ROMÂNII, RUSIFICAREA ŞI DIVERSIUNEA „MOLDOVENISTA”. VIDEO

 

 

RUSIFICAREA

Rusificarea este adoptarea voluntară sau silită a limbii ruse sau a altor atribute ruseşti de către comunităţile neruse.
Acest articol se referă la rusificarea românilor în urma anexării Basarabiei de către trupele ţariste în 1812 şi a reanexării sale în 1944 de către trupele bolşevice.

Partidul Comunist al Uniunii Sovietice a impus abuziv modelul propriei sale civilizaţii: formarea şi educarea unui om nou – homo sovieticus prin lipsirea românilor din stânga Prutului de limbă, alfabet, cultură, istorie şi tradiţii .

Cel mai eficient mijloc de rusificare a fost şcoala pentru tineri şi instituţiile cultural-educative pentru populaţia adultă.

Instituţiile cultural-educative din sistemul suprastructurii totalitariste sovietice au avut ca scop propagarea comunismului, conţinutul spiritual fiind înlocuit de cel politic, bazat pe atitudinea de clasă în aprecierea fenomenelor şi evenimentelor, prioritatea politicii partidului comunist, concepţia moralei comuniste.

FUNDAL ISTORIC

Domnitorul Laţcu (aproximativ 1365-1373), fiul primului domnitor al Moldovei, era recunoscut de către Sfântul Scaun ca „Duce al Moldovei” printr-o scrisoare în care se adăuga că Moldova este parte a naţiunii vlahe (române): dux Moldavie partium seu nationis Wlachie.

Cronicarul polonez Jan Długosz afirma în 1476 că moldovenii şi valahii „au aceleaşi limbă şi obiceiuri”.

Trimiteri la o aşa-numită „limbă moldovenească” pot fi găsite în lucrări timpurii precum cea a lui Grigore Ureche Letopiseţul Ţării Moldovei, unde autorul notează că de fapt această limbă este vorbită de moldoveni, valahi şi vlahii transilvăneni.

Miron Costin, în lucrarea sa De neamul moldovenilor, afirmă că naţiunea română trăieşte în Moldova, Muntenia şi ţinuturile ungureşti şi mai notează că, deşi oamenii din Moldova se autodenumesc „moldoveni”, ei îşi numesc limba „românească”, nu „moldovenească”.

Marele cărturar Dimitrie Cantemir afirmă în Descriptio Moldaviae (Berlin 1714) că moldovenii vorbesc aceeaşi limbă cu valahii şi transilvănenii. Cantemir este primul care introduce ideea că anumite cuvinte româneşti au rădăcini dacice.

Karl Marx şi Friedrich Engels spuneau la mijlocul secolului al XIX-lea că „valahii şi daco-românii constituiau masa principală a populaţiei teritoriului între Dunărea de Jos şi Nistru” şi că „ţării vechi şi noi ai Rusiei” se tem să recunoască acest lucru şi obligă prin forţă moldovenii să se rusifice.

RUSIFICAREA GUBERNIEI BASARABIA

În primii ani ai ocupaţiei ţariste de după 1812, peste 95% din populaţia regiunii era românească, iar limba română a fost acceptată ca limbă oficială în instituţiile basarabene, alături de limba rusă.
Treptat, limbii ruse a început să i se acorde o tot mai mare importanţă.

Conform autorităţilor imperiale, din 1828 actele oficiale au început să fie publicate numai în limba rusă, iar pe la 1835, s-a acordat un termen de 7 ani în care instituţiile statului mai puteau accepta acte redactate în limba română.

Limba română a mai fost acceptată ca limbă de predare în învăţământul public până în 1842, din acest moment statutul ei devenind unul de obiect secundar.

Astfel, la seminarul din Chişinău limba română s-a regăsit printre materiile obligatorii de studiu (10 ore pe săptămână) până în 1863, când catedra respectivă a fost desfiinţată. 

La Liceul nr. 1 din Chişinău, elevii aveau posibilitatea să aleagă studiul uneia dintre următoarele limbi: română, germană şi greacă până pe 9 februarie 1866, când autorităţile imperiale au interzis studierea limbii române, oferind următoarea explicaţie: „elevii cunosc această limbă în modul practic, iar învăţarea ei urmăreşte alte scopuri”.

Prin 1871, ţarul a emis un ucaz „Asupra suspendării studierii limbii române în şcolile din Basarabia” deoarece „în Imperiul Rus nu se studiază limbile locale”.

Autorităţile ţariste, spre deosebire de cele sovietice, preferau ca marea masă a poporului, ţărănimea, necunoscătoare multe decenii (din 1812) de limbă rusă, să rămână în ignoranţă, decât să i se deschidă şcoli primare în propria-i limbă. Autorităţile ţariste au ridicat o cortină de fier la graniţa de pe Prut cu România.

Anexarea unei părţi a Principatului Moldovei la 16 mai 1812 -aflat sub suveranitate otomană- a dus şi la o dezrădăcinare cultural-lingvistică, împiedicând evoluţia firească alături de poporul care în 1859 s-a unit cu Valahia prin dubla alegere a domnitorului român Alexandru Ioan Cuza.

Moldovenismul, care în condiţiile separatismului statal medieval era o versiune geografică a românismului întins şi în alte provincii, dobândea în Gubernia Basarabia valenţe deosebitoare.

Datorită acestei concepţii special menită să provoace dezorientare, populaţia românească dintre Prut şi Nistru este obligată să-şi caute rădăcinile exclusiv în moştenirea strict provincială de până la 1812 şi să uite de fraţii români din fostul Principat al Moldovei.

 În aceste condiţii, fondul cultural-lingvistic al acestei populaţii se limitează la cel mult scrierile cronicarilor din Moldova, mai ales la limba şi creaţia populară, care nu au trecut prin fazele de dezvoltare a literaturii române moderne. 

Prin urmare, întreaga cultură şi literatură română, chiar şi cea dezvoltată în afara frontierelor politice, de exemplu contribuţiile Şcolii Ardelene, este repudiată ca un corp străin.

Imperiul Rus împiedică dezvoltarea intelectualităţii locale autentice şi impune conceptul de limbă moldovenească, având la baza graiul popular şi cronicăresc rudimentar, nemodelat de cultura modernă.

Acest grai popular va fi transformat în perioada sovietică în limbă oficială, mai întâi în Republica Autonomă Moldovenească din Ucraina, apoi în R.S.S. Moldovenească, urmând ca Republica Moldova să păstreze această moştenire a subjugării sovietice prin adoptarea limbii moldoveneşti ca limbă de stat.

Prin urmare denumirea limbii ca moldovenească reprezintă un produs al rusificării ţinutului.

APARE O LIMBĂ MOLDOVENEASCĂ HIBRID

Deoarece această limbă rudimentară nu putea sluji, în Gubernie, în domenii ale economiei, administraţiei, politicii, culturii, literaturii, etc., este împănată masiv cu rusisme.

Apare astfel o limbă moldovenească hibrid (folosită şi azi) care dobândea deseori forme ridicole şi era considerată principalul element definitoriu al naţiunii moldoveneşti. 

Această limbă era (este) diferită de limba folosită în Principatul Moldovei cu alfabet chirilic şi apoi latin.

RUSIFICAREA IN  R.S.S MOLDOVENEASCĂ

A avut loc revizuirea fondului de cărţi: literatură română considerată străină a fost confiscată şi înlocuită cu literatură de propagandă ruso-sovietică, fapt ce a dus la imposibilitatea perpetuării conştiinţei naţionale şi la apariţia românofobiei în rândul românilor.

 Istoricul Ion Constantin afirmă : “Combaterea românofobiei este o cerinţă inexorabilă a procesului istoric de apropiere şi reintegrare a românilor de dincoace şi dincolo de Prut “.ANII 1945-1950
Anii 1945-1950 sunt consideraţi de istoriografia naţională ca o etapă aparte a istoriei contemporane: reinstaurarea regimului totalitar-comunist.

 În această perioadă au avut loc evenimente care au zguduit românismul din Basarabia: seceta, foametea organizată de ruşi, colectivizarea gospodăriilor individuale ţărăneşti din dreapta Nistrului, lichidarea chiaburimii (ţărani înstăriţi) ca clasă, deportarea a mii de oameni.

 Genocidul fizic a fost completat de cel cultural şi spiritual: aceşti ani reprezintă momentul de ruptură al evoluţiei fireşti a românilor basarabeni (est-moldoveni) şi includerea lor forţată în sistemul statului sovietic (URSS).

După 1944 a început lichidarea sistemului educaţional existent în Basarabia în 1918-1940 şi 1941-1944.

În interpretarea bolşevică acest sistem a avut rolul de a întuneca şi româniza populaţia băştinaşă moldovenească.

Se iau măsuri extraordinare: interzicerea activităţilor instituţiilor naţionale, se naţionalizează întregul fond de cărţi, se curăţă bibliotecile de literatură anti-sovietică şi sunt distruse cărţile româneşti.

CADRE DE CULTURALIZARE

Se începe asigurarea cu cadre noi a instituţiilor cultural-educative sovietice, pe baza originii sociale şi a loialităţii faţă de regim, mai puţin conta pregătirea intelectuală.

Datorită refugierii în România] sau a eliminării cadrelor naţionale, a decimării şi ostracizării intelectualităţii, în Republică s-a format un vid intelectual ducând la degradarea intelectuală a întregii societăţi.

S-a trecut la recrutarea de cadre comuniste, ajungând ca aceştia să reprezinte 62% în anii ‘50. În anul 1945 este creat Comitetul pentru afacerile instituţiilor cultural-educative pe lângă Consiliul Comisarilor Poporului al RSSM şi se organizează comisii corespunzătoare în cadrul comitetelor executive ale sovietelor judeţene, raionale, orăşeneşti şi săteşti.

În ceea ce priveşte componenţa naţională a cadrelor de culturalizare se observă o decreştere considerabilă a ponderii românilor, astfel în 1947 din 1841 de lucrători 1045 erau români; în 1949 (după doar 2 ani) din 2245 de lucrători doar 1024 erau români (sub 50%)].

La conducerea sistemului situaţia era şi mai gravă: în 1949 din 67 de şefi ai direcţiilor raionale şi orăşeneşti de cultură doar 16 erau români.

Restul erau funcţionari ideologici ne-băştinaşi, educaţi în spiritul şovinismului velicorus, specialişti în deznaţionalizarea şi rusificarea populaţiei locale.

În cadrul Comitetului pentru afacerile instituţiilor cultural educative, din cadrul Consiliului de Miniştri al RSSM, situaţia era asemănătoare.

ROMÂNII DEVIN MINORITATE

Copii basarabeni, deportaţi în Siberia pe 6 iulie 1949, la vreo lună după deportare. Fotografie de la Muzeul Naţional de Istorie, Chişinău.

Scopul suprem al noilor autorităţi era soluţionarea definitivă a „problemei basarabene” prin crearea unui tip nou de „intelectual” care să trateze cultura drept un domeniu obişnuit al vieţii sociale, coordonată şi dirijată conform necesităţilor partidului.

Se începe procesul de transformare a populaţiei locale româneşti într-o minoritate prin mai multe metode:

– emigrarea forţată peste Prut

– exterminarea basarabenilor folosiţi drept „carne de tun” în operaţiunile militare ale Armatei Roşii.

– foametea organizată.

– deportări. În primii ani postbelici majoritatea celor deportaţi au fost învinuiţi de „naţionalism”, adeziune la diferite „partide burghezo-naţionaliste”.

– colonizări permanente cu diferiţi „specialişti”.

–  alte colonizări.

– propagandă culturală de genul: „ocuparea temporară” a Republicii iniţial de către „regimul ocupanţilor burghezo-moşiereşti ai României regale” şi apoi de către „ocupanţii germano-români”.

Ion Constantin notează că „rezistenţa deosebită la asimilare a ţăranilor basarabeni a făcut ca românii din RSS Moldovenească – locuind în cea mai mare parte la ţară – să fie printre etniile din imperiul sovietic care au provocat cele mai multe dificultăţi regimului de la Moscova.

”ROMÂNOFOBIE”

Românofobia a devenit doctrina ideologiei de stat şi o idee obsedantă a întregului sistem de educaţie şi instruire, având drept chintesenţă sloganul „naţionaliştii moldo-români sunt duşmanii de moarte şi călăii poporului moldovenesc, trădătorii intereselor sale naţionale”.

Activităţile propagandistice vizau ştergerea din memoria basarabenilor a urmelor criminale lăsate de regimul sovietic în perioada ocupaţiei din 1940-1941 (crimele şi atrocităţile comise împotriva celor care nu erau loiali puterii sovietice, dezgroparea de către autorităţile române a mormintelor jertfelor terorii staliniste în Chişinău sau în alte zone, deportările de la 13 iunie 1941, distrugerea obiectivelor economice şi culturale de către trupele sovietice aflate în retragere de pe teritoriul Basarabiei în iulie 1941).

În cadrul plenarei a V-a a CC al PC(b)M din 23 mai 1945 s-a hotărât desfăşurarea unei vaste campanii antiromâneşti:

„Plenara obligă biroul CC al PC(b)M, comitetele judeţene, orăşeneşti şi raionale de partid să intensifice activitatea în vederea demascării în presă şi pe cale orală a crimelor comise de ocupanţii româno-germani şi acoliţii lor – naţionaliştii moldo-români. 

Pe baza faptelor şi a exemplelor concerte se va explica populaţiei esenţa tâlhărească şi de jaf a cuceritorilor germano-români, se va explica sistematic oamenilor muncii că numai în statul sovietic le sunt asigurate libertatea politică, bunăstarea şi dezvoltarea culturii.

Li se va explica tuturor oamenilor muncii că naţionaliştii moldo-români sun duşmanii de moarte şi călăii poporului moldovenesc, trădătorii intereselor sale naţionale”.

Pentru implementarea românofobiei s-au folosit mai multe metode, mult mai brutale decât cele din timpul imperiului ţarist:

–  închiderea graniţelor.

– izolarea culturală totală de România.

– propagandă culturală: popularizarea unei noi istorii revizuită prin prisma discursului sovietic şi prin perspectiva noii „prietenii multiseculare” dintre „poporul rus şi poporul moldovenesc”.

O armată de noi cadre utilizau frecvent expresii ca „teroare”, „sclavie”, „colonie a României”, „cotropitori români” cu referire la jandarmi, funcţionari corupţi, care i-ar fi umilit pe basarabeni prin bătăi şi alte acte abuzive.

 Aceste bătăi, care au avut loc sporadic în toată România Mare, a căpătat în Moldova dintre Prut şi Nistru, sub influenţa propagandei sovietice, caracterul unei drame naţionale.

Concomitent se falsifica rolul istoric al Rusiei în raport cu Moldova: Rusia devine un prieten al Moldovei din cele mai vechi timpuri, fiind prezentată ca cea care a jucat un rol progresiv şi decisiv în istoria Moldovei, devenind „fratele mai mare”, justificându-se astfel anexarea ţaristă din 1812 şi apoi reanexarea sovietică a Basarabiei.

APARIŢIA “NAŢIUNII SOCIALISTE MOLDOVENEŞTI”

Datorită victoriei ruse (împreună cu aliaţii săi) asupra Germaniei naziste, Stalin a încurajat şi exploatat intens patriotismul rus pus în slujba rezistenţei anti-germane.

În discursul său din 24 mai 1945 Stalin proclama poporul rus drept naţiunea cea mai eminentă din Uniunea Sovietică, discurs care a dus la startul unei intense companii de exaltare a virtuţiilor acestui popor, ajungându-se la ideea că ruşii sunt un popor mesianic care au asigurat o societate nouă şi un viitor luminos nu numai popoarelor înrobite din URSS dar şi întregii lumi.

Prin urmare, este necesar ca dragostea pentru poporul rus să fie mai mare decât dragostea pentru propria naţiune.

Se propagă masiv idei artificiale despre reunirea poporului moldovenesc, statalitatea sovietică moldovenească, formarea naţiunii socialiste moldoveneşti.

 Potrivit istoricului Ion Constantin, poporul moldovenesc, după ce i s-a dăruit statalitatea sovietică, reunit şi promovat la rang de naţiune socialistă, este sortit contopirii cu masele ruseşti, fenomen ce a dus la apariţia românofobiei la români şi la pierderea identităţii naţionale.

RUSIFICAREA REPUBLICII MOLDOVA

Deşi în perioada 1991-2001 s-au făcut progrese simţitoare în însuşirea de către masa poporului din Moldova a valorilor comune ale limbii şi culturii române, clasa politică este cea care frânează acest proces.

Rusificată şi ea, clasa politică utilizează mijloace democratice pentru apărarea conceptului şi acţiunii politice a moldovenismului adus de ruşi, întreţinând artificial o situaţie confuză în rândul populaţiei.
Cantonarea în moldovenism ca hotar despărţitor de românism este o manevră politică pentru a asigura pârghiile puterii noilor conducători ai Moldovei, unii fiind dispuşi chiar să vasalizeze Moldova de Rusia.
Moldovenismul ca viziune politică a fost un concept etno-cultural menit a netezi calea rusificării populaţiei române dintre Prut şi Nistru pe principiul „Divide et impera” („divide şi cucereşte”, „dezbină şi stăpâneşte”)].

Bibliografie :

 Valentin Burlacu – Instituţiile cultural-educative din R.S.S. Moldovenească – Instrument de rusificare (1944-1950), în Destin românesc, nr. 2/2002, pagina73

 Gheorghe Negru – Politica etnolingvistică a R.S.S. Moldovenească, 2000

 Apostol Stan – Procesul de rusificare a Basarabiei, în Destin românesc, nr. 3/2001, pagina 149.

 Surse: Basarabia literara md. si  Wikipedia, enciclopedia liberă

Publicitate

Cum a fost impusă cu forţa limba rusă în Basarabia ţaristă (1812-1828)

 

 

 

 

 

 

 

 

 

De ce rușii nu au devenit bilingvi

 

 

Prevederile„Aşezământului”organizăriiBasarabiei din 1812 şi din 1818După anexare, prin „Aşezământul”din 23 iulie 1812, în Basarabia s-ainstituit o administraţie provizoriebazată pe legile moldoveneşti şi pefuncţionarea în paralel a limbilor„rusă şi moldovenească”.

În timpul guvernării lui I. Harting (1813-1816), care a cumulat funcţiile de guvernator militar şi guvernator civil interimaral Basarabiei, aceste prevederi au fost neglijate şi contestate.

În consecinţă, s-a declanşat o adevărată bătălie dintre guvernator şiboierii moldoveni în chestiunea păstrării în Basarabia a legilor şiobiceiurilor moldoveneşti şi a limbii române.

În contextul respectiv, la începutul anului 1813, a fost deschis Seminarul Teologic din Chişinău. 

 

 

 

 

 

 

Deşi mitropolitul Gavriil Bănulescu-Bodoni, care prin devotamentul săucâştigase bunăvoinţa autoriţăţilor imperiale de la Sankt-Petersburg, asusţinut doleanţele boierilor moldoveni, el nu a solicitat ca predareamateriilor de la acest seminar, cel puţin pentru elevii moldoveni, să seproducă în limba română.

El s-a mulţumit cu predarea la Seminarulteologic doar a disciplinei „limba moldovenească”.

Prin „Aşezământul” organizării Basarabiei din 29 aprilie 1818 s-a decis constituirea unui sistem administrativ-juridic bazat, în special, pe legile ruseşti (atunci când era vorba de activitatea Judecătoriei regionale penale, procurorului regional şi procurorilor ţinutali, a arhitectului şi hotarnicului regional, a hotarnicilor ţinutali), dar care aplica legile moldoveneşti la examinarea litigiilor civile referitoare la proprietate.

În cazul litigiilor ce implicau statul, Judecătoria civilă regională se conduceade legile ruseşti.În acelaşi timp, s-a acceptat utilizarea limbii române în paralel cu limbarusă.

De fapt, din punct de vedere juridic, se preconiza instituirea unuisistem administrativ bazat pe funcţionarea a două limbi ofciale: româna şi rusa.

Însă aceste norme juridice n-au fost niciodată respectate şi, cuatât mai mult, realizate în totalitate, deoarece legislatorii n-au elaboratun mecanism de conlucrare a instituţiilor care funcţionau în baza legilorşi limbii ruse şi a celor care aplicau legile şi „limba moldovenească”.

În pofida prevederilor legale, instituţiile ce activau în baza legilor ruseşti solicitau expres utilizarea limbii ruse în corespondenţa dintre diverse autorităţi.

De asemenea, funcţionarii din guvernul regional, procurorii,hotarnicii etc., care erau nimiţi direct de coroană (de obicei militari saufoşti militari ruşi), necunoscători ai limbii române, erau un fel „de stat în stat” şi nu puteau fi impuşi, în mod legal, să respecte prevedereile legii.

Plus la toate, autorii „Aşezământului”, în mod cu totul ciudat, nu auprevăzut în statele de personal ale instituţiilor regionale şi ţinutale funcţii de traducători, chiar dacă aceştea erau indispensabili pentru buna funcţionare a sistemului.

Toate acestea au creat haos şi au blocat deseori activitatea instituţiilor juridice din Basarabia, servind, la rândullor, drept pretext  pentru nerespectarea şi revizuirea „Aşezământului”,pentru impunerea limbii ruse în administraţie şi judecătorii.

 

 

Raportul Judecătoriei ţinutale Orhei din 29 mai 1919 (nr. 855),adresat Consiliul Suprem al Basarabiei, referitor la instrumentarea dosarelor penale doar „în dialectul rusesc”

 

Din raportul Judecătoriei ţinutale Orhei din 29 mai 1919 (nr. 855),adresat Consiliul Suprem al Basarabiei, aflăm că pe 26 martie 1819 judecătoria din Orhei sesiza Consiliului Suprem că „procesele penaleîncepute aici rămân fără o examinare şi continuare necesară, deoarecese efectuează numai în dialectul rusesc şi, în lipsă de traducător, nu există posibilităţi pentru a fi traduse.” Însă pe marginea acestui raport nu a urmat nici o hotărâre.

Deşi judecătoria a dispus ca isprăvnicia ţinutului şi poliţia din Chişinău să prezinte, potrivit  prevederilor„Aşezământului”, dosarele cu traducere, pentru a înlesni cercetarea lor, ambele instituţii au raportat că nu au o atare posibilitate.

Astfel stând lucrurile, judecătoria, informează Consiliul că, în consecinţă, acuzaţii implicaţi în procese, sunt ţinuţi timp îndelungat în închisoare.

Pentru a nu fi trecută răspunderea asupra membrilor ei, conform datoriei, judecătoria anunţă din oficiu Consiliul asupra acestui lucru important şiroagă, cu tot respectul, „să se găsească o soluţie”.

 

Soluţia Consiliului Suprem al Basarabiei din 7 mai 1819

 

De fapt, rapoartele din 26 martie şi 29 mai 1819, redactate de funcţionarii judecătoriei ţinutale din Orhei, nu-şi aveau nici un rost şi sunt o mostră tipică a ineficienţei şi neputinţei organului principal al autoguvernării basarabene, Consiliul Suprem.

Or, acesta, la 7 mai 1819, discutase şi adoptase deja o hotărâre care, deşi nu soluţiona în totalitate, din cauza volumului prea mare de lucru, problema traducerii în „instituţiile de stat” din Basarabia, oricum era mai mult decât ar fi dorit să accepte instanţele superioare ruseşti.

Iată hotărârea respectivă:„Conform rapoartelor instituţiilor ţinutale de stat, trimise Consiliului, referitor la dificultăţile întâmpinate de acestea în soluţionarea litigiilor ce se examinează în dialect rusesc, pe care membrii moldoveni nu-l cunosc, şi în lipsa traducătorilor la instituţiile ţinutale de stat, continuarea proceselor şi soluţionarea litigiilor nu sunt posibile.

Consiliul Suprem, considerând că este corect şi absolut necesar de a avea la toate judecătoriile ţinutale, isprăvniciile şi poliţiile orăşeneşti din regiune câte un traducător, cunoscător al limbiii ruse şi moldoveneşti, a propus în hotărârea din 7 mai anul curent ca în fiecare din instituţiile sus-menţionate să fie numit câte un traducător cu un salariu anual de 140 ruble de argint”.

„Propunerea” „namestnik”-ului plenipotenţiar al regiunii Basarabia şi guvernator militar al Podoliei, Alexei Bahmetev, din 16 iunie 1819Decizia respectivă a Consiliului Suprem a fost  expediată „namestnik-ului plenipotenţiar al Basarabiei, Alexei Bahmetev, pentru „examinare  şi soluţionare” (adresa nr. 284 din 4 iunie 1819).

Acesta, în „Propunerea”  cu nr. 2289 din 16 iunie 1819, o acceptă doar parţial, considerând că dificultăţile în corespondenţa dintre judecătoriile ţinutale, isprăvnicii, poliţiile orăşeneşti „pot fi înlăturate prin utilizarea traducătorilor numai în judecătoriile ţinutale, acolo unde ei sunt necesari…, căci între poliţiile ţinutale şi cele orăşeneşti asemenea dificultăţi nu apar”.

Cheltuielile pentru salarii, conform recomandării lui A. Bahmetev, urmau a fi făcute din „suma ce se cuvenea, potrivit statelor de personal, cancelariilor judecătoriilor…, precum şi din veniturile adunate din taxele stabilite pentru examinarea litigiilor”. Pentru a legaliza astfel de cheltuieli ale judecătoriilor ţinutale era necesar ca şi Consiliul Suprem să emită o dispoziţie, „în conformitate cu art. 81 al Statutului organizării Basarabiei din 1818”.

 

 

Cazul „Machedon-Grecul” – o încercare de a da curs prevederilor „Aşezământului” organizării Basarabiei din 1818 şi de a împiedica impunerea limbii ruse la Judecătoria ţinutală Akkerman

 

 

La 27 iunie 1819, registratorul de colegiu Lemne Machedon a remis Judecătoriei ţinutale din Akkerman o petiţie cu următorul conţinut: „Deoarece în Aşezământul aprobat de împărat s-a hotărât examinarea litigiilor civile şi executarea deciziilor în dialectul moldovenesc şi pentru că în numita judecătorie aproape toate procesele, atât cele civile, cât şi cele penale, se examinează şi se adoptă hotărâri numai în dialectul rusesc, el, Machedon, este nevoit să atenţioneze judecătoria ca toate dosarele să fie traduse în dialectul moldovenesc care îi este cunoscut şi lui. 

Asta, în primul rând, din cauza că  examinarea dosarelor numai în dialectul rusesc, necunoscut lui, este cu totul contrară statutului organizării, iar, în al doilea rând, pentu că el şi mulţi din cei ce se judecă nu cunosc deloc limba rusă.

Pentru a nu fi tras la vreo răspundere, fiindcă nu a înţeles esenţa litigiilor examinate şi a hotărârilor adoptate în dialectul rusesc, el doreşte neapărat să asculte şi să  înţeleagă clar în propria limbă toate chestiunile dezbătute în această judecătorie, iar la adoptarea hotărârilor, ca membru al ei, să-şi spună părerile.

În caz contrar, refuză să semneze actele alcătuite în dialectul rusesc, total necunoscut lui, deoarece, fără îndoială, chiar dacă le-ar şi semna, ele nu ar fi de nici un folos celor ce se judecă, dar încă are dreptul să creadă că în aşa fel poate să facă o oarecare greşeală şi să fie tras la răspundere.

Pentru a evita  o asemenea răspundere, solicitantul roagă să raportăm despre acest demers în instituţia superioară”.Informând Consiliul Suprem al Basarabiei privitor la demersul lui Lemne Machedon (raportul nr. 841 din 1 iulie 1819), Judecătoria din Akkerman a precizat că de aceeaşi părere era şi un alt membru al judecătoriei, Grecul.

În consecinţă, din lipsa unor traducători şi funcţionari de cancelarie, „moldoveni şi ruşi”, judecătoria nu-şi mai putea onora „de azi înaine”obligaţiunile.

Despre cazul „Machedon-Grecul” şi situaţia creată la Judecătoria ţinutală Akkerman au raportat Consiliului Suprem al Basarabiei şi instituţiile ierahic superioare: Judecătoria penală regională şi Judecătoria civilă regională din Chişinău (raportul nr. 807 din 10 iulie şi, respectiv, raportul nr. 1476 de la 1 august 1819).Către 1 iulie 1819, la Judecătoria din Akkerman erau 18 procese penale şi 17 procese de  instrucţie neterminate, cu un număr de 29 de acuzaţi, 5 dintre care se aflau la închisoare.

De altfel, şi înainte de declanşarea cazului „Machedon-Grecul” Judecătoria ţinutală Akkerman se afla într-o situaţie dificilă. Despre insuficienţa finanţării de la buget a cancelariei, care de abia acoperea cheltuielile reale, şi despre necesitatea acută de a angaja conţopişti, judecătoria respectivă raportase la 12 martie 1819 „namestnik-ului plenipotenţiar al Basarabiei, guvernatorului civil, Consiliului Suprem, Guvernului regional, Judecătoriei civile, iar la 14 mai şi 14 iunie 1819 – guvernatorului civil, însă fără nici un rezultat.

Prin raportul nr. 827 din 7 iulie 1819, Consiliul Suprem al Basarabiei era informat „că doi membri ai judecătoriei respective, Machedon şi Grecul, nu numai că nu se ocupă de examinarea litigiilor şi executarea hotărârilor judecătoreşti, dar refuză să semneze până şi procesele-verbale gata întocmite în dialectul rusesc cu privire la opiniile emise de judecători, motivând că nu cunosc această limbă.

A traduce, însă, (documentele – n.a.) în limba moldovenească este cu neputinţă, pentru că nu există traducător, iar documentele în procesele penale şi civile nu numai cele de la instituţii, ci şi de la persoane particulare sunt alcătuite numai în limba rusă…, deoarece în acel ţinut majoritatea populaţiei sunt ruşi…”.

Asupra chestiunii formulate de Machedon şi Grecul a fost informat şi guvernatorul militar al Podoliei, „namestnik” plenipotenţiar al Basarabiei, Alexei Bahmetev, care, pentru a debloca situaţia de la Judecătoria din Akkerman, a plecat personal în vizită la această instituţie, ordonând ca examinarea litigiilor, mai ales cele penale, să nu fie întrerupt.

În acest scop, înaltul demnitar a cerut ca  dosarele să fie cercetate în mod expres de către „un  singur judecător, atunci când acesta va reuşi”.

La 26 august 1819, Judecătoria ţinutală din Akkerman îi cere prin ordin lui Lemne Machedon, ca membru al judecătoriei, să reconfirme dacă doreşte sau nu să semneze actele scrise în „dialectul rusesc”. În raportul din 29 septembrie 1819, Machedon răspunde că „deoarece a transmis deja judecătoriei opinia sa în  această chestiune, el îşi menţine aceeaşi părere până va sosi răspunsul de la instituţiile care au fost  informate.

Dacă însă va fi imposibil ca toate actele judecătoreşti să fie traduse în dialectul moldovenesc, pentru a fi şi el inclus în activitate, după posibilitate, atunci roagă să ne adresăm la instanţe ca să fie numit un alt membru în locul lui, cunoscător al dialectului rusesc, fiindcă în aşa fel el nu poate continua lucrul, temându-se ca din necunoaştere să gresească şi să fie tras la răspundere”.

Despre ordinul judecătoriei şi răspunsul primit de la Machedon s-a  raportat, pe 4 octombrie 1819, la Consiliul Suprem, iar pe 20 octombrie 1819 – şi lui A. Bahmetev, „namestnik” plenipotenţiar al Basarabiei.

Nerespectarea prevederilor legale şi impunerea limbii ruse la Judecătoria din Akkerman nu era un caz izolat, caracteristic unui ţinut cu o componenţă naţională aparte, ci un fenomen general, determinat de faptul că autorii „Aşezământului” din 1818 şi instanţele superioare ruseşti nu au pus la punct mecanismul relaţiilor dintre instituţiile ce funcţionau în baza limbii române şi a celor care activau doar în baza limbii ruse.

Astfel, contrar „constituţiei” din 1818, instituţiile poliţieneşti din Basarabia, care activau în baza limbii ruse, impuneau respectiva limbă celorlalte instituţii ţinutale sau regionale, indiferent de componenţa naţională a judeţului.

Un exemplu concludent în acest sens  este raportul, menţionat mai sus, al Judecătoriei ţinutale Orhei din 29 mai 1919, adresat Consiliului Suprem, care relevă că la această jidecătorie litigiile penale erau soluţionate exclusiv în limba rusă, în pofida faptului că populaţia românofonă era dominantă.

 

 

Raportul Judecătoriei ţinutale Akkerman din 14 noiembrie 1819, expediat „namestnik”-ului plenipotenţiar al Basarabiei, Alexei Bahmetev

 

 

Spre  sfârşitul anului 1819 problema traducerii din limba rusă în limba română a actelor instituţiilor judiciare şi administrative din Basarabia nu numai că nu a fost  soluţionată, ci, după cum rezultă din datele de arhivă, respectivele instituţii nici nu au fost puse la curent cu hotărârea Consiliului Suprem din 7 mai 1819 şi „Propunerea” din  16 iulie 1819 a „namestnik”-ului plenipotenţiar al Basarabiei, A. Bahmetev.Drept mărturie stă raportul Judecătoriei ţinutale din Akkerman cu nr. 1549 din 14 noiembrie 1819 către acelaşi A. Bahmetev.

Aceasta a examinat dispoziţia Judecătoriei  civile regionale din Basarabia cu nr. 1881 din 12 noiembrie 1819, prin care respectiva  instituţie i-a înapoiat raportul cu nr. 1460 din 4 noiembrie 1819 şi i-a cerut, „ca de azi înainte numita judecătorie să nu mai îndrăznească a scrie şi a trimite rapoarte în dialectul rusesc, ci în cel moldovenesc, care este stabilit pentru utilizarea şi efectuarea proceselor judiciare particulare”.

Analizând situaţia, Judecătoria din Akkerman a constatat că „nu poate efectua judecarea proceselor civile în limba moldovenească, şi asta nu doar pentru că în ţinutul Akkerman sunt mai mulţi ruşi de la care, în cazul vreunui litigiu, vin cu demersuri în propriul lor dialect şi care roagă ca judecata să se desfăşoare în limba lor maternă, ci mai ales pentru că ea nu are traducător.

Însă nici conţopişti moldoveni nu se află deloc aici şi nici a-i întreţine nu este cu putinţă, fiindcă suma alocată de guvernul regional cancelariei abia de ajunge pentru acoperirea cheltuielilor cancelariei şi pentru salariul paznicului.Funcţionarii ruşi din cancelarie nu primesc nici cea mai mică leafă.

Aceste date au fost aduse la cunoştinţă atât Excelenţei Voastre, cât şi guvernatorului civil, Consiliului Suprem, cu rugămintea de a fi identificată vreo modalitate de întreţinere a funcţionarilor de cancelarie, dar nici o dispoziţie dintr-o parte sau alta nu a urmat …

Din această cauză, judecătoria este nevoită, contrar „Aşezământului”, să examineze litigiile civile în dialectul rusesc, numai pentru a nu întrerupe procesele, incomoditate despre care vi s-a raportat oral Excelenţei Voastre în timpul inspecţiei instituţiilor de stat şi Excelenţa Voastră la fel verbal a binevoit să ordoneze ca judecarea proceselor să aibă loc în acea limbă în care poate să se înfăptuiască mai operativ…

În unele cazuri şi judecătoria civilă din Basarabia trimite dispoziţii în limba rusă şi, ţinând cont de aceasta, judecătoria (din Akkerman – n.a.) răspunde cu rapoarte în aceeaşi limbă”.

 

„Propunerea” lui A. Bahmetev din 3 decembrie 1819 – o reconfirmare a celei din 16 iunie 1819

 

Primind raportul Judecătoriei din Akkerman, A. Bahmetev a fost nevoit să reconfirme, prin adresa nr. 4340 din 3 decembrie 1819, „Propunerea” către Consiliul Suprem al Basarabiei din 16 iunie 1819 cu privire la sursele de finanţare a traducătorilor de „limbă moldovenească” de la judecătoriile ţinutale şi a modalităţii de legalizare a unor astfel de cheltuieli.

În pofida necesităţii evidente a „structurii” respective, atenţiona A. Bahmetev, „am primit raport că Judecătoria ţinutală din Akkerman nu are nici astăzi traducători, această instituţie avănd nevoie nu numai de traducători, ci şi de alţi funcţionari de cancelarie.

Dorind să preîntâmpin perpetuarea piedicilor referitoare la utilizarea traducătorilor în judecătoriile ţinutale, confirm necesitatea emiterii de către Consiliul Suprem a unei dispoziţii care să înlăture aceste obstacole, în concordanţă cu Statutul Organizării…”.

Abia la 16 ianuarie 1820, discutănd problema cu privire la „mărirea sumelor pentru judecătoriile ţinutale din regiune”, Consiliul Suprem a informat despre aceasta instituţiile respective din Basarabia.

Cum se explică indiferenţa evidentă a Consiliului Suprem al Basarabiei faţă de „Propunerile” „namestnik”-ului A. Bahmetev ? În primul rând, trebuie precizat că încetineala şi tărăgănarea, după cum reiese din documente, constituiau o caracteristică a stilului de lucru al Consiliului Suprem.

În al doilea rând, această atitudine poate fi şi o expresie a deziluziei deputaţilor moldoveni din Consiliul Suprem faţă de soluţia propusă de A. Bahmetev pentru a debloca activitatea unor judecătorii ţinutale, intrate în impas din cauza impunerii limbii ruse şi a lipsei traducătorilor.

În pofida propunerii mult mai rezonabile a Consiliului Suprem de a avea la toate judecătoriile şi isprăvniciile ţinutale, la poliţiile orăşeneşti din Basarabia, căte un traducător din limba rusă şi „moldovenească” (deşi nici această propunere nu era suficientă pentru a soluţiona în totalitate problema traducerii din limba română în limba rusă şi invers ), „namestnicul”, de fapt, a subminat-o, limitând aria disfuncţiilor lingvistice din Basarabia doar la unele judecătorii ţinutale.

În realitate, după cum vom vedea mai jos, aria conflictelor lingvistice era mai largă. Conţinutul ambiguu, contradictoriu al „Aşezământului” din 1818 care, pe de o parte, preconiza constituirea unui sistem administrativ bazat pe biligvism, iar, pe de altă parte, nu conţinea un mecanism coerent de realizare a acestor prevederi, denotă că autorităţile imperiale, de fapt, nici nu doreau ca legea să devină realitate.

Paradoxal, dar, se pare, că nici „namestnik”-ul nu dorea o soluţionare tranşantă a problemei traducerii şi consolidării unui sistem administrativ în care să funcţioneze atât limba rusă, cât şi cea română. Disfuncţiile, cauzate de legea din 1818, serveau pentru funcţionarii imperiali drept un pretext pentru înlăturarea limbii române şi impunerea limbii ruse.

 

 

Înlăturarea limbii române şi impunerea limbii ruse în cadrul Guvernului Regional

 

 

Contradicţiile generate de „Aşezământul” din 1818 au stat la baza demersului Guvernului Regional din Basarabia, expediţia executivă din 9 octombrie 1824 (nr. 17574), adresată Consiliului Suprem, în care solicită ca limba rusă să devină unica limbă de lucru în această instituţie.

Documentul precizează că guvernul, în baza statutului organizării Basarabiei din 1818, “efectuează lucrările în limba rusă şi moldovenească, procesele verbale, scrise  în dialectul rusesc, sunt semnate de Domnul Guvernator, Consilierii ce reprezintă Coroana şi Asesori, iar cele scrise în limba moldovenească – numai de D. Guvernator şi Consilierul ce reprezintă nobilimea aleasă, din  cauză că Consilierii şi Asesorii din partea Coroanei nu cunosc limba moldovenească, iar cei aleşi nu cunosc limba rusă…

Deoarece continuarea soluţionării într-o asemenea ordine a problemelor în guvern este recunoscută, în rezultatul experimentării timp de mai mulţi ani, foarte incomodă, Guvernul regional consideră necesar să prezinte această consideraţie la discreţia Consiliului Suprem şi solicită conducerii superioare permisiunea efectuării tuturor lucrărilor în guvern numai în limba rusă, cu excepţia anunţurilor de interes general, care vor trebui trimise în ţinuturi în ambele limbi.

În acelaşi timp Guvernul este onorat să raporteze că efectuarea în general a tuturor lucrărilor în guvern în ambele limbi este recunoscută nu numai dificilă, însă, se poate spune, chiar imposibilă, judecând după numărul mare al documentelor care intră şi ies de la guvern, în timpul unui an intră aproximativ 7000 şi se dau până la 20.000 de  răspunsuri la ele”.

Nu cunoaştem, deocamdată, când  a fost scoasă din uz limba română în Guvernul Regional al  Basarabiei. După cum a menţionat Leon Boga, care, fără a intra în detalii, primul a relatat despre adresa sus-menţionată a guvernului, pe un colţ al acesteia se vedea scris “s-a desfiinţat deja biroul moldovenesc, după ordinul autorităţilor superioare”.Această informaţie a lui Leon Boga este confirmată şi de o notă de pe un alt document.

Pe marginea raportului traducătorilor Guvernului regional din februarie 1825, către viceguvernatorul Filip Vighel, se vede înscris: ”secţia moldovenească este deja lichidată”.

Comparând data elaborării acestor două documente, conchidem că hotărârea privind interzicerea utilizării oficiale a limbii române în activitatea Guvernului regional din Basarabia a fost adoptată în intervalul de timp octombrie 1824 – februarie 1825.

 

Alte cazuri de nerespectare a legii din 1818 şi de impunere a limbii ruse (cazul „Bolotnikov-Maleevici” din mai 1825 ş.a.)

 

Pe cât de consistentă şi viabilă a fost soluţia Consiliului Suprem din 1819, corectată şi precizată de „namestnicul” A. Bahmetev, aflăm dintr-o serie de dispoziţii şi directive ale autorităţilor regionale din Chişinău, toate motivate de necunoaşterea limbii române de către funcţionarii ruşi şi de lipsa traducătorilor.

A. Bahmetev a transformat problema principală din cadrul sistemului administrativ din Basarabia – cea a comunicării rapide şi eficiente dintre fucţionarii ruşi şi români  şi, respectiv, dintre diverse instituţii regionale şi ţinutale din Basarabia – într-o problemă minoră, caracteristică doar judecătoriilor ţinutale.

În pofida optimismului afişat de „namestnik”, documentele relevă că şi poliţiile orăşeneşti, şi oficiile de hotărnicire, şi trezoreriile din Basarabia aveau nevoie acută de traducători.

Drept exemplu serveşte directiva Guvernului Regional al Basarabiei, expediţia executivă nr. 5524 din 23 mai 1823, către judecătoriile ţinutale din Basarabia, referitor la alcătuirea documentele trimise poliţiilor orăşeneşti din Basarabia doar în limba rusă; dispoziţia Guvernului Regional, expediţia executivă nr. 10278 din 6 mai 1826, remisă Oficiului de hotărnicire din Basarabia, privind obligativitatea traducerii în limba rusă a scrisorilor expediate poliţiei din Ismail; indicaţia guvernatorului civil interimar al Basarabiei, vice-guvernatorului Firsov, nr. 7075 din 30 august 1827, dată Oficiului de hotărnicire din Basarabia, privind întreţinerea corespondenţei cu trezoreriile ţinutale în limba rusă, deoarece era vorba de probleme de stat. 

Instituţiile care, conform „Aşezământului” din 1818, activau în baza limbii ruse şi funcţionarii ruşi, numiţi de coroană, au declanşat, în anii’20 ai sec. XIX, un adevărat război lingvistic cu instituţiile care utilizau legile şi limba română.

Funcţionarii ruşi, fie că în mod politicos, fie într-o manieră imperativă, solicitau ca toţi funcţionarii şi toate instituţiile din Basarabia să le scrie doar în limba rusă.Un exemplu cocludent este cazul comisarilor Bolotnikov şi Maleevici.

În raportul Isprăvniciei ţinutului Ismail nr.255 din 13 iunie 1825, expediată Consiliului Suprem al Basarabiei, se menţionează că comisarul de rangul al 13-lea, Bolotnikov, a înapoiat dispoziţiile ”scrise şi trimise în dialectul moldovenesc”, fără a le executa.

În rapoartele nr. 137 şi nr. 202 din 8 şi, respectiv, 27 mai 1825, comisarul Bolotnikov a explicat că, locuind de mic copil în Rusia, el nu ştie deloc moldoveneşte, însă cunoaşterea graiului respectiv nici nu este necesară pentru ocuparea postului, deoarece, fiind numit de coroană, nu este obligat, spre deosebire de comisarii aleşi, să se supună prevederilor Regulamentului din din 1818 şi nici să execute dispoziţiile scrise „în dialectul moldovenesc”.

În acelaşi raport din 13 iunie 1825 s-a mai specificat că şi „comisarul căpitan Maleevici nu numai că nu execută dispoziţiile scrise în dialectul moldovenesc, dar nici actele trimise instituţiilor de stat în dialectul moldovenesc nu doreşte să le semneze”.

În alt caz, Procurorul ţinutului Hotin a reclamat Procurorului regional al Basarabiei faptul că a primit acte în „limba moldovenească” de la Comisia de hotărnicire a ţinutului Hotin.

Guvernul Regional al Basarabiei, prin adresele nr. 34.822 din 6 noiembrie 1827 şi nr. 34.825 din 10 noiembrie 1827, a dispus: „De azi înainte Comisia respectivă să nu mai îndrăznească să trimită Procurorului acelui ţinut documente, mai ales de interes statal, în limba moldovenească, ci întotdeauna – în rusă, căci, în caz contrar, va fi aspru pedepsită”.

Alte exemple: adresa colonelului Cerneaev, “ober forşmeister” al pădurilor de stat din Basarabia, din 10 noiembrie 1827 (nr. 405) şi adresa poliţiei or. Bender din 17 noiembrie 1827 (nr. 6660), către Oficiul de hotărnicire din Basarabia, cu privire la înapoierea dispoziţiilor şi referinţelor acestei instituţii scrise în „limba moldovenească”.

Deciziile şi documentele menţionate mai sus se înscriu într-un proces general de revizuire a „Aşezământului” din 1818 şi de diminuare a prerogativelor autonome ale Consiliului Suprem al Basarabiei, de favorizare şi impunere a limbii ruse chiar şi în învăţământ (doar atunci când tentativa lui M. Voronţov din 1824 de a impune limba rusă în şcolile primare, lancasteriene, din Chişinău, Bălţi, Ismail a eşuat s-a permis predarea în limba română în aceste şcoli ).

Acest proces, iniţiat de autorităţile imperiale din Sankt-Petersburg în anii ‘20 ai sec. XIX, a culminat cu anularea, la 29 februarie 1828, a autoguvernării Basarabiei şi transformării limbii ruse în unica limbă oficială a ţinutului (numai în caz de necesitate se permitea şi traducerea în limba română).

 

Concluzii

 

Aşadar, după cum reiese din analiza situaţiei din Basarabia, prevederile juridice reflectate în „Aşezământul” din 1818, conform cărora limba română devenea (ca şi limba rusă) una din limbile oficiale ale provinciei nou anexate, nu au fost respectate şi nici realizate în totalitate.

Ele nu au urmărit scopul de a edifica un sistem administrativ şi, respectiv, o societate bazată pe bilingvism în Basarabia, ci  au servit doar pentru de a căpăta concursul boierimii românofone la organizarea şi consolidarea administraţiei de tip rusesc în teritoriul dintre Prut şi Nistru, la integrarea Basarabiei în cadrul Imperiului Rus.

Paradoxal, dar demnitarii de la Sankt-Petersburg au planificat deliberat o serie de contradicţii, proiectând un fel de sistem al “lumilor paralele”: o dimensiune în care avea prioritate limba şi legile româneşti şi altă dimensiune în care domina limba şi legile ruseşti.

În acelaşi timp, ei nu au prevăzut în statele de personal ale instituţiilor regionale şi ţinutale funcţii de traducători, care să permită funcţionarea eficientă a sistemului administrativ, ceea ce a generat continuu disfuncţii şi conflicte.

Aceste conflicte au servit autorităţilor ţariste drept pretext pentru nerespectarea şi revizuirea prevederilor „Aşezământului” din 1818. 

Documentele relevă cu claritate cum demnitarii ruşi, numiţi de coroană, care nu se supuneau prevederilor legii din 1818, cât şi o serie de instituţii, care funcţionau în baza legilor generale ruseşti, au impus instituţiilor, ce activau în baza limbii şi legilor româneşti, să le expedieze acte scrise doar în limba rusă.

Deşi au încercat să-şi apere drepturile, boierii şi funcţionarii moldoveni nu au dat dovadă de suficientă clarviziune şi solidaritate pentru a menţine statu-quo-ul provinciei. 

Astfel a fost pregătit terenul pentru anularea definitivă, în 1828, a statutului limbii române şi a autonomiei Basarabiei, decizie care a impulsionat politica de rusificare şi a pus bazele conflictului lingvistic ale cărui consecinţe se resimt şi astăzi în Republica Moldova. 

 

Sursa: politicon.md

 

Gheorghe Negru, doctor in istorie 

președintele Asociației Istoricilor din Republica Moldova

BILINGVISMUL IN R.MOLDOVA SI VICTIMELE ARMATEI DE OCUPATIE

 

Au apărut ceva discuţii pe blogurile de la Chişinău cu referire la fenomenul bilingvismului din Republica Moldova. Un subiect cu potenţial exploziv, mai ales când e vorba de păreri necugetate sau mult prea pripit aruncate în spaţiul public.

 Până acum, dezbaterea a rămas în cadre decente. În favoarea bilingvismului se pune întrebarea: ce este rău în a cunoaşte o limbă străină? Răspunsul vine aproape natural: nu este nimic rău, chiar se spune că eşti om de atâtea ori, câte limbi străine cunoşti. Însă chestiunea este pusă greşit în această formă atunci când vine vorba de limba rusă în Basarabia.

Trebuie să spunem lucrurilor pe nume: limba rusă nu s-a impus de la sine între Prut şi Nistru. În Basarabia, o minoritate etnică şi-a impus cu forţa limba asupra unei majorităţi. Limba rusă a fost impusă în Basarabia printr-un regim de ocupaţie, cu ajutorul baionetelor sovietice.

Nu poate fi negat faptul că ocupaţia militară directă a durat aproape o jumătate de secol şi că limba minoritarilor veniţi de pe alte tărâmuri a scos din viaţa publică limba autohtonilor majoritari. În aceste condiţii, bilingvismul nu mai este o condiţie asumată liber, ci o urmare a unei ocupaţii militare.

Limba rusă din Basarabia merită o comparaţie cu limba germană din România. Minoritatea germană a beneficiat permanent de grădiniţe, şcoli, licee şi facultăţi cu predare în limba maternă. În mod paradoxal, după ce germanii din România au ales să plece în Germania, grădiniţele, şcolile, liceele şi facultăţile lor au rămas funcţionale – fiind populate cu copii de etnie română.

Şi înainte de 1989 românii îşi trimiteau de bună voie copiii la şcolile germane. Însă acest bilingvism era asumat în mod liber, era o dorinţă a populaţiei. În plus, faptul că românii învăţau de mici limba germană în România nu le afecta identitatea naţională. Între Prut şi Nistru, învăţarea limbii ruse s-a constituit în cel mai activ factor de deznaţionalizare. Pentru că o bună stăpânire a limbii ruse venea „la pachet” cu o bună pregătire ideologică, iar limba maternă nu mai era româna, ci devenea moldoveneasca.

Unii oameni au acceptat această „convenţie tacită” ca pe o metodă de promovare. Alţii chiar au început să creadă în ea. Limba rusă a fost mult mai agresivă decât armata de ocupaţie sau serviciile secrete, pentru că efectele ei sunt de durată. O armată de ocupaţie se retrage – o limbă impusă cu forţa într-o societate vreme de jumătate de secol (dacă luăm în considerare doar perioada începând cu 1944, lăsând la o parte secolul ţarist) rămâne ca o rană deschisă, greu de vindecat. Oamenii care au crescut doar cu limba rusă impusă ca o „limbă superioară” se ruşinează să îşi asume limba maternă.

Zeci de ani de propagandă împotriva limbii române îşi arată acum efectele pe termen lung.

Aşa că nu trebuie să ne mirăm dacă descoperim oameni care se ruşinează de limba lor maternă şi fug în scuza „bilingvismului”.

Ei sunt victimele unei armate de ocupaţie. Iar ruşii nu trebuie să se supere pe aceste rânduri, ci mai curând să se întrebe ce s-ar fi ales de etnia lor dacă tătarii n-ar fi fost preocupaţi doar de biruri, ci s-ar fi străduit să schimbe limba ruşilor…

Timpul.md

Articol:” Bilingvismul ca armată de ocupaţie ”

Autor: George Damian