CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

22 ianuarie 1862 – Se formează primul guvern unitar al Principatelor Unite ale Moldovei şi Valahiei, în frunte cu primul ministru Barbu Catargiu

 

Barbu Catargiu, Prim-ministrul Principatelor Unite ale Moldovei şi Valahiei

Barbu Catargiu, Prim-ministrul Principatelor Unite ale Moldovei şi Valahiei

 La 22 ianuarie 1862 se formează după recunoaşterea de către marile puteri a unirii depline a Principatelor Moldovei şi Valahiei, primul  guvern unic al Principatelor Unite ale Moldovei şi Valahiei în frunte cu conservatorul Barbu Catargiu.

Barbu Catargiu, om politic, personalitate de seamă a grupării politice conservatoare, s-a născut la 26 octombrie 1807. Provenea dintr-o străveche familie boierească din Muntenia, părinţii săi fiind marele vornic Ştefan Catargiu şi Stanca Văcărescu, fiica lui  Barbu Văcărescu. Studiile elementare le-a urmat la Bucureşti, la Şcoala grecească de la Măgureanu, iar din 1825 urmează cursuri universitare la Paris, unde studiază literele, dreptul, istoria, filosofia şi economie politică.

 A fost preşedinte al Consiliului de Miniştri în guvernul de la Bucureşti, între 20 aprilie – 12 mai 1861 şi a fost  desemnat de Al.I. Cuza să formeze primul guvern comun al celor două principate române, după care în ianuarie 1862 domnitorul îl numeşte prim-ministru al celui dintâi guvern român.
Mandatul său va înceta  brusc pe 8 iunie 1862 cînd a fost asasinat sub clopotniţa de pe Dealul Mitropoliei din Bucureşti.

O legendă care a circulat multă vreme de la asasinarea primului ministru, spunea că  în timpul şederii sale la Paris o faimoasă ghicitoare i-ar fi prezis un destin tragic.

Această „crimă politică perfectă”, după cum bine menţionează istoricul Stelian Neagoe, a stârnit un scandal imens în epocă prin implicaţiile sale, iar enigma sa nu a fost elucidată nici pînă în zilele noastre.

După ce  în data de 5/17 ianuarie 1859, au fost organizate alegeri la Iași,  iar noul domnitor al Moldovei a fost desemnat Alexandru Ioan Cuza, după o săptămână, în 12/24 ianuarie 1859, au avut loc alegeri și la București, în urma cărora,  și aici a fost ales tot Alexandru Ioan Cuza, profitându-se de faptul că Marile Puteri nu specificaseră clar în Tratatul de la Paris, că Principatele Române nu pot fi conduse de un singur domnitor.

 În consecinţă, puse în fața faptului împlinit, Marile Puteri au avut brusc de- a face cu două principate conduse de același domnitor – Alexandru Ioan Cuza.

De la dubla alegere a prinţului Cuza în 1859 şi până la 22 ianuarie 1862, când a intrat în funcţiune la Bucureşti un guvern unic sub conducerea lui Barbu Catargiu, în cele două principate române au funcţionat în baza hotărârilor Congresului de la Paris  (13 februarie 1856 – 18 martie 1856), un număr de 6 guverne separate la Iaşi şi 9  la Bucureşti, fiecare cu primul său ministru.

La 24 ianuarie 1862 a avut loc prima ședință a Adunării unice. Tot din 24 ianuarie 1862 s-a utilizat titulatura de România în loc de „Principatele Unite ale Moldovei şi Valahiei, însă iniţiativa nu s-a putut  materializa atunci decât pentru o scurtă perioadă de timp din cauza protestelor otomane și turce.

În primele luni ale guvernării lui Barbu Catargiu se iau o serie de măsuri. 

A fost desfiinţată Comisia centrală de la Focșani (14 februarie) iar în martie 1862 s-a prezentat un proiect de lege pentru înfiinţarea unui Comitet Provizoriu de Legislaţie, compus din toţi miniştrii şi dintr-un număr egal de deputaţi aleşi de adunare, prezidat de primul ministru şi însărcinat cu elaborarea proiectelor de legi.

După constituirea guvernului unic al Principatelor, ministerele din Moldova sau fost desfiinţate, instituindu-se în locul lor ca măsură de tranziţie, directoratele, iar Iaşiul şi-a pierdut statutul de capitală.

Atacat de presa de opoziţie deoarece nu dorea lărgirea drepturilor electorale, guvernul Catargiu emite o lege  potrivit căreia poliţia  presei supraveghea imprimatele „rău famate” şi controla activitatea proprietarilor de chioşcuri.

După problema electorală, cea mai intens dezbătută temă şi o sursă de conflict major  între politicieni, era reforma agrară.

Conflictul între conservatorii conduși de Barbu Catargiu și liberali (supranumiţi “roșii“) grupați în jurul lui IC Brătianu, CA Rosetti și Mihail Kogălniceanu s-a ascuțit, odată cu promovarea proiectului de lege rurală, întocmit încă din 1860 de Comisia centrală şi adus în discuţia Camerei la 25 mai 1862.

Acesta nu prevedea împropietărirea pe loturile pe care țăranii le lucrau, ci constiuirea așa-zisul pământ comunal, reprezentând câte 3 pogoane de fiecare familie.

Chiar dacă se autoriza vinderea sau închirierea către ţărani a unor loturi pe moşiile statului şi a instituţiilor publice, acest lucru nu era posibil pe moşiile boiereşti.

Proiectul a fost combătut intens de opoziţia liberală. Mihail Kogălniceanu arăta că proiectul nu ţinea cont de prevederile Convenţiei de la Paris din 1858, însă având majoritatea în Cameră, era evident că executivul conservator condus de Catargiu îşi va impune demersul.

Pentru a împiedica acest fapt, opoziția a apelat la mase şi a convocat pe 11 iunie  la împlinirea a 14 ani de la revoluţia de la 1848, o mare adunare pe Câmpia Libertăţii din Dealul Filaretului.

Motivaţia era aniversarea revoluţiei de la 1848, însă scopul real era exercitarea unei presiuni care să ducă la căderea guvernului.

În aceeaşi zi, majoritatea Adunării intenţiona să voteze legea agrară conservatoare. De accea, deputaţii conservatori au cerut guvernului să interzică manifestaţia anunţată de opoziţie.

Barbu Catargiu a asigurat Adunarea că “voi prefera a fi zdrobit decât a îngădui slăbirea liniştei: voi prefera moartea mai înainte de a călca sau a lăsa să se calce vreuna din instituţiile ţării“.

Acesta cuvinte fatidice au fost rostite numai cu o jumătate de oră înainte ca o mână misterioasă să-l asasineze.

 În Camera dominată de gruparea Conservatoare reformele lui Cuza se împotmoleau mereu, iar legea rurală nu avea nici o şansă să fie aprobată.

Atunci, Cuza a recurs la ultima mişcare pe care o avea în plan, dizolvarea Parlamentului, în mai 1864. Însă prima victimă a Legii rurale avea să fie premierul Barbu Catargiu.

 Dar e puţin probabil să fi fost un impuls de moment, multe alte fapte indică premeditarea.

S-a bănuit că asasinarea lui Barbu Catargiu ar fi fost comandată chiar de Cuza, sau de apropiaţi şi susţinători ai acestuia.

Inexplicabil, trăsura (închisă) a lui Barbu Catargiu plecase din faţa Parlamentului (aflat atunci în sediul din Dealul Mitropoliei, azi Dealul Patriarhiei), iar primul-ministru a fost nevoit să plece de acolo cu trăsura (deschisă) a prefectului de poliţiei, Nicolae Bibescu care, e drept, se afla şi el alături, pe banchetă, la momentul asasinatului.

El a fost poreclit, tocmai datorită acestui eveniment, „Bibescu Pistol”. S-a tras foarte de aproape, dintr-o poziţie privilegiată, ca şi cum fusese stabilit ca trăsura să aibă un anumit traseu, o anumită oprire, care să permită asasinului să ţintească perfect.

Glontele a produs o rană adincă în ceafă la nivelul vertebrei cervicale, unde se unesc gîtul cu trunchiul, a lovit coloana și a rupt-o. Aceasta a fost cauza morții primului ministru, care a fost instatanee.

Nedescoperit până în ziua de azi, asasinul lui Barbu Catargiu a executat cu adevărat o crimă perfectă.

După declaraţiile unui martor de la faţa locului, pe Catargiu l-ar fi împuşcat ”un individ blond, cu cioc, ciupit de vărsat, îmbrăcat nemţeşte, cu pălărie de paie cu borduri negre”. Aşa suna circulara Poliţiei care a făcut înconjurul ţării pentru depistarea asasinului.

  A fost indicat Dimitrie Dunca, un liberal exaltat pe seama căruia s-a pus într-o primă fază asasinarea lui Catargiu.

“Şi pentru că, din informaţiile ce am luat, acel individ este peste măsură exaltat în ideile sale politice, bănuiesc că el poate fi făptuitorul”, scria prefectului de Ialomiţa, cel care l-a indicat după descrierea martorului ca prezumtiv asasin pe Dunca.

Dimitrie Dunca nu a putut fi găsit şi nu a fost interogat. Prefectul Poliţiei, Nicolae Bibescu, singura persoană care se afla cu Catargiu în momentul morţii, s-a numărat şi el printre suspecţi.  

Declaraţiile lui Bibescu despre presupusul asasin au fost contradictorii. După ce a declarat iniţial, că asasinul a tras de pe scara trăsurii, a revenit asupra celor spuse, susţinând că, de fapt, glonţul ucigaş a venit dinspre clopotniţa Bisericii Sf Dumitru.

 

Faptul că Bibescu a încheiat cercetările la scurt timp după asasinat, clasând crima cu autor necunoscut, a stârnit şi mai multe suspiciuni.
 200 de arestări a operat poliţia în urma asasinării lui Catargiu, însă nicio arestare n-a condus la adevăratul ucigaş al premierului.

Povestea unuia dintre suspecţi a sporit şi mai mult misterul asasinatului lui Catargiu.

Gheorghe Bogati, o figură cunoscută în lumea interlopă a Bucureştiului, s-a aflat pe lista suspecţilor. La data asasinatului Bogati era un cerşetor, informator al poliţiei Capitalei, un personaj rău-famat, fără nicio pregătire.

Interogat de Poliţie, Bogati ar fi dat se pare, declaraţii contradictorii, dar nu a fost pus sub acuzare. La scurt timp după asasinat, când ancheta era deja închisă, Bogati a fost numit inspector silvic, prin decizia lui Al. I Cuza. Numirea a ridicat mari semne de întrebare şi suspiciuni.  

Istoricul Alexandru Lapedatu a susţinut în studiile sale că asasinul lui Barbu Catargiu ar fi fost unul plătit şi că acesta ar fi fost Gheorghe Bogati. 

„La 1862, Bogati se găsea în Bucuresti, ducând o existenţa imundă. Trăia în mizerie, dormind prin grădinile de la vale de Schitu Măgureanu şi întreţinându-se în casele de toleranţă”, scrie Lapedatu. Potrivit istoricului, pentru crima făcută la comandă, Bogati ar fi fost răsplătit cu postul de slujbaş la stat.

Se spune că spre finalul vieţii, emigrat în Ardeal , Bogati se recomanda cu mândrie drept ”asasinul lui Catargiu”.

  Domnitorul Al. I Cuza a dezaprobat asasinatul lui Catargiu. Şi-a prezentat condoleanţele familiei premierului şi a declarat într-o scrisoare trimisă lui Costache Negri : 

”Disensiunile noastre politice, acţiunea anormală ce nu încetează a agita câteva capete exaltate, faptul că d-l Catargiu trecea cu drept cuvânt ca reprezentantul cel mai de seamă al ideilor conservatoare, că rezista, cu pe câtă energie, pe atâta perseverenţă, la uneltirile ultra-liberalilor noştri şi, în fine, discuţiunea legii rurale pendinte înaintea Adunării, toate aceste împrejurări reunite legitimează presupunerea că ura şi fanatismul politic au înarmat braţul celui ce a lovit pe domnul Catargiu“.
 La data asasinatului, Catargiu avea doar 54 de ani.

Premierul îşi pregătise testamentul, lăsându-şi averea în ordine. În testament a cerut să fie înmormântat la conacul de la moşia din Maia-Ialomiaţa, alături de părinţii săi. Dealul Mitropoliei a rămas în istorie drept locul în care a murit, asasinat, cel dintâi premier al României, Barbu Catargiu.

  Pe locul în care glonţul ucigaş a luat viaţa marelui om politic român, s-a ridicat în memoria acestuia o statuie pe al cărei soclu a fost scris,  celebrul epitaf al lui Catargiu:

”Totul pentru ţară, nimic pentru noi”.

 

Statuia a fost dislocată cu buldozerul în 1984 de comunişti şi depozitată în spatele Casei Presei Libere, în aşa-numitul cimitir al statuilor ”foştilor”.

A fost readusă pe Dealul Mitropoliei, după anul 2000.

 

 

 

Statuie Barbu Catargiu

 

 

 

 

Surse:

http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Index:Prim-mini%C5%9Ftrii_Principatelor_Unite

 http://adevarul.ro/locale/alexandria/controversele-primului-asasinat-politic-istoria-romaniei

http://www.istoria.md/articol/709/22_ianuarie,_istoricul_zilei

 

 

 

 

 

 

22/01/2018 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

DOSARE ISTORICE: UN ADVERSAR AL UNIRII BASARABIEI CU ROMÂNIA, ÎMPUȘCAT DE BOLSEVICI CA SPION ROMÂN

 

 

În imagine: Comitetul revoluționar al RSSA Moldovenesti (de la stânga la dreapta): Gr.Kotovski, G.Buciușcanu, Gr.Starâi-Borisov, I.Crivorucov, A.Stroev și I.Badeev (octombrie 1924).

 

 

În culisele Istoriei: ADVERSARUL UNIRII – ÎMPUȘCAT DREPT SPION ROMÂN

 

 

Gavriil Buciuşcanu: un caz deosebit, o biografie demnă de pana lui Shakespeare… Nu adăugăm şi nu excludem nimic.

Reproducem biografia întocmai, aşa cum se conţine ea în arhive, în ultimul document care atestă încă existenţa lui fizică, dosarul nr. 49111, deschis la 4 august 1937 şi încheiat la 6 octombrie 1937, înregistrând cu mult pedantism toate nuanţările cronologice reproduse fidel de anchetatorul de la N.K.V.D.-ul din Kiev. 

Dosarul se deschide cu decizia despre ancheta preliminară, deşi e semnată pe data de 15.IX.1937, la Kiev de către şeful secţiunii a secţiei nr.3 cu o lună înainte de a fi împuşcat Gavriil Buciuşcanu.

„La începutul lui ianuarie 1918, am fost ales din partea plasei Isacova, judeţul Orhei deputat la Congresul al III-lea al Ţăranilor din Basarabia, care şi-a ţinut lucrările la Chişinău în prima jumătate a lui ianuarie 1918. Congresul a fost convocat de către Sovietul Gubernial al Deputaţilor Muncitorilor, Ţăranilor şi Soldaţilor cu scopul de a reacţiona la hotărârea Sfatului Ţării de a chema armatele României moşiereşti în Basarabia.

Primul act al acestui congres a fost prezentarea cerinţei de retragere a armatelor de ocupaţie din Basarabia. Ca răspuns la aceste cereri, românii au arestat tot congresul, introducând armata în incinta clădirii în care se ţineau lucrările congresului, dar, în pofida acestei terori organizate, a împuşcării prezidiului congresului, am ales un soviet regional din componenţa căruia făceam parte şi eu. Preşedinte al Sovietului Regional a fost ales trădătorul Inculeţ, adjuncţi ai preşedintelui – Halippa, Erhan şi eu.

 

În Sfatul Ţării continua să activeze fracţiunea ţărănească a deputaţilor aleşi la Congresul II al Ţăranilor, cu al cărui consimţământ a fost chemată armata română în Basarabia.

Sovietul Gubernial al Ţăranilor, cu toată împotrivirea agenţilor români infiltraţi în Soviet, a rechemat pe precedenţii deputaţi ai ţăranilor în Sfatul Ţării şi a trimis în locul lor o nouă componenţă, inclusiv pe mine.

În prezidiul fracţiunii am fost incluşi: Ţâganco, preşedinte, şi eu – adjunct.

În componenţa Sovietului Ţăranilor din Basarabia erau reprezentate toate păturile ţărăneşti: culacii, mijlocaşii şi săracii, şi, de asemenea, intelectualii.

După terminarea perioadei de organizare, atât Sovietul, cât şi fracţiunea au purces la depistarea şi eliminarea din rândurile lor a agenţilor români.

Astfel din componenţa prezidiului Sovietului au fost excluşi Inculeţ, Halippa şi Erhan, iar eu am fost ales preşedinte al Sovietului. Ei au fost excluşi şi din fracţiunea ţărănească a Sfatului Ţării, folosindu-i tribuna pentru demascarea esenţei lui contrarevoluţionare (declaraţia din martie a fracţiuni, conform căreia Sfatul Ţării nu poate rezolva problemele Basarabiei, deoarece, nefiind ales de nimeni, nu reprezintă pe nimeni),(Arhiva M.S.N., dosarul nr.49111).”

Biografia lui ilustrează de minune istoria apariţiei şi evoluţiei unei idei politice – de la formarea RASS Moldoveneşti, motivată de aspiraţiile imperialiste ale URSS, până la transformarea ei într-o nouă calitate: Transnistria – republică-fantomă, tinzând să obţină independenţa statală. Odată născocită, această combinaţie politică este revigorată de fiecare dată când este nevoie.

Istoria Transnistriei s-a scris în diverse versiuni şi de pe diverse poziţii: de pe baricada imperialismului sovietic, de pe poziţia mai temperată a istoricilor din R. Moldova, de poziţia agresivă a istoricilor transnistreni, de pe poziţia cognitivă a istoricilor români, de pe poziţia anexionistă a istoricilor din Ucraina ş.a.

Destinul celor care au stat la baza fundării noii formaţiuni politico-teritoriale a fost tragic – ei au plătit cu viaţa această intenţie.

M. Frunze şi Gr. Kotovski – mai devreme, restul – peste un deceniu. Dispariţia lor explică multe. În primul rând, regizorul acestui spectacol, I. Stalin, nu avea încredere în cei care au realizat fondarea acestei întreprinderi politice. Şi, pentru a elimina orice dubii, actorii au fost trimişi pe eşafod…
Apărută şi constituită pe oasele şi cu sângele oamenilor, Transnistria continuă să ceară jertfe…

Biografia lui G. Buciuşcanu ne-a servit drept punct de pornire în momentul când l-am inclus în enciclopedia Sfatul Ţării:

BUCIUŞCAN, Gavriil

(1889, s. Isacova, jud. Orhei – 1937, Tiraspol).
Mandat validat de la 22.I.1918 până la 27.XI.1918.
În cadrul Sfatului Ţării, a activat în următoarele comisii: a II-a Agrară (membru al prezidiului), Agrară, a II-a de Redactare.

La 27 martie 1918, se abţine să voteze Unirea Basarabiei cu România.

La 27 noiembrie, când s-a votat Unirea fără condiţiuni, a fost printre cei zece semnatari ai Actului alcătuit de deputaţii Sfatului Ţării referitor la alipirea ilegală a Basarabiei la România (26.XI./9.XII.1918).

A trecut Nistrul şi, în scurtă vreme, a devenit unul dintre cei mai activi organizatori ai Republicii Autonome Sovietice Socialiste Moldoveneşti. A fost comisar al poporului pentru educație în cadrul Comitetului Regional al RASSM.

 În 1937 a fost supus represiunilor, fiind impuscat ca duşman al poporului, la Tiraspol.

 

A crezut ca plecarea lui peste Nistru este un refugiu temporar, un loc de unde urma să revină şi să demonstreze că adevărul istoric este altul.
Intuiţia l-a trădat însă, când, într-o scrisoare publicată în ziarul Plugarul Roş, el îşi blama foştii colegi din primul parlament basarabean, adică pe deputaţii din Sfatul Ţării, prorocindu-le un destin tragic, fără să-şi dea seama că, de fapt, şi-a ghicit şi deznodământul propriului destin:

„Foştii membri ai Sfatului Ţării, care au votat pentru alipirea Basarabiei la România, îşi vor găsi moartea pentru pământul trădat împreună cu burghezia română.”

În mare, aşa s-a şi întâmplat, dar i-a scăpat un singur detaliu: că nici el nu avea şanse de supravieţuire, iar moartea lui a venit cu mult mai devreme – la 23 octombrie 1937, când condamnatul, conform acuzaţiilor din prima categorie de gravitate, a fost împuşcat, fapt confirmat de adeverinţa anexată la dosarul nr. 45922 al M.S.S. al N.K.V.D.-ului din R.S.S.U.

Mărturisirile lui G. Buciuşcanu sunt extrem de valoroase. Acţiunile revoluţionare din Basarabia, mişcarea de eliberare naţională şi Unirea Basarabiei, el le-a privit printr-o altă optică.

Cealaltă temă, a „limbii moldoveneşti”, a fost la fel de bine elucidată şi argumentată de către Gavriil Buciuşcanu. Ceea ce n-am ştiut noi este că în această luptă au existat două tabere chiar la Tiraspol şi că bătălia s-a dat la nivelul ierarhiei locale de partid şi de stat.

Au fost pedepsiţi cu toţii, au plătit cu viaţa această încercare de a găsi soluţii pentru o problemă cu soluţii deja existente, dar care, din motive politice, nu puteau fi declarate şi aplicate deschis.

Echipa condusă de Starâi era foarte aproape de adevăr şi poate, dacă nu se întâmpla tragedia din 1937, când toţi adepţii şi oponenţii lui au fost împuşcaţi, limba vorbită în Transnistria ar fi fost cu totul alta.

Cu totul alta ar fi fost şi influenţa acestei limbi asupra culturii basarabene.

Mărturisirile lui G. Buciuşcanu sunt de o mare valoare istorică. El derulează exact filmul evenimentelor, şi, tot aici, dezvăluie secretul transmiterii unor documente foarte preţioase ale Sfatului Ţării în Rusia Sovietică.

Unii istorici, care mai pun la îndoială faptul că în arhivele secrete ruseşti se păstrează documentele autentice din această perioadă legată de unirea Basarabiei cu România, vor rămâne dezamăgiţi de cele scrise de G. Buciuşcanu:

„…În noiembrie 1918, au început să se răspândească insistent zvonuri că «Sfatul Ţării» va aborda problema «alipirii de bună voie» la România. În afară de aceasta, agenţii români au început să-i atragă de partea lor pe deputaţi prin diferite promisiuni şi ameninţări.
La 27 noiembrie 1918, a fost convocat «Sfatul Ţării», la această şedinţă au fost prezente 40 de persoane din partea blocului moldovenesc şi 6 deputaţi din partea fracţiunii ţărăniştilor, inclusiv eu.

La ora 2.30, noaptea, preşedintele «Sfatului Ţării» a abordat problema alipirii la România şi, fără a fi pusă la vot, s-a declarat că propunerea este acceptată.

Eu m-am aruncat spre tribună, protestând împotriva acestui tertip, dar ofiţerii români, ascunşi după draperii, m-au înşfăcat, m-au bătut şi m-au aruncat pe hol.

Pentru fracţiunea ţărănească a devenit clar că această comedie s-a jucat pentru a îndeplini voia intervenţioniştilor veniţi în Basarabia… Fracţiunea a hotărât să renunţe la protestul împotriva tertipului obraznic al boierilor români şi să declare decizia «Sfatului Ţării» nevalabilă.

Acest document a fost alcătuit şi semnat de mine, precum şi de conducătorii fracţiunii din «Sfatul Ţării» şi de activiştii vieţii publice.

La sfârşitul lui decembrie 1918, am plecat cu acest document peste Nistru, pe teritoriul Uniunii Sovietice, şi, prin intermediul Partidului Comunist din Odesa, l-am transmis Guvernului Sovietic.

Acest document a fost publicat în Pravda din aprilie 1924, înainte de Conferinţa de la Vena, şi a fost folosit de Guvernul Sovietic la această conferinţă în tratativele cu românii, astfel că aceştia n-au putut declara ocuparea Basarabiei drept o alipire benevolă.

…Chiar de la începutul activităţii mele în Republica Moldovenească, am observat că funcţionarii de bază se cunosc deja de mult timp şi se împart în două grupări: a lui Badeev şi a lui Starâi.

Aceste două grupări existau încă până la formarea Republicii Moldoveneşti. Deşi se străduiau să arate că divergenţele sunt de ordin personal, în realitate acestea aveau culoare politică.

Gruparea lui Starâi: Starâi, Krivorukov, Bubnovski, Botev ş.a. considerau că limba moldovenească nu este limbă, ci jargon, moldovenii nu au cultura lor şi de aceea trebuie să introducă în Moldova limba română şi cultura burgheză, să instituie orientarea după România burgheză, în afară de aceasta, se răspândeau intens zvonuri provocatoare că limba moldovenească are doar 500-600 de cuvinte şi cum, adică, în această limbă s-ar putea scrie cărţi şi publica ziare.

Gruparea lui Badeev (Galiţki, Bogopolski, Raevici, Holostenko, Roscinski ş.a.) pretindeau că apără limba moldovenească naţională, dar, de fapt, ei îi atribuiau limbii moldoveneşti ceea ce-i este străin (de ex.: „şî”, creau cuvinte artificiale ş.a.), prezentând cultura boierilor moldoveni drept naţională.

În muzeul din Tiraspol a fost expus costumul unei boieroaice moldovence în calitate de costum naţional, pe toţi pereţii sălii de cinema în Tiraspol au fost pictate case moldoveneşti, ciobanul – drept ideal al poporului moldovenesc, deşi se ştie că burghezii şi culacii căutau să implanteze asemenea idei pentru a-i asupri şi mai mult pe săraci şi pe mijlocaşi – dar, idealul adevărat al maselor populare este industrializarea ţării, gospodăria socialistă mare.

Eu n-am aderat la nici una dintre aceste grupări. Luând în considerare necesitatea stringentă a unei baze teoretice a limbii moldoveneşti, eu, deşi nu aveam instruirea politică necesară, dar vorbeam bine moldoveneşte, am început să alcătuiesc dicţionarul rus-moldovenesc care includea 32.000 de cuvinte.

Pentru elaborarea dicţionarului am stabilit următoarele principii:

1) am inclus toate cuvintele moldoveneşti;

2) adăugam acele cuvinte internaţionale care la momentul alcătuirii dicţionarului nu erau în limba moldovenească, deoarece nu exista o literatură moldovenească.

În asemenea cazuri, mă orientam exclusiv spre limbile rusă şi ucraineană, precum şi spre acele cuvinte internaţionale care sunt asimilate de aceste limbi; le includeam în dicţionar, deoarece partea instruită a moldovenilor le cunoaşte într-o măsură sau alta sau le-a auzit în timpul comunicărilor dese ale moldovenilor cu ruşii şi ucrainenii;

3) din lexicul românesc, am luat acele cuvinte, care sunt comune atât pentru masele populare româneşti, cât şi pentru cele moldoveneşti, dar din anumite motive, la momentul dat, nu erau întrebuinţate în Moldova sau se întrebuinţau numai într-o parte a ei.

Apariţia acestui dicţionar a pus capăt discuţiilor referitoare la aceea că limba moldovenească este un jargon, că are numai 500-600 de cuvinte, de asemenea a pus capăt formării de cuvinte artificiale (desigur, gruparea respectivă îşi continua activitatea).

Luând în consideraţie faptul că pregătirea cadrelor de scriitori şi literaţi moldoveni va necesita mult timp, a început să fie publicată literatură tradusă din limbile rusă şi ucraineană.

În 1926, a fost publicată gramatica limbii moldoveneşti, care-mi aparţine, iar în 1927 – dicţionarul moldovenesc-rus.

Pentru activitatea pe frontul cultural erau necesare cadre cu studii superioare, care trebuiau pregătite pe loc.

O dată cu formarea Republicii Moldoveneşti, la Balta au fost organizate cursuri de pregătire a învăţătorilor moldoveni, dar în 1926 a fost observată necesitatea de cadre de învăţători mult mai calificate.

Am vorbit în obcom (comitetul regional al partidului) despre necesitatea de a deschide o şcoală pedagogică, dar n-am fost susţinut, sumele proiectate de narcom (comisarul poporului) în acest scop au fost anulate.

Am fost nevoit să deschid o secţie pedagogică în cadrul şcolii profesional-tehnice din Tiraspol în baza regrupării mijloacelor financiare şi, abia în anul următor, a fost deschisă oficial şcoala.

Din 1926 au început să se activizeze elementele naţionaliste. Toate au pornit de la ziarul Plugarul Roş, care a început să utilizeze limba şi ortografia grupului lui Badeev. Faptul dat a servit drept semnal de începere a discuţiilor despre limbă.

Redactor al ziarului era Chior. În 1927, Madan a prezentat proiectul gramaticii sale în care era trasată baza teoretică a acestei limbi artificiale, iar Chior a început să alcătuiască dicţionarul.

Chior şi Madan erau susţinuţi de Prestescu, Malai, profesor la Comvuz. A început lupta în cadrul Narcompros-ului însuşi.

Chior era susţinut de Madan, Dumitraşcu, Nikolaev (grupa lui Badeev), ultimul a început să mă preseze pe linie politică, stopând activitatea de iluminare politică.

Pentru 1927 a fost propus un program vast de lichidare a analfabetismului pe contul societăţii. Nicolaev s-a opus măsurilor propuse, declarând că trebuie să contăm pe mijloace financiare bugetare.

El era glavpolitprosvet, astfel că am fost nevoit să realizez măsurile propuse, evitând postul lui.

Numai atunci când inspectorul Glavpolitprosvetului Dodu, verificând câteva raioane, a adus date despre rezultatele considerabile ale activităţii desfăşurate, Nikolaev a încetat să se opună şi, aparent, a început să conducă această activitate.

…În 1928, toamna, eu am plecat din Narcompros la Harkov în calitate de postpred (reprezentant permanent) al RSSA Moldovenesti pe lângă guvernul RSS Ucrainene şi, deşi am păstrat relaţiile cu activitatea culturală a moldovenilor, puteam avea doar o influenţă limitată.

Narcompros (comisar al poporului pentru Învăţământ) a devenit Chior, care a luat o orientare hotărâtă spre activitatea naţionalistă în Moldova, a fost editată gramatica lui Madan, dicţionarul lui, a început publicarea în falsa limbă populară, a început formarea artificială de cuvinte, atât în Moldova, cât şi în Comvuzul (Şcoală Superioară de Partid) din Moldova şi (indescifrabil)… tipărit devenea tot mai puţin înţeles de către moldovenii truditori”.

Istoria destinului lui Gavriil Buciuşcanu nu este unică în felul ei. Mai degrabă o putem considera un numitor comun pentru epoca stalinistă. Dar, unii speră să pună din nou în aplicare procedeele şi tezele acelei epoci. O experienţă care ni se pare nu numai aberantă, dar şi extrem de periculoasă.

 

Sursa: Iurie Colesnic, Timpul md.

 

 

CITITI SI :

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2016/03/08/ce-soarta-o-a-avut-stefan-balamez-deputatul-care-a-votat-impotriva-unirii-basarabiei-cu-romania/

24/10/2016 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , | Lasă un comentariu

   

%d blogeri au apreciat: