CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Rememorând fără patimă istoria ultimului secol

  „Iar a tăcea și lașii știu! Toți morții tac! Dar cine-i viu Să râdă! Bunii râd și cad!” (George […]

O retrospectivă istorică

Englezii au dus întotdeauna, încă din secolul al XVI-lea o politică  egoistă pe care au numit-o „pragmatică”, scrie în https:art-emis.ro/o-retrospectiva-istorica, ing. Eugen Statnic .

În anii 1800-1813 când Napoleon cutreiera Europa, l-au „domolit” la Trafalgar, au privit „interesați dar pasivi” cum Corsicanul a măcelărit 3 milioane de europeni.

La Waterloo au pus „punctul pe « i »” și l-au trimis în concediu de odihnă pe insula Sf. Elena.  Acolo, asteptand eliberarea s-a stins el la 1821.

În anul 1919, Churchill a fost dușman înfocat al „revoluției  socialiste”, a inițiat „intervenția” contra bolșevicilor, a susținut armatele lui Wrangel, Denikin și Kolceak, a condamnat dur uneltirile internaționalei comuniste în anii 1923-1936 în diferitele țări ale Europei.

Dar tot așa, pragmatic, a organizat coaliția antihitleristă cu U.R.S.S. în frunte alături de  S.U.A. iar Anglia în planul doi și Franța liberă în planul trei. Tot pragmatic,  Winston a cedat în octombrie 1944, așa cum a promis în 1940 prin Stafford Cripps, Europa de est Uniunii Sovietice cu vestitul sau biletel cu procentele.

La Yalta, Roosevelt era în ultimile sale zile de viață lipsit de orice energii și a lăsat lui „Oncle Joe” toata inițiativa căci Armata Roșie a avut rolul hotărâtor la învingerea Germaniei iar Anglia a contribuit enorm propagandistic dar militar mult mai puțin. Generalul de Gaulle a readus Franța între învingători și în compania selecta a Celor Cinci Puteri.

Dar tot pragmatic, în noiembrie 1946, la 17 luni după victorie, la Fulton, Churchill a inițiat noua politică a vestului față de Uniunea Sovietică: îngrădire, combatere și izolare. Din „prietenia” anilor 1942-1945 când Statele Unite au susținut cu livrări strategice efortul militar al Uniunii Sovietice, după 1946 s-au dezvoltat „războiul rece” care a durat 40 ani cu alianțele militare mari si antagoniste, N.A.T.O. și Tratatul de la Varșovia.

Nu știu dacă este adevărat sau o găselniță a jurnaliștilor afirmația lui Churchill „că de fapt nu am înjunghiat porcul care trebuia înjunghiat”. Dar Winston Churchill a declarat în noiembrie 1939 un mare adevăr, poate singurul din întreaga sa viață:

 „Noi am intrat în război nu pentru Polonia ori să scăpăm Germania de Hitler, Europa de național-socialism sau să apărăm evreii de represiunea nazistă ci ca și în anul 1914 pentru nu mai puțin nobilul scop de a înlătura puterea economică și dominația politică adică hegemonia Germaniei în Europa”

Nimic mai clar deci.

Der Krieg, der viele Väter hatte von Gerd Schultze-Rohnhof -  Hörbuch-Download | Thalia

Într-o lucrare deosebit de documentată dar critică, elaborată de generalul german în rezervă Gerd Schultze-Rhonhof apărută în 2003 și reeditată de 8 ori „Der Krieg der viele Väter hatte” (Războiul care a avut mulți părinți) după prezentarea și analiza profundă a tuturor evenimentelor premergătoare cunoscute sau dezvăluite și interpretate pentru a stabili cauzele războiului mondial din anii 1939-1945 trage concluzia că nu se poate găsi nici o cauză majoră care să justifice marșul spre război al atâtor națiuni, totodată puteri militare și mai presus de orice țări civilizate cu un inalt  nivel de dezvoltare industrială economică și culturală: Marea Britanie, Franța, Germania, S.U.A., U.R.S.S., Cehoslovacia, Italia și Japonia.

Autorul,enumeră crizele din anii 1936-1939 care au înfierbântat atmosfera politica internațională  si au polarizat interesele care au  condus la formare celor două mari tabere. Prima criza a fost Războiul Civil din Spania cu amestec militar sovietic și germano-italian.

Apoi au urmat crizele cunoscute:

– anexarea Austriei căreia i s-a interzis în anul 1919 reunirea cu Germania (1);

– criza sudetă sau separarea a trei milioane germani cu teritoriul lor locuit de 1100 ani, de Cehoslovacia (2);

– anexarea regiunii Memel cu 400.000 locuitori germani din Letonia, trăitori acolo încă din Evul Mediu (3);

– dezmembrarea Cehoslovaciei și transformarea Boemiei și Moraviei în protectorat german (4);

– criza polonă: Germania cere orașul german Danzig luat Prusiei la Versailles și un drum spre Prusia Orientală. Polonia revendică orașul Danzig și păstrarea ieșirii la marea Baltica.(5)

Dintre aceste teme de conflict, crizele 2, 3, și 4 au fost revendicări care s-au rezolvat în baza principiului Wilsonian de drept natural de autodeterminare al popoarelor, încălcat în aceste trei cazuri de Conferința de Pace de la Versailles.

Anexarea Austriei a fost acceptată volens-nolens ca fapt împlinit, iar războiul civil spaniol a dovedit agresivitatea comunismului sovietic, fascismului italian și național-socialismului german, adică al stateor totalitare.

Dezmembrarea Cehoslovaciei a fost un grav act de încălcare a dreptului internațional de către Germania chiar dacă a avut loc  concomitent cu desprinderea voită a Slovaciei din statul multietnic cehoslovac: 6,5 milioane cehi, 2,5 milioane Slovaci, 700.000 unguri, 500.00 ruteni (și 3,3 milioane germani până la 30 septembrie 1938). Dezmembrarea unui  stat suveran ca Cehoslovacia a determinat schimbarea radicală a politicii Angliei și Franței și hotărârea de a pune capăt agresiunii germane chiar cu prețul unui război.

Criza poloneză a fost agravată din martie 1939 de către garanția dată de Anglia pentru integritatea teritorială a Poloniei împotriva agresiunii germane dar nu și sovietice.

Conducerea Poloniei, tot un stat multietnic cu 5,2 milioane ucraineni, 2,3 milioane beloruși, 3,3 milioane evrei, 1,7 milioane germani și numai 62% locuitori de limbă maternă poloneză s-a aflat între Germania și U.R.S.S. care nu a recunoscut niciodată frontiera acceptată în est în anul 1922, după războiul ruso-polon, în starea de slăbiciune militară a Rusiei Sovietice.

Disputa germano-polonă agravată de incidente de frontieră și de încăierări între grupuri extremiste de ambele părți mai ales în zonele cu populație amestecată în voievodatele date Poloniei de conferința de pace din anul 1919 a ajuns la varf in august 1939.

Conducătorii de atunci ai Poloniei erau siguri că în cazul unui conflict militar, la Berlin va izbucni o revoluție contra lui Hitler și ca urmare prabușirea nazismului, ceea ce nu a avut loc.

Hitler nu a crezut că Anglia va intra pentru Polonia în război chiar dacă a dat garanții care însă geografic și militar erau nerealizabile. Și nici Anglia nu a crezut că polonezii se vor comporta inflexibil neacceptand tratativele, propunerile de soluționare sau chiar concesiunile propuse de ambasadorul englez Henderson care a încercat până în ultimul moment să domolească adversarii.

La 1 septembrie 1939, Hitler a ordonat atacarea Poloniei cunoscând bine starea precară a armatei poloneze.

Un război inegal, tancuri împotriva cavaleriei și un șoc total: Anglia și Franța nu au ezitat și la 3 septembrie au declarat război Germaniei. Starea de război nu a produs entuziasm nici la Berlin dar nici la Londra, Paris sau Roma.

O bucurie adâncă dar ascunsă au trăit două grupuri interesate: la Washington și la Moscova: cei din jurul lui Franklin Delano Roosevelt și cei din jurul lui Iosif Visarionovici Stalin.

La prima vedere cauzele războiului au fost Cehoslovacia și Danzigul, ambele, rod ale Versailles-ui. Dar nici conferinței de la Versailles nu i se poate da toată vina.

De aceea vina trebuie căutată în așezarea lumii de acum 100 ani  și în interesele imperiale ale unora din cei care au fost la cârma lumii în 1939. Nu Praga și nici Danzig nu au fost cauza războiului.

Cauza reală a fost voința bolnavă de a stăpâni lumea, în fapt o nebunie atât la 1812 cât și la 1914 dar și la 1939 sau 2020.

Iar  omenirea nu a învățat nimic din istorie pentru că adevărul a fost mereu ascuns iar lumea toata înșelată cu abilitate prin istoria scrisă de învingători.

Mulți istorici consideră că abia la 10-15 ani după războiul mondial din anii 1939-1945, schimbările politice de pe tot mapamondul au scos la iveală cauzele adevărate care au dus la război: voința de hegemonie mondială a S.U.A. și U.R.S.S.

Două imperialisme, unul capitalist, celălalt comunist, neatingându-și  scopurile  sau mulțumit cu situația bipolară care s-a numit război rece deoarece înarmarea celor două supraputeri nucleare a atins nivele incredibile de cheltuieli care pînă la urmă au îngenunchiat Uniunea Sovietică.

Si astfel a ajuns America unica putere a lumii.

Dar America  a aprins cateva focare de razboi dupa 1990: Irak, Afganistan,Libia,  Siria, Yemen, toate in apararea pacii, facandu-si un miliard de dusmani de tot felul, cei mai multi musulmani in frunte cu „Statul Islamic”, o ideologie fanatică asemenea  celorlalte ideologii binecunoscute care au otrăvit lumea secolului al XX-lea.

Iar acum, în secolul al XXI-lea s-a ridicat o noua putere, China, cu care va fi mai greu de găsit căi de înțelegere.

Se pare ca S.U.A. au depășit Zenitul fără a  făuri Pacea.   

29/12/2020 Posted by | ISTORIE | , , , , , , , , , , | 2 comentarii

Dosare secrete. Statele Unite planuiau in anii ’30 ai secolului trecut atacarea Imperiului Britanic. VIDEO

 

 

 

 

 

Planul Rosu: Statele Unite planuiau atacarea Imperiului Britanic.

 

 

 

 Perioada interbelica a reprezentat, cum bine au observat multi istorici contemporani, o „liniste de dinaintea furtunii”, o perioada de acalmie tensionata, al carui deznodamânt era intuit.

Putini stiu insa ca, in acea epoca in care conflictul era asteptat sa se declanseze intre Franta si Germania sau intre Germania si URSS, o tara occidentala – Statele Unite – a planuit sa atace o fosta aliata, Marea Britanie.

Pâna acum se stia ca, in perioada interbelica, Statul-Major al armatei americane alcatuise un plan de razboi cu „Imperiul Rosu”.

Multa vreme s-a crezut ca acesta era Uniunea Sovietica, tara considerata cel mai redutabil dusman al capitalismului occidental.

Dar „Planul Rosu” nu facea trimitere la URSS, nici la Japonia, tara pe al carui steag se gasea discul rosu al soarelui, ci la Marea Britanie si la celebrele „tunici rosii” – simbol al militarismului si dominatiei britanice din ultimele secole.

Conform documentelor dezvaluite recent despre Planul Rosu (socotit in 1929 drept „cel mai secret document de pe intreaga planeta”), atacarea Marii Britanii si posesiunilor ei de peste mari era in acordul intregii elite politice si militare americane.

Detalii privind planurile generalilor americani de a ataca prin surprindere Marea Britanie, a-i anihila flota si fortele aviatice si a aduce natiunea britanica in pragul colapsului, au fost date publicitatii recent.

Dupa Armistitiul din 1918, in urma caruia Puterile Centrale si-au recunoscut infrângerea in Primul Razboi Mondial, istoricele sentimente antibritanice care cunoscusera un regres in cursul secolului al XIX-lea s-au intensificat puternic in Statele Unite, mai ales din cauza refuzului guvernului de la Londra de a plati americanilor cele 9 miliarde de lire sterline datorate pentru interventia lor decisiva in Marele Razboi.

Izolationismul americanilor era tot mai intens, fapt reflectat, intre altele, si de refuzul de a se alatura Ligii Natiunilor, organizatie al carui scop fundamental era mentinerea pacii in lume.

Politica externa americana a fost una agresiva, iar presedintele Herbert Hoover n-a ezitat sa impuna tarife protectioniste pentru a proteja productia interna, masura care a afectat grav forta economica a Marii Britanii.

Dar nici sentimentele americanilor fata de britanici nu era mai favorabile, cu atât mai mult cu cât declansarea Crizei economice, in 1929, a facut ca refuzul Marii Britanii de a-si plati datoriile sa fie considerat de multi americani o cauza importanta a starii deplorabile a economiei lor.

Mai mult, inceputul anilor ’30 a adus cu sine scene de neconceput in America: demonstranti prohitleristi manifestând, cu bratul drept ridicat pentru salutul nazist, prin Madison Square Garden din New York.

Ca si nazistii germani, ei considerau Marea Britanie ca fiind adevarata vinovata de declansarea crizei, chiar daca lucrurile nu stateau deloc asa.

Dincolo de Atlantic, britanicii posedau inca cel mai vast imperiu din lume si cea mai puternica flota.
La Washington, vârfurile militare considerau ca natiunea americana este pe cale sa devina o superputere, dar singurul „cui” care-i statea in coasta era Marea Britanie.

Pe vremuri, când britanicii erau stapânii lumii, ei lichidasera din fasa orice tentativa a altei tari de a se impune.

Acum, venise rândul ca America sa raspunda cu aceeasi moneda si sa elimine concurenta.

 

 In 1930, cu noua ani inainte de izbucnirea celui de-al Doilea Razboi Mondial, americanii erau decisi sa elimine total fortele britanice din America de Nord si sa faca din Canada un teritoriu dependent de ei.

Miscari fara precedent de trupe au fost lansate, ca o uvertura a invaziei Canadei, invazie ce urma sa includa deplasarea unor puternice efective navale si aeriene in regiunea Caraibelor si de-a lungul coastelor de vest ale Americii, pentru a impiedica orice contraatac britanic venind dinspre Europa, India sau Australia.

Statele Unite erau pe atunci ceea ce astazi s-ar putea numi „o putere emergenta” si se pare ca strategii de la Washington se temeau de reactia britanica fata de planurile americane de expansiune a influentei SUA in intreaga lume.

Drept consecinta, cu numai noua ani inainte de izbucnirea celui de-al doilea razboi mondial, America studia posibilitatea de a ataca fortele britanice din Canada si Atlanticul de nord, precum si bazele navale britanice din arhipelagul Bermudelor .

Aceste planuri nu au fost doar intentii schitate pe hartie, lasate sa zaca in mapele Statului Major reunit al fortelor americane.

 

 

 

Planul Rosu al Statelor Unite

 

Documente secrete, dezvaluite pentru prima data, arata ca se alocasera 57 de milioane de dolari pentru construirea de aerodroame secrete de-a lungul frontierei dintre SUA si Canada, cu scopul lansarii de misiuni de bombardament asupra Canadei,pistele de aterizare fiind acoperite cu rulouri de gazon, pentru a li se ascunde adevarata destinatie..

Erau vizate zonele industriale si se prevedea utilizarea armamentului chimic impotriva tintelor canadiene.

Acest din urma ordin a fost semnat de nimeni altcineva decat legendarul general Douglas MacArthur, cel care le-a promis japonezilor dupa caderea Manilei si retragerea trupelor SUA din Filipine: „Ma voi intoarce”.

Conform unui documentar realizat de Channel 5, avand ca tema Planul Rosu, Statele Unite vizau lansarea unui atac masiv, dur si necrutator asupra tuturor fortelor britanice din colonii pentru distrugerea totala a imperiului britanic.

Nu mai exista nici o indoiala ca marina Marii Britanii, regina marilor, ar fi reactionat la fel de dur si un razboi devastator s-ar fi declansat intre Statele Unite si fosta lor metropola.Documentele care vorbesc despre aceasta operatiune halucinanta,aufost recent declasificate din Arhivele Nationale de la Washington.

In anul 1931, guvernul american l-a autorizat chiar pe eroul aerului, primul aviator care a reusit sa strabata Atlanticul in zbor, fara escala, Charles A. Lindbergh, sa deruleze activitati de spionaj aerian, in regiunea Golfului Hudson.

Misiunea lui Lindbergh – care in paranteza fie spus era un inversunat simpatizant al nazistilor si al lui Hitler – consta in investigarea posibilitatilor de atac in aceasta zona, prin operatiuni de desant aerian.

 Evenimentele ar fi fost urmarite cu cea mai mare atentie de Germania, Japonia si Rusia, si nu este greu de imaginat care ar fi fost sfarsitul celui de-al doilea razboi mondial daca in 1930 SUA si Marea Britanie ar fi fost, deja, secatuite de conflictul dintre ele.

Statele Unite aveau astfel de planuri impotriva unui numar de potentiali inamici, inclusiv Mexicului si Chinei si administratia SUA se pregatea si pentru eventuale revolte interne pe teritoriul american.

 Erau destui lideri americani ,convinsi ca acest razboi era perfect realizabil si chiar de dorit, pentru ca Washingtonul sa nu mai fie stanjenit de Londra.

Interesant este ca atat Winston Churchill, cat si Hitler, credeau ca un asemenea conflict este posibil in anii ’30.

In mod paradoxal, Adolf Hitler   era aproape sigur ca acest razboi este pe cale sa se declanseze si-si dorea ca Anglia sa invinga, pentru ca acest lucru ar fi servit mai bine intereselor Germaniei.

Acum se stie ca de partea americana s-au facut miscari militare importante in Caraibe si pe coasta de vest a SUA pentru blocarea oricaror masuri de represalii din partea Marii Britanii, fie dinspre Europa, fie dinspre India sau Australia.

Planul Rosu nu avea nimic cu URSS-ul, pentru ca la Washington nu se credea ca America ar putea intra, vreodata, in razboi impotriva Rusiei, ci doar viza un razboi apocaliptic, total, cu Marea Britanie si posesiunile sale.

Una dintre cauzele acestui plan foarte radical ar fi sentimentele anti-britanice puternice de dupa 1919, amplificate dupa ce s-a constatat ca Londra datora 18 miliarde de dolari Statelor Unite pentru interventia lor in primul razboi mondial.

 In America existau destui oameni importanti care voiau ca tara lor sa-si ia toate masurile de siguranta in cazul cand ascensiunea ei mondiala se va lovi de interesele britanice.

Din istorie se stia cum reactioneaza Albionul cand este calcat pe bataturi: ataca si-si distruge imediat adversarul.

Planul Rosu se voia ca o polita de asigurare, ca Statele Unite n-ar pati la fel.

In 1935, America a desfasurat cele mai extinse manevre militare efectuate vreodata pe continentul nord-american, instalând trupe si depozite de munitii la Fort Drum, la mica distanta de granita cu Canada.

Potrivit planului stabilit, de aici urma sa fie pornit primul atac asupra britanicilor, orasul Halifax din Noua Scotie fiind prima tinta luata in vizor.

„Nu mai putin de sase milioane de soldati americani urmau sa lupte pe coastele estice ale Americii de Nord.

Atacul ar fi urmat sa fie un Verdun pe pamânt nord-american”, precizeaza istoricul Peter Carlson, editor al revistei American History, facând aluzie la sângeroasa batalie desfasurata in anul 1916, pe Frontul de Vest, intre francezi si germani si soldata cu peste 300.000 de morti.

„America simtea ca Marea Britanie o saboteaza constant, pentru a ramâne principala putere capitalista a lumii si de aceea luase in calcul toate masurile posibile pentru a descuraja aceasta atitudine ostila.

Nimeni nu uita ca America se nascuse din lupta coloniilor pentru independenta, contra colonialismului britanic”, afirma si Mike Vlahos, profesor la U.S. Naval War College.

Scopul urmarit de administratia de atunci de la Casa Alba era infrângerea flotei britanice si obligarea guvernului de la Londra sa accepte pierderea Canadei, care urma sa devina un stat total independent, dar aflat in sfera de influenta americana.

Venirea la putere a unui nou presedinte, Franklin Delano Roosevelt, a dus la suspendarea, pe termen nelimitat, a Planului Rosu.

Roosevelt isi dadea seama de iminenta unui conflict mondial, dar nu dorea ca America sa fie implicata si cu atât mai putin sa atace Marea Britanie, transformând-o astfel intr-o victima sigura a lui Hitler.

Pe 15 iunie 1939, o nota interna a Departamentului Apararii de la Washington preciza ca planurile privind invazia Canadei erau „inaplicabile”, dar cu toate acestea „trebuie mentinute, pentru viitor”.

Conflictul cu Marea Britanie nu avea sa se mai produca vreodata, pentru ca la orizont se arata un rival mult mai periculos pentru americani: Japonia.

Initial, SUA si-au mentinut pozitia de neutralitate, caci natiunea americana nu mai era dornica sa se implice in „razboiul altora”, cum o facuse in 1917.

Dar atacul perfid al japonezilor asupra bazei de la Pearl Harbour va provoca un val de indignare, iar conflagratia mondiala a devenit astfel, pentru americani, si „razboiul lor”…

 

 

 

 

 

 

 

Surse:  America’s Planned War on Britain documentary (Channel 5), Raportal.ro, revista magazin.ro

14/08/2014 Posted by | ISTORIE | , , , , , , , , | Lasă un comentariu

   

%d blogeri au apreciat: