CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Istorisirile din cronicile chineze despre „Tinutul Da Qin”si ce stiau chinezii despre Dacia

 

Se spune ca in cele mai vechi timpuri, Apusul si Rasaritul nu stiau unul de celalalt, cele doua jumatati de lume ducandu-si veacul fiecare in felul ei.

Totusi, o alta istorie, mai putin cunoscuta, incepe sa se scrie, pe baza documentelor vechi, chineze, si a ultimelor descoperiri arheologice.

Europenii au ajuns in China acum patru mii de ani, iar chinezii, la randul lor, au batut la poarta Europei in vremea lui Decebal, dorind sa ajunga in „tara Daqin”, aflata la vestul Marii Negre.

 

 

 

 

     

  

  Decebal                               Generalul Ban  Chao

 

Ca si astazi, europenii stiau putine lucruri despre orientali, iar pentru chinezi, Roma era aproape un tinut mitic, la capatul lumii, locul unde soarele se cufunda in mare.

Cele doua mari imparatii, erau cele mai mari de pe Pamant la acea vreme: la soare-rasare Imperiul Chinez, iar la soare-apune Imperiul Roman.

In vremea dinastiei Han, cand tara de la rasarit se afla in epoca sa de aur, romanii isi traiau si ei perioada de glorie, sub primul lor imparat, Augustus. 

Intre cele doua mari puteri exista o a treia, nu la fel de intinsa, dar puternica si apriga, care impiedica cu buna stiinta legaturile dintre ele : persii.

Ei erau cei care intermediau comertul Chinei cu Occidentul si pe cel al Romei cu Orientul, percepand taxe pentru trecerea caravanelor pe teritoriul lor.

Persii au dat mare bataie de cap romanilor. Pentru Cezar, supunerea dacilor si a persilor au constituit ultimele sale planuri, pe care nu a apucat sa le duca la indeplinire.

Mai tarziu, Traian ii va implini visul, cucerind o parte din Dacia si o parte din regatul part, cu mari eforturi.

Imparatul Hadrian, care a venit pe tron dupa Traian, si-a dat seama cat era de dificil sa mentina aceste doua noi cuceriri.

A renuntat repede la teritoriile persilor si era cat pe ce sa renunte si la Dacia, daca prietenii sai nu l-ar fi sfatuit sa se razgandeasca.

Oricum, nu mult mai tarziu, Dacia va fi abandonata.

Dacii si persii, ultimii cuceriti si primii eliberati, sunt simbolul dusmanului greu de infrant, dar si mai greu de tinut sub ascultare.

Sub regii dinastiei Han, si mai ales in dinastia Han tarzie, puterea chineza s-a extins departe, spre vest, unde niciodata nu mai ajunsese.

In vremea imparatului Wu, in secolul al doilea inainte de Cristos, prima ambasada chineza a plecat spre vest, pana in Persia si Mesopotamia.

Mai tarziu, in anul 97 dupa Cristos, generalul Ban Chao ajunge pana la tarmul Marii Caspice.

De aici, trimite un sol la Roma, pe Gan Ying. Solul chinez ajunge la tarmul Marii Negre, ravnind sa treaca marea, pentru a pune piciorul in „tara de la vest de Marea cea Mare”, numita „Tara Daqin”.

In acelasi timp, sub Traian, puterea romana a inaintat spre rasarit cel mai departe in istoria sa multiseculara.

 

 

 

 

 

Harta Imperiului Roman in sec.II e.n.

 

 

 

Era momentul ca cei doi giganti sa se intalneasca.

Prima ambasada romana in China, consemnata in documente, dateaza din anul 166, cand imparatul Andun (identificat cu Marcus Aurelius Antoninus) trimite un grup de romani cu daruri pentru imparatul Chinei.

Aceleasi documente sustin ca Roma dorea de multa vreme sa lege contacte cu China, dar ca mereu era impiedicata de persi, care aveau tot interesul sa nu lase cele doua puteri sa intre in legatura directa, pentru a nu pierde rolul de intermediator al produselor.

Multa vreme, istoricii nu au dat crezare acestor informatii, mai ales ca documentele romane nu pomeneau nimic despre intentiile de alianta cu China.

Totusi, ele au fost confirmate de sapaturile arheologice din Vietnam, unde au fost descoperite monede cu efigia imparatului Marcus Aurelius.

Din nou, documentele au avut dreptate.

Romanii stiau de existenta chinezilor, iar tara lor o numeau Serica, „Tara matasii”.

Geograful Ptolemeu o reprezinta in hartile sale cu destula precizie.

 

 

 

 

map of the Han Dynasty of Ancient China

Harta Chinei 202 i.I.Hr. –  221 d.I Hr.

Istoricul roman Florus sustinea ca gloria lui Augustus ajunsese atat de departe, incat veneau sa i se inchine neamuri din toata lumea, precum inzii si „oamenii matasii”, care locuiau „sub soare”, si care au calatorit timp de patru ani pentru a ajunge la Roma.

Acesta este primul contact atestat in scris intre chinezi si romani.

Matasea chinezeasca ajungea la Roma prin intermediul persilor, si devenise un produs extrem de ravnit, pentru care cei bogati erau dispusi sa plateasca orice suma.

S-a ajuns intr-acolo, incat senatul a trebuit sa dea decrete care sa interzica purtarea matasurilor, atat din pricini economice, caci sume enorme se scurgeau spre Orient pe acest produs, cat si din motive de moralitate: matasea nu ascundea trupul matroanelor romane ci, din contra, il expunea.

Dar in vreme ce „nebunia matasii” crestea la Roma, chinezii nu pareau interesati de produsele romane.

Doar sticla transparenta ii seducea, caci ei nu ajunsesera sa o produca decat sub forma mata.

Ambasada trimisa spre vest de imparatul Wu, pentru a cerceta tinuturile ce se margineau cu China, a fost primul pas in aparitia Drumului Matasii, viitoarea magistrala comerciala care lega capitala Chinei de atunci, Changan (azi Xian), cu tarmurile rasaritene ale Marii Mediterane, strabatand toata Asia Centrala.

Tot in aceeasi vreme, relatiile chinezilor cu persii au cunoscut o mare inflorire.

Noua cale comerciala a ajuns sa aiba peste 8000 de kilometri, in cea mai mare parte pe uscat, cu mai multe ramificatii.

Marco Polo este primul european care a strabatut Drumul Matasii, de la Venetia pana in China, la sfarsitul secolului al XIII-lea.

Dupa dezintegrarea imperiului mongol si a celui bizantin, Drumul Matasii a fost parasit, iar europenii au cautat noi cai catre China, de data aceasta maritime.

 

Dar sa ne intoarcem acum la generalul Ban Chao, care ajunsese pe tarmul Marii Caspice, de unde l-a trimis pe Gan Ying in tara Daqin, care se afla la vest de „Marea cea Mare”. Cei mai multi comentatori ai celor doua cronici chineze care povestesc despre Daqin, cronica Hou Hanshu („Istoria dinastiei Han Tarzie”) si cronica Weilue („Scurta relatare despre dinastia Wei”), sunt de parere ca „Marea cea Mare” este Marea Neagra.

Sub numele de Daqin, incepand cu aceste cronici si pana in Evul Mediu, este cunoscut Imperiul Roman. Numele mai vechi al Imperiului Roman era Lichien. Alti comentatori spun ca solul a ajuns, de fapt, la Oceanul Indian, in sud, iar Daqin se refera la teritoriile romane din Orient, anume Egiptul si Mesopotamia.

Totusi, descrierile exploratorului nu se potrivesc deloc cu ipoteza inaintarii spre sud, caci Peninsula Arabica nu este pomenita, si nici stramtorile Hurmuz si Bab-el-Mandeb, care separau Golful Persic si Marea Rosie de Marea Arabiei.

Din contra, este vorba de o mare intinsa, a carei traversare ar dura cateva luni, si dincolo de care incepe Imperiul Roman. Solul chinez a ajuns, foarte probabil, pe tarmul estic al Marii Negre, in actualul port Batumi, din Georgia.

De aici urma sa traverseze marea si sa ajunga in imperiu. Dar comerciantii persi l-au descurajat, spunandu-i ca marea este atat de intinsa, incat ar putea dura chiar trei ani ca sa o traverseze, daca nu are vanturi prielnice.

Acesti comercianti nu aveau nici un interes ca romanii si chinezii sa faca comert direct, fara sa le plateasca lor taxe. Desi s-a oprit la tarmul marii, Gan Ying nu s-a intors in China cu mana goala.

El a cules informatii despre tara de la vest de mare, probabil de la oamenii pe care i-a cunoscut in zona pontica. Aceste informatii stau la baza relatarilor despre Daqin, din cele doua cronici chineze.

Prima cronica, cea despre dinastia Wei, a fost scrisa in sec. Iii d.Cr, iar cea de-a doua, despre dinastia Han tarzie, in sec. V, dar pe baza unor documente mai vechi.

Anul in care solul a cules aceste informatii este 96 dupa Cristos, cand in China domnea imparatul He din dinastia Han, la Roma imparatul Nerva, iar in Dacia regele Decebal.

  Asa cum s-a demonstrat pana la urma solul chinez a ajuns la vest de Marea Neagra.

Ce se afla, in acea vreme, imediat la vest de Marea Neagra? Dacia! Pentru chinezi, acolo incepea Occidentul.

Chiar daca la vremea aceea Dacia nu era cucerita, Dobrogea si tarmul marii erau deja romane de ceva timp, si in doar zece ani urma sa se constituie provincia Dacia.

Tinand cont si de faptul ca documentele chineze pomenite au fost redactate la cateva sute de ani dupa expeditia generalului Ban Chao, nu are de ce sa ne mire daca pamantul de la apus de Marea Neagra era considerat ca facand parte din Imperiul Roman.

Asadar, numele Daqin ar putea veni de la Dacia.

Dar ca sa nu ramanem la o pura speculatie lingvistica, ar trebui sa vedem cum este descris acest teritoriu de catre autorii chinezi si daca descrierea se potriveste cu Dacia sau, mai degraba, cu alta parte a Imperiului Roman.

Primul lucru pe care il aflam este acela ca Tara Daqin este condusa de un rege, care nu domneste pe viata, ci poate fi schimbat, daca semnele divine o cer (in caz de calamitati naturale, de pilda), iar regele se retrage de buna voie, fara nici o suparare.

Istoricii n-au reusit sa gaseasca vreo asemanare cu sistemul de conducere de la Roma.

Acolo imparatul nu era deranjat de semnele divine, iar consulii se schimbau anual, indiferent de starea vremii. Daca insa privim spre Dacia, ne amintim ca tocmai in acele vremuri, in anii 80 dupa Cristos, Duras ii cedase tronul de buna voie lui Decebal, simtindu-se prea batran ca sa faca fata amenintarii romane care se ivea la orizont.

Cu siguranta, in astfel de imprejurari, era consultata vointa lui Zamolxe.

Se mai spune in documentele chineze ca, pe langa rege, exista si un grup de 36 de capetenii militare, care deliberau in diverse probleme.

Daca unul singur era absent, intalnirea nu mai avea loc. Cine erau acesti 36 generali, cum ii numeste cronica chineza?

Consulii nu puteau fi, caci acestia erau doar doi, alesi anual.

Numarul cel mai mare de consuli intr-un singur an s-a inregistrat in vremea imparatului Commodus, 25 la numar, dar nu au functionat simultan si a fost o exceptie. Nici despre senatul roman nu poate fi vorba, care avea cateva sute de membri.

Daca insa luam in considerare Dacia, e posibil si chiar firesc ca, alaturi de rege, sa fi existat si un consiliu alcatuit din capeteniile cetatilor (davelor) supuse lui Decebal.

Pe langa rege si consiliul generalilor, exista si un departament al arhivelor, mai spune cronica.

Urmatoarea informatie este despre capitala acestei tari, care este inconjurata de ziduri de piatra. Din nou, nici o asemanare, nici cu Roma, nici cu alte orase mari ale imperiului.

Cetatile dacice din Muntii Orastiei erau, intr-adevar, inconjurate de ziduri de piatra, insa despre Roma nu se poate spune asa ceva: Roma nu era aparata de ziduri la vremea aceea!

In timpurile vechi, cand se lupta cu cartaginezii si cu galii, Cetatea Eterna avea ziduri de aparare.

Insa cand puterea sa a inceput sa creasca si toate teritoriile din jurul sau ii erau supuse, nu a mai avut nevoie de o astfel de protectie.

Vechile ziduri construite in vremea regelui Servius au mai fost de folos pana spre sfarsitul republicii. Abia in vremea imparatului Aurelian, in secolul Iii dupa Cristos, s-a construit un nou zid, dar de caramida.

Capitala descrisa de chinezi nu seamana deloc cu Roma.

Ea este alcatuita dintr-un sediu central si alte patru palate, iar regele petrecea cate o zi in fiecare din cele cinci sedii, rezolvand diversele probleme.

Perimetrul capitalei avea o suta de li (41,6 km), deci aceasta era distanta parcursa de rege in cinci zile, intre cele cinci cetati.

Cu toate eforturile de a intelege acest pasaj, istoricii au trebuit sa se dea batuti: nu este vorba despre Roma.

Daca ne gandim insa la Sarmisegetuza Regia, in preajma careia se afla cateva cetati puternice, asemanarea este destul de mare. Sarmisegetuza era probabil un centru religios.

Aproape de ea se aflau cetatile de la Costesti, Blidaru, Banita, Piatra Rosie, cu functii militare si religioase, dar si asezarea civila de la Fetele Albe.

De asemenea, e posibil sa existe si alte cetati sau asezari in zona, inca nedescoperite de arheologi.

Drumul total insumat intre cele cinci cetati enumerate mai sus este de aproximativ 40 de kilometri.

Daca mergem pe firul acestei speculatii, e drept, nu putem sti cu precizie care erau celelalte patru „palate”, dar trebuie sa recunoastem ca este cea mai apropiata varianta de descrierea cronicii chineze, si ca Roma nu are nici o legatura cu acest pasaj.

  

Istoricii n-au reuşit să gasească vreo asemănare cu sistemul de conducere de la Roma. Acolo împaratul nu era deranjat de semnele divine, iar consulii se schimbau anual, indiferent de starea vremii. Dacă însă privim spre Dacia, ne amintim că tocmai în acele vremuri, în anii 80 după Cristos, Duras îi cedase tronul de bună voie lui Decebal, simţindu-se prea bătrân ca să facă faţă ameninţării romane care se ivea la orizont.

Cu siguranţă, în astfel de împrejurări, era consultată voinţa lui Zamolxe. Se mai spune în documentele chineze că, pe lângă rege, exista şi un grup de 36 de căpetenii militare, care deliberau în diverse probleme.

Dacă unul singur era absent, întâlnirea nu mai avea loc. Cine erau aceşti 36 generali, cum îi numeşte cronica chineză? Consulii nu puteau fi, căci aceştia erau doar doi, aleşi anual.

Numărul cel mai mare de consuli într-un singur an s-a înregistrat în vremea împăratului Commodus, 25 la număr, dar nu au funcţionat simultan şi a fost o excepţie.

Nici despre senatul roman nu poate fi vorba, care avea câteva sute de membri. Dacă însă luăm în considerare Dacia, e posibil şi chiar firesc ca, alături de rege, să fi existat şi un consiliu alcătuit din căpeteniile cetăţilor (davelor) supuse lui Decebal.

Următoarea informaţie este despre capitala acestei ţări, care este înconjurată de ziduri de piatră. Din nou, nici o asemănare, nici cu Roma, nici cu alte oraşe mari ale imperiului.

Cetăţile dacice din Munţii Orăştiei erau, într-adevăr, înconjurate de ziduri de piatră, însă despre Roma nu se poate spune aşa ceva: Roma nu era apărată de ziduri la vremea aceea! Capitala descrisă de chinezi nu seamană deloc cu Roma.

Ea este alcatuită dintr-un sediu central şi alte patru palate, iar regele petrecea câte o zi în fiecare din cele cinci sedii, rezolvând diversele probleme.

Perimetrul capitalei avea o sută de li (41,6 km), deci aceasta era distanţa parcursă de rege în cinci zile, între cele cinci cetăţi. Cu toate eforturile de a înţelege acest pasaj, istoricii au trebuit să se dea bătuţi: nu este vorba despre Roma.

Dacă ne gândim însă la Sarmisegetuza Regia, în preajma căreia se aflau câteva cetăţi puternice, asemănarea este destul de mare.

Sarmisegetuza (în traducere “mă grăbesc să curg”) era probabil un centru religios. Aproape de ea se aflau cetăţile de la Costeşti, Blidaru, Baniţa, Piatra Roşie, cu funcţii militare şi religioase, dar şi aşezarea civilă de la Feţele Albe.

De asemenea, e posibil să existe şi alte cetăţi sau aşezări în zonă, încă nedescoperite de arheologi. Drumul total însumat între cele cinci cetăţi enumerate mai sus este de aproximativ 40 de kilometri.

Ţara Daqin este o ţara foarte bogată. Pământurile sale sunt pline de aur şi argint, iar locuitorii ei se ocupă cu agricultura, cultivând cinci feluri de cereale.

Comercianţii sunt foarte cinstiţi, nu au două preţuri. Daqin are mult grâu şi resurse alimentare din belsug şi ieftine. Oamenii sunt primitori, iar când la hotar sosesc soli din ţările vecine, li se trimit cai de poştă, pentru a ajunge în capitală, unde regele le face daruri în aur.

Nu există hoţi şi bandiţi. Zece bănuţi de argint valorează cât un ban de aur.

Oamenii din Daqin prelucrează sticla şi fabrică arcuri şi săgeţi . Ca să ajungi în această ţară, poţi să mergi şi pe uscat din Persia, înconjurând marea pe la nord.

Se spune chiar că ar fi existat un pod imens, de câteva sute de kilometri, care lega nordul mării cu ţara Daqin…

 

 

 
 În vremea impăratului  chinez Wou-ti (140 – 87,secolul 2), dregătorul Tchang K’ian a introdus în China viţa de vie nobilă, adusă în urma unei călătorii făcute în “Tara geţilor”.

Drumul dobrogean al mătăsii… Daqin, Dacia ….

…O hartă misterioasă aflată la Beijing,  indică Dobrogea ca fiind unul dintre ţinuturile străbatute în sec. VII–X de celebrul traseu comercial „Drumul Mătăsii”.

Se pare că la un moment dat negustorii Orientului au încercat să îşi vândă mărfurile şi în Nordul căilor tradiţionale, ajungând la Marea Caspică, apoi în Crimeea şi ulterior pe malul dobrogean al Mării Negre.

De aici, ei ar fi ajuns extrem de uşor la Constantinopole, unul din punctele de destinaţie preferate de comercianţii Asiei.
Izvoarele istorice demonstrează că imperiul chinez cunoştea ţinutul get înca din timpul domniei lui Decebal.Harta respectivă se află în prezent în Muzeul de Istorie din Beijing şi este un document care provine din timpul dinastiei Tang, care a domnit in China între 618 si 907 d.H.

Pe acest document cartografic este însemnata o misterioasă buclă a Drumului care ocolea Marea Caspică şi Nordul Mării Negre şi cobora prin Dobrogea, până în Bizanţ.

Nu se ştie cine anume a făcut aceasta hartă, care sunt bazele sale şi cât timp a funcţionat acest drum auxiliar.

În Bizanţ se ajungea pe un drum clasic care ocolea Marea Caspică, ajungea la coasta Mediteranei, urca apoi prin Anatolia, pentru ca, în final, marfa să fie descărcată la Constantinopol (Byzantium).

 

 

 

 

 https://i0.wp.com/www.cunoastelumea.ro/wp-content/uploads/2016/01/drumul-matasii.jpg

 

 

Drumul mătăsii Iată povestea…În vremea împăratului Wu, în secolul al doilea înainte de Cristos, prima ambasadă chineză a plecat spre vest, până în Persia şi Mesopotamia.

Mai târziu, în anul 97 după Cristos, generalul Ban Chao ajunge până la ţărmul Mării Caspice. De aici, trimite un sol la Roma, pe Gan Ying. Solul chinez ajunge la ţărmul Marii Negre, râvnind să treacă marea, pentru a pune piciorul în “ţara de la vest de Marea cea Mare”, numită “Ţara Daqin”.Romanii ştiau de existenţa chinezilor, iar ţara lor o numeau Serica, “Ţara mătăsii”.

Mătasea chinezească ajungea la Roma prin intermediul perşilor, şi devenise un produs extrem de râvnit, pentru care cei bogaţi erau dispuşi să plătească orice sumă.

S-a ajuns într-acolo, încât senatul a trebuit să dea decrete care să interzică purtarea mătăsurilor, atât din pricini economice, căci sume enorme se scurgeau spre Orient pe acest produs, cât şi din motive de moralitate: mătasea nu ascundea trupul matroanelor romane ci, din contră, îl expunea.

Dar în vreme ce “nebunia mătăsii” creştea la Roma, chinezii nu păreau interesaţi de produsele romane.

Istoricul roman Florus susţinea că gloria lui Augustus ajunsese atât de departe, încât veneau să i se închine neamuri din toată lumea, precum inzii şi “oamenii mătăsii”, care locuiau “sub soare”, şi care au călătorit timp de patru ani pentru a ajunge la Roma.

Acesta este primul contact atestat în scris între chinezi şi romani.Cei mai mulţi comentatori ai celor două cronici chineze care povestesc despre Daqin, cronica Hou Hanshu (”Istoria dinastiei Han Târzie”) şi cronica Weilue (”Scurtă relatare despre dinastia Wei”), sunt de părere că “Marea cea Mare” este Marea Neagră.

Sub numele de Daqin, începând cu aceste cronici şi până în Evul Mediu, este cunoscut (fals) Imperiul Roman.

Solul chinez a ajuns, foarte probabil, pe ţărmul estic al Marii Negre, în actualul port Batumi, din Georgia. De aici urma să traverseze marea şi să ajungă în imperiu.

Dar comercianţii perşi l-au descurajat, spunându-i că marea este atât de întinsă, încât ar putea dura chiar trei ani ca să o traverseze, dacă nu are vânturi prielnice.

Aceşti comercianţi nu aveau nici un interes ca romanii şi chinezii să facă comerţ direct, fără să le plătească lor taxe.Deşi s-a oprit la ţărmul mării, Gan Ying nu s-a întors în China cu mâna goală.

El a cules informaţii despre ţara de la vest de mare, probabil de la oamenii pe care i-a cunoscut în zona pontică.Aceste informaţii stau la baza relatărilor despre Daqin, din cele două cronici chineze.

Prima cronică, cea despre dinastia Wei, a fost scrisă in sec. Iii d.Cr, iar cea de-a doua, despre dinastia Han târzie, în sec. V, dar pe baza unor documente mai vechi.

Anul în care solul a cules aceste informaţii este 96 dupa Cristos, când în China domnea împaratul He din dinastia Han, la Roma împaratul Nerva Traian, iar în Dacia regele Decebal.

Academicianul Mircea Malita a fost printre primii romani care au îmbraţisat ipoteza „drumului dobrogean al mătăsii”.

El s-a numărat printre ce dintâi  care au putut studia  misterioasa hartă chineză, care indica Dobrogea ca un ţinut străbătut de unul dintre traseele comerciale.

 

 

 

 

 

https://daciqum.files.wordpress.com/2013/02/dobrogea-antica-traversata-de-drumul-matasii.jpg?w=602&h=356

 

 

 

 

In acest context, nu ar trebui sa ne mire daca gasim in scrierile chineze referiri la Dacia. Istoria se scrie si se rescrie mereu, sau cel putin asa ar trebui sa fie.

Nimic nu este definitiv in stiinta istoriei: fiecare ciob nou descoperit sau fiecare fraza dintr-un document poate duce la rasturnarea unui manual intreg de istorie, a unor teorii ce au dainuit timp de secole. Insa istoria este scrisa de istorici si de ei depinde modul in care adevarul este reconstituit.

 

 

 

 

Surse:

https://daciqum.wordpress.com/2013/02/02/drumul-dobrogean-al-matasii-daqindacia/#more-385

http://www.cunoastelumea.ro/ce-spun-chinezii-antici-despre-tara-daqin-au-ajuns-chinezii-in-dacia-informatii-de-exceptie/

 

 

 

 

15/08/2016 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Românii – continuatorii Romaniei

 Romaniile populare (uneori desemnate ca Românii populare când se referă numai la așezările românilor), erau  comunitățile romanofone medievale, rămase fără acoperire politică după retragerea sau prăbușirea Imperiului Roman, pe teritoriul unde locuiau (în general păduros sau muntos, și situat la marginea imperiului, în contact direct cu Barbaricum).

Romaniile populare sunt o apelație științifică pe care o datoram istoricului Nicolae Iorga.

Așezările respective erau denumite de proprii locuitori „terrae’ sau „țări”, iar de popoarele sau puterile vecine : Wallons, Walha, Gallo, Welschen sau Walachen, Volochi, Vlahi.

În sensul larg, european, o Romanie populară este orice comunitate romanofonă (latinofonă) apărută prin auto-organizarea populațiilor romanice, rămase fără ocrotire statală în fața năvălitorilor veniți din Barbaricum.

În sens restrîns (cazul românesc), în spațiul dunărean-carpatic, este vorba de comunități latinofone (romanice) din Dacia sau de la sud de Dunăre, care începând cu retragerea romanilor din Dacia, și declanșarea migrației triburilor nomade germanice și asiatice, au fost nevoite să reziste distrugerii sau asimilării de către năvălitori, reușind să ajungă în Evul Mediu timpuriu să realizeze primele mici formațiuni statale (vlahii, valahii în slavonă).

Odată cu instalarea și organizarea populațiilor slave în Balcani, s-a consacrat, prin intermediul limbii slavone, privitor la populațiile romaniilor, atât din nordul cât și din sudul Dunării, definiția de vlahi (valahi, blahi), iar comunitățile lor organizate (romanii populare) au fost definite drept vlahii (valahii).

În Europa, au existat (unele dăinuiesc până azi sub formă de toponime) zeci de Romanii populare, de la marea Nordului (insula, azi olandeză, Walcheren) la marea Neagră (țările române), trecând prin Belgia (Valonia în Ardennes), Franța (Welschii din munții Vosges) și munții Alpi (unde numeroasele toponime cu Walchen le atestează și unde mai dăinuiește până azi Limba romanșă).

Romaniile populare europene, au apărut în majoritatea lor în Evul Mediu timpuriu, ca obști rurale creștine, ce căutau să-și ocrotească resursele fie ferindu-se de contacte cu năvălitorii (de exemplu, ascunzându-se în adâncul munților sau pădurilor), fie plătind dări popoarelor migratoare care treceau în zonă (în general, germanice sau slave).

Cu timpul, pe măsură ce statele europene medievale se închegau, „Romaniile populare” au fost fie integrate acestor state (mai ales în Europa de Apus), fie absorbite de năvălitori migratori prădalnici (prin germanizare, în Alpi, cu excepția Romanșilor, sau prin slavizare în Balcani), fie au supraviețuit, contopindu-se și formând principate mai mari (cazul voievodatelor românești)

În sensul restrâns, privitor la istoria românilor, Româniile populare se referă cu precădere la țările și cnezatele locuite de Români, Aromâni, Istro-români și Megleno-Români.

Paradoxal, imperiul care a contribuit cel mai mult la definirea identităţii noastre culturale lipseşte practic din conştiinţa noastră şi din cultura generală.

Uităm de faptul că suntem unii din puţinii continuatori ai civilizaţiei bizantine şi modul în care am gândit şi aranjat ulterior istoria, depinde în mare parte de moştenirea pe care am primit-o de la cea de „a doua Romă”, rupându-ne de tot ce a însemnat păgânismul şi decadenţa primei Rome.

Chiar dacă aceasta ne-a lăsat latina vulgară, devenită mai târziu limba română, românii au reuşit să participe la construcţia unei alte lumi, unei alte civilizaţii, diferită de latinitatea apuseană.
Desigur, mai târziu, latiniştii vor încerca „să readucă” românismul în sânul latinităţii occidentale, inventând diverse mituri istorice, lucru care se va dovedi zadarnic, în cele din urmă.
Românii s-au născut ca o expresie a Imperiului Roman de Răsărit, nu a imperiului Roman de Apus, lucru care a fost consimţit şi prin fidelitatea poporului faţă de ortodoxie.

Popoarele Bizanţului purtau numele de „romani”, chiar dacă  aparţineau diferitor popoare, prin urmare, în procesul de romanizare şi creştinare de la nord de Dunăre, strămoşii noştri au adoptat o nouă identitate şi s-au identificat deplin cu Imperiul Bizantin.

În acest fel, noi, „romanii” de la nord de Dunăre, fiind asupriţi de popoarele barbare, ne-am asumat deplin ideea romanităţii răsăritene şi spiritualităţii ortodoxe, diferenţiindu-ne prin aceasta de păgânismul popoarelor barbare.

Interesantă este soarta numelui de „Bizanţ”, care a apărut abia în evul mediu, în secolul al XVI-lea.

Imperiul Roman de Răsărit, Imperiul Bizantin sau Bizanțul sunt termeni folosiți, în mod convențional, pentru a numi Imperiul Roman din Evul Mediu care avea  capitala la Constantinopol. Denumirea oficială era Ρωμανία, Romanía sau Βασιλεία Pωμαίων (Basileía Romaíon) –  Imperiul Roman.

Asadar, bizantinii inşişi işi numeau ţara „Romania” sau Terra Romanorum („Ţară romanilor”),  astfel încat am putea presupune că strămoşii noştri au văzut în Bizanţ „patria noastră”, de aceea şi ţineau la numele de “roman” .
Momentul istoric care poate fi considerat începutul genezei poporului român este anul 324, când armata împăratului bizantin, Constantin, înfrânge vizigoţii aşezaţi în provincia Dacia (abandonată de Aurelian, împăratul Imperiului Roman de Apus în perioada anilor 271-275).

Locuitorii Daciei revin sub protecţia Bizanţului, continuând, în acelaşi timp, să se afle sub ocupaţia vizigoţilor. Identitatea de „roman” se extinde asupra locuitorilor Daciei, identificându-se cu statutul de cetăţean al imperiului bizantin, iar termenul de „roman” devine în acelaşi timp etnonim şi politonim.
Odată ce creştinismul devine o religie tolerată în Imperiul Bizantin, acesta va deveni un element care va separa romanii din Dacia de restul popoarelor barbare, devenind şi un element constitutiv al unei noi identităţi.

Potrivit istoricului eclesiastic Socrata, una din condiţiile tratatului dintre Constantin şi vizigoţi a fost libera răspândire a creştinismului pe întreg teritoriul Daciei.

Odată ce noua credinţă putea garanta o protecţie din partea Bizanţului, aceasta contribuie direct la romanizarea şi convertirea paşnică a întregii populaţii autohtone la creştinism. Anume în această perioada apare şi terminologia creştină de bază de origine latină (biserică, botez, cruce, păcat etc.), ceea ce înseamnă că procesele de creştinare şi romanizare au fost paralele, contribuind în egală măsură la formarea poporului român.
Relaţiile dintre Dacia şi Constantinopol, capitala noului imperiu, sunt întărite prin construcţia în 328 a unui pod peste Dunăre, la Sucidava şi a cetăţii Constantiniana Daphne.

Astfel de lucrări nu aveau alt scop decât protejarea creştinilor care locuiau în Dacia şi menţinerea unei legături permanente dintre Dacia şi Bizanţ.
Vremurile continuau să fie tulburi. Valurile de popoare migratoare continuau să se perinde pe teritoriul românesc, iar unicul element care continua să lege populaţia românească din Dacia de Imperiul Bizantin, era Biserica Ortodoxă.

În condiţiile lipsei oricărei organizări politice, Biserica devine unica formă de organizare a poporului român, iar relaţia cu Bizanţul, un element salvator pentru identitatea românească.

Theophylact Simocata, autor bizantin, evidenţiază faptul că populaţia autohtonă de la nordul Dunării era creştină şi se înrola în armata bizantină în lupta împotriva avarilor şi slavilor.

În jurul anului 600, triburile slave, aliate cu triburile avare, cuceresc şi distrug cetatea Sucidava. Acest moment istoric desemnează slăbirea relaţiilor cu Bizanţul şi începutul influenţei slave asupra românilor, care va dura până la apariţia primelor tipărituri în limba română.

Chiar dacă până în acea perioadă procesul de etnogeneză a poporului român avuse deja loc, influenţa slavă a fost una din cele mai importante influenţele străine în formarea identităţii româneşti, aşa cum şi influenţa traco-geto-dacică şi românească au avut o contribuţie enormă la formarea unui spaţiu cultural balcanic şi est-european comun.
În 1185-1186, din cauza birurilor mari impuse de împăratul Isaac II Anghelos, românii şi bulgarii de la sud de Dunăre se răscoală împotriva Imperiului Bizantin, în frunte cu Petru şi Asan, doi fraţi de origine română, punând bazele unui stat româno-bulgar cu capitala la Târgovişte.

Noua construcţie se prezintă drept o primă încercare de a construi o „o altă Romă”, fapt confirmat şi de simbolurile oficiale ale Imperiului româno-bulgar (acvila bicefală) şi tentativele lui Ioniţă Caloian, care i-a succedat pe Petru şi Asan la tronul noului imperiu, de obţinere a  recunoaşterii titlului de împărat, egal cu cel al Bizanţului, din partea Papei de la Roma.
În 1204, are loc o ruptură radicală dintre romanitatea răsăriteană şi apuseană când cruciaţii, binecuvântaţi de papa Inocenţiu al III-lea, care se porniseră să „elibereze Ierusalimul de sub ocupaţia musulmană”, au cucerit şi au jefuit Constantinopolul crestin.

Imperiul Bizantin a fost desfiinţat şi împărţit în mai multe state. În 1261 acesta a fost restaurat, fără a reuşi să-şi restabilească vitalitatea de altă dată.

Urmările acestor fărădelegi vor lăsa o rană adâncă în inima tuturor „romanilor”, adică ortodocşilor, creând o prăpastie enormă între cele două civilizaţii.
După formarea statului românesc Muntenia, Constantinopolul recunoaşte în 1359 existenţa Mitropoliei Ungrovlahiei.

Primul mitropolit al Munteniei devine Iachint.  Este destul de semnificativ faptul că acesta era de neam grec, pentru că începând cu anul 1355, printr-un act patriarhal se prevedea ca în viitor să nu se mai numească ierarhi locali, această cinste fiind rezervată exclusiv „clerului ridicat şi binecuvântat de Dumnezeu din slăvita cetate a Constantinopolului”.

Este vorba de un proces care a anunţat începutul ruinării „Romaniei”, când grecii au început să considere Bizanţul drept un imperiu „exclusiv grecesc”.
Ruptura în sânul imperiului bizantin se observă în cazul altui stat românesc, Moldova, când Constantinopolul a insistat asupra numirii în această ţară a unui mitropolit de origine grecească.

În 1394 Patriarhia Constantinopolului îl trimite în Moldova pe Ieremia, un grec care urma să devină mitropolit, însă  moldovenii îl izgonesc pe acesta cu scandal.

Înfuriat, Patriarhul aruncă anatema asupra întregii ţări: asupra domnitorului, ierarhilor, boierilor, preoţilor şi credincioşilor. Întreaga ţara a Moldovei este anatemizată.

Conflictul se aplanează abia în 1401, în timpul domniei lui Alexandru cel Bun, când Patriarhia este nevoită, în cele din urmă, să cedeze în faţa moldovenilor şi să ridice anatema, recunoscându-l pe Iosif, român de etnie, ca Mitropolit al Moldovei.

Dupa un asediu inceput la 2 aprilie 1453, cetatea Constantinopolului este cucerită de oastea otomană condusa de sultanul Mehmed al II-lea, la data de 29 mai, iar problema continuităţii „Romaniei” devine un motiv de concurenţă tacită între monarhii ortodocşi.

În septembrie 1472, Ştefan cel Mare se căsătoreşte cu Maria Asanina Paleologhina de Mangop, rudă cu ultimul Împărat al Bizanţului, Constantin al XI-lea.

După căderea regatului Theodoro (Mangop), din peninsula Crimeea, domnitorul Moldovei devenea unul dintre moştenitorii tronului bizantin.

La Moscova, o altă Paleologhină, Sofia, nepoata ultimului Împărat al Bizanţului, Constantin al XI-lea, se căsătoreşte cu ţarul Ivan al III-lea. Cel din urmă eveniment are ca urmare consolidarea ideii de “a treia Romă” la Moscova.

Pe lângă cultura bizantină şi credinţa ortodoxă, Moldova şi Rusia moştenesc ideologia bizantină, principiul simfoniei în relaţia dintre Biserică şi Stat, exprimat în simbolistica oficială prin vulturul bicefal, întruchiparea echilibrului dintre “auctoritas” (autoritatea) a Bisericii şi “potestas” (puterea) a Statului.

Cele două puteri nu se contopesc, dar nici nu se separă, aflându-se într-o continuă unitate organică.

Împăratul (în cazul bizantinilor), domnitorul (în cazul românilor) nu erau limitaţi la o funcţie politică, ci îşi asumau şi funcţia religioasă.

Domnitorul român era cel responsabil pentru mântuirea poporului pe care îl ocrotea, odată ce era “uns de Dumnezeu”.

Episcopii erau însărcinaţi cu treburile interne ale bisericii, iar monarhul (episcopus externis) cu problemele externe ale Bisericii.

În 1589, Patriarhia de la Constantinopol recunoaşte autocefalia Bisericii Ortodoxe Ruse, declarată în 1448 de către Sinodul local de la Moscova, drept răspuns la Conciliul de la Florenţa.

În 1864 şi Biserica Ortodoxă Română se declară autocefală, fapt care a fost  recunoscut de Constantinopol abia peste 20 de ani, în 1885.
Imperiul Bizantin, a reprezentat în primul rând un imperiu ortodox, în interiorul căruia popoarele convieţuiau în conformitate cu principiului simfoniei.

Din momentul în care grecii au încercat să transforme “imperiul ortodox” într-un “imperiu grecesc”, celelalte popoare din componenţa “Romaniei” s-au grăbit să-şi construiască propriile formaţiuni statale, cum am observat şi în cazul Imperiului româno-bulgar. Istoricul român Nicolae Iorga, autorul formulei “Bizanţ după Bizanţ”, crede însă că adevăratul sfârşit al Bizanţului s-a petrecut la începutul secolului XIX, când românii, ruşii, slavii din Balcani s-au îndepărtat de “aventura bizantină”, lăsându-se seduşi de mentalitatea iluministă franceză, lăsându-se invadaţi de spiritul care emerge din noile orientări abstractiste, din internaţionalismele revoluţionare, de spiritul naţiunilor organice care îşi arogă dreptul şi datoria de a trăi prin ele însele.

Acesta e, pentru Iorga, adevăratul moment în care “Bizanţul după Bizanţ” moare, iar Romania (Bizanţul) nu mai reprezintă un spaţiu geografic şi nici o unitate politică concretă.

Totuşi, nu putem să negăm că Romania, care este o civilizaţie opusă ontologic acelei Europe care este moştenitoare Imperiului Roman de Apus, continuă să existe prin popoarele care au moştenit tezaurul bizantin.

Romania este un ansamblu supraetnic care reuneşte în egală măsură românii, sârbii, ruşii, bulgarii, ucrainenii, grecii, georgienii etc.

Anume acest ansamblu de popoare reprezintă ceea ce se doreşte a fi “a treia Romă”, iar orice încercare de monopolizare a acestei idei de către o singură naţiune nu este decât o repetare a greşelii pe care au făcut-o grecii din Bizanţ.

Româniile (romaniile) populare din istoria Românilor pot fi identificate, în mod probabil dacă nu cert, prin următoarele denumiri :

Blahnița (râu și câmpie în jud. Mehedinți);
Romanja Planina și Stari Vlah (podișuri în răsăritul Bosniei și apusul Serbiei);
Țările Maramureșului[3], Oașului, Crasnei, Lăpușului, Năsăudului, Bihorului, Moților, Gurghiului, Topliței, Amlașuli, Cibinului, Făgărașului, Motrului și Lotrului, care uneori apar ca Vlachföldek sau Olàhorszag’, adică „Țări ale Românilor”, în diferite documente ungurești medievale;
Vlașca – fost județ al Munteniei, în Perioada interbelică;
Vlăhița, așezare din jud. Harghita;
Vlahina (masiv muntos între Serbia și Bulgaria);
Vlahoclisura, Vlachata și multe alte toponime asemănătoare în Grecia de nord;
Vlăsia (pădure la nord de București);
Vlašic (masive muntoase în Bosnia și Serbia);

Mențiuni istorice

Vlahia Mare (Megali Valacheia) menționată de autorii bizantini în Tesalia;
Vlahia Mică menționată de autorii bizantini în Acarnania;
Vlahia Albă menționată de autorii bizantini în Moesia, de-a lungul Dunării de jos;
Vlahia Neagră sau Morlahia menționată de autorii medievali în Dalmația și sudul Bosniei;
Vlahia de la Srem menționată de autorii medievali pe râul Sava;
Vlahia de la Onut menționată la 1150 la Nistru, nu departe de Hotin, ca vecină a cnezatului Galiției
Vlahia moravă (Valašký) – în munții Beskizi din nord-estul Cehiei.

Mulți autori includ în această listă cnezatele menționate pe teritoriul viitoareler voievodate românești înainte de întemeierea acestora : Maramureșul și formațiunile, poate fictive, ale lui Ahtum, Gelu, Glad și Menumorut din Transilvania; Onut, Strășineț, Baia, Bârlad, Hansca în Moldova ; Ioan, Farcaș, Seneslau sau Litovoi în Țara Românească; jupânul Dimitrie, Balica și Dobrotici în Dobrogea (aceștia din urmă, revendicați și de istoricii bulgari).

Aceste formațiuni, a căror identitate ca  Romanii populare poate fi (și este) discutată, dispar treptat în secolele XI-XIV, fiind, la nord de Dunăre, înlocuite prin voievodatele istorice numite tradițional Țările Române, denumire care se referă la populația majoritară mai degrabă decât la structura de stat (maghiară în Transilvania) :

Vlahia interioară, cum apare Ardealul în diferite hărți ungurești medievale, fiind înăuntrul monarhiei ungare, în timp ce Țara Românească și Moldova erau în afara acesteia;
Ungro-Vlahia adică Vlahia dinspre Ungaria (denumire dată de către greci): Țara Românească dintre Carpații Meridionali și Dunăre;
Valahia Mică: Oltenia – partea Țării Românești din vestul râului Olt;
Valahia Mare: Muntenia – partea Țării Românești din estul râului Olt;
Moldo-Vlahia, Ruso-Vlahia adică Vlahia dinspre Rusia sau Mavro-Vlahia adică „Vlahia neagră”, de la codrii de nepătruns (denumiri dată de către greci). Denumiri date de către turci: Bogdan-ili („Țara lui Bogdan”, de la numele domnitorului sub care și-a obținut independența), Cara-Bogdan („Bogdania neagră” adică nordică, „cara” însemnând și „miazănoapte” la turci) : Moldova dintre Carpații Orientali și Nistru.

Revenirea la origini, redescoperirea Romaniei reprezintă o necesitate a zilelor noastre, o necesitate a tuturor popoarelor care s-au născut în acest spirit, fiind singura cale spre rezolvarea problemelor identitare cu care se confruntă popoarele din fostul lagăr socialist.

Surse:  ro.wikipedia.org/wiki/; http://www.ax.md- prof. Lilia BENU

10/11/2015 Posted by | ISTORIE | , , , , , , , | Lasă un comentariu

Gândul zilei

 

 

 

 

 

Decet imperatorem stantem mori !

(lat.: Un Împărat trebuie sa moară în picioare !)

 

– Titus Flavius Vespasianus, împărat roman –

 

 

 

Stock Photo #1899-23936, Head of Vespasianus (Titus Flavius Vespasianus) (9-79 AD.).Marble, H40 cm. Museo Nazionale Romano, Rome, Italy.

Maxima  apartine  împăratului roman  Vespasian, cunoscut și ca Caesar Vespasianus Augustus, sau Titus Flavius Vespasianus (n. 17 noiembrie 9 – d. 23 iunie 79), care a condus Imperiul din decembrie 69 (anul celor patru impărați), până în iunie 79 .

Fondator al Dinastiei Flaviilor, el a fost încoronat într-o perioadă de instabilitate politică (război civil) și criză economică lăsate de Nero la moartea sa.

Energic, lucid, modest, Vespasian a fost preocupat de restabilirea liniștii și securității statului, grav afectate de războiul civil.

A reorganizat finanțele și armata, a întărit frontiera Dunarii inferioare, creând o flotă în Marea Neagră , a reconstituit Capitoliul și numeroase edificii distruse din Roma, in timpul marelui incendiu care a mistuit orasul in timpul lui Nero  și a început construcția Colosseumului .

Fiul său,Titus,  a cucerit Ierusalimul in august 70  și a încheiat  în anii  72- 73  războiul din Iudeea, care  a fost reorganizată ca provincie de sine stătătoare a Imperiului Roman.

Ajuns la vârsta de 69 de ani, Vespasianus continua sa se ocupe de treburile impărației.

Chiar în ziua mortii,s-a ridicat  cu o ultima sforțare din patul de suferință, pentru „a sta la datorie”.

Decet imperatorem stantem mori, au fost cele din urma cuvinte ale sale .

 Acestea au fost și sunt  deviza tuturor acelora care au înteles  sa  sfideze moartea și sa-și  îndeplineasca misiunea, până-n ultima clipa.

22/01/2014 Posted by | ISTORIE | , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu