Un articol al domnului Eminescu: ”Legislațiunea de import si transformarea României în teritoriu colonizabil”

Eminescu nu a fost doar poet şi gânditor, ci şi un mare jurnalist român (cel mai mare) şi, în această calitate, primul analist economic şi politic din istoria României. “Diagnosticele”, avertismentele, analizele şi soluţiile sale, bazate pe o profundă cunoaştere a realităţilor româneşti, a istoriei şi a contextului european, sunt valabile şi astăzi.

Citindu-i textele publicistice, ai senzaţia halucinantă că sunt scrise aici şi acum.
Editorialele domnului Eminescu, din cadrul rubricii cu acelaşi nume, sunt fragmente extrase din articolele sale – apărute în publicaţiile Albina, Familia, Federaţiunea, Convorbiri Literare, Curierul de Iaşi (1869-1877), Timpul (1877-1883), România Liberă (1889) – şi din manuscrisele publicate postum. (http://www.certitudinea.ro/articole/editorial/legislatiunea-de-import-si-transformarea-romaniei-in-teritoriu-colonizabil).

”Legislatiunea de import și transformarea României în teritoriu colonizabil

Orbit trebuie să fie acel guvern care nu-şi dă seamă de simptomele politice ale acestei stări bolnăvicioase de lucruri. În toate unghiurile României se formează grupuri de nemulţumiţi cu mersul actual al lucrurilor.

Sînt deosebite numirile ce aceste grupuri adoptă; un lucru însă le este comun tuturor: sentimentul de indignare şi de exasperare de cele ce se petrec zilnic. Şi această indignare nu e decît prea justificată.  

Ruşine chiar trebuie să-i fie unui român cînd se pronunţă numele obscure a acelor naturi catilinare cari formulează voinţa statului său în paragrafe de legi, indignare cată să simţă cînd vede creaturi fără principii, fără umbră de cultură, avînd numai instincte rele, jucînd pe reprezentanţii voinţei suverane a ţării.

Nimeni nu întreabă dacă-şi ţin făgăduinţele ce le-au făcut înainte de-a fi aleşi; nimeni nu întreabă pe ce cale a fost cu putinţă ca asemenea oameni să iasă la suprafaţă, nimeni nu-şi dă seama cum această populaţie flotantă a României, fără legături cu pămîntul şi cu neamul ţării, fără identitate de interese cu clasele productive şi pozitive ale ei, a putut să devină elementul domnitor în România. 

Am văzut cu înlesnire ce unitate e în caracterul civilizaţiei noastre de azi, cum că consistă curat în păzirea formelor esterioare ale culturii apusene, lipsită de orice cuprins real.

S-ar putea zice că aluatul din care se frămîntă guvernanţii noştri e acea categorie de fiinţe fără avere, ştiinţă de carte şi consistenţă de caracter, acei proletari ai condeiului din cari mulţi abia ştiu scrie şi citi, acei paraziţi cărora nestabilitatea dezvoltării noastre interne, defectele instrucţiei publice şi golurile create în ramurile administraţiei publice prin introducerea nesocotită a tuturor formelor civilizaţiei străine, le-au dat existenţă şi teren de înmulţire; aluatul e o populaţie flotantă a cărei patrie întîmplătoare e România şi care, repetînd fraze cosmopolite din gazete străine, susţine, cu o caracteristică lipsă de respect pentru tot ce e într-adevăr românesc, că aceste clişeuri stereotipe egalitare, liberschimbiste, liberale şi umanitare, acest bagaj al literaţilor lucrativi de mîna a treia, aceste sforăitoare nimicuri sînt cultură naţională sau civilizaţie adevărată.  

N-are cineva într-adevăr decît să deschiză o teză de licenţă, s-asculte prelecţiuni la universităţi – esceptăm pe cele de matematică – , să citească ziare şi broşuri, să citească proiecte şi paraproiecte de legi din Cameră, s-asculte discuţii în Adunări şi se va convinge că o numeroasă, foarte numeroasă clasă de oameni, nu-şi întrebuinţează mintea la nimic alta decît la reproducerea de vorbe din cărţi străine, că propria muncă intelectuală se reduce la nimic.

Dacă activitatea lor s-ar mărgini numai la aceasta, ţara ar sămăna numai a casă de nebuni, dar fiindcă miile aceste de vorbe nu sînt resimţite, nu au trecut în suc şi sînge, nu au avut nici o influenţă educativă asupra lor, ele acoper cu zgomotul lor de moară de palavre o înjosire şi versatilitate de caracter nemaipomenită decît în timpii cei mai răi ai Împărăţiei bizantine.

Ceea ce-i mai frumos e că se prefac a nu te înţelege. În zadar le-am spune: „Nu există libertate a alegerilor” şi le-am dovedi-o cu acte. 

„Luaţi – le-am zice – listele electorale, ştergeţi pe funcţionari, pe arendaşii statului şi pe rudele acestora, pe datornicii statului şi pe rudele acestora, adecă ştergeţi pe toţi a căror conştiinţă o puteţi stoarce prin tiranie de partid şi nu vă rămîne decît o mică minoritate”.  

Din aceste mici minorităţi se compune opoziţia şi ea reprezintă partea neatîrnată a ţării. Ei totuşi vor răspunde: „Naţiunea e cu noi, noi sîntem naţiunea”. „Mai luaţi colegiul al patrulea şi ştergeţi – afară de minime şi estrem de rare escepţii – toate numele deputaţilor aleşi de-a dreptul prin influenţă guvernamentală, ştergeţi dintr-al treilea în acelaşi chip, dintr-al doilea tot astfel şi vedeţi că partea neatinsă de sistemul de corupţie al guvernelor e estrem de mică”. 

Cu bugetul în mînă, mai ales cînd este augmentabil în infinit, ţii majoritatea în mînă si sistemul constituţional, sistemul controlului se reduce la o iluzie copilărească.

E prea adevărat că această conştiinţă individuală, maltratată în toate chipurile şi supusă unei sistematice corupţiuni face reacţie, tresare mai cu putere cînd îi pui cestiunea de moarte şi de viaţă.

Astfel cu articolul 44 al Tractatului de la Berlin, care nu era numai o cestiune de încetăţenire, ci era de-a dreptul declararea României în teritoriu neutru, colonizabil cu toate semninţiile.

Nu putem tăgădui că ţara se cutremură de spaimă la perspectiva deschisă de acel articol, care americaniza pe deplin teritoriul nostru.”

(Fragment din articolul «Studii asupra situaţiei», apărut în TIMPUL, în februarie 1880) 

Publicitate

WASHINGTON POST: Cum a transformat Viktor Orban un secol de istorie ungară într-o armă secretă

 

 

O fotografie cu premierul maghiar Viktor Orban care îi arată omologului polonez o hartă a Ungariei Mari, ce include Transilvania . 

 

___________________

Cei nefamiliarizați ar putea fi surprinși să audă că ungurii jelesc pierderea unui imperiu – iar premierul ungar Viktor Orban e primul printre ei.

El a inaugurat un Memorial al Unității Naționale care include denumirile a 12.000 de localități istorice „rupte de patria lor” în urma semnării Tratatului de la Trianon, care a pus capăt în mod formal Imperiului Austro-Ungar și Regatului Ungariei în urmă cu 100 de ani.

Ceremonia de comemorare nu este decât cel mai nou episod din îndelungata manipulare a istoriei de către Orban de dragul propriilor sale interese politice și al menținerii sale la putere.

După primul război mondial, Aliații victorioși au impus penalități drastice Puterilor Centrale. Dacă istoricii se concentrează în principal pe severitatea termenilor impuși Germaniei prin Tratatul de la Versailles, se poate argumenta că Regatul Ungariei, ca parte a „monarhiei dualiste” austro-ungare, a suferit chiar și mai rău.

Prin Tratatul de la Trianon, formalizat la 4 iunie 1920, Ungaria și-a pierdut 72% din teritoriul antebelic și 64% din populație.

Pierderea imperiului rămâne palpabilă și astăzi. Vizitați biroul unui funcționar public ungar și uneori veți vedea pe perete o hartă înrămată a Ungariei pre-Trianon, poate chiar incluzând și mici flacoane cu sol din „pământurile pierdute” aflate astăzi în Slovacia, Ucraina, România sau Serbia.

Orban s-a dovedit a fi remarcabil de abil în ce privește mobilizarea acestei nostalgii naționaliste.

În ultimii ani guvernul Orban a retrogradat comemorarea publică a ungurilor care personifică lupta pentru valori democratice, în vreme ce a promovat activ memoriale pentru conducători ungari aliați cu Hitler și Mussolini în cel de-al Doilea Război Mondial.

Cel mai cunoscut e faptul că Orban l-a proslăvit pe regentul Miklos Horthy, dictatorul fascist și antisemit al Ungariei din anii ’30, tocmai pentru că, sub conducerea lui Horthy, o parte a Tratatului de la Trianon a fost răsturnată prin anexarea, în 1940, a Transilvaniei, o provincie centrală pentru spiritualitatea Ungariei. (Transilvania a fost înapoiată României, unde își petrecuse mai toată perioada interbelică, pe 6 martie 1945, în urma colapsului regimului Horthy în 1944).

De când a revenit la putere în 2010, după o rundă petrecută în opoziție, Orban a obținut adoptarea unei legi care le permite cetățenilor străini cu strămoși maghiari și „cunoaștere” a limbii maghiare să primească pașapoarte ungare.

Din cele câteva milioane de indivizi eligibili, aproximativ 700.000 primiseră cetățenie până în 2015. În 2013 Orban i-a îndemnat pe maghiarii din întreaga Europă „să se unească” pentru a face din Ungaria „o națiune puternică”.

În 2014, în discursul său anual de vară din România (care mai este și astăzi căminul a aproximativ 1,5 milioane de unguri), Orban a admis că își datora succesul electoral covârșitor dobândit în același an dreptului de vot conferit maghiarilor din afara granițelor. E vorba de același discurs în care și-a proclamat aspirația de a transforma Ungaria într-un „stat iliberal”.

Pe parcursul ultimului deceniu, Ungaria a cumpărat publicații și instituții de presă cu scopul ca ele să deservească exclusiv comunitățile etnice ale Ungariei [autoarea se referă, probabil, la comunitățile ungurești din statele vecine Ungariei – n.trad.]. Guvernul ungar finanțează în mod generos cluburi sportive, școli și biserici din comunitățile ungurești apropiate de granițele sale.

Drept urmare, unele comunități ungurești efectiv s-au decuplat de țările în care trăiesc, bazându-se în mare măsură pe instituții de presă și culturale importate din Ungaria.

Politicile lui Orban în această privință aduc aminte de tacticile Rusiei cu privire la a sa „străinătate apropiată”.

E limpede că Orban nu poate reconstitui Ungaria pre-Trianon prin re-anexarea unor părți din România, Slovacia sau vestul Ucrainei. Cu toate acestea, eforturile lui de a lega mai strâns Ungaria de „pământurile pierdute” de ea au destabilizat regiunea și au complicat obiectivele politicii externe americane.

Concentrarea unică a Budapestei pe populația maghiară din Ucraina a împiedicat în ultimii doi ani orice reuniune la nivel înalt NATO-Ucraina.

După primul război mondial, Aliații victorioși au impus penalități drastice Puterilor Centrale. Dacă istoricii se concentrează în principal pe severitatea termenilor impuși Germaniei prin Tratatul de la Versailles, se poate argumenta că Regatul Ungariei, ca parte a „monarhiei dualiste” austro-ungare, a suferit chiar și mai rău.

Prin Tratatul de la Trianon, formalizat la 4 iunie 1920, Ungaria și-a pierdut 72% din teritoriul antebelic și 64% din populație.

Pierderea imperiului rămâne palpabilă și astăzi. Vizitați biroul unui funcționar public ungar și uneori veți vedea pe perete o hartă înrămată a Ungariei pre-Trianon, poate chiar incluzând și mici flacoane cu sol din „pământurile pierdute” aflate astăzi în Slovacia, Ucraina, România sau Serbia.

Orban s-a dovedit a fi remarcabil de abil în ce privește mobilizarea acestei nostalgii naționaliste.

În ultimii ani guvernul Orban a retrogradat comemorarea publică a ungurilor care personifică lupta pentru valori democratice, în vreme ce a promovat activ memoriale pentru conducători ungari aliați cu Hitler și Mussolini în cel de-al Doilea Război Mondial.

Cel mai cunoscut e faptul că Orban l-a proslăvit pe regentul Miklos Horthy, dictatorul fascist și antisemit al Ungariei din anii ’30, tocmai pentru că, sub conducerea lui Horthy, o parte a Tratatului de la Trianon a fost răsturnată prin anexarea, în 1940, a Transilvaniei, o provincie centrală pentru spiritualitatea Ungariei. (Transilvania a fost înapoiată României, unde își petrecuse mai toată perioada interbelică, pe 6 martie 1945, în urma colapsului regimului Horthy în 1944).

De când a revenit la putere în 2010, după o rundă petrecută în opoziție, Orban a obținut adoptarea unei legi care le permite cetățenilor străini cu strămoși maghiari și „cunoaștere” a limbii maghiare să primească pașapoarte ungare.

Din cele câteva milioane de indivizi eligibili, aproximativ 700.000 primiseră cetățenie până în 2015.

În 2013 Orban i-a îndemnat pe maghiarii din întreaga Europă „să se unească” pentru a face din Ungaria „o națiune puternică”.

În 2014, în discursul său anual de vară din România (care mai este și astăzi căminul a aproximativ 1,5 milioane de unguri), Orban a admis că își datora succesul electoral covârșitor dobândit în același an dreptului de vot conferit maghiarilor din afara granițelor.

E vorba de același discurs în care și-a proclamat aspirația de a transforma Ungaria într-un „stat iliberal”.

Pe parcursul ultimului deceniu, Ungaria a cumpărat publicații și instituții de presă cu scopul ca ele să deservească exclusiv comunitățile etnice ale Ungariei [autoarea se referă, probabil, la comunitățile ungurești din statele vecine Ungariei – n.trad.].

Guvernul ungar finanțează în mod generos cluburi sportive, școli și biserici din comunitățile ungurești apropiate de granițele sale.

Drept urmare, unele comunități ungurești efectiv s-au decuplat de țările în care trăiesc, bazându-se în mare măsură pe instituții de presă și culturale importate din Ungaria.

Politicile lui Orban în această privință aduc aminte de tacticile Rusiei cu privire la a sa „străinătate apropiată”.

E limpede că Orban nu poate reconstitui Ungaria pre-Trianon prin re-anexarea unor părți din România, Slovacia sau vestul Ucrainei.

Cu toate acestea, eforturile lui de a lega mai strâns Ungaria de „pământurile pierdute” de ea au destabilizat regiunea și au complicat obiectivele politicii externe americane.

Concentrarea unică a Budapestei pe populația maghiară din Ucraina a împiedicat în ultimii doi ani orice reuniune la nivel înalt NATO-Ucraina.

Tensiunile dintre România și Ungaria, ambele membri NATO, sunt deosebit de acute în acest moment. Cu cât Budapesta promovează mai mult activități și simboluri etnice lipsite de tact în Transilvania, cu atât mai mult se simt autoritățile române obligate să afirme naționalismul, amplificând sentimentul anti-maghiar și creând un cerc vicios care nu face altceva decât să consolideze etno-naționalismul și politica bazată pe revendicări în regiune.

Orban exploatează Trianonul din oportunism. După cum a observat el, comunitățile maghiare din afara granițelor ungare îi asigură voturile de care are nevoie pentru a se menține la putere – un factor ce are potențialul de a deveni chiar mai important pe măsură ce partidul său pierde controlul marilor municipalități ungare.

Însă acțiunile sale cinice de a profita de pe urma resentimentelor istorice ale compatrioților amenință acum să inflameze fix acel naționalism distructiv care a dus la Primul Război Mondial și, în consecință, la pierderea privilegiilor imperiale ale Ungariei.  

Mă întreb dacă premierul Ungariei pricepe cu adevărat această ironie a sorții.

 

 

 

Articol de Heather A. Conley (foto) – vicepreședinte senior pentru Europa, Eurasia și [Regiunea] Arctică la Center for Strategic and International Studies (CSIS) din Washington și fost subsecretar adjunct în Departamentul de Stat al SUA (2001-2005)

NOTĂ.  

Autoarea nu precizeaza faptul ca prin alipirea la Imperiul Habsburgic, Ungaria inclusa în Imperiul Austro Ungar a revendicat și primit suveranitate peste teritorii și popoare care nu-i aparțineau nici istoric, nici etnic, nici geografic.

 

Sursă: 

https://www.washingtonpost.com/ how-viktor-orban-turned-century-hungarian-history-into-secret-weapon/ prin http://www.certitudinea.ro 

TRANSILVANIA- ISTORIE FURATĂ. TRANSILVANIA – INIMA ROMÂNITĂŢII. FILME DOCUMENTARE

 

Atunci când nu îți cunoști istoria, riști să o repeți! Mai ales când forțe oculte doresc să îți șteargă identitatea de român…

Cum ar trebui oare interpretate afirmațiile istoricului Lucian Boia (profesor la Universitatea din București și „eroul“ editurii Humanitas – fost secretar cu propaganda în Biroul Organizaţiei de Bazǎ a Partidului Comunist Român de la Facultatea de Istorie, înainte de 1989) atunci când acesta spune în cartea sa “Primul Război Mondial.

Controverse, paradoxuri, interpretări”( Humanitas: 2014) că Transilvania, înainte de 1918, “nu aparţinuse niciodată României sau vreunuia din principatele care formaseră România în 1859” și, în consecință, românii puteau invoca doar “dreptul etnic asupra Transilvaniei (populaţia românească fiind majoritară), dar nu şi vreun drept istoric”?!?

Acest gen de afirmații, descalificante pentru orice istoric serios, sunt esența unei minciuni uriașe, foarte folositoare Budapestei, care îl și iubește enorm pe Lucian Boia pentru aceasta.

De ce? Pentru că extremiștii maghiari îl pot invoca oricând pe Lucian Boia, atunci când spun că Transilvania este un pământ unguresc. “Păi”, vor spune acestia, “până și istoricii români spun că ei nu au drepturi istorice în Transilvania!!!“ Nu?

De ce afirmațiile lui Boia sunt mincinoase? Haideți să vedem:

1. Lucian Boia îl scoate din calcul în primul rând pe Mihai Viteazul care, la 1600, unește cele trei țări românești într-una singură.

Gândiți-vă că individul pretinde în carte că Transilvania nu a aparținut niciodată României sau vreunuia din principatele care formaseră România în 1859.

Cum nu, dacă Mihai Viteazul a realizat Unirea? Cui a aparținut Transilvania atunci? Vietnamezilor?

2. Mircea cel Bătrân a stăpânit pentru o perioadă și părți însemnate din Transilvania. Cel mai lung titlu al lui Mircea apare din 1406 până la sfârșitul domniei sale, în 1418, sub forma:

„Eu, întru Hristos Dumnezeu binecredincios și binecinstitor și de Hristos iubitor și autocrat, Io Mircea mare voievod și domn din mila lui Dumnezeu și cu darul lui Dumnezeu, stăpânind și domnind peste toată Țara Ungrovlahiei și a părților de peste munți, încă și către părțile tătărești și Amlașului și Făgărașului herțeg și domnitor al Banatului Severinului și pe amândouă părțile pe toată Podunavia, încă până la marea cea mare și stăpânitor al cetății Dârstorului”. Păi cum, niciodată, domnu’ Boia?!?

Ca să aveți o imagine mai bună, vedeți harta de mai jos, cu teritoriul stăpânit de Mircea cel Bătrân…

Argumentele de mai sus sunt în principal argumente politice și fac trimitere la îmbrobodirea cu “Transilvania nu a aparținut niciodată României sau vreunuia din principatele care formaseră România în 1859”.

Din punct de vedere al dreptului istoric, ceea ce spune Boia nu are, de asemenea, nicio acoperire pentru că din această perspectivă, drepturile românilor sunt cel mai bine susținute. Mai ales de izvoarele istorice maghiare…

3. Să îi amintim așa-zisului istoric că la venirea lui Arpad, vlahii erau prezenți până în Panonia. Să îi amintim de Glad, Gelu și Menumorut, voievozii valahi care stăpâneau Transilvania în secolele IX și X.

4. Să îl informăm pe așa-zisul demitizator că românii sunt în principal urmașii geto-dacilor (indiferent de ce alte influențe mai poartă românii de astăzi), că județele Harghita, Covasna și Mureș reprezintă zona cu cea mai mare concentrare de cetăți și așezări civile dacice din toată țara – peste 70 de cetăți și peste 200 de așezări civile – și că, în consecință, în virtutea continuității evidente, noi avem drepturi istorice aici încă din antichitate.

5. Să îi atragem atenția acestui personaj că portul popular românesc și majoritatea tradițiilor (mai ales în Transilvania) poartă amprenta geto-dacilor (acei strămoși de care individul nu vrea să audă!), de la care le-am și moștenit, o altă dovadă a continuității…

Și atunci, cum ar trebui să înțelegem afirmațiile mincinoase ale lui Lucian Boia, o sfidare majoră a realităților istorice?

Chiar dacă suntem membrii ai UE și ai NATO, nu înseamnă că există garanții absolute în ceea ce privește integritatea teritorială.

Tocmai de aceea, este necesar să se contracareze manevrele perverse care se operează de mulți ani în direcția ruperii Transilvaniei de România, manevre conduse de extremiștii și revizioniștii maghiari, asistați de români fără minte sau de-a dreptul trădători, care visează la o Transilvanie autonomă economic (în prima fază), iar ulterior politic și teritorial.

În acest context delicat, cu o politică imprevizibilă a marilor puteri, un film documentar precum TRANSILVANIA, ISTORIE FURATĂ, este mai mult decât necesar, din mai multe considerente:

– le oferă românilor informații extrem de valoroase, sintetizate, comunicate într-un mod accesibil, dându-le astfel o înțelegere mult mai bună asupra propriei istorii, asupra drepturilor istorice pe care le au în Transilvania;

– le oferă străinilor o altă imagine asupra istoriei Transilvaniei decât cea contrafăcută de Ungaria și de mistificatorii istoriei din interior;

– aruncă în aer teoriile revizioniste, toată argumentația extremiștilor maghiari care visează încă la o utopică Ungarie Mare, pentru că filmul folosește în primul rând izvoare istorice maghiare. Izvoare maghiare medievale sau moderne care vor fi de acum, mai mult ca niciodată, o uriașă piatră de moară agățată de picioarele extremiștilor maghiari.

Gândit să facă informația cât mai ușor de receptat, filmul este realizat pe capitole autonome, care tratează teme distincte. În varianta finală, filmul va avea trei părți, fiecare de câte o oră.

 

Vă invit, așadar, să vizionați  în cele ce urmează, două filme documentare de excepţie care aruncă în aer revizionismul maghiar, dar şi alte tipuri de revizionism antiromânesc!

Recomandați-le pretenilor, colegilor și cunoscuților!

E important ca informația istorică adevărată,  să ajungă la cât mai mulți!