celor mai periculoşi deţinuţi de pe teritoriul american , iar la 12 octombrie 1933 au inceput lucrarile de  transformare a  fortului intr-o inchisoare federala a Statelor Unite.

 

 

Primii prizonieri au fost aduşi în 1934, încătuşaţi şi păziţi de către agenţi FBI. Primul director al închisorii a fost James A. Johnston, care a condus instituţia cu o mână de fier până în 1948.

Se păstra o tăcere absolută din partea autorităţilor închisorii, iar prezenţa presei era interzisă.

Personalul închisorii număra iniţial în jur de 150 de oameni , care locuiau împreună cu familiile lor pe insulă. De regulă erau ţinuţi 250 de condamnaţi, fiecare având propria celulă.

Cu toate că era cunoscută ca fiind „Insula Diavolului”, mulţi prizonieri îşi doreau să fie transferaţi acolo, condiţiile de detentie  fiind mai mult decât decente, comparativ cu alte inchisori.

De-a lungul timpului, inchisoarea a gazduit cei mai periculosi criminali. Se faceau periodic transporturi de prizonieri, iar in anul 1934, printre alti condamnati s-a aflat si celebrul mafiot Al Capone a carui cariera de gangster s-a încheiat în 1931, când guvernul federal a reușit să-l facă judecat și condamnat pentru evaziune fiscala. 

 

 

 

 

 

 

Al Capone a petrecut în continuare mai mulți ani în închisori, între care si la vestita Acatraz, unde a fost inchis în detenția sa cea mai lungă.

In septembrie 1934, a fost adus la Alcatraz si George Kelly, un alt cap al criminalitatii organizate, iar in anii 1940, un alt prizonier faimos al inchisorii Alcatraz a fost Richard Stroud, care fusese condamnat pentru omor, supranumit si “Omul-Pasare” din Alcatraz, datorita studiilor sale asupra pasarilor. 

 

 

 

 

 

 

Celulele inchisorii aveau o suprafata de 1,5 x 2,7 m, cu lavoar, toaleta si pat. Timpul petrecut in celula era intre 18 si 23 de ore pe zi.

Cei care dovedeau o purtare exceptionala faceau exceptii, fiind pusi sa lucreze in spalatorie, sau la bucatarie.
Conditiile erau destul de bune in inchisoare. Alcatraz era singura inchisoare din SUA cu dusuri cu apa calda.

 

 

 

 

 

In 29 de ani, niciun detinut n-a reusit sa evadeze, acestia murind impuscati, inecati in apa rece sau au fost mancati de rechini.

Se presupune  ca unul singur ar fi reusit totusi, fiind dus de curentul puternic la nord de Golden Gate.

Cadavrele celor evadati despre care se crede ca au murit in apele ce inconjoara insula, nu au fost descoperite niciodata.
In 29 de ani (1934 – 1963) cat a functionat inchisoarea, au existat 14 tentative de evadare, ce au implicat 36 de oameni, dintre care 23 au fost prinşi, 6 au fost împuşcaţi mortal, 2 s-au înecat, iar restul se presupune că s-au înecat şi ei în mare.

 

Incercari de evadare

 

 

 

Cu toate acestea, au existat două tentative de evadare, una în 1937 şi alta în 1962, în urma cărora, deşi s-a presupus că deţinuţii muriseră, se crede că aceştia ar fi dispărut fără urmă, lăsând astfel impresia că ar fi putut scăpa cu viaţă.

 

Seria tentativelor de evadare

 

Cea mai controversată şi, totodată, spectaculoasă tentativă de evadare a fost cea din 11 iunie 1962:

Frank Morris şi fraţii Anglin au fost protagoniştii celei mai spectaculoase evadări de la Alcatraz. În Corpul B al închisorii, unde se aflau ei, exista un mic coridor lat de aproximativ 1 metru, la capătul căruia ei au săpat în peretele deja surpat al sistemului de ventilaţie.

Pentru acest lucru s-au folosit de unelte  banale, cum ar fi lingurile cu care mâncau la cantina închisorii şi de motorul unui aspirator pentru a confecţiona un dril electric, cu care să sape în perete. Zgomotul era acoperit de sunetele instrumentelor muzicale la care deţinuţii cântau în orele de muzică.

Astfel au ajuns în etapa următoare a planului lor : ieşirea din penitenitenciar. După ce au spart peretele, traseul lor s-a desfăşurat prin sistemul de aerisire al închisorii.

Au reuşit şi au ieşit în afara închisorii. Au luat cu ei şi vreo 50 de pelerien de ploaie, din cauciuc, pentru a le servi la improvizarea unei ambarcaţiuni şi la protecţia lor corporală, pentru că marea era agitată şi apa foarte rece.

Au reuşit să iasă din celulele lor şi să ajungă pe acoperişul penitenciarului de maximă securitate prin sistemul de ventilaţie al acestuia. De acolo, toţi trei ar fi coborât pe o conductă de apă, trecând apoi peste gardul se sârmă şi ajungând la ţărm.

Ajunşi acolo, ei au improvizat un fel de plută şi au dispărut pe mare.

Cei trei evadaţi s-ar fi înecat însă după ce pluta lor improvizată s-ar fi scufundat în în Golful San Francisco. Oficial, au fost dat dispăruţi, deoarece nu au mai fost de găsit şi nici cadavrele lor. O altă variantă este aceea că ei ar fi scăpt, totuşi, cu viaţă din toată această aventură şi ar fi dispărut într-o ţară unde nu ştia nimeni cine erau ei de fapt.

Raportul oficial al FBI despre dispariţia lor a arătat în concluzii că cei trei evedaţi pieriseră în apele reci şi curenţii puternici din golf. În apă s-au găsit o parte din pelerinele lor de ploaie, precum şi din ceea ce pare să fi fost o ambarcaţiune improvizată.

Cadavrele lor nu au fost găsite niciodată şi nici în viaţă nu a mai fost găsit vreunul dintre ei. Alte anchete, precum şi investigaţii făcute de unii jurnalişti şi prezentate au sprijinit ipoteza că, totuşşi, cei trei sau măcar unul dintre ei ar fi scăpat cu viaţă şi ar fi ajuns pe Angel Island.

Totuşi, ipoteza nu s-a verificat, iar Biroul Procurorului Statelor Unite a decis să închidă cazul definitiv după ce fiecare dintre cei trei deţinuţi ar fi avut să împlinească 100 de ani de viaţă.

16 Decembrie 1937: Deţinuţii Theodore Cole şi Ralph Roe au reuşit să se strecoare printre barele de fier ale magaziei de saltele a închisorii dintr-o clădire industrială a complexului. Era o zi cu ceaţă foarte densă care i-a ajutat să nu fie observaţi de gardienii din turnurile închisorii.Au evadat şi au ajuns la ţărm.

De acolo, s-au aruncat în apă, încercând să părăsească zona închisorii  înoatând. Nu s-a mai auzit nimic despre ei, dar toată lumea a ajuns la concluzia că ei au murit înecaţi în valuri, deoarece pe mare era furtună, iar cadavrele lor ar fi fost duse de curenţii foarte puternici din Golful San Francisco. Theodore Cole şi Ralph Roe However figurau în primele două poziţii ale Listei FBI cu cei mai căutaţi criminali.

 

 

 

27 Aprilie 1936: Deţinutul Joseph Bowers ardea gunoiul în incineratorul închisorii de pe insulă. La un moment dat, a ţâşnit de lângă incinerator, s-a căţărat pe gardul închisorii, încercând să sară peste acesta.

Din turn, l-a văzut însă ofiţerul de pază. Bowers a ignorat somaţia ofiţerului şi nu s-a desistat. Soldatul a tras un foc de avertisment, dar deţinutul l-a ignorat şi această somaţie. Deţinutul a fost împuşcat cu mitraliera şi ucis.

23 Mai 1938: Deţinuţii Rufus Franklin, Thomas R. Limerick şi James C. Lucasau atacat şi ucis un gardian al închisorii cu un ciocan în atelierul de tâmplărie din aripa industrială a închisorii, unde deţinuţii munceau.

 

 

După ce l-au omorât pe gardian, au ajuns pe acoperiş, unde un alt gardian, înarmat, i-a împuşcat. Imediat, la locul atacului şi i-au înconjurat pe deţinuţii care încercaseră să fugă. Lucas s-a predat de bunăvoie.

13 Ianuarie 1939:  Arthur (Doc) Barker, William Martin, Rufus McCain, Henri Young şi Dale Stamphill erau deţinuţi care fuseseră încarceraţi într-o unitate de maximă securitate a complexului peniternciar, numită D-Block. De acolo, criminalii au reuşit, totuşi, să evadeze, în ciuda măsurilor sporite de securitate.

 

 

 

Au ajuns până la ţărm, în noaptea de vineri, 13 ianuarie şi au improvizat o plută cu care urmau să iasă pe mare. Dar gardienii din turnuri i-au văzut. Unul dintre ei a deschis focul asupra fugarilor. Barker a fost împuşcat mortal, Stamphill a fost rănit, iar ceilalţi capturaţi din nou şi încarceraţi în celule individuale.

21 Mai 1941: Deţinuţii Joe Cretzer, Sam Shockley, Arnold Kyle şi Lloyd Barkdoll lucrau în aripa industrială a complexului penitenciar de la Alcatraz. Au profitat de neatenţia paznicilor şi au încercat să forţeze gratiile închisorii, Dar nu au reuşit şi s-au predat imediat neavând încotro. Cretzer şi Shockley avea să facă o nouă încercare în Bătălia de la Alcatraz.

15 Septembrie, 1941: John Richard Baylesslu se ocupa de salubrizare în cadrul închisorii. A reuşit să scape din complex şi a ajuns la ţărm, de unde s-a aruncat în apă. Voia să înoate către San Francisco, dar a renunţat repede să se lupte cu curenţii de apă şi s-a întors în penitenciar, predându-se.

 

14 Aprilie 1943: James Boarman, Harold Martin Brest,  Floyd Garland Hamilton şi  Fred John Hunter au evadat după ce atacaseră şi legaseră fedeleş doi dintre gardienii care îi păzeau. Au ajuns la ţărm şi au intrat în apă, dar nu au apucat să se depărteze prea mult, pentru că unul dintre gardieni a reuşit să se desprindă din legături şi să dea semnalul de alarmă.

 

 

 

Boarman a fost împuşcat mortal şi cadavrul lui a fost înghiţit de ape. Toţi ceilalţi evadaţi au fost capturaţi, în ciuda faptului că unul dintre ei, Hamilton, petrecuse două zile tremurând de frig într-o mică peşteră înainte de a ceda şi a se întoarce în penitenciar, unde a fost descoperit de către gardieni în clădirea industrială.

 

 

2-4 Mai 1946: Batalia de la Alcatraz

A fost o tentativa nereusita de evadare din Penitenciarul Alcatraz care a durat 2 zile .

Deţinuţii Clarence Carnes, Bernard Coy, Joseph Paul Cretzer, Marvin Hubbard, Sam Shockley, Miran Edgar Thompson Coy, un jefuitor de bănci din Kentucky şi un deţinut însărcinat cu curăţenia în închisoarea Alcatraz au reuşit să fure două arme de foc din interiorul penitenciarului, profitand de greşeala unui ofiţer al închisorii şi au încercat să subtilizeze cheia de la uşa ce ducea spre curtea închisorii, pe unde deţinuţii plănuiau să fugă.

La ora 1:40 p.m, in data de 2 mai 1946, Bernard Coy, condamnat la 26 de ani de inchisoare la Alcatraz pentru jefuirea unei banci, urmat de Marvin Hubbard, Joseph Cretzer, Miran Thompson si Clarence Carnes au reusit sa ajunga la rastelurile cu arme.

Coy a profitat de absenta gardianului ce pazea armele si s-a innarmat. Obiectivul a fost sa fure mai apoi o barca si sa se indrepte spre libertate, spre San Francisco.
Acestia au luat mai multi ostatici. Bill Miller, unul din ei avea cheia de la poarta inchisorii. N-au reusit sa evadeze, fiind blocati spre drumul lor de mai multe usi. In disperarea lor de a gasi cheia potrivita pentru fiecare usa din gramezile de chei, ceilalti gardieni au aflat de incercarea lor de evadare si au blocat toate iesirile. In timpul atacului au fost ucisi mai multi ofiteri ai inchisorii.

Situatia s-a complicat pentru ofiteri si au fost nevoiti sa astepte pana la lasarea serii, iar apoi sa opreasca electricitatea.
Fortele de securitate au gasit un plan pentru a innabusi revolta. Au facut gauri in tavanul inchisorii si au aruncat grenade in zonele unde se credea ca se afla detinutii.

Planul s-a dovedit a fi un succes, iar fortele armate au intrat in celule tragand in mod repetat focuri de arma asupra detinutilor.

La ora 9:40 a.m., in data de 4 mai, garzile au intrat in coridorul inchisorii si l-au gasit pe Cretzer, Coy si Hubbard morti.

 

 

 

 

 

 

Ceilalti trei (in imagine – Clarence Carnes (stanga), Sam Shockley (mijloc) si Miran Thompson (dreapta) in drum catre curtea de judecata) participanti la evadare au fost dusi inapoi in celulele lor.
Miran Thompson si Sam Shockley au fost executati in camera de gazare la data de 3 decembrie 1948 pentru omorarea unor garzi ai inchisorii. Carnes a mai primit o pedeapsa, insa a fost eliberat in anul 1973.
In urma acestui incident au fost imbunatatite masurile de securitate, pentru a se asigura ca nimeni nu v-a mai scapa vreodata din acea inchisoare.

 

Gardienii i-au prins în scurt timp şi le-au cerut să se predea. Au refuzat şi a izbucnit o adevărată luptă şi un schimb de focuri între gardieni şi cei doi deţinuţi care furaseră armele.

În aceste lupte, Coy, Cretzer, Hubbart şi două gărzi ale închisorii şi-au pierdut viaţa în confruntările cu gardienii care s-au sfârşit abia după două zile, mai exact, pe 4 mai 1946.

Carnes a supravieţuit „bătăliei” şi, pentru că era foarte tânăr şi nici nu răspunsese celorlalţi „colegi” ai lui care îl îndemnau să ucidă gărzile penitenciarului, a fost scutit de pedeapsa cu moartea. În schimb, a primit pedeapsa cu închisoare pe viaţă.

 

Shockley şi Thompson au fost condamnaţi la moarte şi apoi executaţi în camera de gazare din San Quentin, în 1948.

 

 

 23 Iulie 1956: Deţinutul Floyd Wilson a dispărut de la locul său de muncă din cadrul închisorii şi a reuşit să iasă din penitenciar. A ajuns la ţărm şi a stat ascuns între stânci timp de 12 ore. S-a întors la penitenciar, după ce şi-a dat seama că nu era în stare să fugă de pe insulă, pentru că ar fi reuşit să îşi confecţioneze o plută din lemnele pe care le avea la îndemână.

29 Septembrie 1958: Aaron Burgett şi Clyde Johnson lucrau la sortarea deşeurilor în curtea închisorii. Au reuşit să treacă neobservaţi şi să ajungă la ţărm. De acolo, au sărit în apă, încercând să ajungă în larg.

Gardienii i-au văzut însă şi au plecat pe urmele lor. L-au prins pe Johnson, dar Burgett a dispărut. Mai târziu, cadavrul lui a fost descoperit în apă, în apropiere de ţărmul din San Francisco, la două săptămâni de la evadare.

16 decembrie 1962: John Paul Scott şi Darl Parker au fost printre ultimele „serii” de deţinuţi care au încercat să evadeze de la Alcatraz. Scott a folosit coardele unui banjo şi un ferăstrău improvizat, iar cu acestea s-a strecurat într-o bucătărie a închisorii, pentru a trăia barele de fier de la fereastră. După ce a ieşit, s-a repezit la două gărzi care i-au ieşit în cale şi pe care le-a înjunghiat şi apoi le-a strangulat cu coardele bonjo-ului. Apoi a fugit către ţărm şi s-a aruncat în mare.

A reuşit să ajungă la Fort Point, unde a fost găsit în hipotermie de nişte adolescenţi. După ce a ieşit din spital, s-a întors la Alcatraz. Este singurul deţinut de la Alcatraz care a reuşit să ajungă la ţărm înotând.

Celălalt deţinut, Parker, care fugise cu el, a ajuns pe o mică insulă, o formaţiune de roci, căreia i se spunea „micul Alcatraz”, unde a fost găsit mai târziu. 

În 1963, Procurorul General al Statelor Unite, Robert F. Kennedy, a hotărât închiderea penitenciarului, din cauza costurilor mari de întreţinere.

Foto: Ultima zi la ALCATRAZ, închisoarea de unde nici un evadat nu a scăpat cu viaţă

Închisoarea a fost transformată în muzeu, devenind una dintre atracţiile principale din San Francisco.

În prezent, peste 1.5 milioane de oameni vizitează penitenciarul Alcatraz în fiecare an.

Surse: http://cultural.bzi.ro/; www.expresspress.ro/; http://www.descopera.org/; www.tribuna.ro/; romania libera.ro

 

 

 

Cunoscutul actor american Wesley Snipes, a pierdut apelul în justiţie si urmeza sa execute trei ani de puscarie

Citez din articolul:”Actorul WESLEY SNIPES, condamnat la TREI ANI DE INCHISOARE pentru ca nu a completat declaraţiile federale de impozit, a pierdut apelul în justiţie„

 Actorul american Wesley Snipes a pierdut,  apelul făcut de avocaţii săi,care cereau anularea condamnarea acestuia la trei ani de închisoare, pentru evaziune fiscală,  scrie dailymail.co.uk.

Curtea de apel din oraşul american Atlanta a considerat că sentinţa pronunţată de un tribunal din statul Florida, în 2008, a fost corectă,actorul urmand sa execute trei ani de puscarie .

Avocaţii lui Wesley Snipes  susţin  că  acesta  ar fi trebuit să fie audiat din nou, cerând, totodată strămutarea procesului la New York.

Snipes nu a completat declaraţiile federale de impozit pentru perioada 1999 – 2004 urmarind  sa  nu plătească fiscului american o suma care se ridica la aprox.15 milioane de dolari  provocand un deficit de 41 de milioane de dolari serviciilor fiscale.

Mai mulţi prieteni ai actorului – actori, designeri şi chiar prezentatorul unei emisiuni de televiziune – s-au adresat justiţiei americane cerând eliberarea lui Wesley Snipes, însă cererea lor a fost refuzată.

Denzel Washington, dublu laureat cu Oscar,a cerut intr-o scrisoare trimisa  la Curtea Districtuală,  ca Wesley Snipes să fie scutit de pedeapsa cu închisoarea.

El a spus ca: „Wesley e ca un stejar mândru. Mulţi dintre cei care l-au cunoscut au beneficiat de roadele muncii sale. Eu m-am aflat în umbra sa şi am fost protejat de prezenţa lui.

Si  actorul Woody Harrelson,  a declarat că bunul său prieten este „un adevărat cetăţean al lumii”. „El luptă pentru dreptate şi echitate în tot ceea ce face şi este o adevărată onoare pentru mine să îl numesc pe Wes fratele meu”.

Woody Harrelson si  Wesley Snipes prieteni de o viata.

Actorul a fost achitat totusi de alte acuzaţii, mult mai grave, precum fraudă şi asociere în vederea comiterii de infracţiuni. Avocaţii lui Wesley Snipes au pretins că Douglas R. Rosile şi Eddie Ray Kahn, consilieri financiari ai clientului lor, care au fost şi ei condamnaţi la închisoare, l-au înşelat pe actorul american, făcându-l să creadă că nu există nicio lege care să îl oblige să plătească acele sume de bani.

  Robert O’Neill, procurorul care a instrumentat cazul, a replicat că Wesley Snipes era clientul unei societăţi „specializate în metode de fraudare a serviciului de impozite pe venituri”, fiind în vizorul poliţiei de mai mulţi ani.

Actorul şi producătorul Wesley Snipes nu se află la prima confruntare cu justiţia. În septembrie 2007, el a fost condamnat la plata sumei de 1,7 milioane de dolari, datorată fostului său agent, care a invocat încălcarea termenilor unui contract.

În timpul anchetei coordonate de fiscul american, Wesley Snipes a fost arestat pe aeroportul din Johannesburg, fiind acuzat de serviciile vamale de tentativă frauduloasă de trecere a frontierei cu ajutorul unui paşaport sud-african care era falsificat. Actorul american a fost deportat la scurt timp în Statele Unite.

În vârstă de 47 de ani, Wesley Snipes a jucat în filme precum seria „Blade”, „Răsărit de soare”, alături de Sean Connery, „Demolatorul”, alături de Sylvester Stallone, şi „Un admirator fanatic”, alături de Robert De Niro.

Se pare ca rugaciunile nu l-au salvat pe Snipes

 

Soţia sa, Nakyung ‘ Nikki ‘Park

Surse:Saccsiv weblog

 Read more: http://www.dailymail.co.uk/tvshowbiz/article-1295425/Wesley-Snipes-loses-appeal-year-jail-term-dodging-15m-taxes.html#ixzz0u2Cb4Rv4