Potrivit datelor recensământului din 1910, numărul secuilor era de 441.656 de suflete, dintre care cel puţin 25-40 % proveniţi din români secuizaţi. Separaţi de Ungaria propriu-zisă prin masa compactă de români, secuii au gravitat din punct de vedere economic vreme de secole spre ţările române Moldova şi Ţara Românească, unde au emigrat în timp 150000-200000 dintre ei, spre a scăpa de exploatarea latifundiarilor maghiari.
Abia după 1918, în statul român, secuii s-au declarat maghiari, formal şi instantaneu, renunţând la afirmarea originii etnice. Între 1940-1944, când au ajuns din nou sub stăpânirea Ungariei, ca urmare a Dictatului de la Viena, secuii s-au declarat din nou naţionalitate aparte de cea maghiară.
În 1945, odată cu revenirea Transilvaniei de nord-est în cuprinsul României, secuii s-au declarat brusc iarăşi maghiari, din nou renunţând formal la originea lor etnică, astfel declarându-se cu ocazia recensămintelor care au avut loc în România postbelică, inclusiv cel din 1992, cel mai recent.
Cărţi şi însemnări bisericeşti, biserici dărăpănate şi rămase fără nici unul sau puţini şovăielnici credincioşi, cimitire părăsite cu cruci de lemn putrezite şi amintirile oamenilor mai stau mărturii ale trecutului românesc.
Dispăreau locașurile de cult, se dezagregau comunităţile confesionale, era uitată limba românească, dar conştiinţa obârşiei şi puternica legătură instinctivă cu „legea” (credinţa) românească persistau prin generaţii.
Procesul deznaţionalizării şi amestecului a fost în Secuime îndelungat continuu, prea puţin tulburat de rezistenţe ori reacţiuni din partea victimelor; era „o luptă liniştită având ca urmare contopirea înceată, neobservată, a românilor între secui”.
Elementul popular-rustic românesc era continuu resorbit (cel puţin pe plan lingvistic şi cultural) de „naţiunea dominantă”.
Procedeele, mecanismul, etapele maghiarizării (secuizării) din Secuime ar trebui să fie identificate şi analizate, pornindu-se de la realităţile istorice vechi, documentele veacurilor XIII, XV-XVI.
Este vorba de un „sistem” de măsuri şi de o politică urmată conştient şi perseverent în zona ocupată din estul Transilvaniei de către coloniştii secui care erau – cel puţin începând din veacul al XVIII-lea – majoritatea în cuprinsul scaunelor corespunzând judeţelor de mai târziu, Ciuc, Trei Scaune, Odorhei, Mureş.
Ei reprezentau forţa politică şi economică dominantă, conducătoare, nu numai politic şi social-economic, ci şi cultural, ecleziastic etc., având organizaţii bisericeşti susţinute de magnaţi şi de stat, cu o bază materială puternică, faţă de resursele modeste şi sărăcia cronică românească a modestelor bisericuţe săteşti din lemn susţinute din micile contribuţii ale enoriaşilor sărăciţi şi împilaţi.
Foto: Familie de români din secolul trecut
Populaţia românească era neputincioasă şi nesusţinută de vreo forţă politică şi economică externă, încât ea nu avea decât două alternative:
(a) să-şi ia lumea în cap (Muntenia, Moldova, Dobrogea, Bucovina şi Basarabia până la un moment dat, sau în ţări străine, de pe la sfârşitul secolului trecut până în îndepărtata Americă) , ori
(b) să capituleze renunţând la fiinţa sa etnică-lingvistică şi dobândind unele avantaje cu uşurări materiale. Era natural că atât românii din oraşe, cât şi ţăranii (oamenii pământului, legaţi de glia străbună), să aleagă a doua cale, mai uşoară, mai la îndemână; pătura rurală, cu deosebire, nu putea să reziste şi să existe prin „idei şi principii” naţionale abstracte; ea trebuia să trăiascăîn orice condiţii.
Această populaţie românească din Secuime era victima nevinovată a vitregiei vremurilor, a situaţiei ei izolate şi disperate, a unei politici hrăpăreţe practicate de statul feudal ungar.
Treptat, aproape neobservat, în câteva zone mari, majoritatea populaţiei române din scaunele româneşti a putut fi desfiinţată în curs de 2-3 veacuri ca realitate şi entitate naţională , adică integrată de secuii maghiarofoni.
Dintre nenumăratele măsuri de deznaţionalizare şi maghiarizare hotărâte şi puse în viaţă de guvernele de la Budapesta în epoca dualismului, care se dovedesc o politică de stat, menţionăm două, deosebit de acuzatoare:
– lucrarea lui Telkes Simon, preşedintele Societăţii centrale de maghiarizarea numelui, Hogy magyarositksuk a rezetekneveket (Cum să maghiarizăm numele de familie), Budapest, 1898 – cuprindea instrucţiunile despre modul în care numele româneşti să fie schimbate în nume maghiare.
Făcătorul de unguri îşi începea întreprinderea cu următoarea fabulaţie periculoasă, întrucât a fost însuşităşi aplicată de oficialităţi:
„Aşa cum, prin botez, creştinul devine membru al comunităţii creştine, cel cu nume străin este primit în societatea maghiară, în rândurile adevăraţilor fii ai naţiunii.
Acest botez, acest crez este, din punctul de vedere social şi naţional, mult mai important decât botezul religios, care nu dă decât un prenume şi aduce adepţi numai religiei, pe când maghiarizarea numelui de familie îl face maghiar şi astfel ne măreşte încrederea reciprocăşi ne face egali întreolaltă, maghiarizarea numelui având, prin urmare, un mare rol etic în consolidarea şi unificarea naţiunii noastre…Maghiarizarea numelui este un jurământ de credinţă, o angajare patriotică”.(p.5).
– A doua este un voluminos tratat, intitulat A Magyarorszagi Romanok (Românii din Regatul ungar), Budapest, 1907, 953 p. + XXIX planşe, semnat de Antal Huszar, translator în Ministerul de Interne ungar, elaborat din îndemnul şi la indicaţiile a doi dintre promotorii politicii de deznaţionalizare, conţii Andrassy Iuliu, ministru de interne, şi Apponyi Albert, ministru al cultelor şi instrucţiunii.
Masiva carte, care cuprindea şi măsurile – în mai multe secţiuni – pentru desfiinţarea românilor ca naţiune şi a fost tipărită doar în 25 de exemplare, exclusiv pentru uzul membrilor guvernului ungar, având caracter strict secret şi confidenţial şi a fost pusă în aplicare prin legile şcolare Apponyi (1907) şi prin înfiinţarea, în 1912, a Episcopiei greco-catolice maghiare de Hajdudorog, în care au fost înglobate zeci şi zeci de parohii şi filii greco-catolice româneşti smulse din diocezele de Oradea, Gherla şi Blaj.
Maghiarizarea românilor din „Ţinutul secuiesc” – Un subiect trecut sub tăcere de liderii „minorităţii majoritare” –
Preocupaţi exclusiv de promovarea dezideratelor privind obţinerea autonomiei etnice a aşa-zisului „Ţinut secuiesc”, liderii maghiarilor „radicali” şi „moderaţi”, deopotrivă, trec sub tăcere, printre altele, un subiect „incomod” pentru ei, respectiv deznaţionalizarea şi asimi-larea unor întregi comunităţi româneşti din Arcul intracarpatic.
Cunoscut şi semnalat, de liderii românilor ardeleni, încă din cea de a doua jumătate a secolului al XIX-lea, amplu proces de maghiari-zare a românilor din „Secuime”, a fost pus în evidenţă, în perioada interbelică, de o serie de autori precum: Nicolae Iorga, Gheorghe Popa-Lisseanu, Sabin Opreanu, Teodor Chindea, Nicolae Sulică, Aurel Nistor, Octavian Dobrotă ş.a.
Au urmat anii de teroare şi epurare etnică de după Dictatul de la Viena, intoleranţa faţă de români din timpul defunctei Regiuni Autonome Maghiare, „embargoul” impus de vechiul regim, care nu a permis abordarea acestui subiect „delicat” şi, nu în ultimul rând, noul val de intoleranţă faţă de români de după decembrie 1989.
Studiile pe acestă temă, reluate după decembrie 1989, au pus în evidenţă, pe bază de izvoare incontestabile, dimensiunile reale a procesului de maghiarizare a românilor din fostele scaune secuieşti.
Studiile amintite, au reliefat faptul că, deznaţionalizarea este un proces istoric, care atentează la limba, cultura şi religia unei comunităţi, fie pe cale „paşnică”, fie materializată prin dezinteresul sau lipsa totală a sprijinului moral şi material acordat de către oficialităţi şcolii, bisericii şi altor instituţii identitare ale comunităţii respective, fie pe cale mai puţin „paşnică”, prin măsuri legislative (vezi legile Trefort, Appony etc) sau pe cale violentă de „purificare”, din care nu lipsesc mijloacelor extremelor violenţe din timpul Dictatului de la Viena, spre exemplu, sau cele de intensă persuasiune psihologică, de după decembrie 1989. Deznaţionalizarea se produce în mai multe etape, într-o primă fază este folosit bilingvismul, apoi se pierde limba maternă şi în cele din urmă confesiunea.
Maghiarizarea românilor era conştienti-zată la nivelul discursului public al liderilor cei mai autorizaţi, şi pusă în evidenţă de statisticile oficiale. Astfel, referindu-se la această realitate, într-o circulară din 1870, prin care se solicita colectarea fondurilor pentru restaurarea bisericii şi a şcolii confesionale ortodoxe din Sf. Gheorghe, mitropolitul Andrei Şaguna spunea:
„Ştim cu toţii Iubiţilor! Între ce împrejurări critice au trăit confraţii noştri din ţinutul Secuimei şi trăiesc încăşi până în ziua de azi. Cu toţii simţim dăunătoarele urme, ce le-au lăsat influienţele timpurilor de mai înainte asupra credincioşilor noştri din Secuime. Nicăieri nu este atât de ameninţată naţionalitatea şi confesiunea noastră, ca acolo”.
Despre unele dimensiuni ale procesului de maghiarizare a românilor din fostele judeţe Ciuc, Odorhei şi Treiscaune, vorbesc şi recensămintele de la sfârşitul sec. al XIX-lea şi începutul secolului XX.
Astfel, în cele trei judeţe, au fost înregistraţi un număr important de „maghiari de religie română” (ortodoxă şi greco-catolică), respectiv în 1890 – 13.506 persoane, în 1900 – 15.838 şi în 1910 – 16.854.
Cele mai „vulnerabile” la procesul de maghia-rizare au fost comunităţile româneşti mici, sub 200 de membrii, comunităţi care sub acest „prag demografic”, nu au putut să asigure existenţa şi funcţionarea principalelor instituţii identitare – biserica şi şcoala.
Sunt însă şi multe cazuri de comunităţi româneşti cu un număr mare de membri care, în ultimul secol, au fost aproape complet maghiarizate.
Edificatoare sunt, în acest sens, numeroase comunităţi, din rândul cărora menţio-năm: din judeţul Covasna: Micfalău (localitate în care numărul românilor a scăzut de la 919, în anul 1900, la 43 în anul 2002), Dobolii de jos (de la 926, la 200), Chichiş (de la 719, în 1900, la 197, în 2002), Bixad (de la 674, la 21), Belin (de la 685, la 220), Ghelinţa (de la 600, în 1700, la 63, în 2002), Lisnău (484 – 25), Cernat (235 – 48), Aita Seacă (316 – 33), Băţanii Mari (207 – 67).
Au fost asimilate comunităţi româneşti care, în sec. al XVIII-lea aveau între 100-200 de membri, din localităţile: Arcuş, Brateş, Bodoc, Căpeni, Chilieni, Dobolii de Sus, Ghidfalău, Ilieni, Măgheruş, Moacşa, Poian, Sânzâieni, Turia, Valea Crişului.
O soartă asemănătoare au avut-o comunităţile româneşti, care în secolul al XIX-lea aveau aceleaşi dimensiuni demogra-fice, din localităţile: Aita Mare, Aita Medie, Bicfalău, Comolău, Lemnia, Ojdula, Sânt-ionlunca, Valea Zălanului ş.a.; din judeţul Harghita: Vlăhiţa (de la 644 la 73), Mihăileni (de la 493 la 18), Mereşti (de la 431 la 6), Ocland (de la 355 la 10), Plăieşii de Sus (de la 325 la 52), Bodogaia (de la 310 la 18, în 2002), Ditrău (de la 300 la 54), Satu Nou (de la 305 la 4), Porumbenii Mari (de la 208 la 2), Joseni (de la 286 la 46), Lăzarea (de la 285 la 57), Sândominic (de la 258 la 29), Lăzăreşti (de la 259 la 11), Tomeşti (de la 240 la 6).
Au fost asimilate comunităţi româneşti care, în sec. al XVIII-lea aveau între 100-200 de membri, din localităţile: Aldea, Atid, Brădeşti, Casinul Nou, Ciucsângiorgiu, Filiaş, Mărtiniş ş.a
O soartă asemănătoare au avut-o comunităţile româneşti, care în secolul al XIX-lea aveau aceleaşi dimensiuni demografice, din localităţile: Armă-şeni, Crăciunel, Cuşmed, Eliseni, Frumoasa, Lueta, Suseni, Valea Strâmbă ş.a.
La toate acestea trebuie să adăugăm fostele comunităţi de armeni – îndeosebi de la Gheorgheni şi Frumoasa, cele de rromi – care în unele aşezări din zonă reprezintă în prezent o pondere însemnată din populaţia totală a unor localităţi precum Ghidfalău, Boroşneul Mare, Băţanii Mari, Baraolt, Corund, Plăieşii de Jos, Ciucsângeorgiu, Tuşnad, ş.a., precum şi comunităţile evreieşti din Sf. Gheorghe, Târgu Secuiesc, Boroşneul Mare, Comandău, Zagon, Miercurea-Ciuc, Odorheiu Secuiesc, Gheor-gheni, Cristuru Secuiesc ş.a. – majoritate căzute pradă holocaustului practicat de administraţia horthystă locală, faţă de români şi faţă de alte naţionalităţi, în perioada 1940-1944.
Deşi este cunoscut faptul că, în istorie nu se folosesc ipoteze de lucru de genul „dacă… atunci”, să încercăm totuşi să ne imaginăm care ar fi fost structura etnică actuală a populaţiei judeţelor din aşa-zisul „Ţinut secuiesc”, dacă evoluţia comunităţilor româneşti din cele peste 60 de localităţi menţionate, cât şi din alte aşezări din judeţele Covasna şi Harghita unde au trăit armeni, rromi, evrei, germani ş.a., ar fi fost una normală.
Este cert faptul că, în prezent, în această zonă din inima ţării, românii nu ar mai fi numeric minoritari, iar „apostolii” autonomiei teritoriale pe criterii etnice rămâneau fără „obiectul muncii”.
Unele cercetări sociologice recente (Maria Cobianu-Băcanu, Codrina Şandru, Radu Baltaziu ş.a.), au evidenţiat faptul că, în judeţele Covasna, Harghita şi Mureş, că mediul aculturativ, cultura maghiară este puţin deschisă la interschimburi culturale reciproce, puţin permisivă şi ospitalieră faţă de nevoia celorlalţi de a-şi afirma şi dezvolta identitatea specifică, pe care o apreciază ca pe o ameninţare la propria identitate.
În aceste condiţii una din priorităţile dezvoltării regiunii o reprezintă generalizarea modelului românesc şi a celui european de convieţuire interetnică, de acceptare a alterităţii şi de dezvoltare a unei societăţi multietnice şi pluriconfesionale, şi nu de susţinere a separatismului şi a enclavizării etnice.
(articol apărut în „Cuvântul Nou”, anul XIX, nr. 5102, 3 martie 2008)
Extremiștii unguri de azi gândesc în linii mari în aceleași tipare, exact așa cum o fac cam toți naivii care vorbesc chipurile, o limbă maternă adusă de prin fundul Asiei, dar în același timp din punct de vedere genetic sunt rezultatul amestecului cu popoarele europene inclusiv cu românii .
„Oltenii” din Tinutul secuiesc,care vorbesc „stricat” ungureste…
Asimilarea și maghiarizarea în forță a secuilor prin destructurarea lor etnico-lingvistică!
„Tinuturi natale autonome”, inventate in actuala presa revendicativa in limba maghiara … Cum sa pretinzi acum sa fie atribuit (cui?) un „ pamânt natal”… cu o intindere proportionala cu numarul de alta data al secuilor ?! Din care, la ultimele recensaminte, din milionul cati au fost , cica …s-ar mai fi declarat secui doar vreo 2-300 de persoane !
Dar de când „natalitatea” a devenit un criteriu de … proprietate,ori de nationalitate administrativa? Ciudat este ca in „nomenclatorul minoritatilor” din Romania, secuiinu au fost lasati sa se inregistreze ca minoritatesi nici sa aiba, cum ar fi fost firesc, reprezentanti proprii in Parlament, alaturi de maghiari si de celelalte minoritati!!
În plus, nici macar una dintre aceste minoritati parlamentare nu revendică in România un … teritoriu propriu. Ba chiar liderii maghiarimii, la aceasta intrebare, recunosc cu jumatate de gura că secuii au fost „asimilati”de … vremuri și ca de fapt acum , vor, nu vor … sunt maghiari care vorbesc dialectal un mai vech idiom asemanator limbii maghiare!!
Deci, teoretic, se incerca sa fim convinsi … că secuii nu prea ar mai exista!!
Tocmai aceia care pretind să se recunoasca existenta unui „Ținut secuiesc”… cu steag propriu, inventat de vreo 10-12 ani ! Ei sunt si cei care, cu jumatate de gură, nu confirma existenta secuilor ca etnie distinctă, adica tocmai liderii UDMR, cu indicatii de la Budapesta !! Numai ca aceste adevaruri, in timp au tot fost falsificate de comun acord atat de liderii unguri de la Budapesta, cat si de catre UDMR. Principalul interes ca sa-i declare pe secui drept unguri (impreuna cu cei circa 90 -100.000 de tigani maghiari autentici , asezati statornic in Transilvania) , a pornit de la …necesitatea de a creaste la peste 5% numarul maghiarilor din Romania, pentru a putea participa la alegeri ca organizatie/partid, repezentand o etnie!! Dar daca secuii sunt unguri, „la fel de unguri cum sunt oltenii fata de romani” (citandu-l peraposatul Verestoy), atunci un Tinut secuiesc in Romania este un non sens!
Ca evolutie istorica, secuii si ungurii sunt doua neamuri inrudite, dar evident diferite!! Acești secui – ce se considera asa de sute de ani – secui, iar nu maghiari (!) – sunt de secole in curbura Carpatilor , Exista un exceptional studiu intitulat „Gesta Siculorum”, publicat in urma cu trei decenii de raposatul scriitor Adrian Hamzea in Revista Astra care detalia, cu multe documente originale, tocmai acest adevar istoric indubitabil!
De asemenea, secuii, ca grup etnic chiar si religios distinct, de ordinul sutelor de mii , au fost mentionati in toate statisticile austro-ungare pana la 1919, inclusiv la Trianon, Dar de o vreme despre acest Grup etnic, brusc, nu a mai vorbit nimeni. Au fost declarati , la insistentzele UDMR, pur si simplu unguri, din interese politice, fara sa-i intrebe nimeni pe reprezentantii lor , ce se considera ca sunt.
Dacă s-ar tine, chiar si azi, un referendum adevarat in „secuime”, in care sa fie intrebati, pe bune, ce sunt: „ secui sau maghiari?,” rezultatele ar fi neasteptate, chiar in randul unei populatii asimilate „intensiv” de catre unguri, in ultimele 8-9 decenii! Oare, stiu secuii din Harghita si Covasna ce au de pierdut atunci cand au renuntat sa se mai considere secui? O cercetate sociologica finantata de UE a constat tocmai faptul ca li se ascunde acestor etnici ce au avut de pierdut atunci cand s-au declarat maghiari! Legislatia romaneasca alaturi de cea comunitara din UE, sprijină in mod justificat si generos acele entitati etnice minoritare care nu au sprijinul unei tari mama.Asa sunt, de pilda, bascii din Spania si din Franta ce se bucura de importante drepturi, nerecunoscute, bunaoara, germanicilor din Alsacia sau italienilor din Corsica. Ca si tiganii…care vrabd sa se declare romani, au luat aceeasi tzeapa!Desi nici ei nu au o țară mamă…
Motivul este acela ca etnicii care au o tara „mama”, nu sunt amenintati cu pierderea in timp, a identitatii etnice, implicit cu disparitia etniei respective, ori a limbii proprii. De aceea ei sunt sustinuti de comunitatea internationala, deoarece pentru ei nu exista tari mama, de „sprijin/ bastina”. Altfel spus, cand au fost asimilati, cu forta cei peste 280.000 de romani din Ungaria, asta n-a inseamnat disparitia acolo a etniei romanesti.
Dar daca dispar secuii din Romania, dispare insusi neamul secuiesc, cu tradițiile, obiceiurile si folclorul sau unic.Cu „sprijinul” acaparator de la Budapesta, prin maghiarizarea intensiva, de-acum secuii sunt tot mai mult in pericol de disparitie , ca etnie distinctă !
Deci Secuii din Romania dispar, (Ca si romanii din acele zone !!). Dar asta nu din pricina unei politici de” genocid” a statului roman. Dimpotriva, secuii si putinii romani ramasi, sunt pe cale de disparitie din pricina politicii de maghiarizare fortata din secolul trecut si dupa 1990,a fatarniciei liderilor politici si religiosi, care si-au tradat neamul si au intrat in jocul meschin al UDMR.
Cata vreme secuii se declară maghiari, ei recunosc ca au o tara de bastina, care, atât cat este permis de legile internationale, teoretic le va sustine interesele culturale, Uniunea Europeana asumându-si obligatia de a fi tocmai protectorul acestor etnii specifice.
Li s-a prezentat secuilor aceasta alternativa? Tare ne-am îndoi…!
Adevarul este ca secuilor li s-au ascuns dezavantajele faptului ca au tot acceptat sa se declare maghiari, inca de pe vremea raposatei Regiuni Autonome Maghiare, cand chiar liderii maghiari, membrii de frunte ai PCR, promovand „sloganul oficial ca in Romania traiesc ;„romani, maghiari, germani si alte nationalitati…”. Practic, suntem în fața unei tragedii desfășurate sub ochii nostri!
In foto 1 – Masacrul de la Siculeni(latină: Siculicidium = „uciderea de secui”, înmaghiarăMadéfalvi veszedelem. A fost o execuție în masă organizată în anul 1764 de trupe austro-ungare împotriva secuilor rebeli, care s-au împotrivit interzicerii privilegiilor soldaților regimentelor grănicerești secuieștipentru paza graniței militare.
În timpul masacrului, peste 400 de bărbați, femei și copii au fost uciși de salvele de artilerie ale unor batalioane austriece și maghiare (surse , w-pedia).
Pe secui îi întâlnim în Transilvania, voievodat autonom în cadrul Regatului ungar, din secolele XII-XIII, când au fost aşezaţi pentru apărarea graniţei de est-sud-est a teritoriului, înspre Moldova, într-o vreme a migraţiilor târzii.
În cronicile vechi latino-ungare, printre care şi cea a lui Anonymus, Gesta Hungarorum, se vorbeşte despre secui, arătându-se că sunt un neam aparte şi că la venirea ungurilor din stepele Eurasiei, secuii, care ajunseseră înainte în Panonia, au ieşit în întâmpinarea lor în Rutenia şi, după ce au ajuns împreună în Panonia la 896, au convieţuit acolo timp de două secole, împrumutând limba maghiară şi îmbrăţişând apoi – nu fără împotriviri şi religia catolică.
Anexarea Transilvaniei la renăscuta Ungarie în 1867 a adus şi pe secui în graniţele Ungariei dualiste. Existenţa lor în Transilvania şi mai ales manifestarea secuilor ca neam aparte de cel maghiar, deşi aveau aceeaşi limbăşi credinţă, a ispitit pe destui istorici unguri săse ocupe de originea etnică a secuilor.
Unii istorici au demonstrat în studiile lor că secuii sunt de neam aparte faţă de unguri.
Alţii, căutând să se încadreze în eforturile oficialităţilor ungare de a spori numărul redus al maghiarilor în Transilvania, s-au străduit să confirme că secuii sunt de acelaşi neam cu ungurii (maghiarii). Nenumărate lucrări şi articole au inundat istoriografia ungară despre controversata problemă a originii etnice a secuilor.
Tocmai controversele confirmă faptul că secuii sunt un neam aparte de cel maghiar. Ceea ce a mărit confuzia şi a dat naştere controverselor dintre istorici a fost numele de secui al acestui neam, care a apărut deopotrivă în cronicile vechi ungare şi în legislaţia Principatului Transilvaniei, confirmând precis existenţa în teritoriul intracarpatic a maghiarilor, secuilor şi saşilor ca neamuri diferite.
Marele lexicon PALLAS, ocupându-se de originea secuilor, publică un extras din lucrarea istoricului ungur dr. Sebestyen Gyula, sub titlul Szekelyek eredete (Originea secuilor)l; autorul, plecând de la ceea ce susţin şi vechii cronicari, între care Anonymus, Simon de Keza, arată că secuii ar fi resturile unui grup de vreo 3000 de huni, scăpaţi din vechile războaie şi care s-ar fi aşezat în Câmpia Ciglei.
La venirea ungurilor, i-ar fi întâmpinat şi au format avangarda acestora în cucerirea noii patrii.
Autorul prezintăşi discuţiile pe această temă între diferiţi istorici, a căror sursă – îşi exprimă părerea – constă în aceea cătradiţia în legătură cu originea hunică s-a păstrat trunchiatăşi răstălmăcită chiar în cronicile vechi şi în lipsă de date unii autori au ajuns să-i socotească drept un trib al pecenegilor, alţii al cumanilor, sau chiar evrei rătăcitori, urmaşi ai celor din Vechiul Testament.
P.Hungalvy, un bun cunoscător al problemei1, ajunge la concluzia că secuimea în ansamblu s-a format din populaţii de origine variată: majoritatea unguri, slavi, pecenegi, cumani, valari.
Cert este că până în prezent multele opinii nu s-au închegat într-o teorie unanim acceptată, mai aproape de realitate părându-ni-se a fi aceea că sunt rămăşiţe ale triburilor kabaro-kazare – opinie spre care înclinăşi istoricii clujeni.
Această varietate de neamuri a fost transformată în unguri din punct de vedere politic naţional, iar din cel social şi politic în secui prin efectul nivelator al vremii.
La rândul lor, istoricii secui, dintre care amintim pe unul de dată mai recentă, Szadeczky Ludovic, care a publicat o lucrare intitulată ”A szekely nemzet tortenete es alkotmanya (Istoria şi constituţia naţiunii secuieşti)”, Franklin Tarsulat, Budapest, 1927, 400 p., au susţinut cu argumente şi documente că secuii au o origine etnică diferită de cea a ungurilor şi că istoria se împleteşte cu cea ungară abia din Revoluţia de la 1848.
Un altul, eruditul şi talentatul scriitor secui Orban Balasz, a cutreierat între anii 1862 şi 1868 întregul teritoriu al Arcului Carpatic, vizitând vreo 500 de comune locuite de secui, români secuizaţi şi români, adunând un material documentar impresionant, prelucrat în voluminoasa operă intitulată ”A Szekelyfold leirasa tortenelmi, regeszeti termeszetrajz a nepismei szempontbol (Descrierea pământului secuiesc din punct de vedere istoric, arheologic, geografic şi etnografic)”.
El atestă etnicitatea secuilor ca fiind aparte de cea ungară, altfel „Descrierea Secuimii” este una din cele mai perfide încercări de a se falsifica situaţia etno-lingvistică a unui teritoriu, întrucât groful, prin optica unui „patriotism” exclusivist, nu putea vedea românii din Secuime (e adevărat, minoritari pe lângă secui) decât dacă „îi înşirăm între fraţii noştri secui”.
Încheiem succinta incursiune în problematica originii controversate a secuilor cu un document care aparţine fondului arhivistic al Tratatelor de pace de la Paris din 1919-1920, în care se menţionează naţionalitatea secuiască aparte de cea maghiară.
În art.11 al Tratatului de pace semnat de România cu Austria la 10 decembrie 1919, privitor la minorităţile naţionale, se prevede în mod expres că România consimte să acorde, sub controlul statului, comunităţilor saşilor şi secuilor din Transilvania autonomia locală în ce priveşte chestiunile religioase şi şcolare.
Puterile Aliate cunoşteau faptul că cele două naţionalităţi formau comunităţi etnice aparte, deosebite de cea maghiară.
* În timpul cât au stat în Panonia, secuii au fost folosiţi de regii unguri în războaiele purtate în Apus, ca trupe de avangardăşi ariergardă, iar la începutul secolului al XII-lea, când s-a pus problema definitivării cuceririi Transilvaniei, ei au înaintat spre est, pe văile Someşului şi Mureşului, mai târziu pe Târnave, ajungând la sfârşitul secolului şi la începutul secolului al XIII-lea în ţinutul locuit de ei şi în prezent, sud-estul Transilvaniei.
În teritoriile de la răsărit de Carpaţii Orientali se aflau atunci alţi migratori târzii, cumanii, apoi vor veni tătarii, astfel că secuii, în urma unei înţelegeri cu regalitatea ungară, au rămas dincoace, cu misiunea de a apăra graniţa estică a Transilvaniei, rol pe care-l avuseseră înainte în Bihor, când ungurii se aflau la începutul expansiunii lor în teritoriul românesc intracarpatic.
În schimb, li s-a recunoscut modul de viaţăşi obiceiurile, în secolul al XIV-lea acordându-li-se şi privilegii economice. Organizaţi milităreşte, secuii s-au aşezat peste românii băştinaşi.
Prezenţa românilor în Arcul Carpatic este dovedită de documentul care spune că în 1210 o oaste condusă de comitele Ioachim al Sibiului era formată din saşi, români, secui şi pecenegi.
Într-altul, din 1241, aflăm că, împreună cu secuii (Olaci et Seculi), locuitorii de lângă Carpaţi au închis pasurile pentru a opri trecerea tătarilor.2
Se constată că, la aşezarea secuilor, românii aveau o organizare politico-administrativă, altfel nu ar fi putut întreţine formaţiuni militare.
De altfel, secuii, neam aparte şi izolaţi de unguri, n-au stăruit asupra faptului că românii ar fi „venetici”.
Problema aceasta a fost inventată de oligarhia ungară, în scop politic. Chiar în Diploma leopoldină din 4 decembrie 1691, prin care se stabileau principiile după care urma să fie condusă Transilvania în cadrul Imperiului habsburgic, se afirma că secuii sunt un neam aparte (punctul XIV):
„Secuii, un neam foarte războinic de oameni, sunt şi în viitor ca şi până acum, cu toţii scutiţi de toate prestaţiunile, de orice îngreunări cu orice încartiruiri pentru iarnă ori pentru vară, de veciuieli şi de prestaţiunile pentru bunurile pe care le posedă cu datoria de insurecţiune. În schimb ei rămân datori a face pe socoteala lor proprie servicii de război pentru apărarea patriei, dar totuşi aici nu socotesc ţăranii sau supuşii secui”.
Deci drepturile acordate în trecut şi recunoscute şi întărite prin această diplomă se referă la nobilii secui, nu şi la ţăranii secui, care roboteau laolaltă cu românii pe moşiile celor dintâi.
Atât în timpul Voievodatului Transilvaniei, autonom în cadrul Regatului ungar până în 1541, cât şi între 1541 şi 1688, când a fost principat sub suveranitate otomană, precum şi între 1688 şi 1867, sub dominaţia Austriei, secuii n-au făcut parte din naţiunea ungară. Nici o oficialitate din acest interval de timp nu-i consideră maghiari, ci un neam aparte, cum de altfel îi considerau şi legile ţării.
Până la începutul secolului al XX-lea toate încercările guvernelor ungare de a-i integra pe secui în naţiunea ungară au rămas fără rezultat. Mai mult chiar, secuii au emigrat necontenit în celelalte douăţări române, ulterior în România. Numai în 1902 au emigrat în România, din cauza lipsurilor de tot felul, peste 12000 de secui, fapt care a declanşat o amplăcampanie în scopul „salvării secuilor” de la românizarea prin emigrări. Se urmărea tăierea legăturilor lor cu România şi atragerea spre Ungaria.
În recensămintele oficiale ungare din perioada dualismului (1867-1918), secuii, pe criteriul limbii vorbite, au fost înglobaţi în rubrica ungurilor, deci nu mai apar ca naţionalitate aparte. Scopul era de a mări numărul ungurilor atât pentru Ungaria, cât şi pentru Transilvania cu deosebire.
Pentru a vedea cât de supărătoare era situaţia etnografică a ungurilor, ceea ce a determinat guvernele de la Budapesta să comită falsuri şi măsluiri în operaţiunile de recenzare pe teren şi pentru a înfăţişa exact numărul maghiarilor în Transilvania, fără înglobarea secuilor în totalul lor, în tabelele statistice din 1880, 1890, 1900 şi 1910 (cele patru recensăminte oficiale, realizate decadal în Ungaria, în epoca dualismului – M.R.) am separat numărul secuilor; operaţie posibilă, întrucât în judeţele Ciuc, Odorhei şi Trei Scaune (actualele judeţe Covasna şi Harghita) şi o parte din Mureş-Turda (în prezent o parte a judeţului Mureş), în care se aflau 426 comune mixte, locuite numai de secui şi români, cifrele indică în realitate secui, nu maghiari.
Astfel, în recensământul din 1880 se aflau în cele 15 judeţe (comitate) ale fostului Mare Principat al Transilvaniei (fără părţile vestice: Banat, Crişana şi Maramureş – M.R.): 1.146.611 români, 235.155 maghiari şi 353.027 secui (în acest număr cuprinzându-se şi românii secuizaţi). În recensământul din 1910 situaţia se prezenta astfel: 1.472.021 români, 476.561 maghiari şi 441.658 secui (şi români secuizaţi).
Fenomenul deznaţionalizării românilor nu s-a produs în zonele Transilvaniei locuite împreună de români şi maghiari, întrucât fiecare din cele două naţii a evitat căsătoriile mixte.
În recensământul din 1890, ale cărui date sunt interpretate de Balogh Pal3, în cele patru judeţe se aflau 97.200 români, 367.839 secui şi în parte din Mureş-Turda 47.602 maghiari.
În recensământul din 1910 numărul secuilor era de 441.656 de suflete, dintre care cel puţin 25-40 % proveniţi din români secuizaţi.4Separaţi de Ungaria propriu-zisă prin masa compactă de români, secuii au gravitat din punct de vedere economic vreme de secole spre ţările române Moldova şi Ţara Românească, unde au emigrat în timp 150000-200000 dintre ei, spre a scăpa de exploatarea latifundiarilor maghiari. Abia după 1918, în statul român, secuii s-au declarat maghiari, formal şi instantaneu, renunţând la afirmarea originii etnice.
Între 1940-1944, când au ajuns din nou sub stăpânirea Ungariei, ca urmare a Dictatului de la Viena, secuii s-au declarat din nou naţionalitate aparte de cea maghiară. În 1945, odată cu revenirea Transilvaniei de nord-est în cuprinsul României, secuii s-au declarat brusc iarăşi maghiari, din nou renunţând formal la originea lor etnică, astfel declarându-se cu ocazia recensămintelor care au avut loc în România postbelică, inclusiv cel din 1992, cel mai recent.
* Amestecul social-etnic, de mari proporţii, s-a produs de o îndelungată perioadă de timp în zona Secuimii.
La începutul secolului nostru fenomenul deznaţionalizării românilor era foarte avansat, aproape încheiat în multe localităţi, dar vestigiile documentare ale românimii în declin erau vizibile peste tot: „…acei guvernanţi din punct de vedere al limbii şi în bună parte ca religie se consideră încă mereu români.
Cărţi şi însemnări bisericeşti, biserici dărăpănate şi rămase fără nici unul sau puţini şovăielnici credincioşi, cimitire părăsite cu cruci de lemn putrezite şi amintirile oamenilor mai stau mărturii ale trecutului românesc. Integrarea decurge încet, dar sigur, asemenea cursului liniştit al apei care surpă malul…”5
Dispăreau locașurile de cult, se dezagregau comunităţile confesionale, era uitată limba românească, dar conştiinţa obârşiei şi puternica legătură instinctivă cu „legea” (credinţa) românească persistau prin generaţii.6
Procesul deznaţionalizării şi amestecului a fost în Secuime îndelungat continuu, prea puţin tulburat de rezistenţe ori reacţiuni din partea victimelor; era „o luptăliniştită având ca urmare contopirea înceată, neobservată, a românilor între secui”.7
Elementul popular-rustic românesc era continuu resorbit (cel puţin pe plan lingvistic şi cultural) de „naţiunea dominantă” maghiarofobă, care fusese iniţial – la ocuparea teritoriului şi încă prin veacurile XIV-XV – desigur o minoritate, „mănunchiul de secui”, cum spunea un scriitor ungur.8
Procedeele, mecanismul, etapele maghiarizării (secuizării) din Secuime ar trebui să fie identificate şi analizate, pornindu-se de la realităţile istorice vechi, documentele veacurilor XIII, XV-XVI. este vorba de un „sistem” de măsuri şi de o politică urmată conştient şi perseverent în zona ocupată din estul Transilvaniei de către coloniştii secui maghiarofoni care era – cel puţin începând din veacul al XVIII-lea – majoritatea în cuprinsul scaunelor corespunzând judeţelor de mai târziu, Ciuc, Trei Scaune, Odorhei, Mureş.
Ei reprezentau forţa politicăşi economică determinantă, conducătoare, dominantă nu numai politic şi social-economic, ci şi cultural, ecleziastic etc., având organizaţii bisericeşti mult superioare, susţinute de magnaţi şi de stat, cu o bază materială puternicăşi mult prestigiu, faţă de resursele modeste şi sărăcia cronică românească a modestelor bisericuţe săteşti din lemn susţinute din micile contribuţii ale enoriaşilor sărăciţi şi împilaţi.
Începând din veacul al XIX-lea, în lupta contra elementului românesc a intervenit masiv ajutorul nobililor şi al burgheziei din Ungaria, al guvernelor şi parlamentului de la Budapesta şi în continuare al celor trei biserici ungureşti (catolică, calvină, unitariană), la care se adăugau asociaţii culturale (precum celebra EMKE, înfiinţată în 1885 la Cluj, în inima Ardealului, pentru maghiarizarea românilor – M.R.) şi social-economice („Szekely kirendeltseg”, cu sediul în Târgu Mureş, 1874).
Cu precădere din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, în perioada aşa-numitului „dualism” (alianţa austriecilor cu ungurii împotriva naţionalităţilor din Austro-Ungaria), nobilimea şi burghezia ungară au dezlănţuit în Ungaria şi Transilvania o acţiune de deznaţionalizare a populaţiei autohtone pe scară largă, perseverentă, abilă.
Prin faimoasa lege XLIII, votată de dieta Ungariei şi sancţionată în anul 1868, erau înlăturate ultimele rămăşiţe ale autonomiei politico-administrative a Principatului Transilvaniei şi a fost anexat la Ungaria, încât nobilimea şi burghezia maghiară aveau mână liberă să-şi asigure preponderenţa politicăşi economică în toatăţara, urmărind să periferizeze şi să înlăture pătura conducătoare româneascăşi săsească în Transilvania.
Pe plan cultural, politica dualismului austro-ungar era înfăptuită prin ofensiva împotriva instituţiilor culturale de bază ale popoarelor: Biserica şi şcoala, cum şi împotriva limbii lor naţionale. Legile şcolare ale ministrului instrucţiunii Agoston Trefort din 1879 şi 1883 introduceau în mod obligatoriu limba maghiară în şcolile elementare şi secundare româneşti, iar prin legile şcolare de tristă amintire din 1907 ale ministrului Apponyi Albert, existenţa şcolilor româneşti depindea de arbitrariul guvernamental, oricând putând fi desfiinţate „din raţiuni superioare de stat”.
Ceea ce era mai grav era faptul că învăţătorii români din şcolile româneşti, în afară de limba maghiară trebuiau să-i deprindă pe copiii români că „aparţin naţiei ungare”.
Era o operă de pervertire sufleteascănemaiîntâlnită în istoria popoarelor civilizate, legiuitorii voiau să-şi întărească rândurile cu maghiari făcuţi, în lipsă de maghiari născuţi. Treptat, cu remarcabilă îndemânare, politica bine calculată a deznaţionalizării a dus la rezultate apreciabile; era o acţiune de notorietate, cu tristă faimă în toată lumea, operă a statului şi a bisericilor ungare în dauna popoarelor (mai ales şvabi, slovaci, români, evrei, armeni), din vechea Ungarie.
Şovinismul unguresc nu era dispus să recunoască egalitatea în drepturi şi dreptul la viaţă pentru alte neamuri de oameni. Este uşor de explicat o atare politică urmărită cu obsesie de clasele dominante ungare, întrucât elementul etnic unguresc zis „majoritar” şi dominant în statul dinainte de 1918, era în realitate în minoritate faţă de totalul naţionalităţilor nemaghiare din Ungaria.
Acţiunea de maghiarizare se făcea nu numai cu forţa brută şi teroare, cu presiuni economice, dar şi în forme nuanţate, cu mijloace paşnice sub paravanul ademenitor al unor lozinci nobile, înălţătoare, ca „misiunea civilizatoare”, „ideea de stat naţional”, „unitatea naţională a ţării”, „apărarea neamului” (rasei) ş.a.; uneori, în Transilvania, chiar sub pretextul unei scornituri aberante: să readucă la matca naţionalităţii „pe maghiarii românizaţi”.9Într-un asemenea cadru advers, prinsă în cleştele aparatului politic, administrativ, juridic, militar, economic, şcolar şi ecleziastic al mediului secuiesc maghiarofon, populaţia românească s-a pomenit mereu mai izolată, risipită, fărâmiţată, aservită şi fără organizaţii politice, fără şcoli, cu organizaţie ecleziastică divizată şi în concurenţă.
Populaţia românească era neputincioasă şi nesusţinută de vreo forţă politică şi economică externă, încât ea nu avea decât două alternative:
(a) să-şi ia lumea în cap (Muntenia, Moldova, Dobrogea, Bucovina şi Basarabia până la un moment dat, sau în ţări străine, de pe la sfârşitul secolului trecut până în îndepărtata Americă) şi pierzând totul în afară poate de sufletul şi libertatea conştiinţei, ori
(b) să capituleze renunţând la fiinţa sa etnică-lingvisticăşi dobândind unele avantaje cu uşurări materiale. Era natural că atât românii din oraşe, cât şi ţăranii (oamenii pământului, legaţi de glia străbună), să aleagă a doua cale, mai uşoară, mai la îndemână; pătura rurală, cu deosebire, nu putea să reziste şi să existe prin „idei şi principii” naţionale abstracte; ea trebuia să trăiascăîn orice condiţii.
Această populaţie românească din Secuime era victima nevinovată a vitregiei vremurilor, a situaţiei ei izolate şi disperate, a unei politici hrăpăreţe imperialiste practicate de statul feudal ungar.
Treptat, aproape neobservat, în câteva zone mari, majoritatea populaţiei române din scaunele româneşti a putut fi desfiinţată ca realitate şi entitate naţională în curs de 2-3 veacuri, adică integrată de secuii maghiarofoni.
Dintre nenumăratele măsuri de deznaţionalizare şi maghiarizare hotărâte şi puse în viaţă de guvernele de la Budapesta în epoca dualismului, ceea ce dovedeşte o politică de stat, menţionăm două, deosebit de acuzatoare: lucrarea lui Telkes Simon, preşedintele Societăţii centrale de maghiarizarea numelui, Hogy magyarositksuk a rezetekneveket (Cum sămaghiarizăm numele de familie), Budapest, 1898 – cuprindea instrucţiunile despre modul în care numele româneşti să fie schimbate în nume maghiare.
Făcătorul de unguri îşi începea întreprinderea cu următoarea fabulaţie periculoasă, întrucât a fost însuşităşi aplicată de oficialităţi:
„Aşa cum, prin botez, creştinul devine membru al comunităţii creştine, cel cu nume străin este primit în societatea maghiară, în rândurile adevăraţilor fii ai naţiunii.
Acest botez, acest crez este, din punctul de vedere social şi naţional, mult mai important decât botezul religios, care nu dă decât un prenume şi aduce adepţi numai religiei, pe când maghiarizarea numelui de familie îl face maghiar şi astfel ne măreşte încrederea reciprocăşi ne face egali întreolaltă, maghiarizarea numelui având, prin urmare, un mare rol etic în consolidarea şi unificarea naţiunii noastre…Maghiarizarea numelui este un jurământ de credinţă, o angajare patriotică”.(p.5).
A doua este un voluminos tratat, intitulat A Magyarorszagi Romanok (Românii din Regatul ungar), Budapest, 1907, 953 p. + XXIX planşe, semnat de Antal Huszar, translator în Ministerul de Interne ungar, elaborat din îndemnul şi la indicaţiile a doi dintre promotorii politicii de deznaţionalizare, conţii Andrassy Iuliu, ministru de interne, şi Apponyi Albert, ministru al cultelor şi instrucţiunii.
Masiva carte, care cuprindea şi măsurile – în mai multe secţiuni – pentru desfiinţarea românilor ca naţiune şi a fost tipărită doar în 25 de exemplare, exclusiv pentru uzul membrilor guvernului ungar, având caracter strict secret şi confidenţial şi a fost pusă în aplicare prin legile şcolare Apponyi (1907) şi prin înfiinţarea, în 1912, a Episcopiei greco-catolice maghiare de Hajdudorog, în care au fost înglobate zeci şi zeci de parohii şi filii greco-catolice româneşti smulse din diocezele de Oradea, Gherla şi Blaj.
Lipsa unor statistici oficiale în Transilvania, din care să rezulte existenţa românilor în comunele din această zonă, unde convieţuiesc cu secuii de la aşezarea acestora din urmă acolo, ne împiedică să cunoaştem numărul românilor şi secuilor care locuiau în cele patru judeţe ale Arcului Carpatic până la jumătatea secolului al XVIII-lea, când Maria Tereza a ordonat întocmirea unui recensământ al românilor din Transilvania, de către generalul Bukov între anii 1760-1762.
Despre numărul secuilor existenţi în acel moment nu avem o statisticăaparte, fiind înglobaţi în naţionalitatea maghiară. În 1839, generalul-maior Ignacz Lenk a întocmit o statistică, fără să indice numărul secuilor şi al românilor din fiecare comună, ci numai coloritul naţional al fiecăruia: maghiar, maghiar-român şi român-maghiar, cu o valoare „ipotetică”.
Recensămintele oficiale în Regatul ungar au avut loc după realizarea dualismului din 1867 şi stabileau naţionalitatea indivizilor după limba vorbită, nu după originea etnică.
Pentru a se modifica raportul complet nefavorabil pentru ei, în raport cu numărul covârşitor al românilor, guvernanţii ungari au considerat în aceste recensăminte pe secui ca fiind maghiari. Statistica oficială ungară din anul 1890, larg comentată de Balogh Pal în lucrarea sa masivă, arată că în acel an existau în judeţele Ciuc, Trei Scaune, Odorhei şi Mureş-Turda 367.839 secui (consideraţi maghiari) şi 97.200 români care locuiau în 523 de comune, dintre care 417 (secuieşti de fapt), 99 româneşti şi 7 săseşti.
În realitate, secuii şi românii ocupau în întregime primele trei judeţe şi numai o parte din Mureş-Turda, locuind în 426 comune, nu în 523 cum susţine Balogh Pal; celelalte 97 comune, din judeţul Mureş-Turda erau locuite de fapt de români şi maghiari. Românii din Transilvania au fost cuprinşi în două statistici confesionale, prima întocmită în 1733 de episcopul unit Inocenţiu Micu, a doua în 1750 de vicarul unit Petru Pavel Aron; sunt trecuţi numai românii greco-catolici, cei ortodocşi fiind omişi ca inexistenţi, spre a-i crea Mariei Tereza impresia că Biserica Romei a cuprins pe toţi românii. Curtea vieneză n-a putut fi convinsă, întrucât deţinea informaţii că situaţia confesională a românilor era mult diferită faţă de cea prezentată.
Ca atare, s-a ordonat întocmirea unei statistici oficiale a românilor din Principatul Transilvaniei, după confesiune, spre a se cunoaşte rezultatele concrete ale Unirii religioase, de către o comisie formată din Adolf baron de Bukov, general de cavalerie şi comandantul trupelor imperiale din Transilvania (preşedinte), baronul I.G. de Moringer, secretar al Tezaurariatului (secretar al comisiei) şi baronul Fr.I.Dietrich, consilier al Tezaurariatului (membru). Lucrările au durat din 1760 până în decembrie 1762, întocmindu-se o statistică intitulată „Tabella Dismembrationis Templorum Unitarum et nonunitorum in Principat Transilvaniae existentium, ab aulice Comissione in Annis 1760-1761 et 1762 succesive elaborata et authentice extradata”. O altă statistică oficială a fost ordonată în 1805 de către guvernatorul Transilvaniei, G.Banffy, care privea numai pe românii ortodocşi.
Comentariile şi concluziile noastre se vor întemeia numai pe aceste două statistici şi pe recensământul ultim din Ungaria în epoca dualistă, cel din 1910, comparate cu datele recensământului din 1930 din România referitoare la populaţia românească din cele 426 comune mixte, locuite de secui şi români. În prealabil se impune următoarea precizare: spre deosebire de secui, saşii colonizaţi în Transilvania s-au organizat în comune separate de ale românilor băştinaşi, n-au admis pătrunderea românilor în aşezările lor, eventual doar la marginea acestora şi nici căsătoriile mixte, române-săseşti.
În schimb, secuii au ocupat satele românilor, în care şi-au construit case, nu după stil secuiesc sau după cel din pusta ungară, ci după stilul şi arhitectura caselor românilor, astfel că între satele în care s-au aşezat secuii şi cele româneşti nu sunt deosebiri. Pretutindeni, cu excepţia câtorva târguri şi oraşe întemeiate de secui, în acest teritoriu, atât în trecut cât şi în prezent, călătorul nu constată deosebiri între localităţile secuieşti şi cele româneşti. Nu sunt deosebiri – sau ele sunt minore – în port, obiceiuri, artă populară secuiascăşi cele ale românilor. Căsătoriile mixte între secui şi români s-au produs secole de-a rândul. Ceea ce îi deosebeşte pe români şi secui erau limba şi confesiunea.
Secuii vorbeau limba maghiară şi erau toţi romano-catolici până la reforma religioasă. După apariţia confesiunilor protestante o parte din secui au aderat la acestea. Românii au fost ortodocşi până la 1700, după unirea religioasă o parte a lor devenind greco-catolici.
Românii din satele mixte au învăţat limba maghiară, mulţi şi-au pierdut limba prin căsătorii cu secuii, prin izolarea şi presiunile de care am amintit, toţi şi-au păstrat însă confesiunea.
Până astăzi, întâlnim în satele mixte familii numeroase în care părinţii îşi păstrează fiecare confesiunea sa, îşi botează băieţii după confesiunea tatălui şi fetele după cea a mamei şi la orice eveniment familial: botez, căsătorie, deces, secuii şi românii luau parte cu toţii, unii la alţii, după cum comune au fost dansurile şi petrecerile tinerilor.
Datorită acestui fel de convieţuire, dar mai cu seamă datorită faptului că secuii beneficiau de anumite drepturi şi aveau o situaţie materială mai bună, s-a produs în timp un proces de asimilare, generaţie după generaţie, a elementului românesc de către cel secuiesc.
În restul Transilvaniei, în zonele de convieţuire ale românilor cu maghiarii şi cu saşii, asemenea stări de lucruri s-au întâlnit arareori, căsătoriile mixte în aceste cazuri fiind, în general, întâmplătoare şi, în plus, contactul maghiarilor cu Ungaria s-a menţinut permanent.
Secuizarea românilor s-a produs în etape diferite. Prima etapă cuprinde pe românii care şi-au pierdut limba maternă, împrumutând limba maghiară vorbită de secui, dar şi-au menţinut numele românesc şi confesiunea ortodoxă sau greco-catolică.
Aceştia sunt românii semisecuizaţi, expuşi secuizării complete. A doua etapă cuprinde pe românii care şi-au pierdut limba şi confesiunea; ei sunt românii secuizaţi complet, a căror origine românească o trădeazănumele românesc maghiarizat. Procesul de secuizare a românilor – am mai spus-o – s-a produs de-a lungul secolelor, lent, pe cale naturalăşi paşnică.
Au existat însăşi presiuni şi constrângeri de naturăeconomicăşi confesională. Preoţii cultelor maghiare au căutat să-şi mărească numărul credincioşilor prin atragerea românilor ortodocşi şi greco-catolici, utilizând tot felul de metode. Pentru a fi primiţi să lucreze pe moşiile grofilor maghiari, românii erau obligaţi săaducă dovadă scrisă de la preoţii confesiunilor maghiare că au trecut la una din acele confesiuni.
Aceeaşi formalitate se cerea pentru a putea face parte din composesoratele de păduri, spre a beneficia de material lemnos. De multe ori preoţii cultelor maghiare au tulburat relaţiile dintre secui şi români, mai ales acolo unde românii erau lipsiţi de preoţii lor. Persecuţiile îndreptate împotriva Bisericii ortodoxe cuprind trei faze: prima a fost dezlănţuităde regii catolici ungari până la 1541; a doua, în timpul principatului autonom de către principii calvini care au urmărit calvinizarea românilor şi prin lege au declarat Biserica ortodoxă ca tolerată; ultima fază a persecuţiilor s-a petrecut sub Habsburgi, când s-a şi ajuns la Unirea religioasă cu Roma a unei părţi a românilor, în timp ce a fost menţinută legislaţia feudală care recunoştea ca religii recepte doar catolicismul, luteranismul, calvinismul şi unitarianismul, Biserica ortodoxă fiind în continuare tratată ca tolerată.
Statistica oficială din 1760-1762 este un document important care atestă prezenţa românilor de ambele confesiuni (ortodoxăşi unită) în comunele din Arcul Carpatic.10
Reamintim că Balogh Pal a afirmat că maghiarii şi secuii n-au fost niciodată ortodocşi sau greco-catolici (uniţi), în consecinţă, recenzaţii ortodocşi sau greco-catolici nu puteau fi decât români, indiferent dacă vorbeau sau nu ungureşte. Un locuitor care vorbea ungureşte şi era trecut ca fiind de naţionalitate maghiară, dar care se declara din punct de vedere confesional ortodox sau greco-catolic, era în realitate român, aşa cum şi Balogh Pal o afirmă. Realitatea a fost camuflată prin metoda artificială a stabilirii naţionalităţii după limba vorbităşi nu dupăconfesiune.
Statistica întocmită sub coordonarea lui Bukov, referitoare la românii de ambele confesiuni, arată că din cele 426 comune din Arcul Carpatic existau români în 349 comune mixte, secuieşti – româneşti, repartizate astfel: în judeţul Covasna 90 comune, în Harghita 137 şi în Mureş în 122 comune11, deci nu se mai aflau români în 77 comune.
Statistica oficială ungară din 1910 arată că, după limba vorbită, se aflau români în 231 comune: în 65 în jud. Covasna, în 71 comune din jud. Harghita, în 95 din jud. Mureş; într-un interval de 150 de ani au „dispărut” complet din 195 comune, din cele 426. Cifra este impresionantăşi a dat satisfacţie oficialităţilor ungare, alarmându-i însă pe români. Ambele părţi au fost înşelate – primei părţi i-a convenit – prin cifrele care nu oglindeau realitatea, bazându-se pe artificiul cunoscut.
Aceeaşi statistică indică faptul că în 1910 existau locuitori de confesiune ortodoxăşi greco-catolică în 343 comune, deci ei nu puteau fi decât de origine etnică români.
Este foarte semnificativ faptul că numărul comunelor în care s-a constatat dupăconfesiune prezenţa românilor – în 1760-1762 în 345 comune, în 1890 în 355 comune, în 1910 în 343 comune -, a rămas aproape constant, secuizarea românilor producându-se prin asimilarea lentă, în interiorul fiecărei comune.
La pagina 637 a cărţii sale, Balogh Pal reproduce din recesământul dresat în 1890 următoarea situaţie a populaţiei din cele patru judeţe:12Mureş-Turda în 208 comune: 102.572 maghiari şi 62.179 români Ciuc în 66 comune: 98.861 maghiari şi 14.470 români Odorhei în 136 comune: 103.209 maghiari şi 3.131 români Trei Scaune în 113 comune: 110.799 maghiari şi 17.360 români _Total în 523 comune: 415.441 maghiari şi 97.200 români .
Cifrele reprezintă numărul secuilor şi al românilor după limba vorbită. Dar cifra care reprezintă numărul românilor după limba vorbită este mult inferioară celei care reprezintănumărul lor după confesiune.
Cifra de 97.200 români recenzaţi în 1890 este nereală, pentru căexistau mulţi români care au fost recenzaţi după limba vorbită ca maghiari, dar care erau de confesiune ortodoxă sau greco-catolică. Despre aceştia din urmă autorul face o precizare deosebit de importantă:
„În Ardeal, naţionalitatea secuiască (care exista deci – n.a.) nu s-a ataşat Bisericii ortodoxe, întrucât legislaţia ardeleană niciodată nu a recunoscut confesiunea ortodoxă; maghiarii din secuime, aparţinători confesiunii ortodoxe, vor fi deci români maghiarizaţi.13
Dacă după circa şapte secole de convieţuire a românilor şi secuilor în Arcul Carpatic mai existau aproape 100000 de români, după limba vorbită, în peste 350 de localităţi mixte, rezistând asimilării complete de către secui, păstrându-şi limba şi confesiunea, şi dacă se ţine seama de faptul că secuizarea românilor prin asimilarea pe cale naturală a fost neîntreruptă, precum şi de faptul că secuii aşezaţi aici au fost mai puţin numeroşi decât românii autohtoni, putem conchide că din numărul total de secui recenzaţi (ca maghiari) o mare parte erau români secuizaţi complet.
Afirmaţiile sunt confirmate şi de „Conscripţia sufletelor parohiei gr.cat. din Nagy Kaszon, după fiecare religie, în anul 1877”, realizată de preotul român Alexandru Solnai, document aflat în arhiva bisericii româneşti din Caşinul Mare (Nagy Kaszon, azi Plăieşii de Jos, jud. Harghita). Conscripţia cuprinde numele părinţilor şi ale copiilor din satele care formează comuna, după cum urmează: în satul Dobobi, 29 familii cu 106 suflete; în Imper, 36 familii cu 170 suflete; în Caşinul de Sus, 26 familii cu 102 suflete; în Caşinul de Jos, 78 familii cu 329 suflete; în Iacobeni, 72 familii cu 291 suflete; în Caşinul Nou, 40 familii cu 178 suflete.
În total 280 familii cu 1176 suflete. Românii aveau biserică de piatră, casă parohială, local de şcoală confesională frecventată în 1871 de 201 elevi şi învăţător român pe Ignaţiu Solnai. Limba de predare era româna.
La recensământul din 1930, efectuat după criteriul neamului, numărul locuitorilor români din aceste sate scăzuse la 815, respectiv în 53 de ani au fost secuizaţi 361 de români.
ISTORIA ROMÂNIEI. TRANSILVANIA, Volumul II, Edit. „George Bariţiu”, Cluj-Napoca, 1997, p.1-174.Capitolul I DUALISMUL – REGIM POLITIC DE ASUPRIRE NAŢIONALĂŞI DE MAGHIARIZARE FORŢATĂ A ROMÂNILOR DIN TRANSILVANIA (1867-1918). Un plan secret al guvernului unguresc din 1907 privitor la maghiarizarea românilor din Transilvania.
1. Hunfalvy Pal, A szekelyek. Fekelet a szekelyek scythahun eredetusegere (Secuii. Răspuns (lui dr. Nagy Janos) în chestiunea despre obârşiile scytho-hunice ale secuilor), Budapest, 1880, 79 p.
3. Balogh Pal, A Nepfakok Magyarorszagon (Naţionalităţile în Regatul ungar), Budapest, 1902. Editată de Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice, masiva carte reprezintă punctul de vedere al guvernului ungar. Scopul acestei lucrări este de a demonstra că românii s-au infiltrat în Transilvania (desigur, peste maghiarii „băştinaşi”), arătându-se pe unde au pătruns şi în ce zone şi localităţi s-au aşezat.
4. Ion I.Russu, Românii şi secuii, Edit. Ştiinţifică, Bucureşti, 1990, p.96.
5. Augustin Paul (Delaletea), Între Someşşi Prut, Bucureşti, 1905, p.99-110.
10. Virgil Ciobanu, Statistica românilor din Ardeal, făcută de administraţia austriacă la anul 1760-1762, Arhiva de război din Viena, Cluj, 1926, p.87.
11. Comunele în discuţie, care făceau parte din cele patru judeţe (comitate): Ciuc, Odorhei, Trei Scaune şi Mureş-Turda au fost arondate la cele trei judeţe de astăzi.
12. Balogh Pal, op.cit., p.637.
13. Ibidem, p.648. 14. Vezi pe larg la Constantin Voicu, Biserica strămoşească din Transilvania în lupta pentru unitatea spiritualăşi naţionalăa poporului român, Sibiu, 1989.
15. Despre actele inumane comise de trupele horthyste secondate de şovini maghiari şi secui în teritoriul de nord-est al Transilvaniei, smuls din trupul ţării prin Dictatul de la Viena, vezi I.N. Ciolan, Transilvania – ultima prigoană, Edit.Nagard, Milano, 1980. Mihai Fătu, Biserica românească din nord-vestul ţării sub ocupaţia horthystă, 1940-1944, Edit. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1985; Teroarea horthysto-fascistă în nord-vestul României, septembrie 1940-octombrie 1944, Bucureşti, 1985; Nicolae Corneanu (Mitropolitul Banatului), Biserica Românească din nord-estul ţării în timpul prigoanei horthyste, Edit.Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1986.
Eu, iubite cetitoriule, nicăirea n-am aflatŭ nici un istoric, nici latin, nici leah, nici ungur, şi viiaţa mea, Dumnezeu ştie, cu ce dragoste pururea la istorii, iată şi pănă la această vârstă, acum şi slăbită. De acéste basne să dea seama ei şi de această ocară. Nici ieste şagă a scrie ocară vécinică unui neam, că scrisoarea ieste un lucru vécinicŭ. Cândŭ ocărăsc într-o zi pre cineva, ieste greu a răbda, dară în véci? Eu voi da seama de ale méle, câte scriu. Făcutu-ţ-am izvod dintăiaşi dată de mari şi vestiţi istorici mărturii, a cărora trăiescŭ şi acum scrisorile în lume şi vor trăi în véci. Şi aşa am nevoit, să nu-mi fie grijă, de-ar cădea această carte ori pre a cui mână şi din streini, carii de-amăruntul cearcă zmintélile istoricilor. Pre dânşii am urmat, care vezi în izvod, ei pavăţa, ei suntŭ povaţa mea, ei răspundŭ şi pizmaşilor neamului acestor ţări şi zavistnicilor. Putérnicul Dumnezeu, cinstite, iubite cetitoriule, să-ţi dăruiască după acéste cumplite vremi anilor noştri, cânduva şi mai slobode veacuri, întru care, pe lângă alte trebi, să aibi vréme şi cu cetitul cărţilor a face iscusită zăbavă, că nu ieste alta şi mai frumoasă şi mai de folos în toată viiaţa omului zăbavă decâtŭ cetitul cărţilor. Cu cetitul cărţilor cunoaştem pe ziditoriul nostru, Dumnezeu, cu cetitul laudă îi facem pentru toate ale lui cătră noi bunătăţi, cu cetitul pentru greşalele noastre milostiv îl aflăm. Din Scriptură înţelégem minunate şi vécinice fapte puterii lui, facem fericită viiaţa, agonisim nemuritoriŭ nume. Sângur Mântuitorul nostru, domnul şi Dumnezeu Hristos, ne învaţă, zicândŭ: Čńďèňŕèňĺ ďèńŕíiŕ, adecă: Cercaţi scripturile. Scriptura departe lucruri de ochii noştri ne învaţă, cu acéle trecute vrémi să pricépem céle viitoare. Citéşte cu sănătate această a noastră cu dragoste osteneală.
De toate fericii şi daruri de la Dumnezeu voitoriŭ
Miron Costin, care am fost logofăt mare în Moldova
CER SI PAMANT ROMANESC 