CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

WASHINGTON POST: Cum a transformat Viktor Orban un secol de istorie ungară într-o armă secretă

O fotografie cu premierul maghiar Viktor Orban care îi arată omologului polonez o hartă a Ungariei Mari, ce include Transilvania . 

 

___________________

Cei nefamiliarizați ar putea fi surprinși să audă că ungurii jelesc pierderea unui imperiu – iar premierul ungar Viktor Orban e primul printre ei.

El a inaugurat un Memorial al Unității Naționale care include denumirile a 12.000 de localități istorice „rupte de patria lor” în urma semnării Tratatului de la Trianon, care a pus capăt în mod formal Imperiului Austro-Ungar și Regatului Ungariei în urmă cu 100 de ani.

Ceremonia de comemorare nu este decât cel mai nou episod din îndelungata manipulare a istoriei de către Orban de dragul propriilor sale interese politice și al menținerii sale la putere.

După primul război mondial, Aliații victorioși au impus penalități drastice Puterilor Centrale. Dacă istoricii se concentrează în principal pe severitatea termenilor impuși Germaniei prin Tratatul de la Versailles, se poate argumenta că Regatul Ungariei, ca parte a „monarhiei dualiste” austro-ungare, a suferit chiar și mai rău.

Prin Tratatul de la Trianon, formalizat la 4 iunie 1920, Ungaria și-a pierdut 72% din teritoriul antebelic și 64% din populație.

Pierderea imperiului rămâne palpabilă și astăzi. Vizitați biroul unui funcționar public ungar și uneori veți vedea pe perete o hartă înrămată a Ungariei pre-Trianon, poate chiar incluzând și mici flacoane cu sol din „pământurile pierdute” aflate astăzi în Slovacia, Ucraina, România sau Serbia.

Orban s-a dovedit a fi remarcabil de abil în ce privește mobilizarea acestei nostalgii naționaliste.

În ultimii ani guvernul Orban a retrogradat comemorarea publică a ungurilor care personifică lupta pentru valori democratice, în vreme ce a promovat activ memoriale pentru conducători ungari aliați cu Hitler și Mussolini în cel de-al Doilea Război Mondial.

Cel mai cunoscut e faptul că Orban l-a proslăvit pe regentul Miklos Horthy, dictatorul fascist și antisemit al Ungariei din anii ’30, tocmai pentru că, sub conducerea lui Horthy, o parte a Tratatului de la Trianon a fost răsturnată prin anexarea, în 1940, a Transilvaniei, o provincie centrală pentru spiritualitatea Ungariei. (Transilvania a fost înapoiată României, unde își petrecuse mai toată perioada interbelică, pe 6 martie 1945, în urma colapsului regimului Horthy în 1944).

De când a revenit la putere în 2010, după o rundă petrecută în opoziție, Orban a obținut adoptarea unei legi care le permite cetățenilor străini cu strămoși maghiari și „cunoaștere” a limbii maghiare să primească pașapoarte ungare.

Din cele câteva milioane de indivizi eligibili, aproximativ 700.000 primiseră cetățenie până în 2015. În 2013 Orban i-a îndemnat pe maghiarii din întreaga Europă „să se unească” pentru a face din Ungaria „o națiune puternică”.

În 2014, în discursul său anual de vară din România (care mai este și astăzi căminul a aproximativ 1,5 milioane de unguri), Orban a admis că își datora succesul electoral covârșitor dobândit în același an dreptului de vot conferit maghiarilor din afara granițelor. E vorba de același discurs în care și-a proclamat aspirația de a transforma Ungaria într-un „stat iliberal”.

Pe parcursul ultimului deceniu, Ungaria a cumpărat publicații și instituții de presă cu scopul ca ele să deservească exclusiv comunitățile etnice ale Ungariei [autoarea se referă, probabil, la comunitățile ungurești din statele vecine Ungariei – n.trad.]. Guvernul ungar finanțează în mod generos cluburi sportive, școli și biserici din comunitățile ungurești apropiate de granițele sale.

Drept urmare, unele comunități ungurești efectiv s-au decuplat de țările în care trăiesc, bazându-se în mare măsură pe instituții de presă și culturale importate din Ungaria.

Politicile lui Orban în această privință aduc aminte de tacticile Rusiei cu privire la a sa „străinătate apropiată”.

E limpede că Orban nu poate reconstitui Ungaria pre-Trianon prin re-anexarea unor părți din România, Slovacia sau vestul Ucrainei. Cu toate acestea, eforturile lui de a lega mai strâns Ungaria de „pământurile pierdute” de ea au destabilizat regiunea și au complicat obiectivele politicii externe americane.

Concentrarea unică a Budapestei pe populația maghiară din Ucraina a împiedicat în ultimii doi ani orice reuniune la nivel înalt NATO-Ucraina.

După primul război mondial, Aliații victorioși au impus penalități drastice Puterilor Centrale. Dacă istoricii se concentrează în principal pe severitatea termenilor impuși Germaniei prin Tratatul de la Versailles, se poate argumenta că Regatul Ungariei, ca parte a „monarhiei dualiste” austro-ungare, a suferit chiar și mai rău.

Prin Tratatul de la Trianon, formalizat la 4 iunie 1920, Ungaria și-a pierdut 72% din teritoriul antebelic și 64% din populație.

Pierderea imperiului rămâne palpabilă și astăzi. Vizitați biroul unui funcționar public ungar și uneori veți vedea pe perete o hartă înrămată a Ungariei pre-Trianon, poate chiar incluzând și mici flacoane cu sol din „pământurile pierdute” aflate astăzi în Slovacia, Ucraina, România sau Serbia.

Orban s-a dovedit a fi remarcabil de abil în ce privește mobilizarea acestei nostalgii naționaliste.

În ultimii ani guvernul Orban a retrogradat comemorarea publică a ungurilor care personifică lupta pentru valori democratice, în vreme ce a promovat activ memoriale pentru conducători ungari aliați cu Hitler și Mussolini în cel de-al Doilea Război Mondial.

Cel mai cunoscut e faptul că Orban l-a proslăvit pe regentul Miklos Horthy, dictatorul fascist și antisemit al Ungariei din anii ’30, tocmai pentru că, sub conducerea lui Horthy, o parte a Tratatului de la Trianon a fost răsturnată prin anexarea, în 1940, a Transilvaniei, o provincie centrală pentru spiritualitatea Ungariei. (Transilvania a fost înapoiată României, unde își petrecuse mai toată perioada interbelică, pe 6 martie 1945, în urma colapsului regimului Horthy în 1944).

De când a revenit la putere în 2010, după o rundă petrecută în opoziție, Orban a obținut adoptarea unei legi care le permite cetățenilor străini cu strămoși maghiari și „cunoaștere” a limbii maghiare să primească pașapoarte ungare.

Din cele câteva milioane de indivizi eligibili, aproximativ 700.000 primiseră cetățenie până în 2015.

În 2013 Orban i-a îndemnat pe maghiarii din întreaga Europă „să se unească” pentru a face din Ungaria „o națiune puternică”.

În 2014, în discursul său anual de vară din România (care mai este și astăzi căminul a aproximativ 1,5 milioane de unguri), Orban a admis că își datora succesul electoral covârșitor dobândit în același an dreptului de vot conferit maghiarilor din afara granițelor.

E vorba de același discurs în care și-a proclamat aspirația de a transforma Ungaria într-un „stat iliberal”.

Pe parcursul ultimului deceniu, Ungaria a cumpărat publicații și instituții de presă cu scopul ca ele să deservească exclusiv comunitățile etnice ale Ungariei [autoarea se referă, probabil, la comunitățile ungurești din statele vecine Ungariei – n.trad.].

Guvernul ungar finanțează în mod generos cluburi sportive, școli și biserici din comunitățile ungurești apropiate de granițele sale.

Drept urmare, unele comunități ungurești efectiv s-au decuplat de țările în care trăiesc, bazându-se în mare măsură pe instituții de presă și culturale importate din Ungaria.

Politicile lui Orban în această privință aduc aminte de tacticile Rusiei cu privire la a sa „străinătate apropiată”.

E limpede că Orban nu poate reconstitui Ungaria pre-Trianon prin re-anexarea unor părți din România, Slovacia sau vestul Ucrainei.

Cu toate acestea, eforturile lui de a lega mai strâns Ungaria de „pământurile pierdute” de ea au destabilizat regiunea și au complicat obiectivele politicii externe americane.

Concentrarea unică a Budapestei pe populația maghiară din Ucraina a împiedicat în ultimii doi ani orice reuniune la nivel înalt NATO-Ucraina.

Tensiunile dintre România și Ungaria, ambele membri NATO, sunt deosebit de acute în acest moment. Cu cât Budapesta promovează mai mult activități și simboluri etnice lipsite de tact în Transilvania, cu atât mai mult se simt autoritățile române obligate să afirme naționalismul, amplificând sentimentul anti-maghiar și creând un cerc vicios care nu face altceva decât să consolideze etno-naționalismul și politica bazată pe revendicări în regiune.

Orban exploatează Trianonul din oportunism. După cum a observat el, comunitățile maghiare din afara granițelor ungare îi asigură voturile de care are nevoie pentru a se menține la putere – un factor ce are potențialul de a deveni chiar mai important pe măsură ce partidul său pierde controlul marilor municipalități ungare.

Însă acțiunile sale cinice de a profita de pe urma resentimentelor istorice ale compatrioților amenință acum să inflameze fix acel naționalism distructiv care a dus la Primul Război Mondial și, în consecință, la pierderea privilegiilor imperiale ale Ungariei.  

Mă întreb dacă premierul Ungariei pricepe cu adevărat această ironie a sorții.

 

 

 

Articol de Heather A. Conley (foto) – vicepreședinte senior pentru Europa, Eurasia și [Regiunea] Arctică la Center for Strategic and International Studies (CSIS) din Washington și fost subsecretar adjunct în Departamentul de Stat al SUA (2001-2005)

NOTĂ.  

Autoarea nu precizeaza faptul ca prin alipirea la Imperiul Habsburgic, Ungaria inclusa în Imperiul Austro Ungar a revendicat și primit suveranitate peste teritorii și popoare care nu-i aparțineau nici istoric, nici etnic, nici geografic.

 

Sursă: 

https://www.washingtonpost.com/ how-viktor-orban-turned-century-hungarian-history-into-secret-weapon/ prin http://www.certitudinea.ro 

21/08/2020 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

O lecție de patriotism şi demnitate națională

 

 

 

 

 

 

 

Ion I.C. Brătianu (Ionel Brătianu), n. 20 august 1864, Florica, azi Ștefănești, Argeș – d. 24 noiembrie 1927, București) a fost un om politic român, care a jucat un rol de primă importanță în Marea Unire din 1918 și în viața politică din România modernă. A deținut funcția de președinte al Partidului Național Liberal. De formație inginer, Ionel Brătianu nu a profesat, ci s-a dedicat vieții politice, fiind cel mai potrivit acestei cariere dintre cei trei băieți ai liderului liberal Ion C. Brătianu.
Ion I.C. Brătianu a fost de cinci ori președinte al Consiliului de Miniștri —mai mult decât oricine altcineva —, de trei ori ministru de interne, de două ori ministrul al apărării naționale și de două ori ministru al afacerilor externe.

A fost conducătorul delegației române la Conferința de Pace de la Versailles. Abilității sale diplomatice i se datorează lămurirea acestui punct, precum și convingerea aliaților cu privire la justețea revendicărilor teritoriale ale Regatului Român.

 

O lecție de demnitate națională

 

 

 

Au fost vremuri când oamenii politici români promovau interesele naționale ale României, cu demnitate și competență, neacceptând să se supună deciziilor luate de marile puteri.Un astfel de lider politic a fost Ion I. C. Brătianu, șeful delegației României la Conferința de pace de la Paris, întrunită după încheierea Primului Război Mondial.

Acest război a fost declanșat la 28 iulie 1914, prin atacarea Serbiei de către Austro-Ungaria.

După doi ani de neutralitate, țara noastră a intrat în luptă alături de Antanta, care – prin Convenția politică din 4/17 august 1916 – s-a angajat să recunoască dreptul României de a-și anexa teritoriile locuite de români în Austro-Ungaria, adică Transilvania, Banatul, Crișana, Maramureșul și Bucovina.

Armata română a adus o prețioasă contribuție la cauza Antantei, ajutând la măcinarea forțelor militare ale Puterilor Centrale (au rămas înscrise în istorie marile bătălii de la Mărăști, Mărășești și Oituz din vara anului 1917).

Războiul s-a încheiat în ziua de 11 noiembrie 1918, prin capitularea Germaniei.În 1917-1918, cele două mari imperii multinaționale (habsburgic și țarist) s-au prăbușit sub loviturile luptei de eliberare a popoarelor asuprite.

Pe ruinele lor au apărut noi state: Finlanda, Estonia, Letonia, Lituania, Polonia, Cehoslovacia. În același timp, slavii de sud au creat Regatul Sârbilor, Croaților și Slovenilor, iar românii din Basarabia, Bucovina și Transilvania s-au unit cu România.

Related image

Foto: Conferinţa de Pace de la Paris, 1919

Conferința păcii de la Paris, care și-a început lucrările la 18 ianuarie 1919, nu a fost – cum spera Brătianu – un for de dezbatere și decizie a unor state egale, așa cum fuseseră pe câmpul de luptă.

El se întemeia pe Convenția din 4 august 1916, care prevedea că România se va bucura de aceleași drepturi ca și aliații ei la viitoarea Conferință a păcii.

Între principiile enunțate și modul corect de desfășurare a Conferinței de pace, existau deosebiri fundamentale.

Deciziile erau luate de „Consiliul celor patru“ (Woodrow Wilson – SUA, Georges Clémenceau – Franța, Lloyd George – Marea Britanie și Vittorio Emanuele Orlando – Italia), numit și Consiliul Suprem. Statele mici, între care și România, au fost incluse în rândul statelor „cu interese limitate”.

george-popescu

Semnarea tratatului de la Versailles, care a marcat sfârşitul Primului Război Mondial. Foto: Arhivă 

Șeful delegației române avea să declare că, la 28 iunie 1919, a trebuit să semneze tratatul de pace cu Germania, „fără a fi avut textul scris și fără ca vreunul din noi [membri ai delegației] să-l fi citit”.Pentru a nu avea un tratament similar și în privința următorului tratat – cel cu Austria, în care România avea interese directe, întrucât Imperiul Habsburgic stăpânise partea de nord a Moldovei, numită Bucovina – Ion I. C. Brătianu a luat inițiativa asocierii statelor cu „interese limitate” pentru a se prezenta solidar în fața Consiliului Suprem.

El a negociat cu reprezentanții Poloniei, Greciei, Cehoslovaciei și Regatului Sârbilor, Croaților și Slovenilor, astfel că s-a convenit adoptarea unei poziții comune, solicitând cunoașterea din timp a tratatului, pentru a putea face observații și propuneri.

Ca urmare, la 29 mai 1919, delegații acestor cinci țări au fost invitați la Ministerul de Externe al Franței, unde li s-a prezentat un rezumat al proiectului de tratat, fără clauzele militare și cele privind reparațiile, care urmau să fie formulate ulterior. În seara zilei de 30 mai li s-a pus la dispoziție textul (incomplet) al acestui tratat.

Liderul român a adresat în scris un memoriu președintelui Conferinței de pace (Georges Clémenceau), prin care protesta împotriva unor clauze care înlesneau intervenția Marilor Puteri în treburile interne ale țării sale. El se referea la obligația României de a semna un tratat special care să garanteze drepturile minorităților naționale și să legitimeze dreptul marilor puteri de a controla aplicarea legislației privitoare la minoritățile naționale.

De asemenea, România trebuia să accepte ca, timp de 5 ani de la încheierea păcii cu Austria, să acorde liberul tranzit pentru toate mărfurile, mijloacele de transport și supușii statelor Aliate și Asociate, fără nici un fel de vamă și în condiții cel puțin egale cu cele rezervate supușilor români.

Ca urmare a demersurilor făcute, șefii delegațiilor României, Cehoslovaciei, Poloniei, Greciei, Regatului Sârbilor, Croaților și Slovenilor au fost invitați să-și expună punctul de vedere privind tratatul de pace cu Austria în ședința plenară din 31 mai 1919.

Șeful delegației române a avut o atitudine fermă, neacceptând intervenția Marilor Puteri în treburile interne ale țării sale.Brătianu avea să relateze că nu putea să renunțe, în calitate de „reprezentant al Regatului Român, la situația de stat independent, pe care aveam convingerea că am nu numai dreptul, dar și datoria strictă și imperioasă ca s-o reprezint în orice caz”.

Referindu-se la tratatul minorităților impus celor cinci state, Brătianu a susținut că România a asigurat drepturi egale cu etnicii români pentru toate minoritățile naționale și că era gata să primească orice condiție care ar fi acceptată de celelalte state membre ale Societății Națiunilor.

Acestă teză a fost respinsă de Consiliul Suprem. [Președintele Wilson ar fi trebuit să acorde asemenea drepturi pentru negrii din SUA, Lloyd George și Georges Clémenceau pentru indienii și africanii din propriile colonii etc]. Era limpede că marile puteri urmăreau să-și asigure o pârghie pentru intervența în treburile interne ale României sub pretextul că se interesau de soarta minorităților.

Brătianu a protestat și contra prevederilor privind liberul tranzit, care ar fi însemnat „să punem pur și simplu întreaga politică economică și de transporturi a României sub controlul marilor puteri”.

Aceste state, care practicau o politică protecționistă pentru propria lor economie, căutau să impună României să-și deschidă porțile în fața mărfurilor și capitalurilor occidentale, pentru ca acestea să-și asigure propriile interese, în defavoarea celor românești.

Consiliul Suprem, care a înlocuit Conferința de pace, a refuzat să țină seama de obiecțiile lui Brătianu, urmărind „să impuie României condițiuni pe care nu le poate primi, deoarece sunt incompatibile cu demnitatea, neatârnarea și interesele sale politice și economice”.

În fața acestei realități, Ion I. C. Brătianu a depus, în ziua de 2 iulie 1919, un amplu memoriu la Biroul Conferinței de pace, în care detalia punctul de vedere al delegației române, după care a părăsit Parisul.

Explicând, în ședința Adunării Deputaților din 16 decembrie 1919, poziția sa, Ion I. C. Brătianu a rostit aceste cuvinte memorabile:

„În chestiunile cele mari, în acelea de ordin moral care stăpânesc viitorul unui neam, de care sunt legate interesele lui supreme de onoare și naționalitate, nu pot fi prețuri de tocmeală, nu pot fi motive de oportunitate care să hotărască a te compromite, coborându-te de pe tărâmul înalt și sigur al principiilor.Oricare ar fi vicisitudinile zilelor și anilor, oricare ar fi durata lor, vine ora răsplatei”. (autor: Ioan Scurtu, sursa: Revista Clipa)

01/01/2017 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , | Lasă un comentariu

România și românii în Marele Război al Întregirii

 

 

 

 

Românii și România în Marele Război al Întregirii

Marele Război – deși a început în sud-estul Europei, în Balcani – a fost temeinic pregătit în Europa Occidentală și Centrală, ca și peste Ocean sau în Imperiul Țarist. Natural, în urma atentatului de la Sarajevo, micile țări și popoare din regiunea balcanică au fost blamate iarăși, ca fiind „butoiul cu pulbere al Europei”.

În vara anului 1914, în urma unei propagande bine orchestrate, chiar și opinia publică din marile puteri era în favoarea războiului, pentru redobândirea „gloriei” pierdute, pentru „revanșa” în fața unor înfrângeri din trecut, pentru „pământuri strămoșești” care trebuiau recuperate etc. Guvernele, mult mai realiste decât poporul, nu urmăreau altceva decât interesele fiecărei țări și națiuni.

Chiar noțiunea de națiune avea înțelesuri diferite în vest (unde se confunda cu statul și avea sens primordial politic) față de est (unde națiunile erau etno-lingvistice și tindeau să distrugă imperiile multinaționale, spre a forma state noi, adecvate acestor națiuni).

Doar partidele de stânga criticau războiul, dar și unele dintre acestea (partidele social-democrate din Occident) au aprobat, până la urmă, direct sau tacit, intrarea țărilor lor în luptă.

România era în 1914 o țară europeană mică, cu formă de guvernare monarhică (era un regat), având 137,000 de km pătrați și circa 7,4 milioane de locuitori. Mai mult de jumătate dintre toți românii de atunci trăiau în alte state decât România, o parte mai mică în Imperiul Rus (în jumătatea Moldovei dintre Prut și Nistru, numită Basarabia, ocupată de ruși în 1812, iar o parte mult mai mare în Imperiul Austro-Ungar (în Transilvania, Banat, Crișana, Maramureș și Bucovina); alți români trăiau în Balcani, la sud de Dunăre, în Serbia, Grecia, Albania etc.

Toate aceste provincii istorice menționate, din imperiile țarist și austro-ungar, aveau populație majoritar românească. Acești români din afara României au trebuit să participe la Primul Război Mondial încă din 1914, odată cu intrarea țărilor lor în luptă.

Astfel, cam un milion dintre acești români au luptat, direct ori indirect, între anii 1914-1916, pentru cauze care nu-i priveau în niciun fel și le aduceau chiar prejudicii1. România de atunci, care avea încă din 1883 un tratat secret cu Puterile Centrale (Germania și Austro-Ungaria), s-a declarat în vara anului 1914, ca și Italia (aflată în aceleași raporturi ca ale României cu Puterile Centrale), neutră.

Abia după doi ani, în urma unor frământări și dezbateri furtunoase și dificile, țara a intrat în război de partea Antantei (Franței, Angliei și Rusiei). Având mereu înaintea ochilor interesul național – ca orice țară – românii erau în mare dilemă fiindcă știau că orice decizie ar fi luat, ar fi avut de câștigat, dar și de pierdut în același timp.

Astfel, dacă România se alia cu Germania (și, implicit, Austro-Ungaria), în caz de victorie, pierdea Transilvania (cu regiunile vecine menționate) și Bucovina (care nu puteau fi cerute unui aliat); dacă se alia cu Antanta, în caz de victorie, urma să piardă Basarabia (care rămânea Rusiei).

După doi ani de neutralitate însă, România nu mai putea rămâne indecisă fără să-și pericliteze viitorul și chiar existența.

La 14 mai 1916, după o îndelungată chibzuință, regele Ferdinand I (provenit din dinastia germană de Hohenzollern-Sigmaringen), a convocat Consiliul de Coroană pentru a anunța decizia sa de alăturare a României la Tripla Înțelegere și de declarare a războiului împotriva Austro-Ungariei.

S-au confruntat atunci pe față cele două grupări – e drept, inegale – ambele cu dorința de apărare a intereselor țării. Marele om politic Petre Carp – revoltat și mânios pe rege când acesta și-a expus și motivat opțiunea pentru Antanta – a proferat vorbe grele și i-a adus aminte suveranului că face parte dintr-o dinastie germană, care are anumite interese de apărat.

Îndurerat, dar ferm și lucid, regele a rostit atunci cuvinte memorabile, azi uitate de mulți:

„D-le Carp, ați greșit când ați vorbit de interesele dinastiei. Nu cunosc interesele dinastiei, nu cunosc decât interesele țării. În conștiința mea aceste două interese se confundă. Dacă m-am hotărât să fac acest pas grav, e fiindcă, după matură chibzuință, eu am ajuns la convingerea, adâncă și nestrămutată, că el corespunde cu adevăratele aspirațiuni ale neamului… Dinastia va urma soarta țării, învingătoare cu ea, sau învinsă cu ea. Deoarece, mai presus de toate, să știți, d-le Carp, că dinastia mea este română. Rău ați făcut când ați făcut-o străină, germană. Nu, e românească! Românii nu au adus aici pe unchiul meu, regele Carol, ca să întemeieze o dinastie germană la gurile Dunării, ci o dinastie națională și revendic pentru Casa Mea cinstea de a fi îndeplinit în întregime misiunea pe care acest popor i-a încredințat-o”.

Acestea au fost, într-adevăr, vorbele (transpuse apoi în fapte) unui mare om de stat român.

Prin urmare, în noaptea de 14-15/ 27-28 august 1916, România declara război Austro-Ungariei, în conformitate cu înțelegerile secrete semnate cu Antanta2, iar armata română trecea Carpații.

Acum începeau și dramele multor militari români transilvani, bănățeni, crișeni, maramureșeni etc., obligați să lupte contra românilor din Regat, drame sublimate literar de Liviu Rebreanu în Pădurea spânzuraților, dar și de alții, prin alte mijloace.

În 1916-1917, după ocuparea Țării Românești și a Bucureștilor, după rezistența curajoasă de la Mărăști, Mărășești și Oituz, era cât pe ce să fim șterși complet de pe hartă, prinși între amenințarea Puterilor Centrale și a celei estice (de la un timp bolșevice).

Anul 1918, cu puține umbre și cu multe lumini, a adus împlinirea statului național român. Menționăm că în acei ani – 1918 și precedenții – s-au pregătit destrămarea imperiilor multinaționale și emanciparea popoarelor frustrate după secole de asuprire.

Astfel, din vechile imperii rus, german și austro-ungar, s-au născut ori au renăscut în forme noi Polonia, Cehoslovacia, Regatul sârbilor, croaților și slovenilor (numit, din 1929, Iugoslavia), România, Austria, Ungaria, Germania, țările baltice. În cazul României, situația este similară, dar și deosebită în raport cu exemplele menționate. În vreme ce viitoarea Iugoslavie și Cehoslovacia erau state multinaționale, Austria și Germania state naționale federale, Ungaria, România, Polonia, Lituania, Letonia, Estonia etc. erau state de tip național unitar, cu majorități absolute deținute de popoarele care le dădeau numele.

Toate aceste schimbări fundamentale, așa cum nu mai cunoscuse harta Europei de mult timp, s-au înfăptuit după reguli precise, agreate de comunitatea internațională, și au fost apoi aprobate (cu anumite ajustări, acolo unde au decis puterile învingătoare) prin Conferința de Pace de la Paris, din anii 1919-1920.

Modificările teritoriale și politice de amploare, petrecute în anii războiului și, mai ales în 1918-1920, au două componente, una internă și cealaltă internațională. Componenta internă ține de dorința majorităților etnice (considerate anterior minorități) din anumite regiuni de a trăi în state proprii sau în state locuite de aceleași etnii, adică de a crea condiții pentru ca marea majoritate a polonezilor să trăiască în Polonia, marea majoritate a cehilor în Cehia, a slovacilor în Slovacia, a ungurilor în Ungaria, a românilor în România etc.

Firește, erau și voci care doreau ca toți polonezii să trăiască în Polonia, ca toți cehii să trăiască în Cehia ș.a.m.d., ceea ce era imposibil; după cum erau alții care sperau să păstreze, în forme adaptate, vechile imperii rebotezate și cosmetizate, ceea ce era iarăși imposibil.

Este drept că această dorință de unitate națională ocrotită de state naționale era ultima etapă a evoluției mișcărilor de emancipare, fiindcă anterior, timp de circa două secole, naționalitățile au dorit doar egalitatea cu națiunile dominante, fără să ceară neapărat expressis verbis frângerea acestor imperii și formarea statelor naționale unitare.

Românii cuprinși în Imperiul Habsburgic (iar de la 1867, într-o formă sui generis a acestuia, numită Austro-Ungaria), dar și cei din Imperiul Țarist, s-au încadrat, alături de polonezi, cehi, slovaci, croați, sârbi, baltici, ucraineni etc., în această evoluție, fără mari deosebiri ori particularități.

În anul 1918 lucrurile s-au precipitat peste tot în regiune, mai ales după ce Rusia a produs cea mai mare schimbare de regim politic din istoria sa, defectând și încheind apoi un tratat separat de pace.

Românii, în noile condiții, s-au organizat, și-au ales propriile organe reprezentative – politice și militare (de ordine publică) – și, acolo unde s-a putut, au preluat controlul local asupra teritoriului.

Anumite astfel de organisme reprezentative centrale, recunoscute de comunitatea internațională ca legale, au decis soarta Basarabiei, Bucovinei și Transilvaniei (în sens larg, adică vechiul voievodat, cu Banatul, Crișana, Sătmarul, Maramureșul).

Aceste foruri erau „Sfatul Țării” (la Chișinău, în 27 martie/9 aprilie 1918), „Congresul General al Bucovinei” (la Cernăuți, în 15/28 noiembrie 1918) și „Marea Adunare Națională”, prin cei 1228 de delegați cu drept de vot (la Alba Iulia, în 18 noiembrie/1 decembrie 1918).

Toate aceste acte de voință ale națiunii române au fost apoi aprobate de către forul mondial recunoscut să facă acest lucru, anume de către Conferința Păcii de la Paris, din anii 1919-1920. Cealaltă conferință de pace, de după Al Doilea Război Mondial, din anii 1946-1947, a confirmat din nou decizia luată de români în 1918 și ratificată în 1919-1920, exceptând răpirile teritoriale făcute de regimul comunist stalinist în timpul și la finele războiului (nordul Bucovinei, ținutul Herța și Basarabia).

Între anii 1848 și 1918, cele mai legitime sau mai progresiste mișcări europene erau cele de emancipare națională, de obținere a libertăților democratice, de subminare a imperiilor oprimatoare, de formare a statelor după criterii etno-naționale.

Așa au procedat aproape toate națiunile de atunci, luând exemplu de la occidentali, care făcuseră acest lucru anterior. Aceasta era tendința cea mai avansată în acel moment.

Nimeni nu vorbea de uniunea europeană, de globalizare, de autonomia teritorială a minorităților sau de eliminarea discriminărilor pe criterii religioase.

Românii – în marea lor majoritate – au fost antrenați atunci să lupte pentru formarea statului lor național, așa cum au procedat italienii, germanii, polonezii, sârbii, cehii, slovacii, letonii, estonienii, lituanienii etc. Nu făcut-o nici mai bine și nici mai rău decât alții 3.

Nu au fost, în această luptă a lor, nici mai conștienți sau mai entuziaști, dar nici mai apatici sau mai reticenți decât alții, decât vecinii lor.

Toate datele de care dispunem arată că majoritatea românilor au dorit unirea Transilvaniei și a celorlalte provincii cu România și că au exprimat ferm acest lucru, la nivelul exigențelor democratice de atunci.

Mai mult, comunitatea internațională a apreciat actul de voință națională a românilor, formulat în anul 1918, și a recunoscut realitățile decise de români.

Atunci când a fost posibil, mai ales în Bucovina, dar și în Basarabia și Transilvania, minoritățile au fost întrebate, iar unii membri ai lor au și susținut apartenența la România.

Astfel, unirea, pregătită de partea cea mai avansată a intelectualității și clasei politice de atunci, a respectat exigențele democrației de atunci.

*

Astfel, România modernă s-a înfăptuit între 1859-1918, în paralel cu Germania și Italia și a rămas stabilă (cu oarecare variațiuni, cum s-a văzut) până azi.

România are, de la Al Doilea Război Mondial încoace, aproximativ suprafața Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord, dar o populație de trei ori mai mică.

Populația de circa 20 de milioane de locuitori stabili este formată din aproape 90% etnici români, din 6,4 % maghiari, din circa 2,5% romi, restul fiind mici grupuri de slavi, germani, turco-tătari, armeni, greci, evrei etc.

Sub aspect religios și confesional, circa 86% dintre locuitori sunt ortodocși, restul fiind romano-catolici, greco-catolici, protestanți, neoprotestanți, musulmani, mozaici etc.

Țara este parte a NATO și a UE, chiar dacă stabilitatea și viitorul acestor grupări de state sunt serios puse la încercare în anii din urmă.

În Europa celor 27 de astăzi, România, din punctul de vedere al suprafeței și al populației, se află pe locul al șaselea, după Germania, Franța, Italia, Spania și Polonia. (autor: Ion Aurel Pop, sursa: Revista Clipa).

NOTE:

1. Liviu Maior, Doi ani mai devreme. Ardeleni, bucovineni și basarabeni în război, 1914-1916, Cluj-Napoca, 2016.

2. Constantin Kirițescu, Istoria războiului pentru întregirea României: 1916-1919, Ediția a III-a, vol. I-II, București, 1989.

3. Românii – câteva procente – care nu au dorit unirea provinciilor lor cu România erau, de regulă, în slujba statelor lor de adopție, înalți funcționari, ofițeri, consilieri oficiali, angajați în administrație etc.

09/12/2016 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: