Povești nepieritoare cu taxe și impozite imbecile

MOTTO:

“ Istoria ne arată că atunci când taxele se apropie de 20% în veniturile populației, acest lucru începe să arate o lipsa de respect din partea guvernului. Când ajung la 25%, se transformă într-un început al faradelegii” – Ronald Regan, fost președinte al SUA.

Definiții:

IMPOZIT, impozite, s. n. Plată obligatorie stabilită prin lege, pe care cetățenii, organizațiile economice, instituțiile etc. o varsă din venitul lor în bugetul statului, în proporție anumită și la date fixe.

Taxă,taxe s.f. Sumă de bani care se plătește statului sau unei instituții în schimbul unor servicii prestate sau al anumitor drepturi.

Impozitele reprezinta cea mai importanta si totodata cea mai veche resursa financiară pentru țările lumii, originile acestora fiind legate de existenta statului si a banilor.

Din punct de vedere etimologic, cuvantul ,,impozit” provine din limba latina de la ,,impositum”, care semnifica obligație publică.

În multe locuri, încasarea impozitelor de către stat a ajuns să se plaseze undeva între schimbul profitabil şi atacul armat, statul devenind o combinaţie între un furnizor de servicii utile şi hoţul la drumul mare.

Într-o țară normală, impozitarea nu este un scop în sine, ci un mecanism prin care statul își finanţează activitatea. Cu alte cuvinte, scopul statului nu trebuie să fie taxarea cu orice preţ a tuturor veniturilor, ci să facă rost de bani pentru a putea funcționa. 

Din păcate, sistemul funcționează prost la noi, astfel încât România strânge cele mai mici venituri din impozite directe și indirecte și contribuții sociale, ca procent din Produsul Intern Brut (PIB) din UE, după Irlanda, care are totuși o situație excepțională.

Țara noastră taxează mult munca și consumul, și mai puțin capitalul. Specialiștii sunt de părere că această situație vine, pe de o parte, din o serie de niveluri mici de taxare comparativ cu mediile europene, dar pe de altă parte și dintr-o capacitate slabă de colectare și din numeroasele regimuri preferențiale de taxare.

Oamenii care se plâng de taxe sunt de două feluri: bărbaţi şi femei, glumea cu amărăciune un autor necunoscut.

Privind în trecut, constatăm că de-a lungul timpului s-au remarcat numeroase taxe si impozite mai putin obișnuite si adesea fără legătură cu realitațile economice ale vremurilor respective. 

O enumerare succintă ne poate face o idee despre dăjdiile, dijmele și birurile puse de stăpânire pe bieții oameni în trecut : oieritul, văcăritul, vădrăritul, stupăritul, goştina, găletăritul, cîblăritul, albinăritul, săpunăritul, fumăritul, gărdurăritul, tutunăritul, cotăritul, cepăria, coşniţa (dijma din poame), dijma din fîn, dijma din lemne, vama peştelui, rînduiala cînepii, birul untului, birul laptelui, birul cailor împărăteşti etc.

Statul a fost și este deosebit de inventiv în a stoarce bani de la oameni, iar România nu a făcut niciodată și nu face nici acum excepție în această privință, după cum o demonstrează atât taxele și impozitele aplicate în trecut, cât și cele practicate în timpurile de azi:

Taxa pe artificii : În Timișoara, firmele care se ocupă cu serviciile pirotehnice platesc autoritatilor locale 200 de lei pentru un minut de spectacol cu artificii;
Taxa pe apa de ploaie: Craiovenii platesc 41 de bani pe metrul cub de apa de ploaie. La Alba Iulia, oamenii scot din buzunar 3 lei pe metrul cub de apa de ploaie. Raţionamentul furnizorilor de apă este că orice cantitate de apă care trece printr-un sistem de canalizare şi epurare naşte costuri.

Taxa pe cărucior: Dacă eşti din Bistriţa şi ai un cărucior cu care transporţi diferite obiecte , chiar şi ocazional, ai de plătit Primăriei 35 de lei pe an.

Taxa pe paragină: Tot în Timisoara, proprietarii de terenuri sau cladiri care nu le ingrijesc corespunzator, risca sa fie obligati sa plateasca aceasta taxa;
Taxa pe liniște: aceasta taxă a fost introdusă în Constanța de faimosul primar Radu Mazare . Toate firmele din oraș trebuiau să plateasca taxa respectivă , care putea ajunge si la doua mii de lei pe an, în funcție de marimea spațiului ocupat de firma;
Taxa pe șanț: in Bacău, firmele de constructii platesc o taxa pe șanț. Constructorii care fac santuri trebuie sa plateasca 2 lei pe metru de sant, pe zi;

Taxa pe cal:

 Orice proprietar al unui cal, trebuie sa scoata din buzunar 5 lei pe an pentru fiecare animal, acești bani ajungând la Autoritatea Hipică Natională;

Taxe pentru câini și pisici :

La Arad proprietarii de câini și pisici sunt pusi la plată.

Ei plătesc o taxa de 12 lei pe an pentru fiecare animal și sunt obligați să le implanteze microcipuri, care costa circa 11 lei bucata.

Mai mult de atat, proprietarii sunt obligati „sa dea cu subsemnatul” in 24 de ore in caz ca animalul moare, este instrainat, se inmulteste sau daca este dus la montă.

Taxa pe coada vacii:

Dacă ai un animal si vrei sa-l vinzi, trebuie sa platești o taxa, nu un impozit pe venitul aferent, care se colecteaza de la o sursa, adica la abator, ci o taxa extrajudiciara de timbru pe care o percepe primaria.

La vaci, spre exemplu, în schimbul a 40 de lei, primești o adeverință pe care ți-o cere la abator, căci asa e legea.

Vorbim de fapt de un impozit mascat sau despre o dublă impunere.

Taxe pentru uşă:

Această taxa a fost născocită de autorităţile locale din Bistriţa, unde Primăria te taxează cu 240 de lei dacă vrei să îţi faci încă o uşă de acces la casă, pe lângă cea existentă. Dacă este vorba despre uşa de acces în curte taxa este de 120 de lei.  

Taxa pe căsătorie: 

Primaria din Galați a stabilit o taxă pentru căsătorii. Taxa incepe de la 72 de lei, daca aceasta ceremonie are loc până la ora 19:00 și este de zece ori mai mare dacă se programează după aceasta oră.

Taxa aplicată persoanelor fără copii

În ultimul deceniu al regimului comunist, în România fusese instituit un impozit special pe care îl plăteau toate persoanele fără copii. Impozitul se adresa însă tuturor, fie că erau prea tineri ca să aibă copii, fie că nu puteau să aibă sau că nu îşi doreau, de fapt, acest lucru.

Era un impozit care îi penaliza celibatarii și cuplurile fără copii. În 1966, comuniştii au luat o măsură care avea ca scop final atingerea visului lui Ceauşescu de a avea o Românie cu 30 de milioane de locuitori în anul 2000.

Pentru a forţa românii să se căsătorească şi să aibă copii, guvernul comunist a impus taxa de celibat şi taxa de nuliparitate.

 Tinerii căsătoriţi care nu aveau copii erau obligaţi să achite un impozit de 10% din venitul lunar.

  Inițial impozitul viza doar cuplurile căsătorite şi fără copii, dar din anul 1977 a fost aplicat si celibatarilor, bărbaţilor necăsătoriţi. Era considerat celibatar orice bărbat cu vârsta cuprinsă între  25-50 de ani şi oricare femeie care avea între 20 şi 45 de ani, şi nu aveau copii.

Bizareriile și năzdrăvăniile pe care le remarcăm în reglementările din România în privința taxelor și impozitelor nu sunt specifice doar țării noastre.

Au intrat în istorie și multe dintre imbecilitățile promovate în acest domeniu de conducătorii altor țări ale lumii …

Iată numai câteva exemple:

Taxa pe barbă 

In 1535, in timpul domniei lui Henric al VIII-lea,  a fost introdusa taxa pe barba. Insusi regele purta barba, motiv pentru care taxa pe barba se plătea in funcție de poziția socială a posesorului ei. Ulterior, regina Elisabeta I a aplicat taxa oricarei barbi, indiferent de poziția proprietarului acesteia pe scara socială!

Se pare că această taxă aplicată în Anglia l-a inspirat și pe țarului Petru cel Mare al Rusiei (1672 – 1725), care in 1705 a introdus-o pentru toți supușii săi purtători de barbă , explicația fiind că se dorea modernizarea societății ruse si ca marii boieri sa se prezinte in public conform canoanelor occidentale.

Cel care dorea sa se afișeze cu pilozitatea faciala avea obligatia sa platească 100 de ruble si sa poarte in buzunar o moneda de cupru sau argint, în functie de rang și avere, pe care scria “ Aceasta barba a fost taxata” pe o fata, in vreme ce pe cealalta scria “ barba este un accesoiu depășit”!

O revenire neaşteptată a urii faţă de barbă a avut loc în România, în perioada comunistă, cînd purtătorii de bărbi nu erau priviţi cu ochi buni de Partid, iar portul acesteia era considerat o disidență.

Taxa pe traficul ilegal de droguri.

Această taxă de-a dreptul stupidă îşi merită locul în listă, fie şi numai pentru şansa infimă că ea să fi fost achitată vreodată de cineva.Cum functioneaza? Orice traficant sau consumator “onest” de droguri trebuie sa cumpere un timbru pentru substante neautorizate, categorie care include si marijuana, dar si cocaina sau heroina. Si desi posesia de droguri este ilegala in America, traficantii care sunt prinsi, desi sunt arestati, trebuie sa plateasca si o amenda, daca nu au achitat in prealabil aceasta taxa de timbru pentru marfa traficata ilegal.

Este destul de dificil să îi determini chiar şi pe cetăţenii corecţi, supuşi în faţa legii, să declare Fiscului orice alte forme de venit cu excepţia celor oficiale. De cand a fost introdusa, in 2005, in Carolina de Nord mai multe state americane au adoptat-o. Desi pare ciudat sa platesti o taxa pentru droguri, avand in vedere ca sunt ilegale, se pare ca birul se aplica, mai degraba, pentru a satisface setea de bani a autoritatilor.

Aşa că, în SUA, a venit ca un uragan cerinţa Serviciului American de Beneficii Interne (IRS) ca oamenii care sunt implicați în activităţi ilegale să şi le recunoască, doar pentru căldurosul sentiment de satisfacţie patriotică pe care l-ar avea atunci cînd ar completa un formular de plată a taxelor. Instrucţiunile stipulate de IRS pentru taxarea veniturilor insistă ca “Veniturile ilegale, precum banii obţinuţi din traficul ilegal de droguri, trebuie incluse in Formularul de venit 1040, la alineatul 21″.

Impozitul pe pălărie

În timpul guvernării primului ministru englez Pitt cel Tanar, comerciantii de pălării au fost obligați sa vânda cu licență si sa plateasca taxe dupa costul palariei vandute.

Așa se face că pe teritoriul Marii Britanii, a funcţionat în perioada 1784-1811 un impozit pentru dreptul de a purta pălărie.

Într-o ţara unde orice bărbat care se respecta se fălea cu pălăria sa, era inevitabil ca acest impozit să aducă venituri. Practic, taxa era percepută chiar de vanzatorii de palarii si varia in functie de forma palariei, de inalțime, de furnituri sau de materialul folosit.

Evaziunea era aproape imposibilă, întrucît la plata impozitului, contribuabilul primea un ecuson, care se fixa chiar pe pălărie. Fireşte cîte pălării, atîtea ecusoane.

Impozitul pe gazele emise de vaci

În Noua Zeelandă, anul 2003 – s-a iniţiat un proiect de lege, prin care proprietarii de vaci erau supuşi unui impozit special antipoluant, considerînd că aceste ierbivore emit 50% din gazele cu efect de seră.Evident ca nu a fost cea mai ciudata taxa! Iata alta si mai tare!

 Norocul lor ca legea nu a fost aprobata. Altfel…efectul de sera ar fi cunoscut un precedent periculos…

Proiectul de lege pretindea că măsura se impune în conformitate cu Protocolul de la Kyoto. În timpul dezbaterilor însî a intervenit protestul zootehniştilor – Noua Zeelanda este recunoscută ca mare producătoare de lapte şi carne de vită. Aceştia au avut succes, proiectul a fost respins şi jenanta lege n-a mai apărut.

În Evul Mediu, românii au fost mai puțin norocoși…

Puţini mai ştiu astăzi că domnitorul Constantin Brâncoveanu a inventat în 1689 ”văcăritul”, o dare haină care impunea oricărui proprietar de boi, vaci, bivoli,sau cai, fie că era boier sau ţăran, egumen sau popă, băştinaş sau străin, obligația să plătească o dare de 33 de zloţi pe cap de animal. Foarte rentabilă pentru domni, ruinătoare pentru norod. Mult hulită de popor, darea văcăritului a stîrnit deseori răzmeriţe şi zurbe.

Taxa pe ureche

Această ciudată taxă a fost introdusă în Tibet în anul 1920, dar se pare că originile ei sunt mult mai vechi, fiind răspîndită în mai toată China. Pentru fiecare din urechile sale, omul trebuia să plătească un liang de argint, in schimbul căruia primea un cercel cu care făcea dovadă contribuţiei.

Pedeapsa pentru evazionişti: tăierea urechilor.

Taxa pe fereastră

O taxă pe ferestre sau geamuri, considerate simboluri ale oamenilor instariti, a fost introdusă în Anglia în 1696 în timpul regelui William al III-lea.

Desfiinţată în 1851, aceasta a fost initial formulată ca o metodă de taxare pe avere pentru cei care se eschivau de la plata taxei pe venituri.
Impozitarea cuprindea două părţi: o taxă de bază de doi şilingi pe casă şi o sumă variabilă în funcţie de numărul de ferestre pe care îl avea clădirea.

Pentru bogaţii regatului devenise o problemă de imagine, din mai multe puncte de vedere, să posede locuinţe cu cît mai multe ferestre.
E interesant de constatat că această lege are consecinţe care încă pot fi observate în Marea Britanie.

Multe dintre clădirile datînd din această perioadă posedă spaţii pentru ferestre baricadate cu caramizi, o practică obişnuită pentru a uşura povara dărilor pentru clasa mijlocie, cea mai afectata.

Taxa pe horn 

Un bir perceput în Țara Românească și în Moldova, în secolul. XVII, se numea ”fumărit” și consta în perceperea unei taxe pe fiecare coș de fum din fiecare casă , mai precis, pe casa în care se făcea focul. Acest impozit mai era cunoscut și sub denumirea de coșărit.

Pe la 1660, în Anglia se încasa taxa pe hornuri. Evident ca cei saraci au incercat sa camufleze hornurile , fortandu-i pe preceptori sa rascoleasca toata casa in cautarea lor. Practica de a ascunde hornurile a culminat în 1684 cu un incendiu generat de un brutar care incerca in disperare sa ascunda un horn și care a mistuit 20 de case şi a ucis patru persoane.

Impozitul pe urină 

Taxa pe urina (vectigal urinae) a fost aplicată în timpul împăraţilor Romani Nero şi Vespasian. Deşi introdusă de predecesorii lui Vespasian, împăratul Flavian (69-79) a fost cel care a elaborat o taxă care să cuprindă toate latrinele romane. Taxa era percepută de fapt pe colectarea de urină care era apoi vîndută pe bani buni curăţătoriilor şi tăbăcăriilor care se serveau de conţinutul său bogat în amoniac.

Se zice ca Imparatul roman Vespasian care a domnit in perioada 69-79 d.Chr a dat ordin sa fie ridicate  WC-uri  publice in Roma.

Cand fiul lui, Titus, s-a revoltat de implementarea acestei taxe, Vespasiani-a intins o moneda de aur spunand: “pecunia non olet” , sintagma care a  rezistat pana in vremea noastra: “banii nu au miros”. Meritul acestei decizii a fost aceea ca latrina publica a devenit simbolul civilizatiei urbane, cunoscuta sub numele “vespasiana”.

Capitația – Taxa pentru existenţă

Capitația este un impozit pe cap de locuitor care a existat în Roma antică și în Franța în timpul Regimului Antic. Termenul derivă din latinescul capitatio da caput , „cap”.

Conceptul de capitaţie sau de taxă pe cap de locuitor reprezintă ducerea la paroxism a ideii de taxă: în loc să taxeze cetăţeanul în funcţie de cîştigurile lui, capitaţia este suma de bani pe care acesta din urmă i-o datoreză guvernului pentru simplul fapt că are îndrăzneala de a fi în viaţă.

Spre deosebire de celelalte taxe din listã, implementarea acestei taxe este poate mai bizarã decât taxa în sine. Capitaţia (impozitul pe cap de locuitor), este o ratã fixã de contribuţie care nu are nicio legãturã nici cu veniturile, nici cu proprietatea.

Taxele de acest tip au fost utilizate încã din antichitate de vreme ce natura lor indiscriminatorie le face uşor de implementat. Tot natura indiscriminatorie le face şi foarte nepopulare. 

Taxa pe umbră

Este de necrezut, dar această taxă a fost stabilită de municipalitatea din Veneţia în anul 1993. Toţi proprietarii de localuri sau alte imobile, prevăzute cu copertine, umbrele, umbrare sau orice amenajare care face umbră, au fost obligaţi la plata unei sume fixe.

Taxa pentru contrazicerea conducatorului

Una dintre masurile bizare din secolul al XVII-lea, adoptata de conducatorii carora nu le placea deloc vociferarile opozantilor lor, a fost taxarea nemiloasă a tuturor care protestau sau comentau in contradictie cu opinia conducatorului.

Oliver Cromwell (1599 – 1658), Lordul Protector al Angliei, a instituit una dintre cele mai bine cunoscute asemenea taxe in 1655,ea fiind perceputa regalistilor dupa executarea ultimului rege, Charles I.

Situatia opozantilor s-a inrautatit si mai tare atunci când, printr-o miscare malefica, Cromwell a folosit banii pe care ii percepea de la criticii regaliști, special pentru crearea unei miliții indreptate impotriva acestora.

Impozitul pe dinți

Acest impozit a fost inventat de turcii medievali, pentru care orice alis-veris era binevenit la visteria tarii si chiar la buzunarele inaltilor demnitari, pentru ca pe atunci coruptia era un merit, nu un viciu. Demnitarii turci au considerat ca cetatenii cu dinti buni isi pot permite sa manance mai mult decat ceilalti, indeosebi carne si dulciuri, consumand din alimentele obstei.
Asadar, populatia cu dantura perfectă era supusă unui impozit special, iar cei cu dinți lipsă erau scutiti.

Impozitul pe soare

Acest impozit este aplicat si astazi in statiunile din insulele Ibiza, Mallorca, Menorca s.a. Il platesc turistii, care vin sa se bronzeze si deci trebuie sa plateasca, pentru razele soarelui pe care le primesc gramada, direct din ceruri.
Impozitul nu este mare, numai 1 euro pe zi, insa trebuie sa luam in considerare si faptul ca intregul arhipelag al insulelor Baleare a fost vizitat inr-un an de 10,4 milioane de turisti straini.

Impozitul pe praf

Acest tip de impozit a fost introdus recent de catre autoritatile din Armenia, pentru orice persoană care locuiește intr-o zona rezidentială, considerând ca orice locuitor face praf acolo unde locuieste. Astfel, cetatenii armeni trebuie sa plateasca 15 centi pe metrul patrat pentru taxa de praf.

Taxa pe uleiul de gatit

În Egiptul antic s-a remarcat un alt impozit bizar, si anume cel perceput pentru uleiul de gatit.

Pentru a-și edifica imperiul, faraonii scoteau bani din piatra seacă. Asa se face ca, la vremea respectiva, nimeni nu se mai mira de taxele impuse, mai ales cele pe producerea alimentelor. Aceasta taxe pesupune ca populatia era obligata sa-si procure uleiul doar de la oficialii faraonului si era interzisa refolosirea acestuia.

De aceea, responsabilii cu colectarea taxelor mergeau din casa in casa pentru a se asigura ca oamenii foloseau cantitatea necesara de ulei, confiscau proviziile mai vechi si ii obligau sa cumpere ulei proaspat, dar cu taxe mai mari.

Impozitul pentru pace

Acest impozit se aplică în Republica Guineea si are ca scop finantarea masurilor necesare pentru mentinerea pacii in tara, cu toate ca Guineea nu desfasoara niciun fel de operatiuni militare cu nimeni.

Impozitul pentru război

În Grecia antică se percepea o taxă de război care se numea eisphora si se înceta colectarea ei pe timp de pace. Grecii au fost singurii care au primit taxele inapoi din prada de razboi capturată. In schimb, străinii care trăiau pe pamant grecesc plateau o taxa lunara, metoikion, in valoare de o drahma pentru un barbat si jumatate de drahma de femeie. Taxa a fost implementată ulterior de Canada si abrogată după 1900.

Impozitul pe baie

Petru cel Mare, țar al Rusiei între anii 1682 si 1725, a ramas in istorie ca unul dintre personajele care a introdus pe vremea lui unele dintre cele mai ciudate si absurde taxe ale tuturor timpurilor, semnificativă fiind taxa pe apa de baut.

Istoria spune ca, la un moment dat, chiar crease o comisie care se ocupa cu inventarea de noi taxe.

Țarul a introdus in anul 1704 un impozit pe baie, aplicabil oricui avea în casă o incapere de imbăiat sau se imbăia in apele lacurilor și ale râurilor. Valoarea impozitului era definită in funcție de rangul contribuabilului: marii negustori plateau 3 ruble, comerciantii obisnuiti 1 rubla, iar taranii 15 copeici.

Taxa pe frică

In preajma anilor 1100, in perioada domniei lui Henric I, multi tineri refuzau sa se inroleze de frica razboiului din care se intorceau foarte putini dintre cei care plecau. Ca sa ii oblige sa se inroleze, autoritatile au inventat si implementat taxa pe frica, un fel de scutire de la inrolare. Taxa s-a numit “ de frica” special sa ii denigreze pe cei care se sustrageau armatei. Cu toate astea, desi dezonoranta, taxa a fost mentinuta timp de 300 de ani. Pana sa fie abrogată, aceasta a fost chiar majorata pana la 300% de catre regele Ioan cel Fara de Tara, tocmai datorita numarului mare de tineri care refuzau sa lupte. 

Taxa pe viață

 In secolul 14, in Anglia a fost instituita taxa pe viață, care trebuia plătită de orice fiinta aflata in viata. Era o taxa fixa care se aplica imediat ce se năștea un copil si trebuia platita până la decesul persoanei respective. În lege se mentiona textual ca persoanele decedate nu mai datoreaza impozit pe viata!

O glumă celebră atribuită savantului american Benjamin Franklin, primul președinte al SUA, spune că:

„Pe lumea asta nimic nu e sigur. Excepție fac moartea si taxele!”

Surse:

 https://jurnalul.ro/editorial/remember-fiscal-taxa-pe-scaun-omologa-celei-pe-ferestre

http://lungugeorge.blogspot.com/top-10-cele-mai-absurde-taxe

https://ziarulnatiunea.ro/era-mai-bine când era mai rău

https://economiaonline.ro/

http://ploaiadecuvinte.blogspot.com/

Publicitate