CELE MAI PUTERNICE SI MAI INFLUENTE FAMILII DIN LUME

Top 10 cele mai influente familii din lume

In pofida marilor civilizatii si culturi care ne-au marcat istoria pana in prezent, oamenii sunt, in continuare, o specie instinctuala si gregara, care in momente-limita isi cauta refugiul in sanul familiei, al prietenilor si al grupului social din care fac parte, asa cum o spune  atat psihologia si sociologia, cat si etologia.

Lupta pentru putere, dominare, control si asigurarea resurselor pentru clanul in care a vazut lumina zilei, nu sunt altceva decat izbucniri ale naturii animalice de care unele obraze subtiri incearca sa se dezica cu maximum de dezgust. Stau dovada clanurile si familiile care de generatii se lupta pentru titlul suprem de conducatori ai Pamantului.

Dincolo de razboaie, crize economice, goana dupa resurse si influenta, nu exista nimic altceva decat rivalitatea neostoita intre cele mai puternice familii si dinastii care au modelat destinul actualei civilizatii umane. Cele mai importante sunt prezentate in topul de mai jos.

10. Dinastia Nehru-Gandhi

Clanul Nehru-Feroz-Gandhi este cea mai celebra familie politica care a dominat Congresul National Indian aproape tot intervalul de timp scurs de la castigarea independentei Indiei pana in zilele noastre. Trei membri ai familiei in care politica era cuvantul de ordine (Pandit Jawaharlal Nehru, fiica acestuia, Indira Gandhi, si fiul ei, Rajiv Gandhi) au ocupat functia suprema de Prim Ministru al Indiei.

 

Indira Gandhi si fiul ei Rajiv au sfarsit, ambii, asasinati. Cu toate acestea, gustul puterii nu a potolit avantul politic din sanul familiei. Sonia Gandhi, de asemenea membra de vaza a familiei, ocupa in prezent functia de Presedinte al Congresului National Indian. Fiul lui Rajiv Ghandi, Rahul, este cel mai tanar membru al familiei care a intrat in politica in momentul in care a candidat pe listele Congresului si a castigat un loc in Camera Inferioara a Parlamentului din India, in cadrul alegerilor din anul 2004.

Trebuie retinut ca familia Nehru-Feroz-Gandhi nu este inrudita cu Mohandas Karamchand (Mahatma) Gandhi, conducatorul miscarii de independenta a Indiei. Clanul Nehru-Gandhi este cel mai evident exemplu de dinastie conducatoare traditionala in randul tarilor asiatice cu regimuri democrate.

9. Dinastia Plantageneta

In confruntarile dintre dinastiile englezesti ale Tudorilor si Plantagenetilor, cei din urna au avut castig de cauza datorita dezvoltarii fara precedent a sistemului politic si cultural petrecut sub conducerea lor. In ciuda faptului ca sub casa Tudorilor a luat nastere Biserica Anglicana, iar prosperitatea a crescut substantial, insemnatatea familiei Plantagenetilor a fost cu mult mai mare (mentionand aici ca insusi regele Henric al VII-lea descinde, pe linie materna, din Plantageneti).

Casa Plantagenetilor a fost, inca de la origini, o familie regala fondata de regele Henric al II-lea de Anglia, fiu al lui Geoffrey al V-lea de Anjou. Regii Plantageneti au stapanit Anglia inca din secolul XII; in total 15 regi din acesta familie urcand pe tron, intre anii 1154-1485.

 

Sub stapanirea lor, Regatul si-a definitivat o cultura si arta distincta, incurajata de unii dintre regi care au fost adevarati Mecena, dupa cum ii elogiaza si „tatal poeziei englezesti”, Geoffrey Chaucer (1343-1400).

In acele vremuri, Plantagenetii au introdus in Anglia stilul architectonic gotic, care a ajuns sa fie foarte apreciat, cladiri precum Westminster Abbey sau York Minister fiind modelate dupa aceste canoane. Aceeasi familie a jucat un rol important in adoptarea legilor comune si a celor constitutionale, precum si in redactarea celebrei Magna Carta.

 

 Parlamentul Angliei isi are originea tot in perioada Plantageneta, odata cu nasterea prestigioasele universitati din Cambridge si Oxford.

8. Familiile Claudiene & Iuliene

Aceste doua familii, contopite pana la urma intr-una singura, au fost probabil cele mai importante familii din Roma Antica. Odata unite, a luat nastere dinastia Iulio-Claudiana care a adus pe tronul Romei unii dintre cei mai importanti imparati ai Imperiului, precum Caligula, Augustus, Claudius, Tiberius si Nero.

Cei 5 imparati enumerati mai sus au condus Imperiul Roman intre anii 26 i.Hr. – 68 d. Hr., dinastia luand sfarsit odata cu sinuciderea lui Nero.

 

 Toti imparatii erau inruditi prin casatorii si adoptii. In mod eronat, Iulius Cezar este creditat drept stramos al acestei dinastii, cu toate ca celebrul personaj antic nu a detinut niciodata functia de imparat (a fost un dictator militar) si nu a avut vreo legatura cu Claudienii.

Domniile tuturor imparatilor din aceasta dinastie urmeaza, in linii mari, acelasi tipic. Toti au venit la putere cu ajutorul relatiilor si legaturilor de familie, fiecare a adaugat noi teritorii Imperiului Roman si a lansat proiecte gigantice de constructii.

 

 Cu totii au fost in general iubiti si admirati de supusii de rand, dar au fost respinsi de senatori, dupa cum reiese din scrierile autorilor antici. Istoricii si analistii contemporani ne considera ca Iulio-Claudienii au fost, cu totii, niste conducatori egocentrici, nebuni chiar, pervesi sexuali si tirani fara limite…

7. Dinastia Ptolemeilor

Dinastia in cauza a fost, de fapt, o familie regala cu origini helenistic-macedoneene, care a condus, pentru 300 de ani, Imperiul Ptolemeic din Egipt (305 i.Hr. – 30 d.Hr.). Inceputul a fost dat de razboinicul Ptolemeu, unul dintre cei 7 gardieni personali ai lui Alexandru Macedon, cei 7 slujitori credinciosi devenind, apoi, generali si deputati ai ambitiosului cuceritor.

Pentru curajul si devotamentul sau, dupa moartea lui Alexandru cel Mare, petrecuta in anul 323 i.Hr., Ptolemeu a ajuns satrap al Egiptului. In anul 305 i.Hr., s-a autodeclarat Regele Ptolemeu I, cunoscut, mai apoi, sub numele de Soter-salvatorul. Egiptenii l-au acceptat fara dificultati pe Ptolemei drept succesori ai faraonilor Egiptului independent.

Dinastia a condus Egiptul pana in anul 30 d.Hr., cand regatul a fost cucerit de romani. Unul dintre personajele celebre ale familiei este ultima regina, Cleopatra VII Philopator, pe numele ei complet, cunoscuta pentru rolul important avut in conflictele politice dintre Iulius Cezar si Pompei, iar mai tarziu dintre Octavian si Marc Antoniu. Sinuciderea Cleopatrei a pus capat unei dinastii care a influentat, vreme 3 secole, istoria intregului bazinul mediteranean.

6. Dinastia Zhu (Ming)

Zhu a fost numele de familie purtat cu mandrie de reprezentantii al dinastiei Ming din China. Primul imparat Ming, Hongwu (Zhu Yuanzhang, pe numele adevarat), a ales numele de Ming pentru noua dinastie inspirat de semnificatia termenului in limba chineza, unde Ming inseamna „Briliant”.

Dupa caderea dinastiei mongole Yuan, puternica familie Ming a stapanit Imperiul Chinez intre anii 1386-1644. Suveranii Ming, ultimii imparati chinezi autentici de etnie Han, au dus China pe culmile prosperitatii materiale si a stabilitatii sociale, stabilind capitala la Peking (Beijing).

 

 In anul 1644, dinastia a pierdut puterea, in urma unei rebeliuni condusa de generalul Li Zicheng, dupa care intregul imperiu a cazut in mainile dinastiei straine manciuriene Man-Chu. Insa, o mare parte a Chinei de sud a ramas fidela dinastiei autohtone Ming pana in anul 1662.

Istoricii considera ca imparatii Ming au ridicat civilizatia chineza pe cele mai inalte culmi, dinastia aducand imperiului progres, putere, reforme si prosperitate. Pe durata stapanirii Ming, populatia Chinei a atins cifra de 200 milioane locuitori, cifra-record pentru acea perioada istorica, armata chineza depasea deja cifra de 1 milion de soldati, iar proiectele imperiale au dus la nasterea unei flote imense.

 

 Aceiasi imparati au ordonat demararea unor proiecte grandioase de constructii, incluzand restaurarea Marelui Canal si transformarea unui antic sistem de fortificatii in ceea ce este cunoscut pana astazi drept Marele Zid Chinezesc. De asemenea, grija imparatilor pentru splendoarea arhitectonica a dus la impodobirea si definitivarea Palatului Interzis.

5. Casa de Habsburg

Casa de Habsburg a fost una dintre cele mai importante familii regale de pe Batranul Continent: a ramas in istorie, in special, pentru rolul sau de a suplini locul lasat gol de disparita Sfantului Imperiu Roman de Apus, care intre anii 1452 si 1740 a condus atat Spania, cat si Imperiul Austriac. Dinastia era de origine elvetiana, dar membrii sai au domnit pentru prima data in Austria, unde au ocupat tronul, neintrerupt, pentru aproape 6 secole.

O serie de casatorii politice si aliante familiale i-a facut pe Habsburgi stapanitori peste Burgundia, Spania, Boemia, Ungaria si Transilvania. Dinastia si-a primit numele dupa locul de origine, castelul Habsburg din cantonul elvetian Aargau.

 

Habsburgii au fost familia regala care a exploatat la maximum casatoriile intre membrii diferitelor case regale europene, totul in scopul realizarii de noi aliante care sa-i avantajeze odata cu mostenirea de noi si noi teritorii. Imparateasa Maria Tereza de Habsburg este considerata de mult cercetatori drept „Strabunica Europei Occidentale”.

4. Familia de Medici

Infama si celebra in acelasi timp, familia de Medici a fost cea mai puternica si influenta familie din Florenta intre secolele XIII si XVII. Familia a dat nu mai putin de 3 papi (Leo X, Clement VII si Leo XI), numerosi conducatori ai cetatii Florentei (unde se distinge Lorenzo Magnificul, patron a numeroase capodopere renascentiste sponsorizate din banii sai), iar mai tarziu, membri de vaza ai caselor regale britanice si franceze.

Precum alte familii nobiliare din acea vreme, casa de Medici a fost adevarata stapana a orasului-cetate Florenta pe care l-a adus in culmea dezvoltarii politice, economice si artistice.

 

 Cei din familia de Medici au fost adevarati Mecene pentru declansarea Renasterii, metodele lor de a impulsiona arta si literatura, prin sponsorizarea marilor artisi si oameni de litere ai vremii, fiind preluate de familiile Vincenti si Sforza din Milano, Este din Ferrara si Gonzaga din Mantua.

Timp de multi ani, banca de Medici a fost cea mai prospera si puternica institutie de gen din Europa. Astfel, vreme de 5 secole, familia de Medici a fost cea mai bogata dinastie europeana.

3. Clanul Marelui Han

Fondatorul celei mai puternice dinastii mongole a fost cuceritorul Ginghis-Han, care la apogeul puterii sale stapanea cel mai mare imperiu care a existat vreodata. Temujin, pe numele sau adevarat, a ajuns la putere dupa ce a unit toate triburile nomade ale mongolilor din centrul Asiei. La scurt timp dupa acesta realizare, cutezatorul calaret a proclamat Imperiul Mongol si s-a intitulat „Ginghis Han”.

A starnit iuresul razboiului si cuceririlor prin invadarea hanatului kara-kitailor, dupa care a atacat Imperul Kwarezmid din Persia, regatele caucaziene, Imperiul Chinez si Europa de est. In timpul vietii, Temujin stapanea deja cea mai mare parte a Asiei. Inainte de moarte, l-a desemnat pe Ogotai drept succesor oficial si a ordonat impartirea uriasului imperiu in hanate care aveau sa fie conduse de fii si nepotii sai.

Dupa infrangerea unei rebeliuni a tangiutilor, Marele Han moare de batranete, in anul 1227, fiind ingropat intr-un loc secret din stepa mongola, loc ramas si astazi necunoscut.

 Descendentii sai au cucerit fiecare in mod separat cea mai mare parte a intregii Eurasii, la un moment dat stapanirea mongola intinzandu-se din Austria pana in Coreea si din sudul Siberiei pana in Himalaya.

2. Dinastia Capetina

Este cea mai mare casa regala europeana si include toti descendentii lui Hugo Capet de Franta (Hugo Magnus, 940 – 996 d.Hr.), printre care, in prezent, se numara regele Juan Carlos de Spania, regele Albert al II-lea al Belgiei si Marele Duce Henric de Luxemburg.

De-a lungul secolelor, membrii acestei case nobiliare s-au raspandit prin aproape toata Europa, conducand si stapanind orice forma de administrare, de la regate la ducate si posesiuni. La apogeul Evului Mediu, capetinii (in care este inclusa si Casa de Bourbon) erau deja cea mai numeroasa familie cu sange albastru din Europa, ceea ce a dus la o rata nemaiintalnita a incesturilor in randul membrilor sai, care au fost obligati sa se casatoreasca cu vlastare regale cu care vor, nu vor, se inrudesc.

 

Capetinii au dat 38 de regi Frantei, 10 regi si regine Spaniei, 9 regi Portugaliei, 4 regi Ungariei, plus cateva sute de printi, duci si conti care au dominat familiile aristocrate din Europa Apuseana, din Anglia pana la Napoli si din Olanda pana in Polonia.

In prezent, doi monarhi capetini domnesc in Spania si Luxemburg, insa, pe langa acestia, familia de Capet este reprezentata de o pleiada de aristocrati si printi pretendenti care reprezinta urmasii familiilor regale exilate din Brazilia, Franta, Spania, Portugalia, Parma si Sicilia.

 

Cel mai impozant membru al capetinilor din exil este Louis Alfonso, Duce de Anjou, Bourbon si Touraine, si pretendent legitim la tronul Frantei.

1.Casa de Rothschild

Familia Rothschild este o dinastie internationala de bancheri si mari finantisti de origine germano-evreiasca, care are afaceri in toata lumea si a fost inobilata de catre guvernul austriac si cel britanic.

Cresterea puterii si influentei familiei a inceput cu bancherul Mayer Amschel Rothschild (1744-1812), ale carui sfaturi si strategii pentru succes vizau pastrarea controlului afacerilor in sanul familiei, alaturi de mentinerea unei discretii absolute cu privire la dimensiunea averii clanului.

 Mayer Rotschild si-a incurajat descendentii sa se insoare cu fete apartinand aceluiasi clan pentru a pastra astfel banii in familie.

Fiul sau, Nathan Mayer Rothschild si-a inceput afacerile la Londra in anul 1811, prin lansarea propriei firme, N.M. Rothschild & Sons. Compania si-a stabilit centru in New Court St. Swithin’s Lane, in plin City, centrul financiar al Londrei, unde exista si functioneaza si in prezent. In anul 1818, Nathan Mayer a acordat guvernului Prusiei un imprumut de 5 milioane lire sterline, o suma imensa in acele vremuri, cerand in schimb garantii imobiliare pentru imprumut, garantii cu ajutorul carora si-a intensificat afacerile. N.M. Rothschild a devenit atat de potent financiar in mijlocul City-ului, incat intre anii 1825-1826, putea sa sustina intreaga emisie monetara a Bancii Angliei doar din propriile lichiditati.

Familia Rothschild a deschis banci in majoritatea tarilor europene, avand o influenta deosebita in Austria, Franta, Germania, Napoli si Elvetia. Apogeul financiar al familiei a avut loc la mijlocul secolului XIX – averea cumulata a Rothschild din toata Europa s-ar fi ridicat la cateva mii de miliarde de euro, in banii de astazi.

Sursa:

http://www.descopera.ro/cultura/5673114-top-10-cele-mai-influente-familii-din-lume

Imparatii traco-iliri si Straromani

  Constantius Chlorus

Primul imparat de certa origine tracica este Maximin Tracul (235-238). Acesta fusese pastor in regiunea sa natala, Moesia, si fusese ridicat tot mai sus de Sever Alexandru (222-235) datorita capacitatii sale militare si aspectului sau impunator: avea 2,40 m. inaltime si era uimitor de voinic.

Vorbea latina cu accent tracic. Atins de bolile sufletesti ce caracterizeaza de obicei pe detinatorii puterii ajunsese, de exemplu, sa isi colecteze sudoarea, consuma 18 kg carne si 27 de litri de vin pe zi etc¹.

Mai mult, ridicarea sa pe tron a facut-o prin asasinarea binefacatorului sau !!²     

Tot prin crima urca pe tron si Decie (C. Messius Decius), in 249, fiind si el de origine traco-ilira(3).

Domneste pana in 251. Urmeaza: Marcus Acilius Aureolus (267-268) si el de origine umila, ca majoritatea imensa a imparatilor traco-iliri, Marcus Aurelius Valerius Claudius (268-270), Aurelian – Lucius Domitianus Aurelianus – (270-275), Probus – M. Aurelius Probus – (272-282) din Sirmium(i), Marcus Aurelius Carus (282-283), Aurelius Valerius Diocletianus (284-305) vestit dusman al Crestinismului, Valerius Maximianus Herculis (286-305), persecutor inversunat al ucenicilor lui Hristos, Constantius Chlorus (293-306), tatal Sfantului Constantin cel Mare si unul dintre imparatii pagani cei mai toleranti (poate si din pricina religiei sotiei sale Elena – care era crestina), Caius Galerius Valerius Maximianus (305-311) mare persecutor al crestinilor, Galerius Valerius Maximinus Daia (305-313), si el un mare dusman al Bisericii, Flavius Valerius Severus (305-307), aflat cam pe aceeasi linie si, tot asa, Valerius Licinianus Licinius (308-324), Domitius Alexander (308-328), Flavius Iulius Crispus (317-328). Urmeaza apoi primul imparat straroman, Sfantul Imparat Constantin Cel Mare (Flavius Valerius Constantinus Magnus; 305-337), fiul lui Constantius Chlorus si al sfintei Elena – daca de origine -, primul si cel mai mare imparat al Neamului Romanesc.

Vin apoi urmasii sai. Primul este Constantinus II (317-340), imparat arian, prigonitor al Bisericii, Dalmatius, nepotul Sfantului Constantin cel Mare, proclamat august intre 335-337, Hannibalius, de asemenea nepot al Sfantului Constantin cel Mare, august 335-337 (ambii au fost respinsi de armata dupa moartea Sfantului Imparat Constantin cel Mare); Constans, imparat cu adevarat ortodox (333-350), Vetranius (350), Constantius II, imparat arian (337-361), Constantinus Galus (351-354), Nepotianus (350), Flavius Claudius Iulianus, pagan si mare persecutor al crestinilor, supranumit Iulian Apostatul (361-363).

 

Foto : Terradacica.ro-Lupul dacic reconstituit

 

 Urmeaza o noua dinastie straromana, deschisa de Flavius Iovianus, imparat ortodox (363-364), si continuata de Flavius Valentinianus I (364-375), Flavius Valens (364-378), arian, Gratianus (367-383), imparat al Apusului, ortodox, Flavius Valentinianus II (375-392), Flavius Constantius III (417-421), Valentinian III (425-455), Marcianus (450-457), Leon I Thrax (Tracul) (457-477), Leon II (456-474), Vitalianus (513-515), Anastasius (491-518), Iustin I (518-527), Iustinian I (527-565), Flavius Iustinianus II (565-578), Tiberius (578-582), Focas (602-610), ultimul imparat al Imperiului Roman de Rasarit (Romania), care Imperiu va fi transformat de Heraclius in Imperiu grecesc, zis Romaic (cunoscut ca Imperiul Bizantin).

Credem ca aceasta insiruire este suficienta pentru a deschide o perspectiva noua asupra unei perioade pe care istoriografia noastra oficiala are tristul obicei de a o trata cu prea putin interes(4).

 Revenind la firul istoriei, sa observam ca Imperiul Roman cunoaste in secolul III un declin tot mai accentuat. Unii istorici au pus acest declin pe seama invaziilor venite in special din Rasarit.

Neamurile migratorilor, lovind val dupa val, au sfaramat in timp puterea imperiala. Acesta este insa o observatie empirica si partinitoare(5), ce exclude nu doar aspecte secundare ale problemei, ci chiar si pe Dumnezeu, realitatea absoluta.

Prima vina pentru aceasta decadere o constituie vointa indreptata spre rau a cetatenilor romani. Hedonismul ajunge in aceasta epoca la apogeu, la fel si ura fata de crestini.

Prigoana acestor oameni ai lui Dumnezeu si complacerea in cele mai josnice pacate aduce dupa sine si pedeapsa divina. Invaziile migratorilor sunt consecinta, nu cauza decadentei romane, asa cum stapanirea filistenilor s-a impus evreilor datorita decaderii lor morale si nu invers.

 

Fresca de pe Columna lui Traian.

 

Trebuie observat insa un fapt semnificativ: aceasta epoca, numita si a anarhiei militare, este deschisa de un traco-roman (Maximin Tracul) si continuata de alti imparati sau candidati la tron de aceeasi origine traco-ilira.

Referindu-se la situatia Germaniei cucerite de Imperiul Roman, Th. Mommsen spune: Ca intotdeauna in asemenea situatii, in fiecare canton se forma o partida a docililor partizani ai Romei si una nationala, care pregatea rascoala in secret(6). Acelasi lucru s-a intamplat si cu traco-ilirii.

Spre exemplu, la inceputuri, populatiile traco-ilire din Panonia si Iliria au opus Romei o rezistenta indarjita, reeditata atunci cand impozitele sau alte obligatii deveneau suparatoare.(7) In contrast, Tracia a jucat cu predominanta rolul de aliat fidel al romanilor, chiar in contra celorlalti traci. Asemenea deosebiri au existat chiar si in Dacia nord-dunareana, unde triburile din Oltenia au refuzat, in vremea lui Traian, sa lupte impotriva romanilor.

 Aceeasi lupta intre tabere nationale opuse ca aceea dintre taberele nationale ale galilor, germanilor sau altor neamuri a avut insa in cazul iliro-tracilor o influenta hotaratoare, definitorie, asupra istoriei Imperiului.

Numerosi si capabili ei au ajuns sa ocupe functii importante in armata si administratie, pozitii pe care le-au folosit in interesul propriu pentru clarificarea conflictelor dintre tabere, antrenand dupa ei tot Imperiul.

Este de observat ca acest fenomen incepe a se manifesta destul de tarziu fata de primele contacte traco sau iliro-romane. Se dovedeste astfel ca romanizarea – cea care a declansat aceste lupte – s-a manifestat mai tarziu decat se crede de obicei, ceea ce necesita gasirea unui alt factor de latinizare decat cele valabile pana la inceputul sec. I d.Hr. Acesta este crestinismul.

Primul imparat din seria traco-ilira, Maximin Tracul, de o mandrie bolnava, datorata probabil nu doar vigorii sale aproape incredibile ci si constientizarii trufase a caracterului exceptional al ascensiunii sale sociale, a fost unul dintre cei mai aprigi prigonitori ai crestinilor.

El a poruncit de la inceput uciderea conducatorilor Bisericii [episcopi, preoti, diaconi] vinovati de invatatura cea dupa Evanghelie (Eusebiu, Ist. Bis., VI,28).

Primul edict general impotriva crestinilor apartine lui Decie (249-251). Amintirea acestuia este trista, data fiind inversunarea cu care atat el cat si oamenii sai au prigonit Biserica.

Aurelian (270-275) a inceput spre sfarsitul domniei o mare persecutie anti-crestina. Stiuta fiind originea lui se pune intrebarea ce legatura este intre retragerea trupelor din Dacia nord dunareana si aceasta persecutie? Sa fi incercat Aurelian eliminarea crestinismului din Dacia nordica prin intermediul paganilor migratori ? Sa se fi temut de numarul mare al crestinilor de la Dunare ?

Ca nu avea o justificare reala aceasta retragere se vede din aceea ca dupa circa trei decenii, fara ca situatia militara sa se schimbe semnificativ, Sf. Constantin cel Mare va recupera in mare parte Dacia Romana. Starneste mirarea si mai mult faptul ca, dupa cate se pare, Aurelian nu a retras de fapt trupele decat din actuala Transilvanie, provinciile numite astazi Banat si Oltenia nefiind deloc abandonate(ii).

Ori bogatia in aur si alte averi subpamantene a Transilvaniei facea mai mult decat justificata mentinerea ei. Si cu toate acestea nu numai ca de-a lungul timpului Transilvania a fost relativ putin vizata de invazii – indreptate in general spre sudul Dunarii – dar a si fost in mod de necrezut parasita de trupele romane(iii).

Singura explicatie pe care o pot gasi tinand cont de toate aceste elemente este aceea a Transilvaniei centru al crestinismului nord-dunarean(8).

Dupa cum spune un celebru cunoscator al istoriei bisericesti: sub imparatii Diocletian (284-305), Galeriu (293-305), Maximian Hercule (286-305) si Constantiu Chlor (293-306), Biserica a suferit cea mai grea persecutie. Acesti imparati, in frunte cu Diocletian, au dat contra crestinilor patru edicte de persecutie, trei in 303 si al patrulea in ianuarie-februarie 304, prin care decretau daramarea locasurilor de cult crestine, interzicerea adunarilor crestine, arderea cartilor sfinte si a arhivelor crestine, pedepsirea aspra a clericilor si crestinilor care nu apostaziau de la credinta in Hristos. In 298, Galeriu a procedat la o «curatire» a soldatilor crestini din armata(9).

Mai departe autorul citat ofera o larga lista de martiri(10), atat din acel an cat si din urmatorii ani ai persecutiilor. Este de asemenea cunoscuta atitudinea lui Licinius, care dupa un inceput promitator in 313 decade la statutul de persecutor al crestinilor, mai ales din cauza unor ambitii personale, pierzand in final totul(11).

Nu incercam aici realizarea unei relatari amanuntite a situatiei din Imperiul Roman in timpul dinastiei pagane traco-ilire (daca poate fi numita dinastie). Acesta este scopul altor lucrari, cu caracter mai general.

Dorim sa aratam aici doar interactiunea dintre gesturile acestor zeloti iliro-traci si dublul fenomen al formarii Romanilor si aparitiei Imperiului Roman de Rasarit. Si, intr-adevar, efectul pe care ei l-au avut asupra istoriei este considerabil, atat luand in considerare pozitia lor de imparati cat si laturile specifice pe care ei le-au dat acesteia.
Un prim element al puterii acestor imparati il constituie trupele tracice. Fiind in numar de peste 200.000 de soldati, militarii traci formau o forta extraordinara… insa doar la nivel teoretic, ori doar pentru dusmanii externi.

Aflati in diferite parti ale Imperiului, impartiti intre ei prin religii si pareri politice, confirmand prin toata atitudinea lor apartenenta la neamul lor cel dezbinat, tracii de sub arme erau o putere mult mai mica decat ar fi putut fi, cel putin din punct de vedere politic.

Totusi imparatii traco-romani s-au folosit de aceste trupe in mare masura, iar rezultatele n-au fost deloc neglijabile, fie si considerand doar succesele lui Galerius(12).

A doua latura a fortei specifice pe care o posedau e importanta elementului iliro-tracic in Imperiu. Acesta se intindea din zona Venetiei si din Noricum pana departe in Rasarit. In afara importantei militare ei erau si o insemnata putere economica si culturala. Puterea economica a Daciei, atat de mult dezvoltata sub conducerea inteleapta a diferitilor regi si mai ales a lui Decebal, trebuia sa fi sporit mult sub organizata stapanire romana.

 Totodata se dezvoltasera si regiuni cu o economie latenta – daca o putem numi astfel – ca cele din Iliria si Pind, dezavantajate initial de marea faramitare geografica si statala. Traco-ilirii aveau o larga arie de activitate.

Din Iliria in Dacia se intindeau o sumedenie de mine si de ape aurifere ce erau exploatate de Imperiu. Alaturi de mine se gaseau in mod firesc centre mestesugaresti, atat pentru prelucrarea metalelor cat si conexe – ceramica, zidarie, producerea carbunilor, dulgherie etc.

Si probabil nici nu mai este cazul sa prezentam activitatile agro-pastorale si conexe, in care iliro-tracii totdeauna excelasera. Si totusi, aceasta imensa forta economica n-a fost folosita, nici protejata corespunzator de atacurile externe.

La fel s-a intamplat si cu domeniul cultural. Se uita cand se trateaza acest teritoriu de influenta enorma pe care cultura traco-ilira a avut-o asupra grecilor si astfel, implicit, asupra romanilor.

Cati se gandesc, de exemplu, la influenta pe care originea si instructia tracica a avut-o asupra unor personalitati ca filosoful Anistene, maestrul celebrului Diogene, sau Menandros, Miltiade, Temistocles, Kimon, Tucidide etc.(13)?

Cati isi amintesc de faptul ca atat Orfeu cat si Dionisos, cu opusa lor mistica si mitologie, ca si alti zei adoptati de greci si apoi de romani, au izvorat de la traci? Sau de avansata cultura a getilor de care aminteste Iordanes?

 Nu este locul aici a trata despre multele laturi ale culturii tracice, fie si de ne-am limita la opera lui Mircea Eliade De la Zamolxis la Genghis-Han, sau la altele similare.

Este insa o realitate incontestabila stiintific faptul ca traco-ilirii au avut o cultura cel putin la fel de avansata ca si cea greceasca, sortita insa sa ramana in umbra. Si aceasta nu doar din cauza caracterului ei ezoteric, ci si dezinteresului pe care militarii traco-iliri ajunsi pe tronul Romei l-au avut fata de cultura.

 

Sculptura :Capul lui Constantin cel Mare

de la Muzeul Capitolin din Roma.

Nu se poate nega faptul ca toti imparatii citati mai sus au fost ostasi viteji si este de remarcat ca aproape totdeauna ascensiunea lor a fost realizata pe linie militara. Nu li se poate nega in general nici dragostea de neam, fie ea si intr-o forma alterata.

Dar ceea ce uimeste este atitudinea lor absurd-ostila fata de crestinism, asemanatoare cu a zelotilor din vremea vietii pamantene a Mantuitorului. De ce oare nu au incercat sa obtina un crestinism de limba tracica(14)?

De ce au fost oare atat de obtuzi incat sa nu inteleaga puterea pe care ar fi adus-o neamului lor crestinismul? Pozitia lor este cel putin ciudata. Desi dusmani ai Romei, nu aveau curajul sa se desprinda de ea, nici cultural, nici religios, nici administrativ. Poate ca originea lor umila, socul inerent unei ascensiuni sociale atat de rapide si stralucitoare, lipsa de clarviziune, sa fi fost unele din elementele ce au dus la comportarea lor atat de irationala. Ceea ce ramane de necontestat este insa rezultatul purtarii lor.

Loviturile pe care le-a suferit armata din partea unor astfel de conducatori s-au adaugat loviturilor primite de aceasta din partea inamicilor adusi de Dumnezeu ca pedeapsa pentru prigonirea ucenicilor Sai. Alte lovituri le-a suferit administratia, precum si alte domenii ale vietii publice ale Imperiului sfasiat de o permanenta si absurda lupta interna.

Daca adaugam aici si hedonismul promovat de familiile aristocrate care, tot mai putin implicate in conducere de acesti imparati autoritari, aveau prea mult timp liber, prea multi bani si prea putina morala si responsabilitate, hedonism atat de atragator pentru majoritatea paganilor si atat de greu de controlat in situatia conflictuala interna a Imperiului, avem o imagine despre haosul care tindea sa cuprinda cel mai mare stat al vremii.

Autor: Preot Mihai-Andrei Aldea

razboiulnevazut.com

Surse :

1 Paul MacKendrick, op. cit., p.125.

2 ILD, p.45.

3 Ibidem .

4 Cel putin in ceea ce priveste popularizarea datelor istorice existente, daca in ceea ce priveste documentatia sau cercetarile nu putem a spune acelasi lucru. De fapt insa, atunci cand vorbim de „istoriografia oficiala”, ne referim chiar la manuale si lucrarile oficiale de popularizare si propaganda istorica.

5 Sa nu uitam ca razboaie cu cei din afara (si tot felul de invazii) a cunoscut Imperiul Roman in toata istoria sa, fara ca acest lucru sa duca necesar la decadere. Situatia din secolul III are alta origine fundamentala.

6 Theodor Mommsen, Istoria Romana, vol. IV, Ed. Enciclopedica, Bucuresti, 1991, p.30.

7 ibidem, p.21-22, 28-29, 96 s.u.

8 De mare importanta pentru lamurirea acestei probleme sunt sapaturile arheologice menite sa descopere noi aspecte ale vietii urbane de dupa retragerea aureliana, pana cand aceasta viata urbana dispare sub loviturile barbarilor.

9 PR. Ioan Ramureanu, Istoria bisericeasca …, p.61-62.

10 Ibidem, p.62-63.

11 Ibidem, p.98-99; Emilian Popescu, op. cit., p.34 si 40.

12 Ion Barnea, Stindardul dacilor pe Arcul de triumf al lui Galerius , «M.i.», XII (1978), nr.1 (130), p.11.

13 Constantin Papanace, Geneza si evolutia constiintei nationale la macedo-Romani, Ed. Brumar, 1995, p.47-48.

14 Pretinsul caracter tracic al „limbii besse” – a se vedea de ex. Ovid Densusianu, Istoria limbii romane, vol. I, Bucuresti, 1961, p.27 – trebuie inteles de fapt ca o exprimare tipic analoga a cronicarilor vremii, aflati in fata unui idiom nou, protoromana – a se vedea de ex. pr. Dumitru Staniloae, Besii in … . i Pr. prof. Ioan Ramureanu, Sfantul Irineu, episcop de Sirmium , «Studii Teologice», XXVII (1975), nr.3-4, p.204; pentru lista prezentata am folosit mai multe lucrari din care, in afara celor deja citate, mentionez: Ion Coja, Transilvania Invincibile Argumentum, Bucuresti, 1990, p.60-62; G. D. Iscru, Traco-geto-dacii, natiunea matca in spatiul carpato-danubiano-balcanic, Bucuresti, 1998, p. 201-202; Mircea Pacurariu, Listele cronologice ale ierarhilor Bisericii Ortodoxe Romane, «BOR», XCIII (1975), p.322-356; Liviu Marghitan, Traianus Decius, restaurator al Daciei , «Magazin istoric», VIII (1974), nr.12 (93), p.55; P.I. David, Coincidente si relatii generale (indirecte) intre Anglia si Daco-Romania (sec. III-XIII) ,«BOR», XCIII(1975), p.746-784 si Religia traco-daca si celto-britanica. Studiu comparativ , «BOR», XCIII (1975), p. 389-408; Ioan I. Ramureanu, Crestinismul in provinciile romane dunarene ale Iliricului la sfarsitul secolului IV. Sinodul de la Sirmium din 378 si sinodul de la Acvileea din 381, «Studii Teologice», XVI (1964), nr.7-8, p.408-450; Ion Barnea, Stindardul dacilor pe Arcul de triumf al lui Galerius , «Magazin istoric», XII (1978), nr.1 (130), p.11-15; *** Romanii de la sud de Dunare, editata de Arhivele Nationale, Bucuresti, 1997; *** Fontes Historiae Daco-Romanae , II, Editura Academiei R.S.R., Bucuresti, 1970, cu o Introducere de profesor Gh. Stefan samd.

ii *** Cetati dacice in Oltenia, «Magazin istoric», VIII(1974), nr. 12 (93), p.45; Titu Georgescu, Craiova – 1750 ani , «Magazin istoric», IX (1975), nr.9 (102), p.13-14; Petrescu-Dambovita, op. cit., loc. cit.; Raduna Dumitru, Divinitatile adorate in Oltenia in timpul stapanirii romane , «Studii Teologice», XVIII (1966), nr.7-8, p. 450-469; pr. prof. Ioan Ramureanu, Crestinismul in provinciile romane dunarene ale Iliricului la sfarsitul secolului IV. Sinodul de la Sirmium din 378 si sinodul de la Acvileea din 381 , «Studii Teologice», XVI (1964), nr.7-8, p.408-450 etc. Este cazul sa aratam insa si faptul ca nu doar Transilvania avea atunci mine de aur, ele existand si in Banat, la Berzobis, Bocsa, Tibiscum, Turnu Ruieni, Borlova, Bolvasnita si Virciorova, iar in nordul Olteniei de astazi la Uricani si Petrosani, conform si *** Atlas pentru istoria Romaniei, Bucuresti, 1983, plansa 24.

iii Este cazul sa tratam aici absurda ipoteza a hiatusului de populatie din Transilvania. Prezenta dacilor liberi la nordul Daciei Superior (fie si privita ca suma a Daciei Apulensis si a Daciei Porolissensis) a fost permanent resimtita de Imperiu, mai ales incepand cu anul 117. Ei erau in legatura continua cu dacii ocupati, ba chiar cu autoritatile romane, astfel incat dupa retragerea trupelor romane sosirea lor in Transilvania era de neevitat. Un hiatus este asadar complet exclus, chiar daca cineva ar fi atat de putin cunoscator al oamenilor si al istoriei incat sa isi poata imagina ca autoritatile romane ar fi exterminat pe toti dacii din Dacia Romana, ca i-ar fi putut sili pe toti colonii de rand sa se retraga odata cu trupele si ca dacii liberi si gotii ar fi permis asa ceva. Desigur, nu am mai citat aici milioanele de alte marturii – istorice, arheologice, lingvistice etc. – ale continuitatii, meritand a fi consultate, printre altele, si urmatoarele titluri: Ion Coja, Transilvania Invincibile Argumentum, Bucuresti, 1990; Adolf Armbruster, Romanitatea Romanilor, Bucuresti, 1993; Gheorghe Guler, Etnogeneza si continuitatea Romanilor in vatra strabuna, Editura Sagittarius, Bucuresti, 1997; Nicolae Iorga, Istoria Romanilor, II, Bucuresti, 1935; Constantin C. Si Dinu C. Giurescu, Istoria Romanilor, I, Bucuresti, 1975; Traian Dumitrescu – Transilvania – Pamant stramosesc multimilenar , volumul I, Editura Carpatica, Cluj-Napoca, 1996; Ion Clopotel – Originile, dezvoltarea si desavarsirea limbii romane literare , Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1972