CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Limba dacilor

Latina a supraviețuit prin limbile pe care le-a generat. Reputatul lingvist român Alexandru Rosetti, spunea că limba română este limba latină, așa cum aceasta s-a modificat, după ce a fost adusă în Dacia prin cucerirea acestei provincii de către Traian.

Limba franceză este limba latină, așa cum aceasta s-a modificat, după ce a fost adusă în Galia. Și așa mai departe.

Rămasă în Italia, latina se modifică de asemenea, devenind altă limbă: italiana. Nu mai poate fi numită limba latină !

Ea este pe picior de egalitate cu celelalte limbi, cu celelalte „variante” ale latinei.

Stim – sau putem presupune cu argumente suficient de verosimile – ca limba traco-dacilor era inrudita cu cea a stramosilor albanezilor de astazi.

 E de altfel de presupus ca dacii, getii, tracii NU vorbeau o singura limba, ci dialecte sau limbi inrudite si poate (POATE, dar nu stim), suficient de apropiate pentru a face posibila o intelegere  intre diversele triburi.

Faptul că dacii şi geţii, aparţinători ai neamului trac, vorbeau aceeaşi limbă, este confirmat de o serie întreagă de autori antici.

Strabon, de pildă, în Geografia, arată că “Partea inferioara a fluviului, până la Pont, ei o numesc Istru.

Dacii au aceeaşi limba ca şi geţii. Aceştia sunt mai bine cunoscuţi de eleni, deoarece se mută des de pe o parte pe alta a Istrului”.

Este insa totusi implauzibil ca in antichitate sa se fi vorbit o singura limba pe un teritoriu atat de întins care e cel al Romaniei de azi si al nordului Balcanilor.

Ajunge doar sa ne gandim ca in vremea cuceririi Daciei, in Italia insasi, in imprejurimile Romei imperiale, inca se mai vorbeau limbi total diferite de latina, unele inrudite cu aceasta, precum osca, umbriana sau falisca, altele fara a avea nicio legatura cu acestea, apartinand unei familii lingvistice neidentificate inca, cum e nedescifrata etruscã.

Ca si in Galia, Iberia, etc., unificarea lingvistica a teritoriilor cucerite în Dacia s-a produs datorita latinizarii.

Inrudirea limbii (limbilor) dacilor cu dialectele stramosilor albanezilor, e facuta plauzibila de numeroasele similitudini lexicale dintre romana de azi si albaneza, dar mai ales –asa cum am aratat-o intr-un studiu aparut in Essays in Memory of Ioan Petru Culianu (Bucuresti, Nemira, 2001), care poate fi citit in rezumat aici :

https://www.facebook.com/note.php?note_id=229309630419924

… mai ales de faptul ca latinizarea celor doua limbi, romana si albaneza, s-a petrecut in acelasi fel si in acelasi timp si ca structura lor gramaticala a evoluat in paralel in mod similar, intr-asa masura incat ea e si astazi identica in româna si albaneza, influentand chiar in istoria inca recenta limbile slave din Balcani.

 

Istoricii Constantin şi Hadrian Daicoviciu susţin că dacii cunoşteau scrisul, fapt demonstrat de descoperirile arheologice, printre care cea din Sarmizegetusa Regia, a unui vas ştanţat cu inscripţia „Decebalvs Per Scorilo”, scrisa cu litere latine.

Unii autori antici, cum ar fi Androtion, susţineau că tracii şi, implicit, dacii, nu ar fi cunoscut scrierea. Alţii, cum ar fi, de pildă, Claudius Aelianus, în lucrarea Felurite istorioare, sunt de părere că teoria primilor este falsă. De altfel, Aristotel, contemporan al lui Androtion, scrie, în Probleme:

“De ce se numesc legi unele cântece? Oare pentru că înainte de cunoaşterea literelor se cântau, ca să nu se uite, precum era obiceiul la agatârşi?”.

Trebuie menţionat că neamul agatârşilor (originea lor este încă dezbatută între teoriile care le atribuie descedenţă scito-iraniană şi cele care îi consideră traci) era localizat de Herodot la izvoarele Mureşului şi, din moment ce Aristotel vorbeşte despre “cunoaşterea literelor” la un moment dat, se poate concluziona că autohtonii din zonă utilizau scrierea. Un alt autor antic, Iordanes, în lucrarea sa, Getica, arată că unele din legile naturii ale lui Deceneu au fost transcrise, probabil de preoţii pe care acesta îi conducea.

Dovezi ale faptului că geto-dacii cunoşteau scrisul stau şi relatări ale unor istorici romani. Dio Cassius (Istoria romană), spre exemplu, povesteşte că lui Traian, în apropiere de Tapae, în timpul războiului daco-roman, reprezentanţii neamului dac al burilor i-au înmanat “o ciupercă mare”, pe care era scris, cu caractere latine, un text ce-l îndemna pe împarat “să se întoarcă şi să facă pace”.

Un alt autor, Iamblichos (circa 245- circa 325 d.Hr.) scrie:

„Pentru că i-a instruit pe Getae în aceste lucruri şi pentru că a avut pentru ei legi scrise, Zalmoxis a fost considerat cel mai mare dintre zei.”.

Dacă, aşa cum susţin unii, mai ales latinişti, prin propovăduirea creştinismului în limbile greacă sau latină s-a înlocuit limba dacilor, înseamnă că, deoarece acelaşi lucru s-a petrecut şi la alte popoare, cel puţin din Imperiul Roman, toate acestea ar trebui să vorbească azi doar două limbi: greaca sau latina, ceea ce, evident, este infirmat de realitate.

În afară de logică, există şi mărturii istorice cu privire la predicarea creştinismului în limbile localnicilor.

În unul dintre studiile sale despre versiunea tracă a Evangheliilor, Bruce Metzger afirmă în mod accentuat că Sfântul Irineu de Lyon a vorbit şi predicat în limba locală, celtică, tot aşa cum Fericitul Augustin în Hippo a vorbit în punică, limba localnicilor.

În anul 359, Sfântul Ioan Hrisostom a rostit o predică pentru goţii care trăiau în Constantinopol cu ajutorul unui translator.În acea predică, el face menţiune specială cu privire la folosirea limbilor locale în scopul răspândirii creştinismului:

„Unde sunt acum Platon, Pitagora şi ceilalţi filosofi ai Atenei? Uitaţi! Unde sunt învăţăturile pescarilor şi ale făcătorilor de corturi?

Ele nu sunt doar în Iudeea, ci ele strălucesc mai tare ca soarele şi în limbile barbarilor, precum aţi auzit astăzi. Sciţi, şi traci, şi sarmaţi, şi mauri, şi indieni, şi cei ce locuiesc la extremităţile pământului filosofează despre aceste lucruri ce s-au menţionat, avându-le traduse fiecare în limba lor maternă“.

E. Lozovan, în lucrarea „Dacia Sacra”, atestă faptul că besii, un important trib tracic, spuneau rugăciuni creştine în limba lor.

Dacă Evanghelia a fost tradusă şi predicată la naţiuni mai mici şi mai puţin cunoscute ca tracii şi geto-dacii (cum ar fi nubienii, sogdienii, georgienii), cu atât mai mult este de presupus că o naţiune ca cea a tracilor, cea mai mare după a inzilor, după spusele lui Herodot, puternică şi civilizată (Tracia a fost patria poeziei, a muzicii şi a religiei), a fost o ţinta prioritară a misionarilor creştini.

La începutul secolului al IV-lea, populaţia nativă a Traciei n-a fost romanizată, afirmă Bruce Metzger, iar creştinismul avansa acolo în mod remarcabil, fapt menţionat de Heliodorus într-o scrisoare către Fericitul Ieronim, aflat pe atunci în Palestina.

În ce limbă predica episcopul Evangelicus la Tomis? Deşi istoricul Morton Smith de la Columbia University susţine că în secolul al VI-lea cele patru Evanghelii erau deja traduse în limba tracă, noi credem că, dacă la alte popoare mai puţin cunoscute ele s-au tradus mai devreme, în limba tracă probabil că Evangheliile s-au tradus în timpul când primul episcop de Tomis, Evangelicus, este menţionat (sfârşitul secolului al III-lea), dacă nu chiar mai devreme.

Pe de altă parte, dacă luăm de bună afirmaţia că în secolul al VI-lea Evangheliile erau deja traduse în limba tracă, dar că, spre deosebire de alte limbi unde Evangheliile au reprezentat prima literatură scrisă, în limba tracă după cum şi în latină existau scrieri anterioare, nu vedem de ce traducerea Evangheliilor ar fi trebuit să aştepte până în secolul al VI-lea.

Dacă limba tracă e pusă de Morton Smith alături de limba latină, în acest context ea poate fi alături şi de greacă.

Şi dacă în ultimele două Evangheliile s-au tradus în zorii răspândirii creştinismului, nu există argumente de ce ele n-ar fi fost traduse şi în limba  tracă tot atunci.

Traducerea Evangheliilor în tracă, mai veche de secolul al VI-lea Totodată, dacă traducerea Evangheliilor a dat naştere la o înflorire literară ulterioară de factură creştină, cum afirmă Morton Smith, şi dacă am lua de bună ipoteza că Evangheliile s-au tradus în tracă în secolul al VI-lea, cum poate limba tracă să dispară în acelaşi secol, cum susţine W. Tomaschek, B. P. Hasdeu şi mai târziu I. I. Russu, dacă o întreagă literatură creştină tocmai atunci înflorea?!

Deşi prea timidă, concluzia lui Lozovan că pe ţărmurile Dunării Biserica creştină nu a fost nici de factură latină, nici greacă şi că învăţătura creştină s-a răspândit şi s-a practicat în limbile locale vine puternic în sprijinul ideii că traducerea Evangheliilor şi a textelor creştine s-a făcut în limba tracă încă din zorii creştinismului, iar pe de altă parte că limba tracă nu s-a stins în secolul al VI-lea, ci, dimpotrivă, prin impulsul dat de noile scrieri creştine, a continuat mult după aceea.

Având în vedere această problemă, nu trebuie uitat caracterul eminamente psihologic al misiunii creştine.

Misiunea se adresează minţii şi inimii. Minţii, pentru înţelegere la nivel intelectual, atât cât se poate înţelege, a conţinutului propovăduirii evanghelice, şi inimii, pentru angajarea simţirii în vederea aplicării în viaţa cotidiană a preceptelor învăţăturii de credinţă.

Dimensiunea emoţională este absolut esenţială într-un astfel de context, întrucât orice religie ţinteşte trăirea, crearea unui modus vivendi, altfel ea se reduce la o filosofie sau la un sistem oarecare de gândire.

Acest lucru este valabil în mod special în cazul religiei creştine, câtă vreme ea este centrată pe, şi izvorăşte din iubirea lui Dumnezeu şi a aproapelui.

Liturghie în limba traca.

Ţinând cont de aceste consideraţii, se înţelege de ce era aşa de important ca misiunea evanghelică să se facă în limba locală a poporului, chiar dacă la alt nivel ea se făcea şi într-o altă limbă suprapusă, de împrumut, cum ar fi cea a colonizării culturale sau militare.

Se spune că în orice ţară ai fi, oricâte limbi ai cunoaşte, chiar dacă împrejurările fac ca în viaţa de fiecare zi să vorbeşti curent o altă limbă, ca în cazul emigrării, atunci când te rogi, te rogi în limba maternă.

Excepţii de la regulă pot exista, desigur. Important este că religia ţinteşte mintea şi inima omului, şi accesul total, profund la acestea se face nu printr-o limbă străină, impusă, uneori urâtă de localnici, ci prin limba lor de baştină.

Câtă vreme dacii liberi din afara graniţelor imperiului au atacat fără încetare pe romani şi câtă vreme răscoalele interne ale dacilor din teritoriul colonizat au avut loc fără încetare, se înţelege că dacii îi urau pe cotropitori şi, implicit, şi limba latină folosită de ei, în afară doar de cazul în care foloseau cu toţii aproximativ aceeaşi limbă.

E bine de remarcat că, dacă se traducea Evanghelia în limbile materne ale populaţiilor imperiului, cu atât mai mult Liturghia şi predica se făceau în aceeaşi limbă locală.

Ar fi ilogic să gândim că s-a tradus Evanghelia în limba localnicilor, dar li se slujea şi li se predica într-o limbă pe care ei n-o cunoşteau !

Surse://ziarullumina.ro/; http://adevarul.ro/;

16/11/2015 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , | Lasă un comentariu

VIDEO: VORBESTE PE LIMBA TA! Használd a nyelved!

24/01/2011 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , | 4 comentarii

LIMBA ROMANA IN R.MOLDOVA

https://cersipamantromanesc.files.wordpress.com/2010/12/flori.jpg?w=130

Problema limbii române în Basarabia

Problema limbii în Republica Moldova este una care mă roade. Mă preocupă zi de zi. Intens. Mereu caut răpunsuri şi oricâte mi-aş oferi, niciodată nu sunt suficient de solide pentru a-mi explica normal şi corect această problemă. Literatura citită în acest domeniu cred că mai mult mă impulsionează să găsesc nu răspunsuri, ci soluţii, nu scuze, ci învinuiri.

Pe de altă parte, a vorbi şi, în general faptul de a genera o astfel de discuţie, înseamnă a pune nu jar pe foc, ci benzină. Iar faptul că oamenii vorbesc despre situaţia limbii române, despre relaţiile acesteia cu limba rusă, ne demonstrează încă o dată că problema este una sensibilă, controversată şi, mai ales, actuală. Mai pe ţărăneşte – ca o bubă dureroasă care nu-ţi dă pace.

Poate că unii dintre voi vor fi miraţi de următoarea afirmaţie, dar aşa şi este – monolingvismul este o excepţie, plurilingvismul o normalitate. Acest lucru e valabil pentru toată lumea, iar Republica Moldova nu face excepţie.

Desigur, situaţiile sunt întotdeauna diferite şi particulare. Problema e alta – moldovenii noştri nu vorbesc corect nici româna, nici rusa. Pentru a fi bilingv în adevăratul sens al cuvântului, mai întâi de toate trebuie să vorbeşti calitativ limba maternă. Altfel spus – un monolingvism bun este prima condiţie a plurilingvismului. Mă întreb, deţinem noi aşa ceva? Vorbim perfect (sau, mă rog, bine) limba română încât să ne pretindem bilingvi? A fi bilingv nu înseamnă a şti să saluţi în limba rusă, să fredonezi câteva versuri din melodiile lui Kirkorov sau să vorbeşti cu „paţan”, „holodinlic” şi „tacikă”. Dar noi ne dăm mari! Ne unflăm în pene şi ne rotim ca păunii să ne vadă toţi prostia. Că doar e arătoasă, nu?

Vreau să mă înţelegeţi corect – uneori, într-o exprimare argotică, aceste cuvinte dau expresivitate mesajului pe care vrem să-l transmitem. Uneori, în cercul de prieteni dorim să ne simţim liberi şi să mai utilizăm un cuvânt două. Poate că e normal. Poate nu.

Oricum, atâta timp cât în Republica Moldova standurile de ziare vor fi ticsite cu reviste şi ziare ruseşti, atâta timp cât avem Pervîi Kanal, dar nu şi TVR sau atâta timp cât Russkoe Radio, Avto Radio, Golos Rossii şi Evropa Plus (şi încă mai sunt multe!) vor răsuna în casele noastre, intoxicându-ne cu o altă limbă, o altă cultură şi o altă mentalitate care nu ne aparţin, nici nu avem vreo şansă să vorbim corect româneşte. Nu spun că în Republica Moldova nu există oameni care o vorbesc frumos, cu drag. Dar, raportat la numărul de cetăţeni, acest număr este mult prea mic ca să nu ne facem griji.

Zilele trecute la nişte prieteni basarabeni, stabiliţi în Suceava, le venise un unchi în vizită. Printre noi se afla şi un român de aici, din Suceava. Discuţia decurgea normal, vesel, iar la un moment dat au început părerile despre economia mondială, despre puterile armate etc. Unchiul povesteşte că în „Kitai” oamenii muncesc mult.

Suceveanul nu înţelege unde, iar unchiul îi răspunde firesc şi oarecum deranjat (nu ai înţeles ce am spus?) „în China”. Acum mă întreb altceva – de ce alegem să folosim un cuvânt într-o altă limbă din moment ce îl cunoaştem foarte bine în limba maternă? Aş înţelege acest comportament lingvistic atunci când pur şi simplu în limba ta acest cuvânt nu există sau, se mai întâmplă, nu-l cunoşti.

Aşa se transformă limba română din Basarabia într-o limbă hibridă, deranjantă la auz. Aşa „mor” limbile.  O limbă nu dispare pentru că a murit, aşa dintr-o dată, toată comunitatea care o vorbea, ci pentru că indivizii renunţă la propria limbă pentru a utiliza alta mai valoroasă, mai prestigioasă. Aşa susţin specialiştii.

Eu cred că astăzi românii din Basarabia renunţă la propria limbă (sau o schimonosesc) din proprie înţiativă. Au trecut anii când ni se puneau baionetele la tâmplă pentru că vorbeam româneşte. Şi, din păcate, astăzi mai mult ca niciodată, limba noastră e în pericol.

Dacă vreţi un exemplu, uitaţi-vă la găgăuzi. Câţi dintre ei mai vorbesc astăzi găgăuza? Dacă mergi la Comrat auzi numai limba lui Tolstoi şi pe ici pe colo găgăuză şi română. Cum de o minoritate a fost „cotropită” de o altă minoritate din punct de vedere lingvistic, într-o ţară unde populaţia majoritară reprezintă 76%, iar ruşii 5,9% ? Cum de Universitatea din Comrat, înfiinţată special pentru etnicii găgăuzi, funcţionează cu predare în limba rusă?

Mă mai întreb unde ne este spiritul naţional? Unde şi care ne este cultura? Din moment ce majoritatea se exprimă cam aşa: „Da şi îni trebe să mă duc la vot? Lasâ câ or vota nacialnişii” mă tem că suntem deja o societate pierdută, iar limba de dincolo de Prut chiar va deveni într-o zi „moldovenească” sau mai ştiu eu cum (deşi utilizarea numelui de „limbă moldovenească” ar însemna batjocorirea istoriei şi a poporului român).

Sinceră să fiu, nu cred că există altă societate în afară de moldoveni care să aibă la fel de puțin respect față de limba lor, care să fie la fel de indiferenți precum moldovenii. Acest lucru mă întristează la fel de mult ca și cum poporul român ar fi murit deja.

Surs- http://liliacazacu.blogspot.com/

11/12/2010 Posted by | BASARABIA SI BUCOVINA | , , , , , , , , , | 3 comentarii

%d blogeri au apreciat: