CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Fenomenul furtului de istorie şi controversa privitoare la identitatea geţi-goţi. VIDEO

 

Îmigrația lor din nordul Europei spre granițele Imperiului Roman, parte din goți se vor așeza după anul 271 la nord de Dunăre, în fosta provincie romană Dacia. Dacii au acceptat această așezare pașnică a goțilorparticipând împreună cu aceștia la campanii de jaf îImperiul Roman.

Sub presiunea hunilor la anul 376 gotii vor cere azil în Imperiul Roman unde vor fi acceptați, dar tratați în mod barbar de către romani.

Impactul dintre cele două civilizații va crea o nouă mitologie de sorginte dacică care va fi adoptată, ca proprie, de țări precum Danemarca, Suedia și Spania.

La originea acestei mitologii fabuloase va sta Iordanes, un episcop de origine gotică sau alanănăscut în jurul anului 500, care între anii 550-551 va redacta o istorie a goților.

Lucrarea numită “Getica” este de fapt un rezumat al lucrării“Historia Gothorum” scrisă în 12 cărți de către Casiodor (cca.490 – 583), consilierul regelui got Theodoric cel Mare (454 – 526).

Intenția lui Casiodor comună cu a lui Iordanes, era crearea unei identități și istorii pentru goți, cel puțin echivalentă cu a romanilor.

Astfel că Iordanes/Casiodor în lipsă de imaginație, vor prelua de la daci identitatea de nație, de personalități, obiceiuri, tradițiiînvătăminte și evenimente istorice.

Chiar și numele lucrarii lui Iordanes va fi adaptat, în loc de “Gothica” în “Getica”.

Tinand cont de vastitatea informatiilor preluate de Iordanes este cert că încă în secolul al VI-lea mai existau multe lucrări și documente despre geto – daci și lumea lor, necunoscute în prezent.

În  lucrarea lui Iordanes întâlnim referiri la geți cu specificația ca în timpul citirii termenului de “goți” întelegem că e vorba de fapt despre “geţi” (daci):

 

„ …. despre originea şi faptele geţilor  

73. După moartea lui Deceneu l-au socotit demn de aceeaşi veneraţie pe Comosicus, fiindcă era la fel de învaţat.Pentru pregătirea lui era socotit şi rege şi prim preot şjudecător în justiţia supremă. Plecând şi acesta din cele omeneşti, a ocupat scaunul de rege al goţilor Coryllus, care a domnit peste poporul său în Dacia timp de 40 de ani.

76. După un lung interval, în timpul domniei împăratului Domiţiangoţii temându-se de lăcomia acestuia au anulat tratatul pe care-l încheiaseră mai înainte cu alti împăraţi şi au devastat malul Dunarii stăpânit de mult timp de imperiul roman, ucigând soldaţii romani şi pe comandanţii lor. Mai mare peste această provincie dupa Agrippa era atunci Oppius Sabinus, iar principatul goţilor îl avea pe Diurpaneus.

În acest timp goţii pornind cu război, romanii au fost învinşi. Lui Oppius Sabinus i s-a tăiat capul, iar goţii, atacând cetăţile şfortificaţiile, au prădat posesiunile imperiului.

77. Împins de primejdia alor sai, Domitian a pornit în graba cu toate forţele sale spre lllyricum şi, numindu-l pe Fuscus comandant suprem peste aproape întreaga armată imperială şi peste barbaţii cei mai aleşi, a strîns corăbiile, le-a facut pod peste Dunăre şi a trecut împotriva armatei lui Diurpaneus.

78. Atuncii goţii n-au pregetat să pună mâna pe arme. Chiar la prima ciocnire i-au învins pe romani şi, generalul Fuscus fiind ucis au jefuit tot ce au găsit în taberele romane, în victorie ca şi cum învingeau datorită norocului şefilor, i-au numit pe aceştia nu simpli oameni, ci semizei, adică ansi. “

O dată cu Iordanes se va începe ofensiva asupra istoriei dacilor, multe neamuri șnații arogânduși dreptul de a-șiafirma descedența din acestia. Fapt care se va manifesta, pe scară largă șîn evul mediu, legat de valahi șrumâniși din păcate șîn zilele noastre.

 

Copii ale lucrării lui Iordanes vor circula ulterior îîntreaga Europăgenerând o preocupare obsedantă a erudiților evului mediu în a-șcăuta descendența din geto-daci.

În anul 1015, cronicarul Dudon de Saint-Quentin îi identifica pe normanzi ca urmași ai Troiei prin geto-daci. 

 Dudon este atașat unei lucrări cunoscute astăzi sub numele  De moribus și actis primorum Normanniae ducum, care apare în mai multe manuscrise cu titlul Historia Normannorum („Istoria Normanzilor”)

In cronica Gesta Normannorum ducum a lui Guillame de Jumièges, povestind despre cei trei întelepți: Zeuta, Zamolxes și Deceneu, autorul identifica Dacia cu Danemarca.

Călugarul Ekkehard în anii 1100 va alcătui o istorie enciclopedică populară în evul mediu în care Zamolxes, Zeuta , Deceneu și Comosicus apar ca întelepți goți.

În Spania, episcopul de Toledo, Rodrigo Jimènez de Rada (cca.1170 – 1245) copiază din Iordanes mare parte în lucrarea sa Historia de rebus Hispanie sive Historia gothica amintindu-i pe învățații goți: Deceneu, Zeuta și Zamolxis. Mai mult decât atât, mai târziu episcopul Alfonso de Cartagena (1386 – 1456) specifica în lucrarea sa Regnum Hispaniae anacephalaeosis că gotii vin în Spania din Dacia, iar regii spanioli descind din principii daci.

Istoricul Alexandru Busuioceanu (1896 – 1961) în lucrarea sa Zamolxis sau mitul dacic in istoria și legendele spaniole referitor la cele de mai sus face o constatare pertinentă:

’’ Îmi închipui că această parte a cronicilor spaniole n-a fost cercetată de istoricii români, dacă nu s-a observat până acum că, pentru cronicarii spanioli, adică pentru toţi, nu Dacia a fost fondată de un împărat iberic (autorul face referire la imparatul Traian care era de origine spaniola – subl.n) sau are a-şi căuta vreo urmă între hispanici, ci dimpotrivă hispanicii sunt descendenţi din geţi sau daci şi Spania a fost fondată la a patra ei întemeiere, cea definitivă în sec. al V-lea, de poporul de la Dunăre’’.

Tot Busuioceanu este cel care remarcă faptul că pe scutul Regilor Catolici Spanioli apar simbolurile dacilor: jugul șsăgețile.

În Danemarca evului mediu, prezența geților dar și a dacilor este justificată prin mai multe forme. Exista o variantă prin care se afirmă că danezii se trag din daci, respectiv din dacii care sau refugiat în Danemarca din cauza ocupațieiromane. Să amintim că în evul mediu Danemarca era numită “ Dacia”. Regii danezi, până doar acum câteva sute de ani, se auto-intitulau “reges dacia”, păstrând memoria ancestrală a presupusei lor origini.

Pentru danezi faptul că se trăgeau din daci constituia o onoare. Rușii îi numeau pe danezi cu termenul de “dacianini”.

Celebrul scriitor danez Hans Christian Andersen, în timpul unei vizite îțara noastrăîn anul 1841, cea observația că tot ce văzuse avea un caracter danez !

Suedia va trece de asemeni, în secolele XVI – XVII printr-o criză de identitate națională. Considerând că leaganul goțilora fost Suedia, “Getica” devine carte națională a suedezilor.

 Erudiții suedezi vor căuta să explice originea suedeza a personajelor getice precum Zamolxe și Ghebeleizis, legile belagine devin la origine legi suedeze iar Zamolxe considerat primul legislator al suedezilor. 

Reprezentanții de frunte a “getismului” suedez au fost: Johannes Magnus, supranumit Gothus (1488-1544), Johannes Loccenius (1598 – 1677), Olaus Rudbeck (1630 – 1702) și Carl Lund / Carolus Lundius (1638 – 1725).

 

Din păcate erudiții europeni nu au avut la îndemână lucrarea cronicarului Kekaumenos, Sfaturi și povestiri, scrisa între anii 1075 – 1078, care prin cele scrise despre români, nu poate fi acuzat ca fiind părtinitor ci din contră, pentru a realiza cine sunt de fapt urmașii daco-geților.

Prezentăm o mică parte din capitolul intitulat Diatriba împotriva vlahilor.

 Însemnări despre obiceiurile, caracterul, originea și istoria lor : “ Vă sfătuiesc deci pe voi și pe urmașii voștri următoarele, deoarece neamul vlahilor este cu totul necredincios și stricat, neavând credința dreaptă nici față de Dumnezeu, nici față de împărat, nici fațăde rudă sau de prieten ci umblă pe toți să-i înșele și minte strașnic și fură mult, jurându-se zilnic cu jurămintepreaînfricoșate față de prietenii săi șcălcându-și usor jurămintele șfăcând frății de cruce și cumetri șiînchipuindu-și că prin acestea va însela pe cei mai simpli și deoarece n-a păstrat niciodată credință față de cineva, nici față de împarații mai de demult ai romeilor. Loviți cu război de către împăratul Traian șînfrânțideplin, au fost supuși <de acesta >, iar regele lor, numit Decebal, a fost ucis și capul i-a fost înfipt într-o suliță în mijlocul orașului romeilor. Căci aceștia sânt așa-numiții daci <zișiși besi.” (Izvoarele Istoriei României, vol III, Scriitori bizantini)

Kekaumenos, în toată furia lui stârnită contra valahilor, motivele fiind bine întemeiate, este cel care ne sare în ajutor, fiind corect îprivința adevărurilor istorice.

Bazându-se pe documente șlucrări istorice existente la Constantinopol, este primul istoric care afirmă cert că vlahii se trag din daci, specificând că aceștia se mai numesc și besi (populație dacică din Moesia).

La fel Iordanes este primul istoric care pomenește numele de Dacia, în anul 550, după retragerea romanădiferențiindDacia veche, de pe vremea lui Deceneu, de Dacia nouă din vremea lui.

Peste o sută de ani, însă, textul lui Kakeumenos, va fi fost rătăcit, deoarece, în jurul anului 1167, cronicarul Ioan Kinnamos vorbind despre vlahi scrie: “sunt coloni de demult ai celor din Italia.”

Aceasta constatare, din păcate și nu cea a lui Kakeumenos, va fi preluată ulterior de către toți istoricii, umanistii și politicienii ulteriori și folosită în interese politice, de multe ori contrare poporului român:

  • Cronicarul maghiar Simon de Keza, va scrie în anul 1283 în lucrarea sa Gesta Hunorum et Hungarorum că valahii au fost păstorii romanilor;

  • Filozoful italian Poggio Bracciolini (1380-1459) afirmă descendența valahilor dintr-o colonie formatăde romani;

  • Enea Silvio Picolomini / Papa Pius al II-lea (1405-1464) scrie că după înfrângerea dacilor, țara a fost colonizată cu coloni romani;

  • Umanistul italian Antonio Bonfini (1453-1503) menționează că : “din legiunile și coloniile aduse în Dacia de Traian și de ceilalți împărati s-au tras românii “’;

  • Umanistul Anton Verancsis (1504-1573) , vicerege al Ungariei, menționează în lucrarea Descrierea Transilvaniei,Moldovei șȚării Românești că valahii își trag originea de la romani”;

  • Jan Laski (1456-1531) ,episcop de Gnezno, afirma despre valahii din Moldova că : sunt oștenii de odinioară ai romanilor”;

  • Cărturarii sași L.Toppeltinus și J.Troster (sec.XVII) își afirmă convingerea că : “românii de azi cetrăiesc îȚara Românească,Moldova șmunții Transilvaniei nu sunt decât urmașii legiunilor romane”’;

  • Valentin Frank von Frankenstein (1643 – 1697), comite al sașilor din Transilvania afirma latinitatearomânilor ca fiind pur romană;

  • Preotul sas, David Hermann (1625 – 1682) scria că românii: ”atât cei de dincolo de Carpați,cât și cei din Transilvania,își trag originea și numele, ba chiar și limba română, din coloniștii aduși de Traian”;

  • Martin Schmeitzel (1679 – 1747), profesor la Universitatea din Halle, a popularizat în cursurile lui teoria originii pur romane a românilor;

 

SAȘII URMAȘII DACILOR ?

Toată această repetare, insistentă în timp, a concluziei lui Ioan Kinnamos va duce în Transilvania la un mod ciudat de re-considerare a istoriei fiecărei dintre cele 4 nații eixstente. Astfel încăt Ungurii și Secuii se vor pretinde descendenți ai Hunilor, Valahii bine-nțeles urmași ai colonilor Romanilor, iar Sașii descendenți ai Gotilor șGeților (?!). În aceastăsituație sașii deveneau cei mai vechi locuitori ai Transilvaniei.

Teoria identității sașilor cu goți șgeții va fi promovată de către olandezul Johannes Goropius Becanus (1519 – 1572) în anul 1569, și de Philip Melanchton (1497 – 1560). Conform celor doi umaniștisașii ar fi resturile goților șgețilorrămașidupă mutarea goților la sud de Dunăre în Imperiul Roman.

Doctorul în istorie, Dan Dana (n.1975) prezintă cu amănunte acest fenomen indus de cărturarii secolelor XVI – XVII în lucrarea Zalmoxis de la Herodot la Mircea Eliade, Istorii despre un zeu al pretextului: “ Conform ginerelui lui Melanchton, Caspar Peucer (1525 – 1602), sașii se numeau pe ei însiși Detchen – constatăm încă o dată recursul la etimologii și la aproprieri fonetice, de data aceasta cu Daci -,iar strămosul lor biblic e găsit în persoana lui Gether.

Acestă teorie este ulterior dezvoltată ca o legenda despre origini de către Albert Huet în 1591 (în calitate de Sachsengrah), îfața dietei transilvănene: el va susține originea getică a sașilor, teza care va fi popularizată în secolul al XVII-lea de erudiți cărturarilocali Tröster si Toppelt. Idiomul săsesc din Ardeal va fi desemnat chiar ca ‘limba dacă, lingua Dacică.

Această teorie dacică a originii sașilor va fi populară pentru cel puțin 250 de ani în Transilvania (în secolele XVI-XVIII) șîn umanismul german, ca mit de origine, dar și ca mărturie a continuității și a vechimii. “

În lucrarea menționată mai sus se pomenește și de încercările sibianului Johannes Tröster de a germaniza nume dacice, astfel, Decebal devine Diezwald, iar Sarmisegetusa, Sarmis Gothusa.

Se știe însă de fapt că prima încercare de colonizare cu sași (saxonii) se datorează reginei Ghizela, soția regelui Stefan I în zona orasului Satu-Mare, dar fără succes. Abia în timpul regalității lui Geza al II-lea (1141 – 1162) se va re-inițiaprocesul de colonizare. Sașii vor fi așezați în zona orașului Satu-Mare, pe valea Bistriței șîBistrițaîn zona Sibiului, aBrașovului și la Orăștie.

Nu toți învățați sași împărtășeau această teorie aberantă. Pastorul sas Michael Lebrecht (1757 – 1807), în timpulrăscoalei lui Horea (1784) va scrie că românii ca urmași ai romanilor sunt cei mai vechi locuitori ai Transilvaniei.

Si istoricii maghiari, precum Andras Huszti, autorul cărții Vechea și noua Dacie editată la Viena în anul 1791, vareacționa la teoria originii sașilor, scriind că românii sunt urmași ai “geților” și “ai vechilor colonii romane” și că : “Nicionațiune nu are limba atâta de apropiată de acea veche romana ca națiunea valahilor,ceea ce este un semn sigur și care nu poate înșela că ei sunt în Transilvania urmașii vechilor colonii romane.”

O altă încercare de “furt de istorie” o vor iniția polonezii. Johann Christoph Gatterer (1727 – 1799) , profesor la Universitatea din Göttingen va lansa în anul 1791 ideea ca slavii descind din geți și daci. Teoria lui Gatterer este preluata pe rând de către G.E.Groddeck (1762 – 1825), care va scrie două cărți despre geți și Zamolxe, de către Maciej Maliszewski (1799 – 1870) care în anul 1852 va edita o carte ilustrată despre Columna lui Traian, conform căreiapolonezii sunt descendenți ai dacilor refugiați în urma cuceririi romane. Waclaw Aleksander Maciejowski (1792 – 1883) publică doua lucrari referitoare la daci și polonezi, Geto – dacii vistulieni și niprieni strămoși ai polonezilor (1855) șGeto-dacii (1858) în care susține ferm descendența polonilor din geto-daci. Acest fenomen va trece șîn Ucraina, unde clericul rutean Mychailo Lucikai (1789 – 1843) în lucrarea sa Historia Carpato-Ruthenorum va afirma că rutenii sunturmașii dacilor. (după Dan Dana – Zalmoxis de la Herodot la Mircea Eliade, Istorii despre un zeu al pretextului)

Îprivința rutenilor, Mychailo Lucikai, are oarecum dreptate. Mulți dintre maramureșeniurmași ai dacilor mari, vor fi rutenizați  îținuturile din nordul Carpaților. 

Maramureșenii rutenizați își vor pastră însă în mare parte obiceiurile,tradițiile și portul popular specific.

 

 

 

Sursa: http://istorie-furata.blogspot.ro/2014/03/partea-vi-latinitate-romanica-sau_2.html#comment-form

 

 

 

22/01/2018 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Primarul Chişinăului : mai devreme sau mai târziu Republica Moldova se va uni cu România

Dorin Chirtoacă: mai devreme sau mai târziu Republica Moldova se va uni cu România

 

28_chirtoacaDorin Chirtoacă, primarul Chişinăului, a afirmat în cadrul emisiunii Deschide Lumea, de la Realitatea TV, privind scandalul legat de solistul Carla’s Dreams, că Rusia ar trebui să recunoască înfrângerea pentru că mai devreme sau mai târziu Republica Moldova se va uni cu România, scrie Romanian Global News.

„Dintotdeauna le-am stat ca un os în gât sau ca un ghimpe în talpă. Nici acum nu s-au împăcat cu această idee. Ar trebui să recunoască infrângerea. Chestiunea cu limba a fost impusa, iar limba modovonească este una inventată.

Bravo celor care au avut curajul să spună cum este, pentru că multi ajung la Moscova nu mai fac asta. Există accente, cum există şi în Ardeal, dar limba este română, punct. Oricum ne vom uni, mai devreme sau mai tarziu”, a spus primarul Chişinăului.

„Nimeni nu se mai poate lua de limba română, de faptul că, deocamndată, suntem un popor în două state, nimeni nu se mai poate luat de subiectul asta, nici măcar Statele Unite.

În 25 de ani, problema identitară a fost rezolvată, o să terminăm o dată cu frontiere asta”, a mai precizat Dorin Chirtoacă.

Întrebat dacă este următorul pas, primarul de la Chişinău a precizat că este nevoie de explicarea corectă a lucrurilor.

„Lucrurile trebuie spuse clar, nu mai pe ocolite. România Mare este motto-ul nostru pentru prezidenţiale. Însă, acest lucru se poate obţine doar în mod legal”, a mai  declarat Dorin Chirtoacă.

 

 

 

 

 

08/09/2016 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

De ce in manualele de istorie nu se pomeneşte rolul dacilor în istoria Imperiului Roman

 

 

INCERCĂRILE DE ŞTERGERE A DACILOR DIN ISTORIE

Nu am întâlnit nici un manual de istorie în care să se pomenească despre rolul dacilor în istoria Imperiului Roman!

În jurul acestui subiect a fost şi continuă să existe o adevărată conspiraţie. Se face tot posibilul pentru a şterge originea dacică a unor persoane ajunse pe tronul de la Roma.

Despre mama lui Galeriu s-a spus ba că era roxolană, ba iliră, sau dacă romanizată.

Istoricii străini, cărora li s-au alăturat şi câţiva români, ne spun că informaţiile oferite de Lactantiu cu privire la Galeriu nu trebuie luate în seamă, deoarece sunt false.

„Historia Augusta” este considerată plină de născociri. Deoarece atestă originea dacică a lui Regalian.
De ce aceste falsificări? Simplu! Istoricii maghiari vor să demonstreze că, după abandonerea provinciei, Dacia a rămas pustie şi, până la venirea maghiarilor în Transilvania a existat acel mileniu „întunecat”. Din această cauză contestă sursele documentare.
Din păcate, la acest curent s-au alăturat şi istorici români.

Care vor să demonstreze că, după abandonarea Daciei, toată populaţia din provicnie, başca cei din teritoriile neocupate, erau romanizaţi.
Prin nerecunoaşterea adevărului istoric atestat în atâtea lucrări ale istoricilor, poeţilor ori scriitorilor vremii intenţia este clară: înlăturarea dacilor din istorie.

„Această falsificare persistă până astăzi, iar istoria oficială nu recunoaşte originea dacică a unor împăraţi romani. Ştergerea dacilor din istorie pare să fie urmarea unui blestem care s-a născut demult, dar continuă şi astăzi. Istoricii noştri desăvârşesc opera celor care au ars scrierile despre daci şi i-au lăsat într-un întuineric ce pare să nu se mai sfârşească” (1).
Repet: un subiect foarte puţin cunoscut este cel al împăraţilor romani de origine tracică/dacică. Numele unora dintre ei le sună familiar multora, dar o tăcere totală s-a aşternut peste originea lor.

Fără aceşti strămoşi ai noştri ajunşi la cârma Imperiului Roman, istoria României, a Europei chiar, de fapt a întregii creştinătăţi ar fi fost alta.

Din motive lesne de înţeles, istoricii, cercetătorii şi arheologii străini le contestă originea, în ciuda documentelor care garantează obârşia loc dacică. Din motive mai greu de înţeles, chiar istorici, intelectuali şi specialişti români se alătură acestui curent antidacic!
Într-un articol, cercetătoarea Aurora Peţan scrie un mare adevăr: „Nu Traian şi neamul său de cuceritori ai lumii sunt cei ce i-au scos pe daci din istorie.

Dimpotrivă! Lor trebuie să le fim recunoscători pentru că i-au făcut nemuritori, prin trupul marmurei (este vorba de glorificarea dacilor pe Columna lui Traian – un lucru total inedit. Nota T.F.) Noi suntem cei ce vor să-i dea afară pe daci din ţara lor, prin nepăsarea noastră.”
Deşi lista poate plictisi, am considerat necesar să trec împăraţii romani de origine tracă:
1. Maximim Tracul (235-238) avea un aspect impunător: 2,40 m înălţime şi vorbea latina cu accent tracic. Consuma pe zi 18 kg de carne şi 27 litri de vin;

2. C. Messius Decius (249-251);

3. Marcus Acilius Aureolus (267-268);

4. Marcus Aurelius Valrius Claudius (268-270);

5. Lucius Domiţianus Aurelianus (270-275) şi

6. M. Aurelius Probus (272-282);

7. Marcus Aurelius Carus (282-283);

8. Aurelius Valerius Diocleţianus (284-305) şi

9. Valerius Maximianus Herculis (286-305);

10. Constantius Chlorus (293-306), tatăl Sfântului Constantin cel Mare;

11. Caius Galerius Valerius Maximianus (305-311);

12. Galerius Valerius Maximinus Dara (305-313);

13. Flavius Valerius Severus (305-307);

14. Valerius Licinianus Licinius (308-324);

15. Domiţius Alexandros (308-328);

16. Flavius Iulius Crispus (317-328);

17. Sfântul Împărat Constantin cel Mare. Mama lui, sfânta Elena era dacă de origine – Flavius Valerius Constantinus Magnus (305-337);

18. Constantinus al II-lea (317-340, prigonitor al Bisericii; 19. Dalmaţius, nepotul Sfântului Constantin cel Mare, proclamat augustus între 375-377;

20. Hanibalius, de asemenea nepot al lui Constantin cel Mare, proclamat august între 335-337. După moartea lui Constantin cel Mare, ambii au fost respinşi de armată;

21. Constans, împărat ortodox (333-350);

22. Vetronius (350);

23. Constantius II (337-361);

24. Constantius Galus (351-354);

25. Nepotianus (350);

26. Flavius Claudius Iulianus, mare persecutor al creştinilor, supranumit Iulian Apostolul (361-363);

27. Flavius Iovianus, împărat ortodox (363-364);

28. Flavius Valentinianus (364-375);

29. Flavius Valens (364-378);

30. Graţianus (367-383), ortodox, împărat al Apusului;

31. Flavius Valentinianus (375-392);

32. Flavius Constantinius al III-lea (417-421);

33.Valentinianus al III-lea (425-455);

34. Maecianus (450-457);

35. Leon I Thrax (Tracul) -457-477;

36. Leon al II-lea (456-474);

37. Vitalianus (513-515);

38. Anastasius (491-518);

39. Iustin I (518-527);

40. Iustinian I (527-565);

41. Flavius Iustinianus al II-lea (565-578);

42. Tiberius (578-582);

43. Focas (602-610) iltimul împărat al Imperiului Roman de Răsărit, care imperiu va fi transformat de Heraclius în Imperiu elinesc, cunoscut ca Imperiu Bizantin.

„OLTEANUL” CARE I-A RĂZBUNAT PE DACI

„Galerius Maximianus (292-311) i-a urmat la domnie lui Diocleţian, al cărui protejat a fost. S-a născut într-un sat din apropiere de Serdica (Sofia), dintr-o mamă dacă, venită din nordul Moesiei, din Dacia Traiană. Se crede că, după numele său romanizat, Romula, mama sa ar fi venit de undeva din Oltenia, din Dacia Malversis, poate chiar din oraşul Romula (astăzi Reşca, jud. Olt)” (2). Tatăl său a fost trac.

 

 

 

Galerius

Galerius  Maximianus (292-311)

Scriitorul creştin Lactantiu ne confirmă originea dacică a împăratului Galerius, însă în cuvinte jignitoare: „această fiară avea o sălbăticie înnăscută, cu totul şi cu totul străină de sângele roman; aceasta nu este de mirare deoarece mama sa (pe nume Romula), era originară din regiunile de dincolo de Dunăre, dintr-o localitate care a primit numele fericitei mame: Romula”.

Galeriu era poreclit „Armentarius” („Ciobanul”), denumire ce arată ocupaţia şi originea lui socială. De tânăr intră în armată şi, datorită calităţilor sale militare urcă scara ierarhică în timpul împăraţilor Lucius Domitius Aurelianus (270-275) şi Marcus Aurelius Probus (276-282).
„La 1 martie 293, în Imperiul Roman s-a înfăptuit o reformă constituţională, prin instituirea tetrarhiei.

Aceasta a însemnat împărţirea responsabilităţilor conducerii imperiului între patru împăraţi: doi împăraţi principali, care au primit titlul de augustus (Diocleţian, în Răsărit; Maximiam, în Apus) şi doi asociaţi la tron numiţi caesari (Galerius şi Constantin Chlorus)” .
Pe numele său întreg, Gaius Galerius Valerius Maximianus, a făcut parte din prima tetrarhie (Nota A) fiind desemnat de Diocleţian, la 1 martie 293, Caesar, răspunzând de guvernarea provinciilor dunărene.

În anul 296, Narses, regele perşilor, a pătruns în Mesopotamia romană. Diocleţian l-a însărcinat pe Galerius să pornească împotriva lui şi să-l izgonească. În fruntea unei armate net inferioare se avântă asupra perşilor, dar este înfrânt. În anul următor, cu armata refăcută, Galerius îi atacă pe perşi într-o regiune din Armenia.

Armata persană este înfrântă, haremul şi tezaurul regelui Narses cad în mâna romanilor, care ocupă Mesopotamia şi îşi extind suveranitatea asupra Armeniei şi Gruziei. În cinstea acestei victorii, Galerius a construit pe Via Egnatia, un vechi cartier al Salonicului, un ansamblu arhitectonic unitar, alcătuit dintr-un Arc de Triumf (localnicii îi spun „Kamara”), un hipodrom şi un palat măreţ.

Galeriu îşi întăreşte autoritatea în timpul celei de-a doua tetrarhie, începută la 1 mai 305, când îl numeşte pe Flavius Severus ca Augustus (latinescul pentru „măreţ” sau „maistuos”) în Occident şi pe nepotul său, Maximinus Daia, Caesar.
Istoricul şi scriitorul creştin Lactantiu oferă câteva informaţii uluitoare vizavi de acest împărat roman de origine dacă: când a primit „TITLUL DE ÎMPĂRAT, EL (GALERIUS) A DECLARAT CĂ ESTE DUŞMANUL NUMELUI DE ROMAN ŞI CĂ VREA SĂ SCHIMBE TITULATURA IMPERIULUI ROMAN ÎN ACEEA DE IMPERIU DACIC”, ceea ce a şi făcut (3). „Căci aproape toţi însoţitorii din suita sa erau de neamul acelora…Având în jurul lui astfel de însoţitori şi apărători, el şi-a bătut joc de tot Orientul” – scrie în continuare Lactantiu.

Hotărârea lui a reprezentat cea mai mare mutaţie care are lor la începutul secolului al IV-lea. Cercetătorul istoric, Pr. D. Bălaşa va scrie: „Cu aceasta, Galerius a reuşit să câştige toată simpatia conaţionalilor săi, dar şi adversitatea romanilor peninsulari”.

Şi afirmă că scriitorul Lactantiu a mers prea departe când l-a caracterizat pe Galerius.
Drept răzbunare pentru umilirea dacilor care au trebuit să plătească tribut lui Traian, a vrut ca populaţia din întreaga Italie să fie obligată la plata de impozite.
Cea mai mare pată întunecată din activitatea sa sunt persecuţiile sale asupra creştinilor, în special după urcarea pe tron.

Însă s-a remarcat tot printr-un gest unic: înainte de a se retrage în satul său natal, unde a murit, la 31 aprilie 311, a dat primul edict de toleranţă din istoria creştinilor, reedidat apoi de Constantin cel Mare.

CIOBANUL DIN CARPAŢI AJUNS ÎMPĂRAT ROMAN

Secolul III, în special în a doua jumătate a sa, a fost secolul crizelor politice în Imperiul Roman, când s-au succedat la tron o mulţime de împăraţi, majoritatea comandanţi militari sprijiniţi de legiunile lor.
Marcus Acilius Aureolus a fost un dac provenit dintr-o familie de ciobani din Carpaţi, el însuşi păstor în tinereţe.

 

 

 

 

 

 

 

Istoricul bizantin Zomares scrie: „Aureolus era din ţara getică, numită mai târziu Dacia, şi de neam obscur, fiind mai întâi păstor…” A intrat în armata romană ca soldat de rând şi a câştigat simpatia împăratului Valerianus, care îl numeşte îngrijitor al cavaleriei.

Datorită comportamentului său, a regulilor stricte pe care le-a intodus în îngrijirea cavaleriei câştigă şi încrederea împăratului Gallienus, care îl numeşte în fruntea câtorva legiuni.

În anul 265 este trimis de împărat să lupte împotriva lui Postumus în Galia, care se răzvrătise împotriva Romei. Însă Aureolus s-a aliat cu acesta împotriva lui Gallienus şi este proclamat împărat de către legiunile sale, în anul 268, la Mediolanum.

Împăratul Gallienus porneşte cu legiunile sale împotriva dacului autoproclamat împărat. Acesta cere ajutorul lui Costucius, pe care iniţial l-a sprijinit, dar care il tradează.

 

 

Gallienus

 

În asediul de la Mediolanum, cel care moare este Gallienus, iar dacul şi-a păstrat titlul (4).

 

 

 

 

FLAVIUS AETIUS – UN DAC ÎN SLUJBA ROMEI

 

„Nimic din ceea ce Imperiul Roman reprezentase odinioară nu părea să mai reziste în faţa implecabilelor schimbări ale istoriei. Incapabil să prevadă şi să facă faţă primejdiilor ce îl ameninţau, fostul colos se scinda în anul 395, plecându-şi capul în faţa naţiilor migratoare ce îi rupeau, bucată cu bucată, provinciile care, până nu demult i se supuneau temătoare.

Pe fondul agoniei Romei, un ultim mare general avea să se ridice dintre ruinele imperiului pentru a învia gloria pierdută a împăraţilor care, demult, remodelau harta lumii” (5).

Un iureş se stârneşte din stepe…

Din stepele nemărginite ale Asiei Centrale, pe la începutul secolului al III-lea, nişte barbari necunoscuţi s-au înfipt adânc în inima Europei. Erau hunii, călăreţii Apocalipsei.

Nimeni, nici chiar Imperiul Roman nu a putut anticipa năvălirea lor. Acest popor aspru, necruţător, călăreţi şi luptători desăvârşiţi, a dat semnalul năvălirilor devastatoare, desăvârşite ulterior de mongoli, pecenegi, tătari şi turci. Cu oricine s-au luptat, victoria a apaţinut numai hunilor.

Alanii şi goţii au fost spulberaţi. Regatul lui Eramanaric a fost nimict în întregime.

Timp de mai bine de o sută de ani au băgat frica şi groaza pe unde au trecut. Se aflau în perpetuă mişcare pentru căutarea de păşuni pentru imensele cirezi de vite şi oi, de pe urma cărora trăiau.

Armata hună, la fel ca cea mongolă de mai târziu, era alcătuită exclusiv din călăreţi înarmaţi cu arcuri şi săbii, şi scuturi.

Au dus la perfecţiunea lupta călare cu arcul. Săgeţile acestora deveniseră cele mai temute din acea vreme: străpungeau armuri, scuturi, lemn şi orice duşman. Pentru ei lupta era ceva natural.
Viaţa şi istoria hunilor se confundă cu cel mai mare rege al lor, Attila – Biciul lui Dumnezeu.

A domnit peste un imperiu ce se întindea din Germania la Munţii Urali, şi de la Dunăre la Marea Baltică.
De câteva ori hunii s-au înfruntat şi cu legiunile romane, care nu au putut să le facă faţă.

În anul 338, în bătălia de la Sisca dintre armatele Imperiului Roman de Răsărit şi ale Imperiului Roman de Apus, cetele de războinici huni au înclinat balanţa spre cei dintâi.

Atacând apoi graniţele Imperiului Roman, Attila i-a obligat pe romani să semneze tratatul ruşinos de pace de la Margus – azi Pozarevac – prin care se obligau să facă comerţ cu hunii şi să le plătească acestora 115 kilograme de aur.

Nu pot să redau toate expediţiile războinice ale temutului rege al hunilor.

Cert este că „(…) hunii invadează Galia în anul 451, în drumul lor distrugând şi arzând Germania. În această expedieţie, Attila era însoţit de aliaţii săi gepizi, ostrogoţi, rugienii, seurienii, herulii, turingienii, avarii şi burgunzii.

A urmat căderea oraşelor Metz şi Paris. A rămas deoppotrivă în legende şi istorie modul în care generalul Aetius, nimeni altul decât fostul prieten din copilărie al lui Attila, l-a oprit pe acesta din urmă în bătălia de la Câmpiiile Catalaunice (în Franţa de azi – nota T.F.)” …

Supravieţuitorul

„Flavius Aetius se năştea în anul 396, în Moesia, în puternica cetate de la Durostorun (Silistra de astăzi), într-o familie de nobili cu puternice valenţe războinice. Tatăl său, Flavius Gaudentius, ocupa poziţia de Magister Equitum (Comandant Suprem al Cavaleriei) şi, conform istoricului Iordanes, ar fi fost de origine gotică.

Cei mai mulţi istorici consideră, însă, că Flavius Gaudentius provenea din rândul populaţiei daco-romane, aşa cum, de altfel, avea să fie şi fiul său, provenit din căsătoria cu Aurelia, o femeie de sorginte latină” (5).

 

 

 

La vârsta de numai 9 ani, Aetius este trimis ca ostatic la curtea regelui Alaric, conform uzanţelor vremii, pentru ca, mai apoi, să ajungă în aceeaşi postură la curtea lui Rugila, rege al hunilor şi părinte al viitorului tânăr războinic, Attila.

Acesta era momentul în care Flavius Aetius îl întâlnea pe Attila, deşi pentru puţin timp, tânărul hun fiind trimis, tot ca ostatic, la Roma.
Alături de soldaţii huni, Aetius deprinde limba acestora şi învaţă, până în cele mai mici detalii, tainele tacticilor de luptă ale războinicilor asiatici. Mai mult decât atât, el leagă o prietenie strânsă cu multe dintre căpeteniile barbare, prietenie care, în ciuda conflictelor ce aveau să urmeze, nu se va stinge niciodată.

Graţie talentului său militar şi ale incontestabilelor sale calităţi diplomatice, Flavius Aetius este numit, în anul 425, Magister Militum (Comanadant Suprem al armatelor) în Galia şi regent al împăratului-copil, Valentinian al III-lea.

Departa de imaginea romantică a cavalerilor medievali, Aetius se dovedeşte un veritabil supravieţuitor în lumea plină de intrigi de la Roma, de care, de altfel, nici el nu este străin.

Deşi în acelaşi an în care era numit în fruntea trupelor din Galia, el conducea la Rovenna o armată uriaşă de huni pentru a-l sprijini pe pretendentul la tron, Ioannes, generalul daco-roman ajungea prea târziu pentru a-l mai salva pe acesta de la o înfrângere şi o moarte ruşinoasă.

Şi totuşi, influenţa şi abilităţile sale diplomatice, o determină pe Placidia, mama noului împărat, să îi reconfirma funcţiile oficiale.
Timp de şapte ani, Flavius Aetius îşi va îndrepta atenţia spre Galia, provincie pe care încearcă să o păstreze politic cât mai aproape de Imperiul Roman de Apus.

Chiar dacă legiunile romane nu mai impuneau acelaşi respect ca odinioară, el reuşeşte să îi înfrângă pe vizigoţii lui Arles şi, de asemenea, respinge toate atacurile venite din partea triburilor germanice.

Cu ajutorul aliaţilor săi huni, el dictează triburilor migratoare locurile în care urmau să se stabilească, asta şi ca o imposibilitate evidentă de a le îndepărta, dar şi pentru eventuala protecţie a graniţelor în faţa unor posibile atacuri.

Astfel, generalul daco-roman îi trimite pe burgunzi în apropierea lacului Geneva (în Elveţia de astăzi), pe alani în oraşele-cetăţi Orleans şi Valence, în timp ce pe vizigoţi îi împinge în străvechea provincie Aquitania.

La numai 37 de ani, Aetius a devenit personajul principal al unui imperiu în care liderii oficiali, preocupaţi mai mult de bârfele de la curte, nu erau decât nişte marionete.
Bătălia de la Cholon
„Punctul de cotitură în viaţa sa îl va constitui, pentru Flavius Aetius, ascensiunea fostului său prieten de la curtea lui Rugila, hunul Attila. Într-o continuă goană după pradă (hunii nu căutau să se stabilească în teritoriile cucerite, aşa cum aveau să facă tătarii 750 de ani mai târziu), acesta îşi condusese hoardele în raiduri ucigaşe, stârnind un val de teroare ce nu avea să fie uitat timp de secole” (5).
Pretenţiile lui Attila se îndreptau acum către Imperiul Roman de Apus, din care acesta cerea jumătate ca zestre, în virtutea unei viitoare căsătorii cu sora lui Valentinian al III-lea, Honoria.

În fapt, totul era doar un pretext pentru noi jafuri, atâta vreme cât Honoria fusese închisă într-o mănăstire din Bizanţ, drept pedeapsă pentru o viaţă aventuroasă şi pentru comploturile care vizau însuşi viaţa fratelui ei.

 

Attila, regele hunilor

Ca răspuns Attila a devastat Galia, într-o serie de atacuri de o cruzime fără precedent.

În fruntea unei armate imense, formată din huni, burgunzi, gepizi, ostrogoţi şi franci tânărul comandant hun cucerea, rând pe rând, marile oraşe ale Galiei: Strasbourg, Amiens, Worms, Reims sau Metz, lăsând în urmă zeci de mii de cadavre.

Istoricii consideră astăzi că atacurile hunilor nu erau unele întâmplătoare, acesta mizând pe vechea rivalitate dintre regele vizigot Theodoric şi armatele romane cu care se afla, de multă vreme în conflict.

Attila spera, probabil, ca vizigoţii să i se alăture, în speranţa obţinerii independenţei faţă de Roma, şi astfel, să poată lansa un atac asupra Cetăţii Eterne.
Intervenea însă geniul diplomatic şi militar al lui Flavius Aetius. Generalul reuşea, în scurt timp, ceea ce nimeni nu credea că mai poate fi realizat: o alianţă cu vechii duşmani, în faţa inamicului comun.

În ciuda trupelor romane, puţine ca număr şi slab pregătite, Aetius reuşeşte să-l convingă pe Theodoric să i se alăture împotriva lui Attila.

Mai mult, regele vizigot îi atrage, la rândul său, pe alanii regelui Sangiban, aflaţi sub asediul hun la Orleans, precum şi mici contingente de burgunză şi franci care nu se alăturaserăî hunilor.
Armata romano-vizigote îl surprinde pe Attila în timpul asediului Orleans-ului.

De fapt, în momentul în care trupele conduse de Aetius ajungeau în apropierea luptei, o parte a armatei hunilor reuşise deja să pătrundă pe străzile oraşului. Avantajat de locul îngust în care cavaleria lui Attila nu se putea desfăşura, Aetius ordonă atacul, atac în urma căruia hunii suferă pierderi însemnate.

Obligat să se retragă, regele hun îşi repliază forţele rămase în apropiere de Chalon, în locul numit Câmpiile Catalaunice, locaţie ideală pentru deja clasicele atacuri ale nomazilor.
Conform istoricilor antici şi medievali, trupele alane, mai puţin loiale Romei, fuseseră flancate de armata vizigoţilor conduşi de Theodoric şi fiul său Thorismund, precum şi de legiunile lui Aetius, pentru a le împiedica o eventuală dezertare.

De cealaltă parte, Attila aşezase proprii războinici în centru, flancaţi în dreapta de trupele gepide şi în stânga de ostrogoţi conduşi de regele Walamu.
Deşi datele oferite de cronicarii vremii cu privire la Bătălia de la Chalon nu sunt suficient de clare, istoricii moderni au putut reconstitui o mare parte a acesteia.

Se pare că, încă de la prima încleştare, ambele tabere suferiseră pierderi grele.

Cu toate acestea, Attila reuşea să străpungă liniile alane, lăsând descoperit flancul ocupat de vizigoţi. Într-un atac furibund al acestora, regele Theodoric este lovit de o săgeată şi, căzând de pe cal, este zdrobit sub copitele propriei cavalerii. În ciuda canoanelor vremii, vizigoţii nu se retrag la auzul morţii liderului ci, sub comanda lui Thorismund, ei reuşesc să destabilizeze şi să pună pe fugă trupele huno-germane.
Paradoxal, Aetius interzice soldaţilor romani să atace trupele gepide mult mai puţin numeroase, aşteptând, în schimb, retragerea acestora sub presiunea vizigoţilor. Gestul poate fi pus pe seama neîncrederii pe care generalul o avea în proprii oameni sau, mai degrabă, pe eventuală precauţie în faţa viitoarelor conflicte cu actualii aliaţi.

Cert este că nici măcar în momentul în care Attila era înconjurat în propria tabără, acolo unde chiar îşi pregătise un imens rug din şeile cailor căzuţi, Flavius Aetius refuză să distrugă ultimele forţe ale hunilor. El îl convinge chiar şi pe Thorismund să abadoneze lupta, în ciuda opoziţei acestuia, minţindu-l asupra intenţiilor hegemonice ale fratelui său.
„Deşi, la o primă vedere, deciziile lui Aetius par cel puţin bizare, o atentă analiză a contextului politic îl îndreptăţeşte pe deplin. Refuzul de a-şi sacrifica propriile trupe denotă viziunea acestuia pentru anii ce aveau să urmeze. Conştient de faptul că noul lider vizigot va încerca să lupte iarăşi împotriva Romei, Flavius Aetius refuză să dea lovitura de graţie lui Attila, sperând într-o viitoare alianţă cu acesta sau, cel mult, într-o conservare a armatelor romane, şi aşa destul de restrânsă.

Nu îşi putea imagina, însă, că hunul va ataca din nou Imperiul Roman la numai un an după ce suferise pierderi imense în Bătălia de la Chalon” (5).
Salvarea Romei şi moartea lui Flavius Aetius.
La doar un an de la înfrângerea de pe Câmpiile Catalaunice, în 452, Attila se vede nevoit să îşi ţină trupele nemulţumite în frâu, iar singurul mod în care putea face acest lucru era să le ofere o pradă cât mai bogată. El invadă din nou Italia, distrugând pentru totdeauna oraşul Aquileia, devastând Mediolenum (Milano) şi chiar gonindu-l pe Valentinum al III-lea din Rovenna.

Aetius nu mai putea apăra Roma, pur şi simplu, nu îşi mai putea permite să ridice şi să întreţină o armată. Generalul va aplica însă o altă tactică, cea a diplomaţiei.

El îl convinge pe Papa Leon I să iasă în întâmpinarea hunului şi să îi ceară acestuia pacea în schimbzl aurului pe care îl dorea. Fie că a fost vorba de o superstiţie a lui Attila (numele Papei însemna Leul), fie că adevăratul motiv al armistiţiului era pierderile de oameni provocate de molima ce îi decima armate, regele hun acceptă propunerea liderului religios.

Încă o dată, generalul daco-roman Flavius Aetius reuşea să-şi scape imperiul, în extremis, de la distrugere.
Nimeni nu se aştepta însă la sfârşitul misterior al lui Attila. Acesta murea, în anul 453, în noaptea nunţii cu prinţesa de origine germană Ildiko, cel mai probabil din cauza unei hemoragii cerebrale pe fondul consumului excesiv de alcool.
Roma sărbătorea moartea Antichristului şi totul părea să se aşeze în făgaşul normal. Nu de aceeaşi părere erau însă şi Valentinian al III-lea, împreună cu mama sa, Placidia.

Susţinuţi de intrigile şambelanului Heraclius şi ale senatorului roman Peronius Maximus, ei decid că rolul incomodului Aetius a devenit mult prea important şi că renumele său risca să destabilizeze situaţia, şi aşa fragilă, a familiei regale.

La 21 decembrie 454, Valentinian îl convoacă pe Aetius la o întrevedere privind problemele financiare ale Romei şi, într-un moment de neatenţie al acestuia, îl înjunghie mortal.

Se spune că, cu doar câteva clipe înainte de moartea sa, Flavius Aetius i-ar fi adresat împăratului următoarele cuvinte:

„Stăpâne, nu ştiu ce motiv ai avut să faci asta, dar cred că te-ai purtat ca un om care tocmai şi-a tăiat mâna dreaptă cu cea stângă”.
„La doar şase luni de la asasinarea lui Aetius, Valentinian al III-lea cădea victima unui atentat pus la cale de acelaşi senator Peronius Maximus. În momentul uciderii sale, nici un soldat din garda imperială nu a intervenit pentru a-l salva pe monarh.

Asasinii erau doi dintre prietenii huni ai lui Aetius.
Peste numai 22 de ani de la moartea generalului daco-roman, Imperiul Roman de Apus dispărea pentrun totdeauna din istorie” (5).

 

PRECIZARE NECESARA

 

Multe popoare migratoare au încerat să-şi revendice originea direct de la temuţii luptători huni. Nu le pomenesc, dar doresc să aduc precizări pentru spulberarea unui „mit”.

Chiar şi unii dintre noi, în zilele noastre, facem o confuzie regretabilă cu ungurii, considerându-i urmaşi ai hunilor. Mai ales că si cei din urmă s-au stabilit şi în Câmpia Panonică.

Adevărul istoric nu permite nici o apropiere între unguri şi huni.
Din punct de vedere etnic hunii aparţineau ramurii turcilor oguri, din care mai fac parte: bulgarii, avarii, khazarii şi chuvasii. După bătălia din Câmpiile Catalonice s-au întors în stepele Asiei.
La rândul lor, maghiarii (ungurii) au fost un popor nomad al stepelor de origine asiatică, dar de etnie ugrică.

Ungurii s-au autointitulat totdeauna maghiri („magyar”) însă populaţiile vecine i-au denumit unguri, din cauza componenţei turcice care li s-a alăturat.

După nenumărate peregrinări, şi sub atacurile altor popoare nomade, s-au stabilit în Câmpia Panonică, la peste patru secole după ce hunii se retrăseserră în stepele Asiei.

Tânărul stat maghir din Câmpia Panonică s-a revendicat de la huni pentru a-şi însuşi influenţa capitalului politic.

După revoluţiile de la 1848, în numele unui naţionalism canalizat greşit, tot mai mulţi maghiari au început să-şi boteze băieţii Attila.

Chiar dacă până la 1848 foloseau foarte rar acest nume, deoarece era perceput în Europa ca numele unui criminal, afirmă chiar un istoric maghiar.

Istoricii maghiari mai fac o greşeală: chiar la începutul secolului XX erau convinşi că secuii sunt descendenţi puri din huni.

Însă istoria mărturiseşte ca  secuii se trag din triburile avare.

„În preajma anului 2005, un grup de circa 2.500 de cetăţeni maghiari au înaintat o petiţie guvernului ungar din acea perioadă, în care cereau să fie recunoscuţi ca minoritate hună, direct descendentă din Attila.

Cererea lor a fost respinsă fără drept de apel de către autorităţile de la Budapesta, cu toate că grupul acţiona încă din anul 1990, fiind ghidat de o ideologie mistică proprie de inspiraţie proto-maghiară.

Autorităţile maghiare şi-au motivat decizia prin faptul că grupul auto-proclamat nu poseda nici bagaj cultural sau fonetic, care să ateste acest lucru” (6).

Teodor Filip

 

Nota A – Tetrarhia vine de la grecescul „tetra”, patru şi „arheos”, şef. Era un sistem de guvernare şi de administrare a imperiului impus de Diocleţian. În felul acesta credea că asigură o bună administrare a uriaşului imperiu.

Însă după abdicarea sa, în 305, tetrarhia s-a destrămat generând o serie de războaie civile şi instalarea anarhiei în imperiu.

Aceasta va înceta odată cu urcarea pe tron al lui Constantin.

 

Surse:

 

1. http://www.tempo-poli.ro;
2. http://daciasecreta,anzhow5.com;
3. Dinu C.Giurescu, „Dacia, oraşele pontice şi Roma”, în revista „Lumea”, nr. 23/3.VII, 1965;
4. http://piatya.net;
5. http://www.descopera.ro;
6. http://www.front.press.ro/?p=3052

 

http://basarabialiterara.com.md/

12/01/2016 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA, POLITICA | , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: