Românii – continuatorii „Romaniei” sau ai Terrei Romanorum

 

 

 

Imperiul Roman la 117 e.n.

 

 

Românii – continuatorii Romaniei

 

 

Paradoxal, imperiul care a contribuit cel mai mult la definirea identităţii noastre culturale lipseşte practic din conştiinţa noastră şi din cultura generală.

Uităm de faptul că suntem unii din puţinii continuatori ai civilizaţiei bizantine şi modul în care am gândit şi aranjat ulterior istoria depinde în mare parte de moştenirea pe care am primit-o de la cea de „a doua Romă”, rupându-ne de tot ce a însemnat păgânismul şi decadenţa primei Rome.

Chiar dacă aceasta ne-a lăsat latina vulgară, devenită mai târziu limba română, românii au reuşit să participe la construcţia unei alte lumi, unei alte civilizaţii, diferită de latinitatea apuseană.
Desigur, mai târziu, latiniştii vor încerca „să readucă” românismul în sânul latinităţii occidentale, inventând diverse mituri istorice, lucru care se va dovedi în cele din urmă, zadarnic.
Românii s-au născut ca o expresie a Imperiului Roman de Răsărit, nu a imperiului Roman de Apus, lucru care a fost consimţit şi prin fidelitatea poporului faţă de ortodoxie.

Popoarele Bizanţului purtau numele de „romani”, chiar dacă  aparţineau diferitor popoare, prin urmare, în procesul de romanizare şi creştinare de la nord de Dunăre, strămoşii noştri au adoptat o nouă identitate şi s-au identificat deplin cu Imperiul Bizantin.

În acest fel, noi, „romanii” de la nord de Dunăre, fiind asupriţi de popoarele barbare, ne-am asumat deplin ideea romanităţii răsăritene şi spiritualităţii ortodoxe, diferenţiindu-ne prin aceasta de păgânismul popoarelor barbare. Interesantă este soarta numelui de „Bizanţ”, care a apărut abia în evul mediu, în secolul al XVI-lea.

În realitate, bizantinii şi-au numit ţara „Romania” sau Terra Romanorum („Ţară romană”), în acest fel, am putea presupune că strămoşii noştri au văzut în Bizanţ „patria noastră”, de aceea şi ţineau la numele de “roman” .

Momentul istoric care poate fi considerat începutul genezei poporului român, este anul 324, când armata împăratului bizantin, Constantin, înfrânge vizigoţii aşezaţi în provincia Dacia (abandonată de Aurelian, împăratul Imperiului Roman de Apus în perioada anilor 271-275).

Locuitorii Daciei revin sub protecţia Bizanţului.

Identitatea de „roman” se extinde asupra locuitorilor Daciei, identificându-se cu statutul de cetăţean al Imperiului Bizantin, iar termenul de „roman” devine în acelaşi timp etnonim şi politonim.
Odată ce creştinismul devine o religie tolerată în Imperiul Bizantin, acesta va deveni un element care va separa romanii din Dacia de restul popoarelor barbare, devenind şi un element constitutiv al unei noi identităţi.

Potrivit istoricului eclesiastic Socrate (Socrate Scolasticul), un istoric creștin de limbă greacă, născut la Constantinopol în jurul anului 380 și mort în jurul anului 450, una din condiţiile tratatului dintre Constantin şi vizigoţi, a fost libera răspândire a creştinismului pe întreg teritoriul Daciei.

Odată ce noua credinţă putea garanta o protecţie din partea Bizanţului, aceasta a contribuit direct la romanizarea şi convertirea paşnică a întregii populaţii autohtone la creştinism.

Anume în această perioada apare şi terminologia creştină de bază de origine latină (biserică, botez, cruce, păcat etc.), ceea ce înseamnă că procesele de creştinare şi romanizare au fost paralele, contribuind în egală măsură la formarea poporului român.
Relaţiile dintre Dacia şi Constantinopol, capitala noului imperiu, sunt întărite prin construcţia în 328 a unui pod peste Dunăre, la Sucidava şi a cetăţii Constantiniana Daphne.

Astfel de lucrări nu aveau alt scop decât protejarea creştinilor care locuiau în Dacia şi menţinerea unei legături permanente dintre Dacia şi Bizanţ.
Vremurile continuau să fie tulburi.

Valurile de popoare migratoare continuau să se perinde pe teritoriul românesc, iar unicul element care continua să lege populaţia românească din Dacia de Imperiul Bizantin, era Biserica Ortodoxă.

În condiţiile lipsei oricărei organizări politice, Biserica devine unica formă de organizare a poporului român, iar relaţia cu Bizanţul, un element salvator pentru identitatea românească.

Theophylact Simocata, autor bizantin, evidenţiază faptul că populaţia autohtonă de la nordul Dunării era creştină şi se înrola în armata bizantină în lupta împotriva avarilor şi slavilor.
În jurul anului 600, triburile slave, aliate cu triburile avare, cuceresc şi distrug cetatea Sucidava.

 

 

 

 

 

 

 

Acest moment istoric desemnează slăbirea relaţiilor cu Bizanţul şi începutul influenţei slave asupra românilor, care va dura până la apariţia primelor tipărituri în limba română.

Chiar dacă până în acea perioadă procesul de etnogeneză a poporului român avuse deja loc, influenţa slavă a fost una din cele mai importante influenţele străine în formarea identităţii româneşti, aşa cum şi influenţa traco-geto-dacică şi românească au avut o contribuţie enormă la formarea unui spaţiu cultural balcanic şi est-european comun.
În 1185-1186, din cauza birurilor mari impuse de împăratul Isaac II Anghelos, românii şi bulgarii de la sud de Dunăre se răscoală împotriva Imperiului Bizantin, în frunte cu Petru şi Asan, doi fraţi de origine română, punând bazele unui stat româno-bulgar cu capitala la Târgovişte.

Noua construcţie se prezintă drept o primă încercare de a construi o „o altă Romă”, fapt confirmat şi de simbolurile oficiale ale Imperiului româno-bulgar (acvila bicefală) şi tentativele lui Ioniţă Caloian, care i-a succedat pe Petru şi Asan la tronul noului imperiu, de obţinere a  recunoaşterii titlului de împărat, egal cu cel al Bizanţului, din partea Papei de la Roma.
În 1204, are loc o ruptură radicală dintre romanitatea răsăriteană şi apuseană când cruciaţii, binecuvântaţi de papa Inocenţiu al III-lea, care se porniseră să „elibereze Ierusalimul de sub ocupaţia musulmană”, au cucerit şi au jefuit Constantinopolul. Imperiul Bizantin a fost desfiinţat şi împărţit în mai multe state.

În 1261 acesta a fost restaurat, fără a reuşi să-şi restabilească vitalitatea de altă dată.

Urmările acestor fărădelegi vor lăsa o rană adâncă în inima tuturor „romanilor”, adică ortodocşilor, creând o prăpastie enormă între cele două civilizaţii.
După formarea statului românesc Muntenia, Constantinopolul recunoaşte în 1359 existenţa Mitropoliei Ungrovlahiei.

Primul mitropolit al Munteniei devine Iachint. 

Este destul de semnificativ faptul că acesta era de neam grec, pentru că începând cu anul 1355, printr-un act patriarhal se prevedea ca în viitor să nu se mai numească ierarhi locali, această cinste fiind rezervată exclusiv „clerului ridicat şi binecuvântat de Dumnezeu din slăvita cetate a Constantinopolului”.

Este vorba de un proces care a anunţat începutul ruinării „Romaniei”, când grecii au început să considere Bizanţul drept un imperiu „exclusiv grecesc”.
Ruptura în sânul imperiului bizantin se observă în cazul altui stat românesc, Moldova, când Constantinopolul a insistat asupra numirii în această ţară a unui mitropolit de origine grecească.

În 1394 Patriarhia Constantinopolului îl trimite în Moldova pe Ieremia, un grec care urma să devină mitropolit, însă  moldovenii îl izgonesc pe acesta cu scandal.

Înfuriat, Patriarhul aruncă anatema asupra întregii ţări: asupra domnitorului, ierarhilor, boierilor, preoţilor şi credincioşilor. Întreaga ţara a Moldovei este anatemizată.

Conflictul se aplanează abia în 1401, în timpul domniei lui Alexandru cel Bun, când Patriarhia este nevoită, în cele din urmă, să cedeze în faţa moldovenilor şi să ridice anatema, recunoscându-l pe Iosif, român de etnie, ca Mitropolit al Moldovei.

 

 

 

 

 

 

Harta evolutiei Imperiului Otoman

 

În 1453 cetatea Constantinopolului este cucerită de oastea otomană, iar problema continuităţii „Romaniei” devine un motiv de concurenţă tacită între monarhii ortodocşi.

În septembrie 1472, Ştefan cel Mare se căsătoreşte cu Maria Asanina Paleologhina de Mangop, rudă cu ultimul Împărat al Bizanţului, Constantin al XI-lea.

După căderea regatului Theodoro (Mangop), din peninsula Crimeea, domnitorul Moldovei devenea unul dintre moştenitorii tronului bizantin. La Moscova, o altă Paleologhină, Sofia, nepoata ultimului Împărat al Bizanţului, Constantin al XI-lea, se căsătoreşte cu ţarul Ivan al III-lea. Cel din urmă eveniment are ca urmare consolidarea ideii de “a treia Romă” la Moscova.
Pe lângă cultura bizantină şi credinţa ortodoxă, Moldova şi Rusia moştenesc ideologia bizantină, principiul simfoniei în relaţia dintre Biserică şi Stat, exprimat în simbolistica oficială prin vulturul bicefal, întruchiparea echilibrului dintre “auctoritas” (autoritatea)  Bisericii şi “potestas” (puterea)  Statului.

Cele două puteri nu se contopesc, dar nici nu se separă, aflându-se într-o continuă unitate organică.

Împăratul (în cazul bizantinilor), domnitorul (în cazul românilor), nu erau limitaţi la o funcţie politică, ci îşi asumau şi funcţia religioasă.

Domnitorul român era cel responsabil pentru mântuirea poporului pe care îl ocrotea, odată ce era “uns de Dumnezeu”.

Episcopii erau însărcinaţi cu treburile interne ale bisericii, iar monarhul (episcopus externis) cu problemele externe ale Bisericii.
În 1589, Patriarhia de la Constantinopol recunoaşte autocefalia Bisericii Ortodoxe Ruse, declarată în 1448 de către Sinodul local de la Moscova, drept răspuns la Conciliul de la Florenţa.

În 1865 şi Biserica Ortodoxă Română se declară autocefală, fapt care este recunoscut de Constantinopol abia peste 20 de ani, în 1885.
Imperiul Bizantin, a reprezentat în primul rând un imperiu ortodox, în interiorul căruia popoarele convieţuiau în conformitate cu principiului simfoniei.

Din momentul în care grecii au încercat să transforme “imperiul ortodox” într-un “imperiu grecesc”, celelalte popoare din componenţa “Romaniei” s-au grăbit să-şi construiască propriile formaţiuni statale, cum am observat şi în cazul Imperiului româno-bulgar.

Istoricul român Nicolae Iorga, autorul formulei “Bizanţ după Bizanţ”, crede însă că adevăratul sfârşit al Bizanţului s-a petrecut la începutul secolului XIX, când românii, ruşii, slavii din Balcani s-au îndepărtat de “aventura bizantină”, lăsându-se seduşi de mentalitatea iluministă franceză, lăsându-se invadaţi de spiritul care emerge din noile orientări abstractiste, din internaţionalismele revoluţionare, de spiritul naţiunilor organice care îşi arogă dreptul şi datoria de a trăi prin ele însele.

Acesta e, pentru Iorga, adevăratul moment în care “Bizanţul după Bizanţ” moare.
Într-adevăr, Romania (Bizanţul) nu mai reprezintă un spaţiu geografic şi nici o unitate politică concretă.

Totuşi, nu putem să negăm că Romania, care este o civilizaţie opusă ontologic acelei Europe care este moştenitoare Imperiului Roman de Apus, continuă să existe prin popoarele care au moştenit tezaurul bizantin.

Romania este un ansamblu supraetnic care reuneşte în egală măsură românii, sârbii, ruşii, bulgarii, ucrainenii, grecii, georgienii etc.

Anume acest ansamblu de popoare reprezintă ceea ce se doreşte a fi “a treia Romă”, iar orice încercare de monopolizare a acestei idei de către o singură naţiune nu este decât o repetare a greşelii pe care au făcut-o grecii din Bizanţ.
Revenirea la origini, redescoperirea Romaniei reprezintă o necesitate a zilelor noastre, o necesitate a tuturor popoarelor care s-au născut în acest spirit, fiind singura cale spre rezolvarea problemelor identitare cu care se confruntă popoarele din fostul lagăr socialist.

Sursa: http://www.ax.md

 

Prof. Lilia BENU, Liceul român-german “M. Kogălniceanu” Chisinau

Publicitate