CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Românii – continuatorii Romaniei

 Romaniile populare (uneori desemnate ca Românii populare când se referă numai la așezările românilor), erau  comunitățile romanofone medievale, rămase fără acoperire politică după retragerea sau prăbușirea Imperiului Roman, pe teritoriul unde locuiau (în general păduros sau muntos, și situat la marginea imperiului, în contact direct cu Barbaricum).

Romaniile populare sunt o apelație științifică pe care o datoram istoricului Nicolae Iorga.

Așezările respective erau denumite de proprii locuitori „terrae’ sau „țări”, iar de popoarele sau puterile vecine : Wallons, Walha, Gallo, Welschen sau Walachen, Volochi, Vlahi.

În sensul larg, european, o Romanie populară este orice comunitate romanofonă (latinofonă) apărută prin auto-organizarea populațiilor romanice, rămase fără ocrotire statală în fața năvălitorilor veniți din Barbaricum.

În sens restrîns (cazul românesc), în spațiul dunărean-carpatic, este vorba de comunități latinofone (romanice) din Dacia sau de la sud de Dunăre, care începând cu retragerea romanilor din Dacia, și declanșarea migrației triburilor nomade germanice și asiatice, au fost nevoite să reziste distrugerii sau asimilării de către năvălitori, reușind să ajungă în Evul Mediu timpuriu să realizeze primele mici formațiuni statale (vlahii, valahii în slavonă).

Odată cu instalarea și organizarea populațiilor slave în Balcani, s-a consacrat, prin intermediul limbii slavone, privitor la populațiile romaniilor, atât din nordul cât și din sudul Dunării, definiția de vlahi (valahi, blahi), iar comunitățile lor organizate (romanii populare) au fost definite drept vlahii (valahii).

În Europa, au existat (unele dăinuiesc până azi sub formă de toponime) zeci de Romanii populare, de la marea Nordului (insula, azi olandeză, Walcheren) la marea Neagră (țările române), trecând prin Belgia (Valonia în Ardennes), Franța (Welschii din munții Vosges) și munții Alpi (unde numeroasele toponime cu Walchen le atestează și unde mai dăinuiește până azi Limba romanșă).

Romaniile populare europene, au apărut în majoritatea lor în Evul Mediu timpuriu, ca obști rurale creștine, ce căutau să-și ocrotească resursele fie ferindu-se de contacte cu năvălitorii (de exemplu, ascunzându-se în adâncul munților sau pădurilor), fie plătind dări popoarelor migratoare care treceau în zonă (în general, germanice sau slave).

Cu timpul, pe măsură ce statele europene medievale se închegau, „Romaniile populare” au fost fie integrate acestor state (mai ales în Europa de Apus), fie absorbite de năvălitori migratori prădalnici (prin germanizare, în Alpi, cu excepția Romanșilor, sau prin slavizare în Balcani), fie au supraviețuit, contopindu-se și formând principate mai mari (cazul voievodatelor românești)

În sensul restrâns, privitor la istoria românilor, Româniile populare se referă cu precădere la țările și cnezatele locuite de Români, Aromâni, Istro-români și Megleno-Români.

Paradoxal, imperiul care a contribuit cel mai mult la definirea identităţii noastre culturale lipseşte practic din conştiinţa noastră şi din cultura generală.

Uităm de faptul că suntem unii din puţinii continuatori ai civilizaţiei bizantine şi modul în care am gândit şi aranjat ulterior istoria, depinde în mare parte de moştenirea pe care am primit-o de la cea de „a doua Romă”, rupându-ne de tot ce a însemnat păgânismul şi decadenţa primei Rome.

Chiar dacă aceasta ne-a lăsat latina vulgară, devenită mai târziu limba română, românii au reuşit să participe la construcţia unei alte lumi, unei alte civilizaţii, diferită de latinitatea apuseană.
Desigur, mai târziu, latiniştii vor încerca „să readucă” românismul în sânul latinităţii occidentale, inventând diverse mituri istorice, lucru care se va dovedi zadarnic, în cele din urmă.
Românii s-au născut ca o expresie a Imperiului Roman de Răsărit, nu a imperiului Roman de Apus, lucru care a fost consimţit şi prin fidelitatea poporului faţă de ortodoxie.

Popoarele Bizanţului purtau numele de „romani”, chiar dacă  aparţineau diferitor popoare, prin urmare, în procesul de romanizare şi creştinare de la nord de Dunăre, strămoşii noştri au adoptat o nouă identitate şi s-au identificat deplin cu Imperiul Bizantin.

În acest fel, noi, „romanii” de la nord de Dunăre, fiind asupriţi de popoarele barbare, ne-am asumat deplin ideea romanităţii răsăritene şi spiritualităţii ortodoxe, diferenţiindu-ne prin aceasta de păgânismul popoarelor barbare.

Interesantă este soarta numelui de „Bizanţ”, care a apărut abia în evul mediu, în secolul al XVI-lea.

Imperiul Roman de Răsărit, Imperiul Bizantin sau Bizanțul sunt termeni folosiți, în mod convențional, pentru a numi Imperiul Roman din Evul Mediu care avea  capitala la Constantinopol. Denumirea oficială era Ρωμανία, Romanía sau Βασιλεία Pωμαίων (Basileía Romaíon) –  Imperiul Roman.

Asadar, bizantinii inşişi işi numeau ţara „Romania” sau Terra Romanorum („Ţară romanilor”),  astfel încat am putea presupune că strămoşii noştri au văzut în Bizanţ „patria noastră”, de aceea şi ţineau la numele de “roman” .
Momentul istoric care poate fi considerat începutul genezei poporului român este anul 324, când armata împăratului bizantin, Constantin, înfrânge vizigoţii aşezaţi în provincia Dacia (abandonată de Aurelian, împăratul Imperiului Roman de Apus în perioada anilor 271-275).

Locuitorii Daciei revin sub protecţia Bizanţului, continuând, în acelaşi timp, să se afle sub ocupaţia vizigoţilor. Identitatea de „roman” se extinde asupra locuitorilor Daciei, identificându-se cu statutul de cetăţean al imperiului bizantin, iar termenul de „roman” devine în acelaşi timp etnonim şi politonim.
Odată ce creştinismul devine o religie tolerată în Imperiul Bizantin, acesta va deveni un element care va separa romanii din Dacia de restul popoarelor barbare, devenind şi un element constitutiv al unei noi identităţi.

Potrivit istoricului eclesiastic Socrata, una din condiţiile tratatului dintre Constantin şi vizigoţi a fost libera răspândire a creştinismului pe întreg teritoriul Daciei.

Odată ce noua credinţă putea garanta o protecţie din partea Bizanţului, aceasta contribuie direct la romanizarea şi convertirea paşnică a întregii populaţii autohtone la creştinism. Anume în această perioada apare şi terminologia creştină de bază de origine latină (biserică, botez, cruce, păcat etc.), ceea ce înseamnă că procesele de creştinare şi romanizare au fost paralele, contribuind în egală măsură la formarea poporului român.
Relaţiile dintre Dacia şi Constantinopol, capitala noului imperiu, sunt întărite prin construcţia în 328 a unui pod peste Dunăre, la Sucidava şi a cetăţii Constantiniana Daphne.

Astfel de lucrări nu aveau alt scop decât protejarea creştinilor care locuiau în Dacia şi menţinerea unei legături permanente dintre Dacia şi Bizanţ.
Vremurile continuau să fie tulburi. Valurile de popoare migratoare continuau să se perinde pe teritoriul românesc, iar unicul element care continua să lege populaţia românească din Dacia de Imperiul Bizantin, era Biserica Ortodoxă.

În condiţiile lipsei oricărei organizări politice, Biserica devine unica formă de organizare a poporului român, iar relaţia cu Bizanţul, un element salvator pentru identitatea românească.

Theophylact Simocata, autor bizantin, evidenţiază faptul că populaţia autohtonă de la nordul Dunării era creştină şi se înrola în armata bizantină în lupta împotriva avarilor şi slavilor.

În jurul anului 600, triburile slave, aliate cu triburile avare, cuceresc şi distrug cetatea Sucidava. Acest moment istoric desemnează slăbirea relaţiilor cu Bizanţul şi începutul influenţei slave asupra românilor, care va dura până la apariţia primelor tipărituri în limba română.

Chiar dacă până în acea perioadă procesul de etnogeneză a poporului român avuse deja loc, influenţa slavă a fost una din cele mai importante influenţele străine în formarea identităţii româneşti, aşa cum şi influenţa traco-geto-dacică şi românească au avut o contribuţie enormă la formarea unui spaţiu cultural balcanic şi est-european comun.
În 1185-1186, din cauza birurilor mari impuse de împăratul Isaac II Anghelos, românii şi bulgarii de la sud de Dunăre se răscoală împotriva Imperiului Bizantin, în frunte cu Petru şi Asan, doi fraţi de origine română, punând bazele unui stat româno-bulgar cu capitala la Târgovişte.

Noua construcţie se prezintă drept o primă încercare de a construi o „o altă Romă”, fapt confirmat şi de simbolurile oficiale ale Imperiului româno-bulgar (acvila bicefală) şi tentativele lui Ioniţă Caloian, care i-a succedat pe Petru şi Asan la tronul noului imperiu, de obţinere a  recunoaşterii titlului de împărat, egal cu cel al Bizanţului, din partea Papei de la Roma.
În 1204, are loc o ruptură radicală dintre romanitatea răsăriteană şi apuseană când cruciaţii, binecuvântaţi de papa Inocenţiu al III-lea, care se porniseră să „elibereze Ierusalimul de sub ocupaţia musulmană”, au cucerit şi au jefuit Constantinopolul crestin.

Imperiul Bizantin a fost desfiinţat şi împărţit în mai multe state. În 1261 acesta a fost restaurat, fără a reuşi să-şi restabilească vitalitatea de altă dată.

Urmările acestor fărădelegi vor lăsa o rană adâncă în inima tuturor „romanilor”, adică ortodocşilor, creând o prăpastie enormă între cele două civilizaţii.
După formarea statului românesc Muntenia, Constantinopolul recunoaşte în 1359 existenţa Mitropoliei Ungrovlahiei.

Primul mitropolit al Munteniei devine Iachint.  Este destul de semnificativ faptul că acesta era de neam grec, pentru că începând cu anul 1355, printr-un act patriarhal se prevedea ca în viitor să nu se mai numească ierarhi locali, această cinste fiind rezervată exclusiv „clerului ridicat şi binecuvântat de Dumnezeu din slăvita cetate a Constantinopolului”.

Este vorba de un proces care a anunţat începutul ruinării „Romaniei”, când grecii au început să considere Bizanţul drept un imperiu „exclusiv grecesc”.
Ruptura în sânul imperiului bizantin se observă în cazul altui stat românesc, Moldova, când Constantinopolul a insistat asupra numirii în această ţară a unui mitropolit de origine grecească.

În 1394 Patriarhia Constantinopolului îl trimite în Moldova pe Ieremia, un grec care urma să devină mitropolit, însă  moldovenii îl izgonesc pe acesta cu scandal.

Înfuriat, Patriarhul aruncă anatema asupra întregii ţări: asupra domnitorului, ierarhilor, boierilor, preoţilor şi credincioşilor. Întreaga ţara a Moldovei este anatemizată.

Conflictul se aplanează abia în 1401, în timpul domniei lui Alexandru cel Bun, când Patriarhia este nevoită, în cele din urmă, să cedeze în faţa moldovenilor şi să ridice anatema, recunoscându-l pe Iosif, român de etnie, ca Mitropolit al Moldovei.

Dupa un asediu inceput la 2 aprilie 1453, cetatea Constantinopolului este cucerită de oastea otomană condusa de sultanul Mehmed al II-lea, la data de 29 mai, iar problema continuităţii „Romaniei” devine un motiv de concurenţă tacită între monarhii ortodocşi.

În septembrie 1472, Ştefan cel Mare se căsătoreşte cu Maria Asanina Paleologhina de Mangop, rudă cu ultimul Împărat al Bizanţului, Constantin al XI-lea.

După căderea regatului Theodoro (Mangop), din peninsula Crimeea, domnitorul Moldovei devenea unul dintre moştenitorii tronului bizantin.

La Moscova, o altă Paleologhină, Sofia, nepoata ultimului Împărat al Bizanţului, Constantin al XI-lea, se căsătoreşte cu ţarul Ivan al III-lea. Cel din urmă eveniment are ca urmare consolidarea ideii de “a treia Romă” la Moscova.

Pe lângă cultura bizantină şi credinţa ortodoxă, Moldova şi Rusia moştenesc ideologia bizantină, principiul simfoniei în relaţia dintre Biserică şi Stat, exprimat în simbolistica oficială prin vulturul bicefal, întruchiparea echilibrului dintre “auctoritas” (autoritatea) a Bisericii şi “potestas” (puterea) a Statului.

Cele două puteri nu se contopesc, dar nici nu se separă, aflându-se într-o continuă unitate organică.

Împăratul (în cazul bizantinilor), domnitorul (în cazul românilor) nu erau limitaţi la o funcţie politică, ci îşi asumau şi funcţia religioasă.

Domnitorul român era cel responsabil pentru mântuirea poporului pe care îl ocrotea, odată ce era “uns de Dumnezeu”.

Episcopii erau însărcinaţi cu treburile interne ale bisericii, iar monarhul (episcopus externis) cu problemele externe ale Bisericii.

În 1589, Patriarhia de la Constantinopol recunoaşte autocefalia Bisericii Ortodoxe Ruse, declarată în 1448 de către Sinodul local de la Moscova, drept răspuns la Conciliul de la Florenţa.

În 1864 şi Biserica Ortodoxă Română se declară autocefală, fapt care a fost  recunoscut de Constantinopol abia peste 20 de ani, în 1885.
Imperiul Bizantin, a reprezentat în primul rând un imperiu ortodox, în interiorul căruia popoarele convieţuiau în conformitate cu principiului simfoniei.

Din momentul în care grecii au încercat să transforme “imperiul ortodox” într-un “imperiu grecesc”, celelalte popoare din componenţa “Romaniei” s-au grăbit să-şi construiască propriile formaţiuni statale, cum am observat şi în cazul Imperiului româno-bulgar. Istoricul român Nicolae Iorga, autorul formulei “Bizanţ după Bizanţ”, crede însă că adevăratul sfârşit al Bizanţului s-a petrecut la începutul secolului XIX, când românii, ruşii, slavii din Balcani s-au îndepărtat de “aventura bizantină”, lăsându-se seduşi de mentalitatea iluministă franceză, lăsându-se invadaţi de spiritul care emerge din noile orientări abstractiste, din internaţionalismele revoluţionare, de spiritul naţiunilor organice care îşi arogă dreptul şi datoria de a trăi prin ele însele.

Acesta e, pentru Iorga, adevăratul moment în care “Bizanţul după Bizanţ” moare, iar Romania (Bizanţul) nu mai reprezintă un spaţiu geografic şi nici o unitate politică concretă.

Totuşi, nu putem să negăm că Romania, care este o civilizaţie opusă ontologic acelei Europe care este moştenitoare Imperiului Roman de Apus, continuă să existe prin popoarele care au moştenit tezaurul bizantin.

Romania este un ansamblu supraetnic care reuneşte în egală măsură românii, sârbii, ruşii, bulgarii, ucrainenii, grecii, georgienii etc.

Anume acest ansamblu de popoare reprezintă ceea ce se doreşte a fi “a treia Romă”, iar orice încercare de monopolizare a acestei idei de către o singură naţiune nu este decât o repetare a greşelii pe care au făcut-o grecii din Bizanţ.

Româniile (romaniile) populare din istoria Românilor pot fi identificate, în mod probabil dacă nu cert, prin următoarele denumiri :

Blahnița (râu și câmpie în jud. Mehedinți);
Romanja Planina și Stari Vlah (podișuri în răsăritul Bosniei și apusul Serbiei);
Țările Maramureșului[3], Oașului, Crasnei, Lăpușului, Năsăudului, Bihorului, Moților, Gurghiului, Topliței, Amlașuli, Cibinului, Făgărașului, Motrului și Lotrului, care uneori apar ca Vlachföldek sau Olàhorszag’, adică „Țări ale Românilor”, în diferite documente ungurești medievale;
Vlașca – fost județ al Munteniei, în Perioada interbelică;
Vlăhița, așezare din jud. Harghita;
Vlahina (masiv muntos între Serbia și Bulgaria);
Vlahoclisura, Vlachata și multe alte toponime asemănătoare în Grecia de nord;
Vlăsia (pădure la nord de București);
Vlašic (masive muntoase în Bosnia și Serbia);

Mențiuni istorice

Vlahia Mare (Megali Valacheia) menționată de autorii bizantini în Tesalia;
Vlahia Mică menționată de autorii bizantini în Acarnania;
Vlahia Albă menționată de autorii bizantini în Moesia, de-a lungul Dunării de jos;
Vlahia Neagră sau Morlahia menționată de autorii medievali în Dalmația și sudul Bosniei;
Vlahia de la Srem menționată de autorii medievali pe râul Sava;
Vlahia de la Onut menționată la 1150 la Nistru, nu departe de Hotin, ca vecină a cnezatului Galiției
Vlahia moravă (Valašký) – în munții Beskizi din nord-estul Cehiei.

Mulți autori includ în această listă cnezatele menționate pe teritoriul viitoareler voievodate românești înainte de întemeierea acestora : Maramureșul și formațiunile, poate fictive, ale lui Ahtum, Gelu, Glad și Menumorut din Transilvania; Onut, Strășineț, Baia, Bârlad, Hansca în Moldova ; Ioan, Farcaș, Seneslau sau Litovoi în Țara Românească; jupânul Dimitrie, Balica și Dobrotici în Dobrogea (aceștia din urmă, revendicați și de istoricii bulgari).

Aceste formațiuni, a căror identitate ca  Romanii populare poate fi (și este) discutată, dispar treptat în secolele XI-XIV, fiind, la nord de Dunăre, înlocuite prin voievodatele istorice numite tradițional Țările Române, denumire care se referă la populația majoritară mai degrabă decât la structura de stat (maghiară în Transilvania) :

Vlahia interioară, cum apare Ardealul în diferite hărți ungurești medievale, fiind înăuntrul monarhiei ungare, în timp ce Țara Românească și Moldova erau în afara acesteia;
Ungro-Vlahia adică Vlahia dinspre Ungaria (denumire dată de către greci): Țara Românească dintre Carpații Meridionali și Dunăre;
Valahia Mică: Oltenia – partea Țării Românești din vestul râului Olt;
Valahia Mare: Muntenia – partea Țării Românești din estul râului Olt;
Moldo-Vlahia, Ruso-Vlahia adică Vlahia dinspre Rusia sau Mavro-Vlahia adică „Vlahia neagră”, de la codrii de nepătruns (denumiri dată de către greci). Denumiri date de către turci: Bogdan-ili („Țara lui Bogdan”, de la numele domnitorului sub care și-a obținut independența), Cara-Bogdan („Bogdania neagră” adică nordică, „cara” însemnând și „miazănoapte” la turci) : Moldova dintre Carpații Orientali și Nistru.

Revenirea la origini, redescoperirea Romaniei reprezintă o necesitate a zilelor noastre, o necesitate a tuturor popoarelor care s-au născut în acest spirit, fiind singura cale spre rezolvarea problemelor identitare cu care se confruntă popoarele din fostul lagăr socialist.

Surse:  ro.wikipedia.org/wiki/; http://www.ax.md- prof. Lilia BENU

10/11/2015 Posted by | ISTORIE | , , , , , , , | Lasă un comentariu

Gândul zilei

 

 

 

 

 

Decet imperatorem stantem mori !

(lat.: Un Împărat trebuie sa moară în picioare !)

 

– Titus Flavius Vespasianus, împărat roman –

 

 

 

Stock Photo #1899-23936, Head of Vespasianus (Titus Flavius Vespasianus) (9-79 AD.).Marble, H40 cm. Museo Nazionale Romano, Rome, Italy.

Maxima  apartine  împăratului roman  Vespasian, cunoscut și ca Caesar Vespasianus Augustus, sau Titus Flavius Vespasianus (n. 17 noiembrie 9 – d. 23 iunie 79), care a condus Imperiul din decembrie 69 (anul celor patru impărați), până în iunie 79 .

Fondator al Dinastiei Flaviilor, el a fost încoronat într-o perioadă de instabilitate politică (război civil) și criză economică lăsate de Nero la moartea sa.

Energic, lucid, modest, Vespasian a fost preocupat de restabilirea liniștii și securității statului, grav afectate de războiul civil.

A reorganizat finanțele și armata, a întărit frontiera Dunarii inferioare, creând o flotă în Marea Neagră , a reconstituit Capitoliul și numeroase edificii distruse din Roma, in timpul marelui incendiu care a mistuit orasul in timpul lui Nero  și a început construcția Colosseumului .

Fiul său,Titus,  a cucerit Ierusalimul in august 70  și a încheiat  în anii  72- 73  războiul din Iudeea, care  a fost reorganizată ca provincie de sine stătătoare a Imperiului Roman.

Ajuns la vârsta de 69 de ani, Vespasianus continua sa se ocupe de treburile impărației.

Chiar în ziua mortii,s-a ridicat  cu o ultima sforțare din patul de suferință, pentru „a sta la datorie”.

Decet imperatorem stantem mori, au fost cele din urma cuvinte ale sale .

 Acestea au fost și sunt  deviza tuturor acelora care au înteles  sa  sfideze moartea și sa-și  îndeplineasca misiunea, până-n ultima clipa.

22/01/2014 Posted by | ISTORIE | , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

CAND S-A SFARSIT ANTICHITATEA SI CAND A INCEPUT EVUL MEDIU ?

 

 

Cand a inceput Evul Mediu ?

 

 

 

Unii istorici au  trasat linia de demarcaţie între Antichitate şi Evul Mediu în anul 410, dată la care Roma a fost cucerită de vizigoţii lui Alaric I.

Alaric I

Alţii au reţinut data de 476, cînd generalul foederat german Odoacru l-a detronat pe ultimul împărat roman din Occident, Romulus Augustus.

 

 

 

 

 

 

 

Flavius Romulus Augustus (n.cca. 463 – d.după 476),  a fost ultimul împarat al Imperiului Roman de Apus.

La 31 octombrie 475, patricianul Orestes  îl proclamă împărat pe fiul său, Romulus Augustus, autoritatea acestuia limitându-se la sudul Galiei si la Italia propriu- zisa.

 Era poreclit  „Augustulus”, deși el a condus în mod oficial sub numele de  Romulus Augustus. In latina sufixul -ulus este un diminutiv si prin urmare Augustulus  înseamna, „Micul Augustus”.

La 28 august 476, Romulus Augustulus este îndepărtat de la tron de către  Odoacru, căpetenia  herulilor de neam germanic,din uniunea de triburi a  a gotilor.

 Severin de Noricum, consilier al lui Odoacru, a mediat detronarea fără violență  a tânărului împărat roman al Imperiului de Apus, pentru care a reușit să obțină chiar și o pensie, iar insignele imperiale au fost trimise de la Roma la  Constantinopol, capitala Imperiului Roman de Rasarit, fapt care mai târziu va genera dispute în privința moștenirii romane.

Imperiul Roman de Apus după ce pierde majoritatea provinciilor, este desființat atunci când Odoacru, care se autoproclama magister  militum (guvernator suprem), înființează un stat independent în Italia (476).

Odată cu instaurarea dominației germanice în Italia, are loc potrivit unor istorici, sfârșitul Imperiului Roman de Apus, sfarșitul  istoric al Antichitatii  și începutul Epocii Medievale .

 

Opoziţia la alegerea datei de 476, e intalnită mai ales la istoricii care constată că o asemenea alegere ar plasa invazia lui Attila în Galia şi în Italia (anii 451-452) în Antichitate, pe când ei ar dori să o integreze în perioada a medievală.

In anul 395 a murit împăratul Teodosie I cel Mare, cel  care şi-a impartit imperiul în două entităţi formal independente (Imperiul Roman de Apus şi Imperiul Roman de Rasarit),  intre cei doi fii ai săi: Arcadius (in Orient) și Honorius (in Occident).

Istoricul francez, Maurice Bocevier-Ajam, consideră anul 395 drept unul foarte important, de cotitură în destinul omenirii, anul când de fapt ar fi început, teoretic, Evul Mediu.

Dupa anul 395, Imperiul Roman a fost condus de două administratii  distincte, una cu sediul în Ravenna în Occident, iar celălalt în Constantinopol, în est.

Cam tot atunci când se sfarsea Antichitatea, lasand locul  Evului  Mediu, s-a născut şi Attila, regele hunilor; ( n.406 – d.453).

În timpul vieții lui Attila, în ciuda mai multe lupte pentru putere, împărații romani atât de Est și de Vest au fost, în general, din aceeași familie, a theodosienilor.

Hunii au dominat un teritoriu vast cu popoare variate etnic.

 Ei  veneau de  foarte departe  (din  Asia Centrală), aparţineau altei rase decat popoarele europene pe care le dominau şi duceau o  viaţă nomadă, situându-se astfel la antipozii civilizaţiei gre­co-romane.

Istoricul Ammianus Marcellinus (secolul al IV-lea) le face portretul  într-un  pasaj  devenit  celebru  al  „Istoriei  romane”. După  ce-i  descrie  ca  fiind  “un  neam  de  sălbatici”“de  o cruzime dincolo de  orice  închipuire”,  se  opreşte  la  câteva amănunte  sugestive:

“Îndată după naştere, hunii crestează adânc obrajii  băieţi­lor,  ca  să nu  le  crească nici un pic  de  barbă.  Aceştia  cresc aşadar şi îmbătrânesc spâni,  având chipul  slut şi zbârcit ca al  eunucilor. 

Trupul  îl  au însă îndesat,  cu braţe  şi picioare vânjoase şi  capul mare: au umerii peste măsură de laţi,  ceea ce le dă o înfăţişare oarecum nefirească, aproape de fiare cu două picioare  şi nu  de  fiinţe  omeneşti  ori  asemenea  acelor chipuri  ciudate  pe  care toanele  artei  le  aşază pe  stâlpii po­durilor. Obiceiuri  aproape animalice însoţesc  înfăţişarea res­pingătoare . 

Hunii  nu  fierb,  nici  nu  gătesc  în  alt  fel  ceea ce  mănâncă, mulţumindu-se cu  rădăcini sălbatice  ori cu  carnea primului animal întâlnit în cale, pe care o  frăgezesc o vreme ţinând-o pe  cal,  între picioare. Nu au nici  un  acoperiş drept adăpost. […] Parcă sunt ţintuiţi  pe cai,  aceştia fiind urâţi, dar puternici  şi  potriviţi. 

Hunii  îşi  folosesc  caii  la  toate  trebu­rile,  încălecând  uneori  ca femeile.  Sunt  călare  zi  şi noapte, chiar  când vând  ori  cumpără.  Nu  descalecă nici  ca să bea, nici ca să  mănânce, nici ca să se culce, ci dorm  pe grumazul cailor  şi  chiar visează  în voie. Tot călare  vorbesc  despre  tre­burile  comunităţii. Nu ştiu ce înseamnă  autoritatea vreunui rege …  “

Cu două sute  de  ani  mai târziu, Iordanes,  în  a  sa  „Istorie a goţilor”,  găseşte  argumente  suplimentare  pentru  a  face  ta­bloul şi mai ciudat,  şi mai înspăimântător.

Hunii ar fi,  spune  el,  născuţi dintr-o împreunare împotriva firii între nişte vrăji­toare  alungate  de goţi din ţinuturi le  Sciţiei  şi anume“duhuri necurate” care,  “văzându-le că rătăcesc prin pustie,  s-au  îm­preunat cu  ele  şi au  dat astfel  naştere  acestui neam  crud”.

În ceea ce  priveşte înfăţişarea, aveau  un chip “cumplit  de negru”: “nu era o faţă de om,  ci, dacă  putem spune astfel, o masă in­formă, cu nişte puncte luminoase în  loc  de ochi”.

Până la Attila, în timpul domniei unchiului său Rua, regatul hun devenise o mare putere,

 

Atilla a fost unul dintre cei mai de temut inamici ai imperiilor romane de Răsărit și de Apus, iar loviturile sale devastatoare au avut urmari grave asupra intregii lumi romane.

A traversat Dunărea de două ori și a jefuit în Balcani, dar nu a putut să ocupe Constantinopolul.

De asemenea, el a încercat să cucerească Galia Romană (Franța modernă), traversând Rinul în 451 inaintand spre Aurelianum (Orleansul de azi) înainte de a fi învins în Batalia de la Campiile Catalunice.

Ulterior, el a invadat Italia, devastând provinciile nordice ale Imperiului Roman de Apus.

Surse: secreteleistoriei.blogspot.ro ;  Wikipedia.ro ; Lucian Boia, Între înger şi fiară. Mitul omului diferit din antichitate până în zilele noastre, trad.: Prelipceanu Brânduşa, Bucureşti, Humanitas, 2011, pp. 47-48

04/11/2013 Posted by | ISTORIE | , , , , , | Lasă un comentariu

Urmărește

Fiecare nou articol să fie livrat pe email.

Alături de 564 de alți urmăritori