CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

IMPERIUL ROMAN ŞI CEL BIZANTIN S-AU NUMIT ROMANIA

 

romania Imperiul Roman Bizantin

 

 

 

Motto: „The people of the „Byzantine Empire” had no
idea that they were Byzantine. They regarded
themselves as the authentic continuators of the
Roman world: the Romans living in Romania.”
Clifton R. Fox

 

Pentru cei care nu cunosc bizantinologie, ideea că „Imperiul Bizantin”este o denumire născocită în secolul al XVI-lea este nouă, dar pentru cei care au cercetat izvoarele… aceasta este  de fapt o informaţie comună scrie  https://mihaiandreialdea.org/ romania-romania-imperiul-roman 

Cel care ar putea merge prin timp, oricând între anii 325 şi 1453, la Constantinopole, ar constata direct faptul că locuitorii acestui oraş nu auziseră de vreun stat numit „Imperiul Bizantin”.

Este interesat de observat că din secolul al VII-lea „Imperiul Roman de Răsărit” sau „Imperiul Bizantin” devine de limbă greacă.

Doar că nu ni se oferă de niciun specialist, niciodată, echivalentul grecesc al denumirii „Imperiu Bizantin”. De ce? Pentru că echivalentul grecesc este Βασιλεία Pωμαίων (Basileía Romaíon), Imperiul Roman… sau  Ῥωμανία!

Adică „Romania”! Denumire oficială, folosit în zeci de mii de documente „bizantine”. Doar că autorii lor le-ar fi numit romaice.

Avem aici de-a face cu pagini ale istoriei foarte puţin cunoscute în România.

Enciclopedia Britanică este un instrument al culturii britanice, având linii de propagandă proprii, unele rămase din vechile tradiții  catolice şi protestante.

Cu toate acestea, deşi refuză să amintească termenii Romania şi Ῥωμανία pentru ceea ce numeşte „Imperiul Bizantin”, aceasta consemnează şi că:

„Însuşi numele de Bizantin ilustrează prejudecăţile care au făcut adesea obiectul istoriei imperiului. Pentru că locuitorii cu greu ar fi putut considera termenul potrivit pentru ei sau statul lor. Ei erau, în propria viziune, nimic altceva decât Imperiul Roman, fondat cu puţin înaintea de începutul Erei Creştine prin harul lui Dumnezeu, ca să unească oamenii în pregătirea venirii Fiului Său.

Mândri de moştenirea Creştină şi Romană, convinşi că împărăţia lor pământească aminteşte îndeaproape modelul ceresc veşnic, se numeau pe ei înşişi Romaioi, sau Romani.” (aici)

Fidelă unei tradiţii apusene de negare a continuităţii Imperiului Roman după căderea Romei în 476 d.Chr., Enciclopedia Britanică „uită” să ne spună numele oficial al ţării.

Dar o serie de autori, precum Fergus Millar sau Charles Freeman, dar şi mulţi alţii, sunt mai corecţi. În faţa izvoarelor istorice, clare în această privinţă, ei amintesc faptul că numele „Imperiului Bizantin” a fost, de fapt, Romania. In zona Bizantinologiei această realitate este arhicunoscută.

Discuţiile se poartă, cel mult, asupra aprecierii privitoare la îndreptăţirea sau nu a locuitorilor şi conducerii Romaniei de a păstra acest nume venit din vechime.

Dar faptul că denumirea „Imperiului Bizantin” era Romania nu este contestată de specialişti. Pentru că documentele „bizantine” sunt absolut categorice în această privinţă.

Michel Kaplan notează:

Imperiul Bizantin se înscrie pe urmele Romei fără nicio întreurpere a continuităţii: el este Roma care continuă în Răsărit, suveranul intitulându-se până în 1453 împărat al romanilor.

 Revendicarea romanităţii, însoţită de vocaţia sa universală, rămâne prezentă chiar şi când realizarea acesteia a devenit total irealistă. Pe scurt, Imperiul Bizantin este înainte de toate roman.” (Michael Kaplan, Bizanţ, Ed. Nemira, Bucureşti, 2010, p. 15)

Louis Brehier spune:

Imperiul Bizantin este dezvoltarea organică a Imperiului Roman” (Louis Brehier, Le developpement des etudes d’histoire byzantine, în Revue d’Auvernge, 1901, 1, p.33)

Alţi istorici, precum Charles Diehl, fideli propagandei Papalităţii, deşi recunosc în treacăt faptul că „Imperiul Bizantin” se numea „roman”, îi neagă din răsputeri continuitatea, romanitatea şi legătura cu Romania veche.
Este o linie, după cum am subliniat, propagandistică.
În 1557, un autor catolic german, adept al ideologiei imperiale germano-papale, lansează termenul „bizantin”, până atunci necunoscut, sub forma unui titlu, „Corpus Historiæ Byzantinæ„.
Termenul a fost inspirat de numele tracic al satului pescăresc pe care îl cuceresc întâi Grecii, spre a-l folosi ca port pentru navele lor, apoi Romanii.

Doar că din anul 325, când episcopii de la Sinodul I Ecumenic de la Niceea sunt aduşi de Constantin cel Mare să sfinţească zidurile oraşului aflat în construcţie, Constantinopole a fost, totdeauna, singurul său nume.

Iar ţara s-a numit, după cum am amintit, Ῥωμανία (Romania) sau Βασιλεία τῶν Ῥωμαίων (Împărăţia Romanilor).

Reputatul specialist Stelian Brezeanu spune:

„A afirma că Roma lui Constantin continuă Roma lui August, că între ele nu există o ruptură brutală este un fapt de netăgăduit. […] Noua Romă, cum se autointitula Bizanţul încă de la început, este continuatoarea, nu moştenitoarea, Romei cezarilor.

Întreaga tradiţie şi ideologie politică a basileilor afirmă cu tărie acest lucru. […] Statul este, până în ultimele sale zile, „împărăţia romanilor” (basileia tôn Rhōmaiōn), suveranii se intitulează „basilei ai romanilor”, în vreme ce cetăţenii imperiului se autodefinesc „romani” (Rhōmaioi).

Chiar şi străinii, inclusiv occidentalii, îi numesc Romani pe împăraţii lor, imperatores Romanorum [împăraţii Romanilor n.n.], iar statul lor imperium Romanorum sau Romania.” (Stelian Brezeanu, O istorie a Bizanţului, Ed. Meronia, Bucureşti, 2005, p. 7)

Profesorul Emanoil Băbuş consemnează:

„… locuitorii Imperiului Bizantin se numeau pe ei însuşi romei, iar ţara lor era Romania sau pământul roman.” (Pr. prof. Dr. Emanoil Băbuş, Bizanţul. Istorie şi spiritualitate, Ed. Sophia, Bucureşti, 2010, p. 7)

Profesorul Clifton R. Fox notează(textul integral aici) :

„Oamenii care au trăit în „Imperiul Bizantin” nu au cunoscut şi nu au folosit vreodată cuvântul „Bizantin”. Se ştiau ca Romani, nimic mai mult şi absolut nimic mai puţin. Prin mutarea capitalei împărăteşti de la Roma pe Tibru în Roma Nouă pe Bosfor, numită Constantinopole, Împăratul Constantin I a transferat de fapt identiatea Romei unui loc nou. Mult înainte de Constantin I ideea de „Roma” devenise ceva separat de Oraşul Etern de pe Tibru. Pentru că un Roman însemna cetăţean roman, oriunde ar fi trăit el.

Înaintea epocii imperiale, în 89 î.Chr., o lege romană a dat cetăţenia romană oamenilor din toată Italia. Mai apoi, cetăţenia a cuprins un număr tot mai mare de oameni din felurite părţi ale Imperiului. În 212, Împăratul Caracala declară cetăţeni romani pe toţi oamenii liberi din Imperiu, îndreptăţiţi a se numi Romani, nu doar supuşi ai Romanilor.

În doar câteva decenii, oamenii au început să se refere la întregul Imperiu mai rar [în latină] ca la „Imperium Romanorum” [Domeniul Romanilor] şi mult mai des ca la „Romania” [Ţara Romană]”

Observăm astfel că termenul de Romania pentru Imperiul Roman, înlocuind formele vechi Terra Romanorum şi Senatus Populusque Romanum, sau pe aceea mai nouă de Imperium Romanorum, se răspândeşte din secolul al III-lea d.Chr.
Clifton R. Fox are, de altfel, în întreg material pe temă, la adresa indicată mai sus, pe care cunoscătorii de limbă engleză îl pot savura direct.

Închei această scurtă prezentare de referinţe cu un text al unei surse populare pentru iubitorii internetului (sursa este wikipedia în limba engleză, aici):

„Imperiul Bizantin, de asemenea numit şi Imperiul Roman de Răsărit, a fost continuarea Imperiului Roman în Est în timpul Antichităţii târzii şi a Evului Mediu, când capitala era la Constantinopole […]. El a supravieţuit fărâmiţării şi prăbuşirii Imperiului Roman de Apus în secolul V d.Chr. şi a continuat să existe pentru încă o mie de ani până a căzut sub Turcii Otomani în 1453.

În marea parte a existenţei sale, imperiul a fost cea mai puternică forţă economică, culturală şi militară în Europa. Amândouă [formele] „Imperiu Bizantin” şi „Imperiu Roman Răsăritean” sunt termeni istoriografici creaţi după căderea acestei ţări; cetăţenii continuaseră să se refere la imperiul lor ca la Imperiul Roman (Greacă: Βασιλεία τῶν Ῥωμαίων, transliterare Basileia tôn Rhōmaiōn; Latină: Imperium Romanorum) or Romania (Ῥωμανία) şi la ei înşişi ca „Romani”.”

 

 

IMPERIUL BIZANTIN-UNIUNEA EUROPEANĂ | Curentul International

 

 

Merită amintite, la sfârşit, următoarele:

 

  • Ducele Menumorut declara el însuşi că ţine de „Împăratul meu de la Constantinopole”. Această afirmaţie a interesat prea puţin istoriografia românească, deşi are foarte mare greutate. Într-adevăr, titlul de dux sau duce, tradus în bulgara veche (slavonă) ca voievod, înseamnă în Antichitatea romană târzie şi în Evul Mediu al Romaniei răsăritene comandant militar suprem al unei regiuni. În Apus, în lumea germano-neolatină, devine un titlu nobiliar cu un înţeles mai complex. Ducii dintre Tisa şi Carpaţi atestaţi de sursele germane şi ungureşti în secolele IX-XI nu ţin de Apus, fiind, în fapt, în duşmănie cu acesta. Şi ţin, după cum o recunosc ei înşişi, de Constantinopole. Este o prezenţă a Romanieila nordul Dunării, în vechea Dacie, în secolele amintite (IX-XI), pe care o socotim esenţială pentru istoria noastră, a Românilor.

  • Termenul de Romania este folosit şi de Arabi sau Turci. De fapt vestul Asiei Mici, dar şi teritoriile europene dinspre Marea Neagră şi Marmara poartă numele de Rumelia sau chiar Romania(inclusiv pe hărţi antice) chiar în timpul Imperiului Otoman. 

  • În 1453 căderea Constantinopolului nu aduce prăbuşirea întregiiRomanii, pe atunci o confederaţie de principate (conduse de familii înrudite între ele, având ca centru familia împărătească din Constantinopole). Imperiul de Trapezunt mai rezistă o vreme, căzând apoi în faţa Turcilor. Cade, sub atacuri turco-tătare, şi Principatul de Doros (Theodoros-Mangop). 

  • Dar Muntenia şi Moldova, cu toate uluitoarele furtuni şi uragane ale istoriei, rămân. Şi se unesc în 1859 sub numele de Principatele Române Unite sau România. În 1918 alte teritorii – părţile de est şi nord ale Moldovei, Transnistria, Basarabia şi Bucovina – , Transilvania, Crişana, Maramureşul, Banatul şi Timocul proclamă unirea cu România. Din pricini pe care nu le arătăm aici, doar părţi din Maramureş, Banat şi Crişana intră în România, iar Transnistria şi Timocul rămân în afară. În 1944 alte părţi din România sunt pierdute, dar ţara supravieţuieşte. Până astăzi.

Sunt doar câteva din datele care lămuresc problema continuităţii numelui Romania, de la adoptarea lui în secolul III d.Chr. şi până în prezent, sub forma România.

07/07/2020 Posted by | ISTORIE | , , , , , , , , , , , | Un comentariu

„Romaniile populare”și geneza romanității orientale

 

Fr-carte-balkans-vlachs.png

 

  Denumirea de „Romanii populare” este o apelație științifică datorată istoricului Nicolae Iorga, iar așezările populațiilor latinofone erau denumite de proprii locuitori „țări”, in timp ce popoarele vecine le spuneau WallonsWalhaGalloWelschen sau Walachen,VolochiVlahi etc.

Aceste denumiri date de străini,  au aceeași etimologie ca și numele de Wales (în Marea Britanie),Walcheren (în Olanda),Valonia (în Belgia)  sau numeroasele toponime de tip „Welch”, „Walsch”, „Walchen” înșiruite de-a lungul vechii limite dintre arealul limbilor germanice și cel al limbilor romanice, din Alpi.

Acestea isi au originea in cuvântul germanic „walah” sau „walh”, însemnând „străin”, „ne-german”care, la rândul lui, provine din numele tribului celtic latinizat al Volcilor (Volcae în latină), întâlnit în anii 110-100 î.Hr de triburile germanice în decursul campaniilor lor de jaf în Galia.

Expansiunea ulterioară a germanicilor în Europa, în secolele II – IV, în contact cu slavii și cu celelate popoare migratoare, a răspândit acest etnonim de „walah” în Europa centrală și orientală (pentru populațiile romanice).

Trecând în alte limbi, etnonimul „walah” a luat diferite forme : vlahvlahosvlasvolohwloholahiflak… trecând ulterior și în limbile occidentale: valacchivelacivalaquesvalacoswallachians.

După R. Rohlfs, germanicul „Walh” a dat de asemenea, în limbile romanice occidentale, Galles (pour „Wales”), Wallon și Wallonie, țara Gallo și Gaule („Galia” în franceză: în această limbă „wa” inițial urmat de „alh” evoluează în „ga„ („Wardan” = garder: a păstra, „Waidanjan„ = gagner: a câștiga) și „aule” (Salh= saule: salcie).

 „Gaule”, așadar, nu vine din latina Gallia (care în franceza modernă ar fi evoluat în Geaille deoarece „ga” inițial urmat de „li” antevocal evoluează în „ja” sau „gea„, ca în Galbinum = jaune: galben, Gaiium = geai: gaiță, Gabatam = jatte: strachină, Filiam = fille: fată sau fiică).

O părere originală a avut filologul român Ilie Gherghel, care după compararea documentelor istorice apărute în Imperiul Roman de Răsărit a sugerat o origine romano-bizantină a cuvântului „valah”.

Argumentația sa se bazează în special pe scrierile lui Genesios și pe Lexiconul Suidas.

Conform acestei opinii, cuvântul „valah” a apărut prima dată în Imperiul Roman de Răsărit și s-a răspândit în lumea germanică și slavă prin intermediul vikingilor care au intrat în contact cu Imperiul Roman de Răsărit.

 În sensul larg, european, o „Romanie populară” a devenit orice comunitate latinofonă apărută prin auto-organizarea populațiilor romanice, rămase fără ocrotire statală în fața năvălitorilor veniți din Barbaricum.

În sens restrâns (cazul românesc), în spațiul dunărean-carpatic, este vorba de comunitățile romanice din Dacia sau de la sud de Dunăre care, începând cu retragerea romanilor din Dacia și declanșarea migrației triburilor nomade germanice și asiatice, au fost nevoite să reziste distrugerii sau asimilării de către năvălitori, reușind, odata ajunse în Evul Mediu timpuriu, să realizeze primele mici formațiuni statale (vlahii, valahii în slavonă).

Odată cu instalarea și organizarea populațiilor slave în Balcani, s-a consacrat, prin intermediul limbii slavone, privitor la populațiile romaniilor, atât din nordul cât și din sudul Dunării, definiția de vlahi (valahi, blahi), iar comunitățile lor organizate (romanii populare) au fost definite drept vlahii (valahii).

Prințesa bizantină Anna Comnena (1083 – 1153), fiica împăratului bizantin Alexius Comnenus, a fost primul autor medieval care a scris despre așezările aromâne din munții Tesaliei. 

Benjamin din Tudela, în secolul al XII-lea, este autorul primei relatări despre statul independent „Vlahia Mare” din munți. El scria: „Nici un om nu poate urca să se lupte împotriva lor și nicun rege nu poate domni peste ei.

După cucerirea latină a Constantinopolului din 1204, Vlahia Mare a fost inclusă în Despotatul Epirului, dar a reușit să-și recucerească rapid independența. Valahia Mare este și denumirea alternativă exonimă a Munteniei (Țara Românească).

Istoricii au denumit „Romanii populare” (uneori desemnate ca „Românii populare”, când se referă numai la așezările românilor) comunitățile latinofone medievale, rămase fără protectie politică si militara după retragerea armatei si administratiei Imperiului Roman, de pe teritoriul unde acestea locuiau (în general păduros sau muntos, situat la marginea imperiului, în contact direct cu Barbaricum).

Uitați pe vârfurile munților lor, aromânii – vlahi și-au văzut de tradiții și de viața pastorală pe care o cunosc de mii de ani.

Numai că, cei ce stau pe văi și trasează granițe și fac legi, sunt „deranjați” de cei ce rezistă, de cei ce nu pier. Pentru că există în Balcani „Vlahia Mare” (în limba greacă: „Μεγάλη Βλαχία” („Megale Vlachia”), cunoscută și ca „Tesalia Valahă”, despre care se spune că a fost (ca stat, dar acum mai este ca populație!) un stat al păstorilor aromâni (vlahi), care a existat în secolele al XII-lea și al XIII-lea, incluzând zona grecească Tesalia, zona centrală din Munții Pindului și unele părți ale Macedoniei.

Oricum ar fi, problema acestui neam fără de țară (aromânii, vlahii) – pentru că nu există încă nici un stat aromân sau vlah în Europa de azi – este și rămâne o taină și o problemă.

O adevărată aventură politică a fost crearea în anul 1941, sub controlul Italiei, a așa-zisului „Principat din Pind”, după ce armatele germană si italiana au înfrânt si ocupat Grecia.

Numit și „Principatul de Pind și Meglen” (în aromână: „Principatulu di Pind”, în italiană „Principato del Pindo”), acesta a fost un stat autonom creat cu sprijinul Italiei în regiunea de nord-vest a Greciei și sudul Iugoslaviei (zone populate de fratii nostri aromân) în timpul celui de-al doilea război mondial.

Regiunea Pind se întinde în partea de sud a Albaniei și Macedoniei, precum și nord-vestul Greciei.

Micul stat a fost proclamat in vara anului 1941 ca o țară a aromânilor  având capitala la Mețovo (Aminciu), în prezent aflat în Grecia. Primul principe al acestui principat a fost conducătorul aromân al mișcării politice și paramilitare Legiunea Romană, Alcibiade Diamandi.

Chiar dacă „Principatulu di Pind”,Patria Aromânilor din Balcani a fost desființat, chiar dacă statele balcanice refuză si in prezent să acorde drepturi acestei ramuri a românimii, existența spațiului virtual în comunicații și a globalizării care contribuie la desființarea granițelor, va aduce românul aromân lângă frații săi.

Inimile fraților din românime vor bate impreună pentru vecie !

 

 

 

Cititi mai mult  in :

 

http://www.ziarulnatiunea.ro/2018/04/07/principatulu-di-pind-patria-aromanilor-sau-aventura-unui-stat-aroman-din-balcani/

si

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2010/09/30/videoprincipatul-aroman-al-pindului-o-romanie-sud-dunareana/

16/11/2018 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

   

%d blogeri au apreciat: