CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Acad.prof.Ioan Aurel Pop – Un elogiu adus limbii române. VIDEO

 

 

 

 

Imagini pentru ioan aurel pop limba română photos

 

 

 

Singurul popor care are ca Sărbătoare Națională o zi închinată limbii este poporul nostru, prin ramura sa moldoveană.

Această zi se serbează la 31 August și amintește momentul când, sub stăpânire sovietică încă, românii din stânga Prutului au revenit la grafia latină, sfidând regimul comunist de atunci.

De altminteri, imnul însuși al țării românești dintre Prut și Nistru este un prinos adus limbii noastre.

De la o vreme, târziu, ne-am luat și noi pe seamă și am decis ca Ziua Limbii Române să fie o sărbătoare și dincoace de Prut.

Mai bine mai târziu decât deloc!
În al doilea rând, pentru unii dintre români, încă înainte de a exista România, patria s-a definit prin limbă (Mihail Kogălniceanu definea, la Iași, la 1843, patria ca toată acea întindere de loc pe care se vorbea românește.

Pentru alții, limba a fost chiar patria (Nichita Stănescu: „Patria mea este limba română”).

Firește, zicerea aceasta are un context al ei: „Nu spun că alte limbi, alte vorbiri nu ar fi minunate și frumoase.

Dar atât de proprie, atât de familiară, atât de intimă îmi este limba în care m-am născut, încât nu o pot considera altfel decât iarbă.

Noi, de fapt, avem două părți coincidente, odată este patrie de pământ și de piatră și încă odată este numele patriei de pământ și de piatră. Numele patriei este tot patrie.

O patrie fără de nume nu este o patrie. Limba română este patria mea. De aceea, pentru mine, muntele munte se zice, de aceea, pentru mine iarba iarbă se spune, de aceea, pentru mine izvorul izvorăște, de aceea, pentru mine viața se trăiește.”

Și mai departe: „Frumusețea lucrurilor concrete nu poate fi decât exprimată în limba română. Ce patrie minunată e această limbă! Ce nuanță aparte îmi dau seama că ea o are! Această observație, această relevație, am avut-o abia atunci când am învățat o altă limbă.”

Emil Cioran scria la fel: „Noi nu trăim într-o țară, noi trăim într-o limbă”. Pentru alții limba a fost sfântă, comoară, foc ce arde, cântec, graiul pâinii, frunză verde, vechi izvoade, un șirag de piatră rară (vezi Alexe Mateevici, cu a sa „Limba noastră”).

 
Pentru cercetătorii trecutului, limba este un tezaur de surse istorice. 
Pentru mine, limba este un organism viu, care se naște, crește, se dezvoltă, îmbătrânește și moare, odată cu poporul care a creat-o și căruia s-a servit drept mijloc de comunicare.

Pe de altă, parte, limbile, ca și popoarele, nu mor niciodată, ci se topesc unele în altele. Din această perspectivă, româna este latina dunăreană (Iancu Fischer), așa cum s-a transformat ea în ultimele două milenii.

Popoarele care au creat limbi literare – cu opere scrise – sunt popoare civilizate, trainice, creatoare de istorie.
Îndrăznesc să vă vorbesc despre limba română, deși sunt doar lingvist prin adopțiune.

Nu voi vorbi despre limba română în general – decât la început –, ci despre limba română din secolul al XVI-lea.

Așa că vă rog să îmi acordați circumstanțe atenuante. Vorbesc despre limba română din trecut, iar tot ceea ce este trecut aparține istoriei.

La Universitate, între primele lucruri învățate de la dascălii mei, a fost acela că istoria nu se poate face fără științe auxiliare și fără filologie clasică, medievală și modernă.

***

Studiul sistematic al limbilor este o disciplină ca oricare alta și se face de către specialiști. Acest adevăr nu-i împiedică însă pe mulți amatori să se pronunțe în variate maniere, conducând adesea la confuzii și dezorientări în rândul publicului larg.

Această soartă a avut-o și limba română, mai ales că situația sa sui generis predispune la diferite supoziții și interpretări.

Astăzi nu mai susține nimeni în chip serios că româna nu este o limbă romanică, chiar dacă încă mai este plasată în companii ciudate, alături de limbile slave sau este clasificată după criterii nepotrivite, uneori mai mult geografice decât lingvistice.

Recent mi-a atras atenția un articol de Corneliu Riegler, intitulat ritos „Falsificarea istoriei în manualele românești”.

Autorul este deranjat de faptul că Alexandru Graur sublinia, în 1947, „de cel puțin cinci ori, pe parcursul a trei pagini, originea latină a limbii române”, când, de fapt, vocabularul limbii române ar fi „mai mult nelatin”.

 
Mai întâi, Alexandru Graur avea perfectă dreptate: limba română este o limbă neolatină, fără nicio îndoială și spun asta toți specialiștii serioși, de la Carlo Tagliavini până la Alf Lombard și din Evul Mediu până astăzi.

Repetarea obsesivă a autorului român avea tâlcul ei, pe de o parte fiindcă chiar între români se mai găsiseră cârtitori, unii din necunoștință de cauză, alții cu scopuri insidioase; pe de alta, marele savant Alexandru Graur prevestea parcă ceea ce a avea să se întâmple nu peste mult timp, în „obsedantul deceniu”, când limba română urma să fie declarată, din rațiuni politice, slavă. 

În altă cuprindere, vocabularul nu este un criteriu esențial de clasificare a unei limbi.

Concludent în acest sens este exemplul limbii engleze, o limbă germanică ornată cu un vocabular majoritar romanic (neolatin).

Nu este însă și cazul limbii române, al cărei vocabular este în cea mai mare parte latin și neolatin.

Este drept că, dintre cele peste 50 000 de cuvinte ale limbii române, numai circa 2 000 de cuvinte-bază (adică fără derivatele lor, care sunt foarte multe) sunt moștenite direct din limba latină, dar aceasta este situația în fiecare dintre limbile romanice.

Altfel spus, limba română nu are mai puține cuvinte moștenite din latinește decât celelalte limbi romanice. Pe lângă această zestre normală, foarte bogată, mai sunt mii de cuvinte-bază latine și neo-latine preluate copios în românește de-a lungul timpului, din Evul Mediu până astăzi.

 
Aici apare și chestiunea „relatinizării limbii române”, chestiune reală, dar preluată în chip amator și semidoct de unii, răuvoitor și tendențios de alții. Autorul citat mai sus, în articolul din „Cultura”, deplânge ocolirea în manualele de gimnaziu și de liceu a acestei importante chestiuni a „relatinizării” limbii prin intermediul francezei, în secolul al XIX-lea. Mai întâi, „relatinizarea” – câtă a fost și dacă a fost – s-a făcut începând cu secolul al XVIII-lea, prin uriașul efort de occidentalizare a lumii românești întreprins de Școala Ardeleană, iar apoi de către curentul latinist (cu toate exagerările care au urmat).

În al doilea rând, după cum vom dovedi mai jos, a fost vorba mai mult despre o îmbogățire și modernizare a limbii noastre – proces prin care au trecut atunci aproape toate limbile europene – decât de o „relatinizare”.

Termenul acesta din urmă sugerează sau induce în mințile amatorilor ideea că limba noastră nu ar fi fost romanică (neolatină) înainte de secolul al XIX-lea și că ar fi devenit astfel prin efortul artificial al unor învățați și al elitei boierești trimise să studieze în Franța („bonjuriștii”).

Or, realitatea limbii române nu are nicio legătură cu acest proces, de altminteri foarte important pentru occidentalizarea civilizației românești, pentru sincronizarea culturii noastre cu cea europeană. 
Așa-zisa relatinizare, despre care vorbesc mulți, dar pe care o cunosc în detaliu, după metode științifice, puțini, s-ar fi produs – ne se spune cel mai adesea – în secolele al XVIII-lea și al XIX-lea.

Pentru a constata în chip documentat dacă a fost așa sau nu, este nevoie de o operațiune simplă, adică de a vedea cum arăta limba noastră înainte de aceste secole, mai exact înainte de 1700. 
Există cel puțin două căi în vederea lămuririi acestei chestiuni, a specificului limbii române vechi: prima are în vedere analizarea mărturiilor din epocă, adică de dinainte de secolul al XVIII-lea despre limba română, cu metodele validate în prezent de către istorici; a doua se referă la studierea textelor transmise de atunci (tot de dinainte de secolul al XVIII-lea), cu metodele recunoscute astăzi drept corecte de către lingviști.

Mărturiile autorilor străini despre limba română medievală și modernă timpurie sunt arhicunoscute în România, dar sunt aproape ignorate în exterior.

Se cunosc peste o sută de izvoare narative din secolele al XV-lea și al XVI-lea, care atestă caracterul romanic al limbii române.

Cele mai multe aparțin autorilor italieni, care, în funcție de gradul lor de cultură, cataloghează româna ca fiind o limbă latină coruptă (modificată) sau drept o italiană stricată.

Primii sunt, de regulă, învățați, umaniști, oameni ai bisericii, soli, secretari regești, notari etc., iar cei din categoria a doua sunt negustori, militari, aventurieri, oameni simpli.

Cei de alte etnii – germani, slavi, greci, francezi, spanioli și alții – vorbesc despre latinitatea limbii române, constatată în mod direct sau prin mărturiile altora.

Mai există o categorie a autorilor locali, unguri și sași, trăitori printre români, care sunt capabili să dea și exemple concrete ca să arate latinitatea românei.

În fine, sunt și relatări românești despre latinitatea românei, inaugurate de Nicolaus Olahus și continuate apoi în chip copios de umaniștii târzii, de preiluminiști și de iluminiști. 
Mă voi referi aici doar la o categorie specială de izvoare de acest gen, anume la acele surse care nu doar constată latinitatea românei, ci și plasează româna, în chip explicit, printre limbile romanice.

În acest demers, doresc să aduc un omagiu marelui lingvist Eugen Coșeriu (1921-2002), acela care a făcut cel dintâi această întreprindere.

Indirect, omagiul să îndreaptă și spre Sextil Pușcariu (1877-1948), cel mai mare lingvist român din toate timpurile, primul rector român al universității mele.

Structura lexicală a textelor românești rămase din secolele XVI-XVII stă și ea mărturie asupra caracterului limbii.

Exemplele de mai jos, culese numai din secolul al XVI-lea, sunt edificatoare: Scrisoarea lui Neacșu din Câmpulung are în total 202 cuvinte românești, dintre care 12 au origini nelatine.

Prin urmare, proporția cuvintelor latine este de 94,06%, iar a nelatinelor de 5,94%. Proporția cuvintelor slave (opt dintre cele 202) este de 3,96% din total.

Exemple: corabie, boier, megieș, slobozie, lotru, a păzi.

Celelalte sunt de origine necunoscută, maghiare (oraș, meșter), grecești (frică).

Firește, datele de mai sus sunt parțiale și sumare. Un inventar al tuturor autorilor și textelor care, de la finalul etnogenezei până în secolul al XVII-lea inclusiv, susțin latinitatea limbii române ar fi impresionant. Personal, numai între 1501 și 1593, am numărat circa 35 de autori italieni care susțin că româna descinde din latină sau că este înrudită cu latina și italiana.

În textele românești studiate, proporția cuvintelor de origine latină utilizate – fără analize de detaliu – este mai mare de 80%. Detalierile ar demonstra că și incidența cuvintelor, ca și structura gramaticală a acelor texte conduc spre aceeași concluzie: româna a fost și este o limbă romanică.

Faptul poate să fie cu atât mai surprinzător cu cât româna este singura limbă romanică aflată, în Evul Mediu, în imposibilitatea de a-și fortifica și lărgi latinitatea prin împrumuturi din limba cultă utilizată, așa cum au putut face italiana, franceza, spaniola etc.

Românii, având drept limbă de cult, de cancelarie și de cultură slavona, și-au îmbogățit limba lor vernaculară și literară cu slavisme. Și cu toate acestea, latinitatea limbii nu a fost afectată. 
Structura etimologică a vocabularului românesc este foarte clară și bine cunoscută azi: aproape trei sferturi din cuvintele limbii române contemporane sunt de origine latină (30,33% moștenite, iar restul venite din franceză, latina savantă, italiană, engleză etc.), 14% slave, restul fiind neogrecești, germane, turcice, ungare etc.

Dar nu această structură este mărturia cea mai eclatantă a latinității, ci structura sa gramaticală. 
Prin urmare, limba noastră este cel mai important izvor istoric viu, aflat la îndemâna tuturor, mărturisitor al romanității românilor.

Prin latinitate ne-am păstrat individualitatea în „marea slavă” în care ne aflăm și ne-am legat și re-legat mereu de civilizația occidentală, de unde ne tragem ființa și rostul în această lume. 

Sunt cuvinte care au făcut istorie și prin care se poate explica istoria noastră mai bine decât prin alte surse. Așa sunt bătrân, biserică, păcură, ai (usturoi), nea, păcurar, amăgire (admăgire) etc. Despre unele știm destul de exact când au pătruns în limbă și cum au făcut istorie.

Îngăduiți-mi să închei cu un izvor istoric, așa cum se cuvine!
Am vrut, cu modeste mijloace, să aduc un elogiu limbii române și nu am reușit! Dar, demult, pe la 1480-1490, a reușit cu siguranță un umanist și cronicar italian, Antonio Bonfini – secretar al regelui Matia Corvinul – care i-a lăudat pe români, pe care i-a cunoscut direct, pentru latinitatea lor.

Bonfini se miră cum au putut românii, adică acele „colonii romane” aduse de Traian „înecate de valul de barbari”, să păstreze limba latină la Dunăre și în Carpați.

Și tot el răspunde cum s-a putut petrece această minune:

Înecate sub valul de barbari, ele – coloniile romane din Dacia – mai exală limba romană și, ca să nu o părăsească nicidecum, se împotrivesc cu atâta îndârjire, încât îi vezi că luptă nu atât pentru păstrarea neatinsă a vieții, cât a limbii”.

Cu alte cuvinte,românii și-au putut menține identitatea fiindcă și-au prețuit mai mult limba decât viața!

Ce elogiu mai frumos poate fi adus limbii noastre și, odată cu aceasta, poporului care a creat-o și a conservat-o ca pe o „comoară”?

Românii sunt români. în primul rând datorită limbii lor.

 

 

 

Sursa:

 

Prof. universitar dr. Ioan Aurel Pop, preşedintele Academiei Române – Discurs rostit în data de 31 August, la Cluj-Napoca, în cadrul unui eveniment special, organizat de municipalitate, cu prilejul Zilei Naționale a Limbii Române.

 

 

 

 

______

NOTE:

1. Cultura. Fundația Culturală Română, serie nouă, anul IX, nr. 36 (487), joi 2 octombrie 2014, p. 10.
2. Marius Sala, 101 cuvinte moștenite, împrumutate și create, București, 2010, p. 175.
3. Documente și însemnări românești din secolul al XVI-lea, text stabilit și indice de Gheorghe Chivu, Magdalena Georgescu, Magdalena Ioniță, Alexandru Mareș și Alexandra Roman-Moraru, București, 1979, p. 95.
4. Antonius Bonfinius, Rerum Ungaricarum decades quatuor cum dimidia, Basel, 1568, decad. III, lib. 9, p. 5. Maria Holban (îngrijit de),Călători străini despre Țările Române, vol. I, București, 1968, p. 483.

 

30/03/2019 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Prof. Univ. Dr. Ioan-Aurel Pop, președintele Academiei Române: „Centenarul nu ne găsește așezați și mulțumiți și nici țara nu o găsește întreagă, așa cum au făcut-o liderii luminați în 1918”

Imagini pentru ioan aurel pop photos

 

Președintele Academiei Române, profesorul Ioan Aurel Pop, a făcut o analiză amănunțită a situației din România în cadrul unui interviu oferit numărului din mai al revistei Familia Ortodoxă.

Rectorul Universității Babeș-Bolyai din Cluj spune că românii se unesc astăzi „adesea prin declarații bombastice”, iar mulți dintre compatrioții noștri aleg să-și pună valoarea în slujba altor țări.

„Poate că suntem mai uniți decât acum un secol, dar adesea doar prin declarații bombastice, uitând de unirea cotidiană, de binele zilnic pe care se cuvine să-l facem în numele unirii, de credință, de adevăr și de dreptate, scrie Romanian Global News.

Mulți dintre noi, în loc să facem binele aici, la noi, prin profesionalism, prin zbateri continue, prin luptă, ne ducem pe alte meridiane și ne punem experiența în slujba altor „uniri” și a altor „patrii”.

În concluzie, Centenarul nu ne găsește așezați și mulțumiți și nici țara nu o găsește întreagă, așa cum au făcut-o liderii luminați în 1918…”, a spus Președintele Academiei Române.

Iată în cele ce urmează câteva teze ale președintelui Academiei Române despre identitatea românească:

„De mii de ani trăiesc oameni la Dunăre și la Carpați, pe Olt și pe Mureș, pe Siret și pe Nistru, și asemenea oameni, chiar dacă s-au perindat mereu, nu au lăsat vreodată acest pământ nelocuit și nechivernisit.

De peste o mie de ani, românii s-au aflat, alături de alții, între truditorii gliei de pe aceste locuri.

Nu este de prisos să le cunoaștem originile, taina limbii vorbite, credințele, dorurile și jalea, nuntirile și prohodurile, trecerile și petrecerile.

Așa, vom înțelege mai bine, poate, de ce „lacul codrilor albastru” este încărcat de „nuferi galbeni”, sau cum au reușit arhitecții de la 1500 să facă minunea de Mănăstire a Argeșului, înveșnicită, în credința populară, prin sacrificiul Anei și al Meșterului Manole, sau cum ajunge un om matur ca Ion al Glanetașului să se închine și să sărute pământul reavăn, descoperindu-se ca la rugăciunea de dinaintea icoanei.

Gesturi similare fac toți oamenii, de oriunde și de oricând, dar aura care le însoțește pe cele mai sus evocate se-arată numai la acest popor și numai pe acest pământ, semn că românii și România au un fel al lor de a fi.

Secolul trecut de la Marea Unire este un bun prilej de a-i face și pe alții – prieteni, neprieteni sau indiferenți – să ne vadă, să ne cunoască și să ne înțeleagă, cu identitatea noastră de români.

Simplu spus, identitatea românească este felul de a te simți român, iar această simțire vine prin limbă, credință, origine, nume, tradiție, obicei, strai, pământ și cer etc.

Avem nevoie de identitate națională ca să nu fim ai nimănui.

La unele popoare, naționalitatea se confundă cu cetățenia și nu te poți bucura de nimic pe lumea asta dacă nu ai identitate națională”, a continuat el.

Președintele Academiei deplânge faptul că românii se critică pe ei înșiși așa cum nu o face nimeni.

„Am întâlnit mereu intelectuali străini care să vorbească despre identitatea proprie, care să critice „naționalismul” altora, dar nu am întâlnit niciodată polonezi, unguri, americani, francezi ori germani care să se critice pe sine în felul în care o fac românii.

În rest, identitatea popoarelor este o realitate foarte puternică astăzi, chiar și atunci când acest lucru este negat sau nu este recunoscut pe față”, a mai declarat el.

Marele istoric deplânge faptul că oamenii în general, dar românii în mod special, s-au îndepărtat unii de alții și au uitat să comunice față către față.

Ioan-Aurel Pop consideră că în ziua de astăzi se citește foarte puțin și dacă nu se iau măsuri, oamenii vor deveni numai buni de manipulat de către cei care controlează comunicarea.

 „Satul global”, despre care scria McLuhan, ne-a apropiat, dar ne-a și îndepărtat unii de alții în același timp.

Suntem mai vecini și mai străini concomitent, mai aproape și mai departe… Ne ducem să ne vedem rudele și prietenii în Australia sau în America, dar nu ne vedem cu vecinii de scară și nu vorbim cu colegii de grupă. Sau vorbim – dar pe net, prin Facebook!

Românii sunt și ei prinși în acest vârtej.

Generația mea, care a prins și alte vremuri, încearcă să redeștepte anumite cutume, anumite valori ale tradiției, dar se lovește uneori de un zid dur.

Dacă, de exemplu, încerc să le explic adolescenților, tinerilor, taina muncii tăcute la câmp, la seceră și la coasă, a țăranilor de odinioară, horele din sat, doina și jalea, nuntitul și prohoditul etc. îmi dau seama că ei nu au cum să înțeleagă toate astea.

Motivele sunt legate, firește, de globalizare, de accelerarea ritmului Planetei, de modernizare. Sunt însă și motive mai profunde.

Generația mea, chiar dacă nu a fost toată rurală, a avut șansa să mai miroasă pământul reavăn, să simtă fânul proaspăt cosit, să vadă curgând sudoarea muncii fizice, sub soare dogoritor ori sub vânt și viscol.

În plus, a mai avut o șansă, anume aceea de a se împărtăși din toată experiența universală prin lecturi solide și prin dascăli de excepție, dăruiți școlii și națiunii.

Azi toate acestea s-au pierdut. Zestrea omenirii zace în cărți, pe care nu le mai citește nimeni.

Necazul este că nu se citesc integral nici e-book-urile sau cărțile electronice.

Prin urmare, dacă nu luăm măsuri, riscăm să devenim toți otova, cu mințile odihnite și goale, instrumente bune de manipulat de către forțe malefice, care stăpânesc comunicarea și care au puterea să ne îndrepte pe calea dorită de ele”, a afirmat reputatul istoric şi  om de cultură român.

Președintele Academiei Române a afirmat că sentimentul apartenenței la familie, la o țară este „primejdios pentru globaliști”. A respinge țara înseamnă a te respinge pe tine, mai spune Pop.

„Sentimentul despre care vorbiți este rezultatul acelorași manipulări. Legarea solidă de țară, sentimentul apartenenței la familie, la comunitate, la națiune și la credința oamenilor țării este primejdios pentru globaliști, pentru că îi face pe oameni profunzi, critici, circumspecți, fideli.

Românii sunt un popor deschis și primitor și s-au lăsat ușor antrenați în acest proces dirijat, de „deschidere” fără limite.

Pe de altă parte, noi am trecut prin mai bine de patru decenii de comunism, care a fost demonizat pe bună dreptate și care ne-a făcut să ne simțim vinovați, înjosiți, victime etc.

Nu-i vorbă, nici în trecut nu am dus-o foarte bine, aici, ca „enclavă latină la porțile Orientului”, bântuită de inamici, jefuită de regate și imperii orgolioase, ciuntită mereu de oameni și teritorii.

Țara nu a prea fost a noastră, pentru că ne-o luaseră alții demult și ne-am refăcut-o cu greu.

Pentru că nu am fost în rând cu marile puteri și nici nu am gustat din sentimentul elitei, ne-am lăsat ușor amăgiți și ne-am dezgustat de noi înșine.

A respinge țara înseamnă a te respinge pe tine, pentru că ce este țara fără oameni, fără români?

Or, noi nu găsim nimic mai bun să facem decât să hulim România așa de mult cum nici un inamic străin nu reușește!

Firește, ne apucă uneori remușcările și dorul, ne ceartă parcă părinții și bunicii deveniți țărână, ne mustră icoanele din „casa dinainte” sau de pe tâmpla bisericii, dar ne „revenim” repede și nu facem nimic ca să îndreptăm situația.

Dimpotrivă, în loc să ne purtăm crucea și să spunem străinilor cine suntem și de ce vorbim românește, de ce credem în Dumnezeu colindând și de ce mai strângem fânul doinind, ne declarăm altceva decât români și trecem mai departe.

Sunt neamuri mult mai oropsite și mai umilite de soartă decât al nostru, dar nu-și declină identitatea, originea, tradiția”, a continuat Președintele Academiei.

Acesta mai adaugă faptul că nivelul educației în România este scăzut, tinerilor spunându-li-se să nu mai acumuleze cunoștințe, să nu învețe istoria și limba Românilor.

În schimb, se introduc materii care îi transformă pe tineri în roboței adaptați.

„Zi de zi se predică tinerilor să-și trăiască clipa, să nu mai memoreze nimic, să nu mai acumuleze cunoștințe, să învețe numai aspectele practice ale vieții, să-i critice pe dascăli, să intervină în planurile de învățământ și în structura materiei, să fie protagoniștii prezentului și nu figuranți pe scena vieții.

Unde să mai aibă loc, în acest vacarm de lozinci ale vremurilor noi, meditația, interesul pentru înaintași, pentru literatură, pentru muzică, pentru artele frumoase?…

Revenind la români: dacă neamul românesc este demn de milă, atunci de ce să ne interesăm de soarta lui istorică?

Pe cine să mai intereseze cum s-au format românii ca popor, cum au rezistat ei aici, ce au făcut Ștefan cel Mare, Mihai Viteazul și Alexandru Cuza?

Și apoi, dacă am reuși să-i interesăm pe elevi de istoria românilor, ar apărea „pericolul” formării unor sentimente patriotice, de mândrie față de popor și de țară, ceea ce ar fi primejdios!

Românii trebuie să rămână aluat moale, ușor de modelat, mai ales când vecinii lor polonezi, unguri, cehi sau slovaci se dovedesc „nuci tari” pentru conducerea de la Bruxelles și nu cedează nimic din identitatea – altfel spus, suveranitatea lor.

Acolo însă, istoria și limba națională se studiază încă în școli cu mare seriozitate, pe când la noi disciplina „Istoria Românilor” s-a scos aproape cu desăvârșire.

Nu aș vrea să se înțeleagă că totul este un complot universal îndreptat împotriva românilor și al României.

Există și mulți intelectuali români care cred că așa e bine, că nu avem nimic de arătat lumii, că nu am făcut nimic important în istorie, că limba ne este bună numai de înjurături și că tot trecutul ne este presărat de mituri naționaliste.

Efectele pe termen lung ar putea duce spre anihilarea poporului român – și nu spun vorbe mari.

Sunt exemple de multe popoare care au dispărut așa, topindu-se în masa altor neamuri.

Există pericolul să ne pierdem seva și vâna națională și să ne lăsăm complet pe mâna altora, care au alte limbi, alte idealuri, alte obiective.

Natural, acest pericol este ipotetic, virtual și îndepărtat. Dar el există.

Educația se face cu trudă multă, iar educația este acum în declin.

A învăța la școală alfabetul cu chiu cu vai, a putea lucra la computer, a avea telefon inteligent, a ști jocuri electronice și a expedia SMS-uri cu frânturi de cuvinte nu înseamnă educație.

Aud că azi se introduc în școală materii ca Nutriție, Educație Sexuală, Circulație Rutieră, Bussines, etc, dar cu acestea nu se vor crea oameni culți și educați, ci, eventual, oameni adaptați misiunii lor de roboți.

Școala trebuie să insufle idealuri de viață, credințe și convingeri de viață, misiunea de a duce viața familiei tale mai departe, cu demnitate”.

Profesorul Pop încheie afirmând că românii au nevoie de conducători buni (De unde???) pentru a-și păstra dăinuirea.

„Oare de ce ne iubim mama? O iubim pentru că ne-a adus, chinuindu-se, pe lume dar și neamul ne-a adus pe lume ca grup, ne-a făcut cunoscuți ca ființă colectivă.

Eminescu, acela care este chintesența sufletului nostru românesc, a scris că „rămâne stânca, deși moare valul”.

„Valul” suntem noi, trecătorii prin viață, iar „stânca” este națiunea aceasta.

Ca să fie „stâncă”, neamul are nevoie de demnitate și de onoare, de adevăr și de dreptate și peste toate, de bunătate și înțelegere.

Nu am griji prea mari pentru poporul român, cu o condiție: să aibă conducători buni!

Dacă liderii vor fi buni, poporul nu se va rătăci!”.

 

http://www.familiaortodoxa.ro/2018/05/07/popoarele-care-nu-sunt-bine-conduse-pier-incet/

03/06/2018 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , | 2 comentarii

O țintă pentru destabilizarea ţării noastre – Biserica Ortodoxă Română

 

 

Imagini pentru atac asupra ortodoxiei române photos

 

Biserica, țintă pentru destabilizarea României

 

 

Identitatea românească nu poate fi concepută în afara legăturii sale cu Biserica neamului.

Biserica Ortodoxă Română este singura instituție din România fără comandă în afara țării.

Pentru a supune Biserica neamului, extremiștii de toate culorile și agențiile străine au pus tunurile mediatice pe ierarhi.

Bătălia este abia la început, de aceea este bine să știm de unde vin campaniile denigratoare asupra Bisericii

În ajunul aniversării Ccentenarului Unirii, 1918-2018, în România forfotă agenții serviciile străine ca în 1989 autocarele cu turiști din Ungaria și Uniunea Sovietică.

Nu trebuie să fim experți în studii geo-politice, nici cunoscători în războaiele moderne, ca să realizăm că Biserica a devenit în ultimii ani, țintă în „bătălia pentru România”.

Să nu uităm că unii dintre turiștiii veniți în 1989 s-au stabilit la noi, au dezvoltat afaceri, alții s-au camuflat intrând în monahism, mulți dintre aceștia joacă la mai multe capete și sunt membri în tot felul de asociații de inspirație ortodoxo-dughinistă și LGBTI-istă.

Și unii, și alții sunt antieuropeni convinși și adepți ai internaționalelor socialiste din Est și din Vest.

Astăzi luptele nu se mai duc doar pe teren ca în 1989, ci s-au mutat în spațiul virtual, pe site-urile de socializare și în mass-media, pe posturile TV care au devenit porta-vocea serviciilor secrete din țările vecine care nu au iubit niciodată România.

 

 

 

 

Imagini pentru nu negociem ortodoxia photos

 

 

Nu există identitate românească în afara Bisericii…

Singura instituție încă pe picioare din România este Biserica, în cazul de față Biserica Ortodoxă Română. Pe instituția Bisericii au pus tunurile agenții deghizați în membrii ai societății civile, activiștii ong-iști și chiar unii monahi care poartă pe sub sutană haine kgb-iste.

De ce Biserica? Pentru că Biserica a fost și este legată de viața omului, de la naștere până la moarte.

Identitatea românească nu poate fi concepută în afara legăturii sale cu Biserica din care facem parte prin Botez, în care ne întărim prin Căsătorie, iar înaintea plecării pe drumul veșniciei, primim Cuminecătura ca leac al nemuririi. Iisus Hristos nu s-a întrupat pentru elitele timpului.

În Biserică Îl mărturisesc pe Hristos, și cei care merg în pelerinaje la Ierusalim, și cei care merg o dată pe an să ia lumină în noaptea Învierii deoarece Biserica este o cumunitate de frați și surori care se ajută duhovnicește, unii pe alții. Cine lovește în Biserică, nu atinge numai ierarhia, ci zdrobește obrazul fiecăruia dintre noi.

Ataci ierarhia, compromiți Biserica !

Este o regulă de aur a războaielor de când strategii greci au desenat pe nisip primele planuri de luptă împotriva perșilor.

Nu trebuie să strivești soldați anonimi, ci conducătorii.

Cel mai simplu mod de a compromite instituția Bisericii este să întinezi numele ierarhilor, exact cum se întâmplă în aceste moment.

Sistemul este banal și se practică la scară planetară: se lansează o știre falsă (Fake news) pe un site obscur, apoi știrea este preluată de o publicație de mâna a treia și minciuna se rostogolește până ajunge în presa centrală, care nu mai citează sursa, ci o dă ca Breaking News.

Cea mai eficientă reacție în fața acestui război cu știri false, în care Biserica a devenit țintă este să verificăm autenticitatea și să nu o colportăm (distribuim/share-uim) în spațiul virtual. Altminteri, devenim noi înșine instrumente ale acestor servicii.

Acest punct de vedere se adresează mai ales celor care avizi de știri și în lipsă de timp, citesc și, poate, dau credit tuturor mizeriilor care vin din unele televiziuni cu comandă la Moscova, Budapesta, Berlin sau chiar Washington.

Biserica este spațiul în care s-a dezvoltat identitatea românească

În ajunul aniversării Centenarului trebuie să fim mai uniți ca niciodată și să ne amintim că actul Unirii de la Alba-Iulia a fost citit de episcopul greco-catolic Iuliu Hosu, secundat de episcopul ortodox Miron Cristea.

Să nu uităm că Biserica este casa în care s-a născut și a crescut limba română, locul unde s-au dospit ideile unității naționale, ale latinității și ale apartenenței la Europa, spațiul în care s-a dezvoltat identitatea poporului român, elemente care au permis ca după secole de dezbinare, românii din toate proviciile să se întrunească pe 1 Decembrie la Alba-Iulia și să proclame Unirea cu Țara.

În acest război mediatic modern, Biserica este ținta celor care nu au fost vreodată alături de Țările Române și nu s-au împăcat cu gândul că provinciile istorice românești au format la 1 Decembrie 1918 un stat național unitar cu numele de România.

Romeo-Valentin MUSCĂ , doctor în teologie

https://secareanu.wordpress.com/2017/08/25/biserica-tinta-pentru-destabilizarea-romaniei/

 

   

26/08/2017 Posted by | CREDINTA | , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

%d blogeri au apreciat: