29 august 1917: Proclamarea independenței primului stat al aromânilor din sudul Dunării

Proclamarea Independenței Pindului

Site-ul http://independenta-pindului.ro/context/4 consemnează că în data de 29 august 1917, românii din Munții Pindului și-au proclamat independența față de greci, în condițiile în care situația de pe frontul din nordul Italiei, precum și tratativele cu noua putere greacă a lui Venizelos care a presat în repetate rânduri cartierul general italian spre a-i fi predată administrația zonelor din Masivul Pind, forțele italiene s-au retras.

În vacumul de putere creat, notabilitățile locale aromâne au proclamat la 29 august 1917 independența Pindului s-a format tot atunci un comitet compus din 7 persoane: Dr. Demetru Diamandi, Ianaculi Dabura, Mihali Teguiani, Tache Nibi, Zicu Araia, Alcibiade Diamandi și Sterie Caragiani, cu rol decizonal, asemenea unui cvasi-guvern.

Acest comitet provizoriu a trimis comisarului general al Italiei la Ianina, Francesco Fazzi următoarele: „Față de noua ocupațiune grecească, ce ne amenință, și care a fost inițiată la Abela prin acte de abuz de putere și de represalii, populația română din Pind, răsculată ca un singur om, și înaintea unor meetiguri impunătoare, a proclamat independența sa, sub protecțiunea Italiei.”

 Foto: Harta primul stat intitulat Republica Pindului declarata de Alkibiade Diamandi in timpul ocupatiei italiene în 1917.

Regiunea Pind se întinde în partea de sud a Albaniei și Macedoniei, precum și nord-vestul Greciei.

 Autonomia aromânilor din Peninsula Balcanică a fost  sprijinita pe mai multe planuri de România, începând cu anii 1860, imediat după Unirea Principatelor.

Prima încercare de a întemeia un stat al aromânilor i-a aparţinut lui Alcibiade Diamandi di Samarina, care în 1917 a înfiinţat  în sudul Albaniei ocupate de italieni, o Republică Aromână a Pindului.

Foto: Alcibiade (Alchiviad) Iamandi, (n. 13 august 1893, Samarina, Grecia – d. 9 iulie 1948, București, România), om politic aromân din Grecia, un mare susținător al identității naționale a aromânilor din Balcani,și luptător împotriva elenizării comunității aromâne din regiune.

În  1912 Diamandi a plecat (ca de altfel mulți alți aromâni din Grecia) în România, unde s-a înscris și absolvit Academia Comercială din București.

Când România a intrat în primul Război Mondial, în 1916, Diamandi s-a oferit voluntar în serviciul militar, servind ca ofițer.
Fiind unul dintre susținătorii vehemenți ai aromânilor din regiunea Pindului, el a cerut insistent italienilor și României să susțină organizarea comunității băștinașe aromâne într-un canton autonom.

Charismaticul politician anti-grec şi propagandist aromân din Grecia, Alcibiade Diamandi spera să realizeze un stat care să cuprindă întreg nord-vestul grecesc.

În 1917, cu sprijinul trupelor italiene, el avea să înfiinţeze în Grecia și Albania, Republica Pindului şi Republica Korcea, state autonome sub protectorat italian.

Acestă acțiune de emancipare națională a aromânilor, a fost denumită mai târziu în bibliografii „Principatul Pindului”, dar a primit un răspuns negativ din partea României, precum și de la italieni.

După retragerea italienilor din Epir, situația aromânilor implicați în mișcarea de independență politică din Pind a devenit extrem de critică.

Consulul român de la Ianina a obținut prin intermediul diplomaților italieni garanții formale de la guvernul elen că nu se va deda la represalii asupra aromânilor.

Autoritățile elene urmau sa fie controlate de emisari diplomatici italieni, care urmau să fie trimiși în principalele localități aromâne din Pind.

Însuși premierul grec Venizelos declara că nimeni nu va avea de suferit, numai că, la 7 septembrie 1917, după ce trupele grecești au intrat în Samarina, autoritățile elene au trecut la acțiuni de represalii, amnistia generală promisă nefiind acordată.

Din cauza persecuțiilor, aromânii refugiați nu s-au mai putut reîntoarce în localitățile lor de origine.

La fața locului noua administrație greacă nu s-a dezmințit, aplicând localnicilor aromâni un regim barbar de arestări, maltratări, violențe și amenințări. Nu întâmplător, notabilii aromâni au fost primii care au căzut victime reinstaurării oblăduirii grecești.

Pentru a nu fi ucis de miliţiile albaneze şi greceşti, Alcibiade Diamandi alături de alți notabili aromâni pindeni au ales să formeze la Arghirocastro (în Albania), o delegație aromână care să poată pleda în plan internațional cauza unei autonomii largi pentru ținuturile locuite de urmașii romanității orientale din părțile masivului Pind, după care a plecat la Roma, unde a devenit un apropiat al staff-ului noului dictator în ascensiune Benito Mussolini.

Ceva mai târziu i-a fost emis un pașaport românesc și a putut  să călătorească în Grecia.

Potrivit autorului grec Stavros Anthemides, Diamandi a fost „iertat” de autoritățile elene pentru rezistența lui față de politica  de asimilare a aromânilor abia în 1927.

Cu toate înfrângerile suferite de luptătorii pentru cauza crerii unui stat al aromânilor din Balcani, ideea nu a pierit !

Iată ce scria în presa vremii un ceh către aromâni, cu prilejul aniversării a zece ani de la proclamarea independenței primului Principat al Pindului

România mică aromânească.

Aromâni!

Astăzi sunt zece ani de când aţi ridicat steagul libertăţii pe plaiurile Pindului. Atunci, după veacuri de robie, Pindul a devenit iarăşi independent. Dar soarta crudă a încercat din nou tenacitatea şi răbdarea noastră. După două luni n’a rămas din realitatea dulce, decât o amintire.

Totuşi păstraţi încrederea. Momentul vostru vine, în ciuda tuturor pierderilor aşa de mari, ce aţi suferit prin desnaţionalizare. Ce e drept, aţi pierdut prea mult numericeşte, însă ce e lucru principal, pământul pe care sunteţi născuţi, a rămas al vostru din punctul de vedere al evoluţiei naţiunilor.

Individualitatea unei naţiuni, ori a unei ramuri este dată nu numai prin indivizii săi, ci şi prin pământul pe care s’a născut. Şi o naţiune, ori o ramură, moare numai după ce a pierdut din punctul de vedere al evoluţiei naţiunilor şi acest pământ, cu alte cuvinte, numai după ce a fost aşa de slăbită, încât s’ar putea naşte pe pământul ei o nouă naţiune.

Ramura meglenoromână moare, fiind aşa de slăbită că pe pământul ei s’a putut naşte naşte naţiunea bulgară. Ramura rumără moare, fiind aşa de slăbită, încât pe pământul ei s’a putut naşte naţiunea sârbo-croată. Din contra, pe teritoriul ţinuturilor pindo-române, cari cuprind întreaga regiune ţărmurită prin Marea Ionică, râurile Semeni, Devol şi Bistriţa, Marea Egee, Munţii Othrys, linia ce merge din capătul de Vest al acestor munţi până la golful Arta, nu s’a născut din timpul în care s’a născut neamul românesc nici o altă naţiune decât cea română, şi anume ramura aromână. Grecii şi albanezii, pe cari îi găsim pe teritoriul acesta, pe teritoriul acestei Românii Mici, trebue să fie consideraţi ca elemente străine, fiindcă naţiunea greacă s’a născut mai la Sud şi naţiunea albaneză mai la Nord.

Unii afirmă că sunteţi veniţi în regiunea Pindului din Nord, deslipindu-vă din trunchiul străromân. Nu-i credeţi! Cele patru ramuri româneşti nu sunt productul desmembrării unui trunchiu străromân, ci existenţa lor este pur şi simplu consecinţa firească şi neapărată a configuraţiei suprafeţei pământului, care a dat naştere neamului românesc, adecă a peninsulei balcanice şi teritoriului estcarpatic, teritoriului ce-l găsim între Dunăre, Tisa, Nistru şi Marea Neagră. Teritoriul estcarpatic reprezintă o unitate geografică clasică şi rară pe faţa pământului.

De aceea teritoriul acesta a dat naştere numai unei singure ramuri româneşti, celei dacoromâne. Din contra suprafaţa peninsulei balcanice nu este clădită aşa unic şi arată cinci unităţi geografice mai mici şi totdeodată destul de independente.

De aceea, nu s’a născut aici o singură ramură română, ci mai multe.

Ar fi trebuit să se nască cinci, însă de fapt s’au născut numai trei,fiindcă o unitate a rămas şi mai departe, aceea a albanezilor şi o alta aceea a grecilor. Ramura rumărilor s’a născut în unitatea geografică ce se întinde la Nordvest de Şar-planina, ramura megleno-românilor în unitatea geografică ce se găseşte la Est de Şar-planina, iar teritoriul de naştere a ramurei noastre este cel pindoromân şi arată graniţele mai sus menţionate.

Cele patru ramuri româneşti sunt în mod egal vechi ca naţiunea română, deşi din momentul în care a început naşterea naţiunei româneşti, configuraţia suprafeţei teritoriului estcarpatic şi a peninsulei balcanice au dat începutul şi celorlalte patru ramuri, despărţind naţiunea română în concordanţă cu unităţile geografice respective.

(…) Evoluţia statelor europene în state naţionale, cari să ocupe teritorii proprii cu un caracter geografic independent, a înaintat aşa de mult încât acum câţiva ani am fost martorii unui fapt la prima vedere ciudat, însă foarte firesc. Irlandezii, cu toate că ei nu reprezintă astăzi decât un foarte mic procent din locuitorii insulei irlandeze – ai unităţii geografice pe care s’au născut – constituesc aproape pe toată întinderea acestei insule un Stat propriu cu un caracter naţional irlandez. În cazul acesta cea mai mare putere colonială a lumii a fost silită să cedeze înaintea unui mic popor desnaţionalizat în aşa grad, încât el părea pe cale de dispariţie. Isvorul forţei admirabile care a făcut ca sforţările unui popor aşa de mic să biruiască asupra Angliei, a fost trezirea conştiinţei irlandezilor că ei au dreptul firesc la întreaga unitate geografică în care s’au născut.

Cazul Irlandei se va reproduce şi în alte ţări ale Europei. Şi depinde, aromâni, înainte de toate de voi, dacă se va reproduce şi în ţinuturile României Mici. Acum trebuie să se trezeacă între voi conştiinţa că aveţi dreptul firesc la întreaga Românie Mică, la întreg pământul care v-a dat naştere, ori odată vă va surprinde momentul decisiv pentru voi, fără să-l percepeţi, iar mai târziu ar fi cu greu să recâştigaţi libertatea.

Momentul vostru vine! Dacă nu va veni mai devreme, va veni desigur atunci când perspectivele straşnice ce le deschide războiul chimic şi cu avioane, vor produce lichidarea pericolului războaielor europene.

Cu toate că astăzi soluţia dela ordinea zilei pentru asigurarea păcii europene este creiarea Statelor Unite ale Europei, pericolul războaielor europene nu se va lichida prin creiarea acestor fel de State Unite. Cauza principală a războaielor europene nu constă în faptul că omenirea europeană trăieşte despărţită în mai multe State independente, ci în faptul că Europa nu este împărţită aşa cum a predestinat-o natura însăşi.

Lichidarea, de care e vorba, se va înfăptui prin împărţirea Europei în State naţionale, care să ocupe teritorii proprii cu un caracter geografic independent: cu alte cuvinte, Europa va fi împărţită aşa cum a predestinat-o natura şi în concordanţă cu tendinţa ce-o arată evoluţia Statelor europene.

Natura a predestinat locul Statului vostru între Marea Ionică, râurile Semeni, Devol şi Bistriţa, Marea Egee, Munţii Othrys şi linia ce merge din capătul de Vest al acestor munţi până la golful Arta.

Pătrundeţi-vă, aromâni, de acest adevăr, treziţi în voi conştiinţa că aveţi dreptul firesc la întreaga unitate geografică în care sunteţi născuţi, aduceţi cauza voastră la cunoştinţa Europei şi atunci veţi câştiga totul.

Praga, 28 August 1927
Jaroslav Müller

J. Müller, România mică aromânească. Un ceh către aromâni cu prilejul unei aniversări, în „Graiul românesc”, I, nr. 8, august 1927, pp. 165-167; sub titlul Un ceh către aromâni, este reprodus în „Peninsula Balcanică”, V, nr. 5-6, septembrie-octombrie 1927, pp. 73-76; de asemenea, în „Macedonia”, I, nr. 4, 21 noiembrie 1927, p. 4 apud Stoica Lascu, Evenimentele din iulie – august 1917 în regiunea Munților Pind – încercare de creare a unei statalități a aromânilor. Documente inedite și mărturii. Studiu istoriografic și arhivistic în Revista Română de Studii Eurasiatice, Anul III, vol. 3, nr. 1-2 / 2007

Renașterea statului aromân

În octombrie 1940, Italia a invadat Grecia, dar trupele elene au respins în Albania forţele italiene slab dotate, obligându-l pe aliatul german care pregătea invazia în Rusia, să intervină în aprilie şi mai 1941 şi să ocupe nordul Greciei.

Pe urmele germanilor, italienii au preluat controlul Chamariei şi a unor zone din Epir, Macedonia de Vest şi nordul Tesaliei, unde trăia o minoritate aromână masivă de câteva sute de mii de oameni, numiţi „ţânţari” sau „cuţo-valahi”.

Aceasta a sprijinit invazia italiană, considerându-se de origine latină, deci de acelaşi neam cu italienii.

 Mussolini a înfiinţat în acest teritoriu controlat de minoritatea aromână un stat autonom: Principatul Pindului, condus de preşedintele Alchiviad Diamandi, mai târziu regent.

Foto: Imaginea steagului primului stat aromân din timpurile moderne, stat care a funcţionat în nordul Greciei, în anii 1941 – 1943, sub protectorat italian si a avut relatii strânse cu România .

Putem  observa culorile roşu-galben şi albastru pe steag şi stema României încadrată în centru.

Acest drapel aromân incorpora ca simboluri heraldice pajura valahă cu crucea în clonţ, simbol încă din Evul mediu atât al „valahilor” români cât şi a celor „vlahi” aromâni, și care se află până azi ca element heraldic dominant pe stema naţională a României.

Drapelul aromânilor constă în cinci benzi suprapuse, trei dintre care sunt colorate în roşu-galben-albastru, culorile tradiţionale româneşti.

Blazonul casei de Hohezollern Sigmaringen, cu compartimentele alb-negre din centru, făcea trimitere simultan şi la culorile portului popular aromân din munţii Pindului.

Nici acest drapel nu era de inspiraţie recentă, el fiind folosit pe teatrele de luptă în secolul XIX-lea, in timpul răzmeriţelor ocazionate de evenimentele de la 1848 şi un an mai târziu în 1849 printre valahii şi aromânii de la sud de Dunăre.

Potrivit martorilor epocii, printre care se număra şi pe principesa Dora d’ Istria, combatanţii valahi aveau atunci înscrise pe  banda albastră a drapelelor simbolul romanitatii S.P.Q.R. (Senatus Populusque Romanus),  evidenţiind dimensiunea etnică latină ce şi-o revendicau .

Oricum, simbolistica acestuia  este profundă: culorile rosu si galben reprezentand nordul Dunării, albastru reprezinta Dunarea, iar galben cu negru, sudul Dunării

Parlamentul şi capitala primului stat aromân din epoca modernă se proclamă în satul Metsovo (Aminciu în aromână).

În iunie 1941, Diamandi  a fondat la Metsovo, în Grecia ocupată de germani și italieni „Partidul Kοutso-vlahilor” (Κόμμα Κοινότητας Κουτσοβλάχων)”.

A fost convocat în Trikala,  Parlamentul Vlahilor în oraşul Trikala (50.000 locuitori), care legiferează măsuri împotriva limbii greceşti şi pentru folosirea aromânei ca limbă de stat .

De asemenea, însemnele grecesti  de la intrarea in  localități au fost  înlocuite cu altele noi, în aromână și italiană.

Astfel, Metsovo a devenit Aminciu în aromână și Mincio în italiană, Nympheon devenit Nevesca și Nevesa, Samarina a fost făcut în Santa Maria, etc.

Despre subiectul indepedenței Pindului puteți citi mai multe pe siteul dedicat acestui subiect, in https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2010/09/30/videoprincipatul-aroman-al-pindului-o-romanie-sud-dunareana/ și pe www.activenews.ro, preluat de Romanian Global News.

Publicitate

Arimin Constantin Olariu – FALSIFICAREA ISTORIEI ȘI CULTURII IDENTITARE A ROMÂNILOR

Francezii, care erau „cu cuțitul ajuns la os” după  bătălia de la Verdun, au încheiat în vara lui 1916, după intrarea noastră în război, un tratat secret cu Rusia menit să prevină tratativele cu nemții de scoatere a acestei țări din război.

Ei aveau interes ca armata germană să fie blocată pe frontul de est și să nu vină pe frontul de vest peste ei. În acest tratat secret întreaga Moldovă până la Carpați era dată rușilor și de asemenea i se dădea acordul Rusiei de a lua un culoar de-a lungul Mării Negre până la Constantinopol și la Marea Egee (care era visul rușilor, menționat în  testamentul lui Petru cel Mare).

Alte fapte la fel de grave pe care istoriografia noastră le ocolește sau le ascunde, sînt mizeriile legate de România din timpul conferinței de pace de la Paris 1919-1920.

Delegația noastră era condusă de Ionel I. C. Brătianu, pe care Clemenceau l-a luat deoparte și i-a spus: „Domnule, Dvs., România, să faceți abstracție de tratatele secrete semnate cu Franța, cu Anglia și cu Rusia, dinainte de război.”

Brătianu a spus nu și astfel supărarea i-a cuprins și pe englezi. Iar Woodrow Wilson, președintele Americii, a venit acolo pretinzînd că trebuie rezolvată „chestiunea cazară” și fondarea Israelul european cu capitala la Lemberg care să cuprindă toată Galiția, Slovacia, Maramureșul, Bucovina, Moldova, Basarabia și o parte din Ucraina.

Fiindcă englezii și francezii nu au susținut această nebunie, povestea a rămas să fie rezolvată în viitor, ținta fiind Basarabia.

În decembrie 1917 bolşevicii în frunte cu Lenin şi Troţki au declanşat Teroarea Roşie care a dus la războiul civil şi cel mai mare măcel suferit de ruşi pînă atunci!

Românii din gubernia Basarabia s-au organizat într-un stat propriu şi au hotărât în ianuarie 1918 în forul suprem de conducere Sfatul Ţării,  să se unească cu Regatul României.

Unirea celor două state românești s-a realizat în 27 martie 1918, în noiembrie s-a alipit Regatului România şi provincia austriacă Bucovina, iar la 1 decembrie au cerut să se unească cu Ţara și teritoriile din fostul imperiu austro-ungar, act consfinţit printr-un decret regat din 24 decembrie 1918.

Dar bucuria ne-a fost de scurtă durată!

O lepră comunistă Christian Rakowski, ne-a încercat la 1 mai 1917 cu o revoluție bolșevică la Iași, dar militarii români i-au oprit repede zelul, atît lui cît și celor cîteva zeci de soldați bolșevici care doreau să dea o lovitură de stat în România și să impună ideologia lor criminală.

Rakowsky se afla la Iași într-un „domiciliu forțat” încă de la sfîrșitul anului 1916, fiind descoperit ca spion german, iar românii luptau cu mare îndârjire în 1917 împotriva germanilor fiindcă din Moldova nu mai aveau unde să se refugieze.

Rakovsky  avea legături strînse cu Alexander Parvus, unul din finanțatorii lui Lenin, care învîrtea afaceri mari sub oblăduirea căpeteniilor militare germane

A reușit totuși să fugă la Odessa la conspiratorii bolșevici ruși care doreau să pună mîna pe putere în imperiul rus.

Ar trebui ca în toate manualele de istorie ale noastre să fie trecută această tentativă bolșevică și să se știe că acești viermi ieșiți din străfundurile iadului au vrut să ne facă bolșevici chiar înaintea rușilor, ucrainenilor și celorlalte popoare cărora le-au pus pe gît jugul Satanei timp de peste 70 de ani!

Un document din cartea Minorități etnoculturale, mărturii, documente, editată la Cluj în anul 2003, la pagina 113 și următoarele, redă declarația din anul 1948 a activistului  evreu sionist  Hillel Kohn,(n. 26 iunie 1891 – d. 15 februarie 1972) care a activat  în Transilvania și a devenit membru al Partidului Comunist Român.

Acesta dezvăluie adevăruri cutremurătoare despre ce puneau ei la cale, în legătură cu Conferința de pace de la Paris din 1919: „În noiembrie 1918 am înființat Uniunea Națională Evreiască din Transilvania, bazată pe dreptul la autodeterminare”, adică doreau un pământ al lor în Ardeal!

La 13 decembrie 1918 sub îndrumarea frăţiilor sataniste cazare şi ”muncitoreşti” pe deasupra, avea loc la Bucureşti o manifestare a mozaicilor din România împotriva unirii românilor într-un stat unitar, în favoarea programului Partidului Socialist din România , care ființa ca o filială a Cominternului.

La această manifestare antiromânească, o mare animatoare a fost Ana Rabinshon, cea care va deveni peste numai 30 de ani, ”tovarășa” Ana Pauker de România. 

Manifestația socialistă din București, i-a avut ca principali organizatori pe agentul bolșevic Cristian Racovski, pe tipografii Iancu Luchwig și Sami Steinberg, cizmarul Marcus Iancu, corectorul Marcel Blumenfeld, Ilie Moscovici, I.C. Frimu, Gheorghe Cristescu, D. Pop și alții.

Aici se întâlneau și activiști comuniști, infiltrați în rândul social–democraților la ordinul bolșevicilor de la Moscova, între care Alecu Constantinescu, Jaques Konitz, Alexandru Bogdan și I. S. Dimitriu.

  Comisarul regal, maiorul V. D. Chiru, a subliniat în rechizitoriul său că manifestația de la 13 decembrie se dorea a fi semnalul declanșării revoluției bolșevice în România, iar greva tipografilor era doar un pretext ce urma să fie speculat de comuniști.

Un manifest descoperit de polițiști la Clubul Socialist prezenta planul declanșării revoluției:

„Revoluția nu mai poate fi oprită. Un fluier de sirenă numai, un strigăt: La Arme! Și sute de mii de muncitori și muncitoare vom năvăli pe străzi, vom ridica din trăsuri și tramvaie baricade, vom pune în mișcare tunurile, mitralierele, puștile, grenadele, vom ocupa ministerele, polițiile, poștele, telegrafele, gările, cazărmile și vom pune mâna pe conducerea Statului!“.

A fost o acţiune prevestitoare pentru martie 1919 cînd bolşevicii cazari conduși de Bela Kun din Ungaria roşie şi Lenin ca mare căpetenie a întunericului bolşevic din Rusia, au hotărît desfiinţarea statului român, cazarii unguri urmînd să vină pînă pe Carpaţii Orientali şi Meridionali, iar bolşevici ruși să vină cu graniţa pînă pe Carpaţii de Răsărit ocupînd toată Moldova istorică.

 În anul 1918 în lunile  septembrie-decembrie, au avut loc luptele sîngeroase purtate de polonezi împotriva separatiștilor evrei din Galiţia care doreau să-şi proclame în acest teritoriu o republică a lor pentru a fi unită cu Rusia bolşevică.

Foto: Adolphe Cremieux

Polonezii i-au stropşit rău pe aceștia pentru dorinţa , care era în fapt planul Cremieux-Peixotto, și care prevedea crearea unui Israel european aici, dar și pe teritorii românești și ucrainene.

La Conferința de Pace de la Paris din anul 1919, Alianța Universală Israelită și Jointul au înaintat un memoriu prin care invocau garanțiile primite de la Marile Puteri: „Aceste garanții spun că emanciparea evreilor va fi o condiție prealabilă recunoașterii oricărei anexări teritoriale de către Regatul României și că drepturile obținute astfel de evrei vor fi plasate sub înalta protecție a Ligii Națiunilor.”

Unul dintre întunecații șărpăriei sionist-mozaice a fost național-socialistul Naum Syrkin cazar născut în Belarus, care se stabilise în SUA din anul 1907 și care în anul 1919 era reprezentantul mozaicilor la Conferința de Pace de la Versailles! 

La Conferinţa Federaţiei Balcanice Internaţionale Comuniste din anul 1924 s-a discutat: „coordonarea activităţi comuniste în Balcani, mişcarea sindicală, poziţia Ungariei, desfăşurarea propagandei în favoarea retrocedării Ungariei a fostelor ei teritorii deţinute acum de România, agitaţie anti-românească, etc.”

Pentru asemenea trebuşoare cazarul Max Hammer a primit de la Moscova suma de 80.000 de ruble pentru desfășurarea de acțiuni antiromânești.

Un apel al acestei şleahte de canalii criminale şi dușmani ai românilor spunea:

„Partidul comunist din România s-a situat în această problemă fără rezerve, alături de naţionalităţile din ţară oprimate groaznic în toate privinţele. Fidel principiilor Internaţionalei Comuniste (Cominternul sau Cominfernul cum este corect) el s-a declarat pe faţă, a apărat şi a luptat pentru dreptul la autodeterminare liberă, pînă la completa separare de statul existent, nu numai pentru populaţia Basarabiei, ci pentru toate naţionalităţile din România”.

Ce altă dovadă a  trădării de Țară mai aveau nevoie autorităţile române, în faţa acestor grupări de criminali?

La vremea aceea pînă la ocuparea ţării de către bolşevici, organizaţia criminală a trădătorilor de Țară – Partidul Comunist din România – cuprindea cca 1000 de persoane dintre care majoritatea covîrşitoare erau cazari/evrei în frunte cu bolșevica Ana Rabinshon sau Pauker.

Foto: Un colaj din 4 fotografii care înfăţişează evrei din Polonia şi Rusia, la sfârşitul sec. XIX. Dintre ei, mulţi au emigrat în România…

În 1920 a avut loc atentatul terorist de la Senatul României, bine documentat istoric, cînd trei bolșevici evrei: Max Goldstein, Leon Lichtblau si Saul Osias au comis un atentat cu bomba in Senatul Romaniei, soldat cu trei victime: episcopul unit din Oradea, Demetriu Radu, senatorul Spirea Gheorghiu si ministrul justitiei, Dumitru Greceanu. Culmea este că noi nu avem dreptul să-i acuzăm de terorism fiindcă asta ar însemna antisemitism!

În anul 1924 cominterniştii  bolşevici organizează diversiunea  de la Tatar-Bunar, în Basarabia recent unită cu Țara Mamă, România.

La Odesa, la 8 august 1924 sub conducerea cazarului Kolarov a fost se întocmit un plan   de declanşare a revoluţiei bolşevice în România, ţara fiind împărţită în mai multe zone cu căpetenii în frunte după cum urmează: zonele 1 şi 5 conduse de Moscovici/Gelber, Zicinski, Rarenic şi Koz; zona doi condusă de Gremecevski, Goldstein, Grutenberg; zonele trei şi patru conduse de Kalifanski, Rankevici, Mironovici, Karl Koz, Weissenberg. Vedem cu groază că toţi cei care doreau să ne fie căpetenii revoluţionare erau israeliți sadea şi că ei trăgeau nădejde să dea o lovitură de stat în România, aşa cum reuşiseră în imperiul rus în octombrie 1917.

În ziua de 12 septembrie atacînd mai multe localităţi din sudul Basarabiei printre care şi localitatea Tatar-Bunar şi ucigînd zeci de persoane,criminalii cazari au sperat că vor da foc ţării şi în pîrjolul pornit, bolşevicii vor declanșa focul revoluţiei mondiale.

Românii i-au împănat cu gloanţe, iar o parte din terorişti au reuşit să se refugieze în Rusia bolșevică, la Odesa, unde era centrul Cominternului pentru Balcani.

Pentru că românii au dovedit că refuzau să guste din otrava bolşevică ca răspuns  conducerea imperiului bolşevic, a înfiinţat în scop diversionist pe malul stîng al Nistrului o așa zisă  Republica Sovietică Socialistă Autonomă Moldovenească, menită să le arate românilor că nu au cum scăpa de fericirea ciumei roşii.

Pentru a le dovedi latriniștilor români cît sînt de ticăloși și negri în ceriul gurii, să citim  opinia lui Emm. De Martone – profesor de geografie la Sorbona – Paris, exprimată într-un interviu acordat lui Virgil Oghina în anul 1928:

„Nu pot înţelege la români, mania lor de a se lăuda că sînt urmaşi ai coloniştilor romani, ştiind foarte bine că în Dacia nu au venit romani, nici măcar italici, ci legiuni de mercenari recrutaţi din provinciile estice ale imperiului, chiar şi administraţia introdusă de cuceritori avea aceeaşi obîrşie.

Priviţi chipul moţilor, al ţăranilor din regiunea Haţegului şi Făgăraşului, la maramureşeni şi bucovineni şi veţi cunoaşte figurile dacilor sculptaţi pe Columna de la Roma. Voi românii sînteţi daci, pe aceştia ar trebui să-i cunoască românii mai bine şi să se laude cu ei, pentru că acest popor a avut o cultură spirituală şi morală înaltă”.

Profesorul francez a făcut două vizite de studiu în munţii noştri ajungînd să cunoască bine ţăranul român!  

 La 23 august 1939, Germania ne-a mai vîndut odată prietenilor lor – rușii – prin pactul Ribbentrop-Molotov semnat la Moscova.

Amărîții de români trebuiau să cedeze Bucovina și Basarabia imperiului bolșevic, fiindcă acestea erau „teritorii locuite majoritar de ucraineni”.

La 26 iunie 1940 bolșevicii ne trimeteau un ultimatum în care afirmau cu nerușinare că dacă nu evacuăm aceste teritorii în trei zile, atunci va fi război.  A rămas acolo sub cizma rusească, o populație de peste patru milioane de oameni din care 70 la sută erau români. Chiar înaintea intrării bolșevicilor, evreii și minoritarii ruși și ucraineni au atacat armata română,preoții români și învățătorii, profesorii și  funcționarii statului, omorîndu-i cu miile.

În perioada iulie 1940-iunie 1941, au fost uciși cca 30.000 de români și deportate cca 320.000 de persoane și toate aceste crime făcute cu ură nemărginită împotriva românilor numai pentru că ei erau români și i-a așezat istoria pe aceste plaiuri.

Au fost arse în Basarabia și Bucovina cărțile românești, pe care cotropitorii ruși le  considerau !naționaliste și fasciste”, caz care se va repeta și în România, după ce haitele bolșevice  vor ajunge aici stăpîni absoluți.

Un buletin contrainformativ din luna octombrie 1939 al Marelui Stat Major al Armatei Române, secția a ll-a, scria că:  „În rîndurile evreilor s-a putut constata oarecare satisfacție ca urmare a svonului răspîndit de unii agitatori că nu este exclusă o invazie a trupelor sovietice în Basarabia. Ei întrețin legături ascunse cu U.R.S.S.” (Arhiva M.A.N. Fond 333, dosar nr. 86, filele 24-25).

În cartea Săptămîna Roșie 28 iunie – 3 iulie 1940, editura Vremea XXl, autorul Paul Goma dă la fila 230 o lungă declarație a lui Ion Stici, din Văratec, Rîșcani, cu privire la foametea provocată de bolșevici în anii 1946-1947 și spune că rușii au făcut aceste atrocități împotriva românilor „cică să scoată naționalismul românesc din noi.”

Într-un raport asupra asupra Congresului modial Evreiesc de la Montreaux (27 iunie – 7 iulie 1948), aflat în cartea Minorități etnoculturale, mărturii, documente, la filele 385-395 găsim metoda prin care încercau să scoată din cap „românismul” jegurile criminale cazare care pretindeau că au fost persecutate și măcelărite de către antisemiții români. „Pogromul de la Iași simbolizează în fața noastră România latifundiarilor și a exploatatorilor, România de analfabetism și jaf…

În această România unde timp de zeci de ani evreii au suferit din greu în domeniul spiritual, ca și în cel politic și economic, unde viața religioasă se afla în cea mai umilitoare stare, în care comunitățile evreiști au fost conduse tot timpul de asimilanți care n-au admis niciodată orice scînteie evreiască, în țara care a fost cunoscută ca un stat de răuvoitori și ca o țară lipsită de cultură.”

  „Azi, slavă Dumnului, toate acestea nu se mai petrec și nu vor mai putea exista niciodată, aceasta nu numai pentru că guvernanții ne sînt prieteni, ci pentru că se produce un proces de educare și de dezrădăcinare…”

În perioada 1949-1952 ciminalii care conduceau atunci România chiar ne-au reeducat și dezrădăcinat complet, topind și distrugînd cca cinci-zece milioane de cărți considerate naționaliste, fasciste și antisemite  !

Mai găsim în acest raport și referiri la faptul că  „Nimicirea în masă a evreilor din regiunile noastre a reprezentat punctul culminant al discriminărilor rasiale, care au fost practicate de toate guvernele care au stăpînit țara timp de o sută de ani.” Te uimește neobrăzarea cu care acești nemernici mințeau cu atîta nerușinare cu privire la istoria noastră și la realitățile sociale din secolul XlX.

Dar acești monștri sataniști ne mai coceau ceva ca să ne nimicească pe vecie. O notă a Serviciului Secret de Informații Cluj-Turda, nr. 510 din 19 ianuarie 1945, care se găsește la fila 91 din cartea Minorități etnoculturale, mărturii, documente, ne dă informații despre care românii de astăzi nu pot crede că ar fi reale.

„Îndată după eliberarea țării  și abolirea legilor de protecție a elementului străin, ungurii și jidovii se consideră iarăși stăpîni și încearcă pe toate căile suprimarea elementului românesc, subminează statul și formează fel de fel de societăți și asociații zise democrațice sau de stînga, cu un scop: distrugerea ordinii sociale la noi și înfrîngerea elementului autohton pentru a stăpîni ei cum vor acest popor… Cum apare din rapoarte, societatea tineretului sionist-socialist este una de stînga, dar din informațiile ce avem pe cale particulară, această societate e pepiniera viitorilor comuniști conducători ai unei Românscaia Republică Sovietică viitoare.” Istoria recentă ne arătă că această informație era corectă!

Iorgu Iordan, înainte de numirea sa în funcția de ambasador la Moscova în august 1945 unde a stat pînă în anul 1947, a fost plasat în fruntea comisiilor care supravegheau epurarea din instituțiile de învățămînt superior și mediu a tuturor celor care au avut o colaborare reală sau presupusă cu guvernul Ion Antonescu, cu Carol ll, cu legionarii sau cu fasciștii germani.

El este unul dintre autorii distrugerii intelectualității române și a culturii identitare a românilor formată în perioada interbelică și mai înainte.

Din această comisie mai făceau parte Alexandru Myller – etnic evreu, rectorul Universității din Iași din anul 1945 – și Gheorghe Zane înlocuit mai tîrziu cu Andrei Oțetea.

Sub semnătura lui A. Myller au fost dați afară din facultățile ieșene sute de cadre didactice, locurile lor fiind luate de evrei sau români aserviți puterii bolșevice.

Există o mulțime de dovezi prin care să arătăm cum aceste slugi ale sovieticilor au distrus învățămîntul superior românesc după 1945. Adesea ei îi pîrau ocupanților ruși si conducerii bolșevice pe profesorii români spunând că sînt naționaliști și fasciști și le  luau locurile în universități,cu toate că mulți dintre ei nici nu aveau diplome care să ateste că aveau o minimă pregătire pentru a fi profesori.

După ce au interzis și ars cărțile scrise de români, au adus în țară sute de mii de titluri din imperiul bolșevic, pe care le-au tradus, obligîndu-i pe români să le învețe. Ticăloșia a continuat și după ce s-au  să scrie și ei literatură română dar după calapod bolșevic. Tot în anul 1945 leprele  care stăpîneau România, au interzis cîntecul „Deșteaptă-te române!”,pe care îl considerau naționalist și fascist!

 Pînă prin anii 1975, obiceiurile noastre de Crăciun și Anul Nou erau considerate de către aceste jeguri criminale, forme de cerșetorie, iar etnonimul român din publicistică a fost înlocuit cu expresii de genul   „oamenii muncii”, „poporul muncitor” sau „clasa muncitoare”.

În Calendarul Muncii pentru anul 1910, editat de socialiştii din România, erau scrise  nişte versuri pline de „har” către neamul românilor: „Nesăţioasă bandă de reptile… Suflete perverse, vulpi, lupi, hiene,/ cu chipuri omeneşti, cu veninul negru,/ nemernici farisei, şerpi înveninaţi,/ putrede gunoaie” şi ne ameninţă: „Desfăşuraţi stindardul de ruină.”

 În anul 1951, Constantin Brîncuși a propus printr-o scrisoare statului român comunist să primească o donație formată din 250 de sculpturi și 2000 de desene, toate opere personale. O comisie a Academiei R.P.R. formată din Iorgu Iordan( evreu), Alexandru Graur (evreu), Mihail Sadoveanu (o lepră mioritică) și George Călinescu (așijderea) au respins donația marelui sculptor!

Aflînd Brîncuși de hotărîrea celor din țară (el își păstrase cetățenia română) a renunțat pe dată la cetățenie și a cerut Franței să-i acorde cinstea de a deveni fiul ei – primită imediat – și dăruind acestei țări care l-a adoptat comoara  refuzasată de jegurile de la București.

Cazarul Mihail Roller a reușit să ne falsifice în totalitate istoria națională încă din anul 1947 prin monstruoasa lui scriitură ”Istoria României”, care falsifica în totalitate atît trecutul cît și originile poporului român și a limbii pe care o vorbim!

În cartea lui Paul Goma la fila 256 este amintit și „colectivul” de redactare a acestei ”istorii” care a fost temelia istoriografiei românești pînă prin anii 1977!

„În istorie însă evreii au provocat un dezastru ale cărei consecințe se vor simți decenii și decenii. Șeful echipei de la Ministerul Adevărului de pe Calea Dorobanți nr. 18, subordonat direct lui Roitman-Chișinevski, era sinistrul M. Roller, de meserie… spion sovietic, NKVD-ist.

Sub comanda sa, au asudat (însă au reușit!) truditorii-în-ramura-istoriei-României, niciunul istoric: Goldberger Mikloș, cizmar, Rudenko, tovarăș, Filipovici, sovietic, Aronovici, arhitect, Marcusohn Kraukauer, Langfelder – și încă vreo trei tovarășe, «franțuzoiace», posesoare a cîteva clase de liceu. Niciunul nu cunoștea limba română, între ei comunicau în limba-de-lemn-sovietică.”

La fila precedentă, Paul Goma dă lista completă a uciganilor care ne-au distrus în perioada comunistă cultura identitară fiindcă ei conduceau cu mînă de fier România moșierilor, latifundiarilor, naționaliștilor și fasciștilor, pe care trebuiau să-i aducă la comunism.

Ana Pauker și criminalul Nikolski – au făcut cea mai monsturoasă poliție politică; Perahim, satrapul artelor plastice; Socor, al muzicii; Graur, în lingvistică; Tismăneanu, Radu Florian (părinții leprelor de astăzi care ne spun iarăși cine sîntem și de ce sîntem) aveau în pază gîndirea „marxist-leninistă” și eventualele deviații de la ea; Paul Cornea, tineretul, apoi învățămîntul; Tertulian, filozofia; Moraru, Vitner, Sorin Toma, Crohmălniceanu, Iosifescu, Bratu, Mîndra, îi învățau pe români cum să scrie corect românește.

Ileana Vancea îi învăța cum vine povestea luptei de clasă, iar Pevel Cîmpeanu împreună cu lepra Brucan vegheau ca dogma partidului boleșvic să fie respectată cu punct și virgulă. Însă numărul lor este de sute, mii sau sute de mii de ticăloși care ne-au distrus cultura identitară!

Să precizez că în perioada comunistă la facultațile de istorie, drept și filologie puteau da examen numai cei ce primeau „țidulică” de la Securitate că erau cuminți și cu origine sănătoasă!

Pentru a reuși distrugerea absolută a mentalului colectiv românesc, bolșevicii evrei punînd mîna pe toată puterea după anii 1945, ca unelte ale ocupantului rus dar și ca dușmani declarați ai românilor,  au pornit un adevărat război de nimicire asupra culturii autohtone.

Au început metodic cu învățămîntul de toate gradele, acolo unde societățile moderne își formează membrii pentru viața de mai tîrziu, punîndu-se leprele criminale să facă prăpăd din ce aveau în acele vremuri românii, scoțînd din posturi zeci de mii de învățători și profesori de toate gradele iar pe mulți condamnîndu-i la ani grei de temniță. Cine ar vrea să mai strîmbe din nas, îi spun să citească lucrările Holocaustul culturii române 1944-1989, editura D.B.H., 1999 și Enciclopedia valorilor reprimate, editura Pro Umanitatea, 2000, cărți scrise de scriitorul și criticul Mihai Unghianu dar despre care nu se discută deloc.

Din aceste cărți, dar și din orice studiu serios al comunismului de la noi, vom descoperi caracterul profund nociv și otrăvitor al ocultei evreiești asupra românilor, numită și Partidul Comunist din România ca filială a Cominternului bolșevic cu sediul la Moscova. Capturarea imperiului rus de către bolșevici în octombrie 1917, a fost o afacere atît a bolșevicilor cît și a sioniștilor de toate felurile și culorile, ambele mafii fiind sprijinite hotărîtor de Înaltul Comandament al Armatei imperiului german.

Șapte hotărîri ale Tribunalului Poporului din București condus numai de evrei, date în perioada 1949-1952 au interzis cam tot ce a fost scris pînă în anul 1948, adică peste patru milioane de titluri, pornindu-se acțiunea de distrugere a cărților, ziarelor, revistelor, operelor muzicale și de artă, etc.

La sate s-au interzis toate obiceiurile străbune, iar cine avea curajul să amintească de cultura tradițională a românilor i se lua dreptul de a mai scrie în toate ziarele.

De asemenea s-a interzis orice activitate de culegere a culturii populare, astfel ca aceasta să dispară de la sine odată cu dispariția purtătorilor ei. Aceasta a fost numai o mică parte din Holocaustul roșu dezlănțuit asupra românilor în perioada comunistă. Pușcăriile și lagărele de muncă forțată au fost umplute până la refuz cu intelectuali și țărani fruntași, care nu se închinau stelei roșii aduse de Satana venită de la răsărit.

Acțiunea de distrugere a culturii identitare a românilor a început în proporții mai reduse chiar din anul 1945. Scriitorul Victor Frunză a avut inspirația să treacă publicațiile propuse pentru a fi distruse, într-o carte intitulată „Cartea cărților interzise”, apărută în anul 2003, dar dispărută și ea fiindcă criminalii nu doreau să rămînă urme ale genocidului cultural pus de ei la cale împotriva românilor. Lucrarea cuprinde un număr de 8438 de titluri ce au fost trecute pe „lista neagră” în perioada 1945-1947 de către analfabeții culturnici mozaici dar și autohtoni care au urmărit să ne falsifice istoria și cultura identitară, transformîndu-ne într-o masă amorfă care trăia după porunca stăpînirii întunericului, fără creier în cap cu care să judece și fără demnitate în suflet.

Dar cea mai mare „ciudățenie” a acțiuniide distrugere a culturii scrise și orale a românilor, a fost arderea dicționarelor limbii sanscrite. La sfîrșitul secolului XlX și în primele decenii ale secolului XX, mulți români au făcut studii în Germania, perioadă în care în această țară, indo-germanismul era dogma culturii identitare.

Românii, băgîndu-și nasul prin aceste scrieri, au descoperit cu uimire că multe cuvinte din sanscrită sînt identice sau asemănătoare cu cuvinte din limba română veche.

Așa au ajuns în România cîteva mii de dicționare ale limbii sanscrite, iar unii români chiar s-au pus pe treabă și dacă nu ar fi venit războiul, teoria latinității poporului român ar fi fost scoasă din cultura noastră.

Acest argument infailibil a stîrnit ura viscerală a cazarilor. Caracterul „naționalist” sau „fascist” al unor scrieri din cultura română a fost în fapt pretextul sub care acești criminalii au pus la cale monstruosul plan de distrugere a culturii identitare a românilor și falsificarea istoriei acestora.

Aceste bande de criminali bolșevici au pornit un adevărat genocid asupra poporului român.

După ce au exterminat întreaga conducere a armatei, a urmat intelectualitatea și pătura conducătoare a societății românești. Aproximativ 185000-250000 de persoane au fost aruncate în pușcării în condiții de degradare și înfometare absolută, dintre care cei mai mulți au murit, iar cei scăpați au decedat în anii următori sau au avut traume pentru tot restul vieții.

O mare parte dintre ei și-au găsit sfîrșitul la canalul Dunăre-Marea Neagră. Dar au existat și „centrele de reeducare”, instituții criminale care au urmărit spălarea creierelor și transformarea omului într-un dobitoc ascultător și numai atît.

Alte 1,2 milioane de români au făcut pușcărie pînă în anul 1965, fiindcă nu s-au supus colectivizării forțate a agriculturi ori pentru că „fluierau în sinagoga Satanei”! Delațiunea ajunsese o adevărată stare de normalitate, fiind practicată de cel puțin zece la sută din populație.

Pe scările de bloc cu 20 de apartamente erau obligatoriu doi turnători și cu cît creștea numărul apartamentelor, se înmulțeau și ei.Ei erau și la locul de muncă, în spațiile publice și chiar în familii se turnau soții între ei, ori copiii îi „încondeiau” pe părinți. Practic, acțiunea de genocid a grupărilor criminale cazare și autohtone au dus la decapitarea poporului român, dezastru din care își va reveni foarte greu dar avînd în frunte conducători patrioți, sau nu-și va reveni niciodată dacă în continuare se va lăsa condus de bandele securisto-comuniste.

Pentru a înțelege ce au făcut criminalii comuniști din poporul român în perioada bolșevică 1945-1990, să vedem în continuare părerea unui francez care i-a cunoscut foarte bine pe români în perioada interbelică.

”Stăpînirea comunistă, condusă ani de zile de un mare chiabur, a reuşit să transforme caracterul şi personalitatea poporului român în aşa măsură, încît şi azi e de nerecunoscut. Ce nu le-a reuşit turcilor şi fanarioţilor în Vechiul Regat, ungurilor în Transilvania, iar în Basarabia ruşilor, le-a reuşit comuniştilor în toată ţara”.

Aceasta este una din marile crime făcute împotriva poporului român despre care „democraţii” noştri şi pricepuţii în plăsmuiri şi istorii oficiale, turbă cînd cineva le aminteşte adevărul tăinuit.

Textul aparţine francezului René Al. de Flers, autorul cărţii Radio Europa Liberă şi exilul românesc, pagina 36, ed. Vestala 2005. El s-a născut la Craiova şi a stat în România pînă ce ţara lui de baştină l-a chemat la oaste în anul 1941, cunoscîndu-ne foarte bine ca neam atît cu cele bune cît şi cu cele rele.

La pagina 201 găsim afirmaţii năucitoare despre ura turbată a evreilor împotriva românilor și scopul invaziei acestora după anul 1860 în ţinuturile carpatine.

Free Europe Committee, care aviza finanţarea acestui post de radio din banii americanilor, avea un vicepreşedinte pe un anume Yarrow, evreu din Basarabia care le-a interzis puţinilor români din redacţie să vorbească vreodată despre ţinuturile româneşti ocupate de ruşi în vara anului 1940.

Precizez că majoritatea covîrşitoare a angajaţilor de la secţia română erau… mozaici , dar cu nume româneşti.

Făcînd pe neştiutorul, franţezul care a scris aceste amintiri, l-a întreabat pe Yarrow care făcuse o vizită la sediul postului de radio în 1962, de ce nu-i dă pe goarnă pe bolşevici cu această chestiune.

Roşu de furie, cazarul s-a răstit la de Flers că nu este treaba lui și că  „Basarabia n-a fost niciodată românească şi nici ruşii n-au dreptul la ea”.

Autorul cărţii ne dezvăluie crezul evreilor din istoria lor secretă cu privire la aceste teritorii estice ale românilor ce ar trebui să pună pe gînduri pe orice român adevărat şi cu mintea acasă; ținutul Basarabiei ar fi – după această secătură – leagănul unei civilizaţii cazare şi ivrite încă neştiute dar care, prin multă stăruinţă  „adevărul” va fi scos la lumină!

Informațiile de mai sus dovedesc faptul că încă de la mijlocul secolului XlX, cazarii  sprijiniţi vîrtos de unele puteri din Europa au urmărit să-şi creeze un stat mozaic la est de Carpaţi care să cuprindă Moldova dintre Carpați și Prut, Maramureşul istoric, Bucovina, Basarabia, Galiția şi chiar mai către est pînă la Bug sau ceva mai departe.

* termenii folosiți de către autor trebuie priviți în caracterul istoric al vremurilor și nu peiorativ…

Studiu istoriografic de Arimin Constantin Olariu publicat de https://ziarulnatiunea.ro/falsificarea-istoriei-si-culturii-identitare-a-romanilor.

NOTĂ

Autorul, Constantin Olariu Arimin vine din stirpea aleasă a dacologilor, fiind un demn urmaş al marelui istoric Nicolae Densuşianu. Fiul lui Aron Olariu şi al Irinei, s-a născut în luna lui Brumărel, ziua 22, a anului 1927, în comuna Zăbala, judeţul Covasna, unde a copilărit printre tradiţii, datini şi obiceiuri destul de vechi, dar încă vii, frumoase şi fascinante.

La Târgu Secuiesc a învăţat în şcoala primară (1934-1938) şi în gimnaziu (1938-1940), continuând la celebrul Colegiu „Andrei Şaguna” din Cetatea Braşovului de sub poalele Tâmpei (1940-1946).

În Capitală a absolvit cursurile Facultăţii de Litere a Universităţii Bucureşti (1947-1951). Tânărul filolog a ajuns redactor la Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, Editura pentru Literatura Universală şi Editura Univers în perioada anilor (1952-1975).

AROMÂNII NEMURITORI AI ISTORIEI NOASTRE

Personalități din ramura aromână a românimii noastre milenare

Pentru ca nemurirea acestei ramuri importante de românime să fie asigurată trebuie să îi cunoaștem și recunoaștem cu adevărat pe frații aromâni, să le asigurăm un loc în istoria noastră trunchiată, în viața noastră zbuciumată, în casa noastră mică sau mare și la masa noastră cu pâine și sare.

Dacă vom ști ce personalități de vază a dat această ramură de românime, în condițiile istorice improprii date, poate vom privi cu mai mult respect și recunoștință spre frații noștri aromâni, scrie George V. Grigore în https://ziarulnatiunea.ro. Astăzi va trebui să adăugăm în cărțile de Istoria României și aceste file nescrise sau rupte tare demult.

Acum, la împlinirea unui secol de la Marea Unire, trebuie să ne adunăm toți frații, spre a fi ce am fost odată: un popor tolerant și ospitalier, veșnic în vatra sa milenară europeană neschimbată și păstrător al tradițiilor și spiritualității strămoșești, necesare pentru nemurirea întregului neam omenesc.

Ce ați uitat, vă vom reaminti! Ce n-ați știut, vă vom spune! Și toate acestea, pentru că dramaturgul nostru național, Ion Luca Caragiale, era unul dintre ei, dintre aromâni. Apoi marele actor Toma Caragiu. Ion Caramitru, actor, regizor și director al Teatrului Național din București. George Vraca, actorul cu vocea și timbrul inconfundabil. Nicu Constantin cu ochelarii săi și gagurile sale nepieritoare.

Scriitorul Dan C. Mihăilescu. Hristu Cândroveanu – critic literar, poet, prozator, traducător și publicist. Constantin Belimace – poet. Gellu Naum – poet, prozator, dramaturg, traducător și eseist. Sextil Pușcariu – filolog, lingvist, istoric literar, pedagog, cronicar muzical și teatral, publicist și academician. Constantin Gane – prozator și moralist. Victor Eftimiu –  dramaturg, eseist, povestitor, scriitor și traducător. Sergiu Nicolaescu – marele regizor, scenarist și actor. Teohar Mihadaș – poet, prozator, eseist, educator. Camil Ressu – marele pictor. Stere Gulea – regizor și scenarist. Cristian-Valeriu Hadji-Culea – regizor de teatru. Gheorghe Simotta – arhitect. Lena Constante – artistă plastică, folcloristă.

Din lumea spirituală a preoțimii putem menționa pe Sfântul Părinte Arsenie Papacioc și pe Sfântul Mitropolit Andrei Șaguna, mitropolit ortodox al Trasilvaniei, fondator al Gimnaziului Românesc din Brașov (1851), membru de omoare al Academiei Române.

Din domeniul liuteraturii mai avem pe Constantin Noica – filosof, poet, eseist, publicist și scriitor. Gala Galaction – scriitor și traducător al Bibliei în limba română. Ion Heliade Rădulescu – considerat cea mai importantă personalitate din cultura română prepașoptistă. Dumitru Caracostea – critic, istoric literar și stilistician al literaturii române. Nicu Caranica – poet, om de cultură. Constantin Papanace – autor, istoric, publicist

. Nicolae Catană – poet, membru al Uniunii Scriitorilor din România. În vastul domeniu al științei avem numeroase personalități aromâne. Astfel avem pe Mina Minovici, Elie Carafoli (istoric), Matilda Caragiu Marioțeanu (lingvist, poet, membră a Academiei Române), Tache Papahagi, Theodor Capidan, Neagu Djuvara (diplomat și istoric), Ioan Pentru Culianu, Marcu Beza (scriitor și diplomat român), George Murnu (istoric, traducător al lui Homer în limba română), Nicolae-Șerban Tanașoca, Apostol Mărgărit (diplomat și profesor), Nida Boga (scriitor și istoric), Victor Papacostea (istoric, fruntaș PNL și fost subsecretar de stat la Ministerul Educației Naționale), Dan Drosu Șaguna (jurist, fost președinte al Curții de Conturi a României), Șerban Papacostea (istoric, membru titular al Academiei române), Dionisie Pippidi (arheolog, epigrafist și istoric, membru titular al Academiei române), Vintilă Horia (diplomat, eseist, filozof, jurnalist, pedagog, poet și romancier), Ovidiu Papadima (eseist, istoric literar, cronicar literar și folclorist), Cezar Papacostea (scriitor și traducător, membru corespondent al Academiei Române), Nicolae Batzaria (prozator și publicist, senator în parlamentul otoman), Dimitrie Gerota (medic, radiolog și urolog, membru corespondent al Academiei Române), Remus Niculescu (istoric de artă) etc.

În domeniul comerțului îi avem pe Iorgu Steriu (comerciant), Nicolae Malaxa (industriaș), Stere Farmache (economist, fost director al Bursei de Valori București, Evanghelie Zappa, etc. În politică putem începe cu Eugeniu Carada, Eftimie Murgu (jurist, profesor de filozofie, om politic), Octavian Goga (poet, fost Prim Ministru), Emanuil Gojdu (avocat de succes și patriot ardelean), Constantin Papanace (istoric și om politic legionar), George Becali (europarlamentar), Puiu Hașotti (senator, vicepreședinte al PNL), Costică Canacheu (parlamentar), Mircea Ciumara (fost ministru de Finanțe, deputat PNȚ-CD), Barbu Bellu (fost ministru al culturii și justiției), Ioan Ianolide (scriitor, membru al Frățiilor de Cruce), Paul Craja (medic, membru al Partidului „Totul pentru țară”), Gheorghe Alexianu (doctor în drept, conferențiar universitar, fost guvernator al Transnistriei), Constantin Maimuca (jurist, director adjunct al Siguranței în perioada Statului Național – Legionar), Alexandru Ghica (jurist, om politic legionar, Directorul General al Siguranței Statului și Polițiilor), Constantin Stere (om politic, jurist, savant și scriitor, fost Președinte al Sfatului Țării), Pantelimon Halipa (publicist și fost Președinte al Sfatului Țării).

În domeniul muzical avem pe Elena Gheorghe, pe Gică Coadă, pe Sirma Gici, dar și pe Gheorghe Bujduveanu (compozitor, dirijor de muzică clasică și corală). În spor avem pe Gică Hagi (fotbalist), Cristian Gațu (handbalist), Simona Halep (jucătoare de tenis), Simona Amânar (gimnastă), Elizabeta Samara (campioană europeană la tenis de masă), Ianis Zicu (fotbalist), Hristu Chiacu (fotbalist) și mulți alții.  În afara acestora, cunoscuți în România, mai avem macedo-români celebri dinafara României, precum: Pittu Guli (erou, luptător cu arma în mână pentru drepturile aromânilor și macedonenilor), Herbert von Karajan (dirijor și muzician austriac), Odysseas Elytis (Laureat al Premiului Nobel pentru Literatură), Giorgos Seferis (Laureat al Premiului Nobel pentru Literatură), Sotirios Sulgaris (fondatorul casei de bijuterii italiene cu același nume), George Averoff, Ioan Coletti, Gheorghe Sina (politician, om de afaceri din Austria), Frații Manakia, Zaharia Pană, Petar Atanasov, Kaliopi Bukle (cântăreață din Republica Macedoneană), etc.

Mai putem reaminti aici pe Constantin Belimace, cel care a compus versurile de la „Părinteasca dimândare“ (Imnul Aromânilor – „Mustrarea/Blestemarea părintească“), un aromân născut în Macedonia, în anul 1848, în satul Mulovişte; deasemenea pe celebra Maica Tereza, născută Anjaze Gonxhe Bojaxhiu (Boiangiu) la Skopie ( avut tată aromân și mamă albaneză) și pe Ioannis  Kolettis (aromân, fost prim – ministru al Greciei; m. 1847).

Pe aceeaşi temă, a readucerii în lumină a ramurii aromâne a românimii noastre putem menționa ca o reușită deosebită realizarea primului film despre aromâni, în limba aromână, semnat de regizorul Toma Enache: „Nu sunt faimos, dar sunt aromân” (2013). De asemenea s-a reluat tradiția de montare a pieselor de teatru în această limbă pentru comunitățile noastre de aromâni.

Au apărut mai multe cărți despre istoria vlahilor și aromânilor dintre care amintim volumul „Aromânii şi meglenoromânii din Banat (1945-1951)“ de Virgil Coman.

Cristian Gaţu, fost mare handbalist, unul dintre aromânii de top ai României avea să spună: „Aromânii sunt, în primul rând, foarte corecţi, când se apucă de ceva, o fac. Dacă promit ceva, îşi respectă promisiunea. Suntem și căpoşi noi, dacă ne-am apucat de o treaba, nu ne lăsăm.”

Urmași ai Geților de Aur primordiali, păstrători ai tradițiilor de mii de ani, aromânii și vlahii sunt frați cu românii și parte din marele trunchi de românime ce se întindea peste întreaga Europă la un moment dat și chiar mai departe.

Fără ei lumea ar fi fost mai altfel, mai fără sare și piper, iar noi românii eram mai singuri. Împreună cu ei, familia noastră română este mai mare și mai tare în lume! Eu sper ca acestă ramură „încăpățânată” a românimii noastre să își pună amprenta și asupra evenimentelor pe care le trăim astăzi, în  timpurilor noastre.

Să găsim împreună calea pentru un viitor comun luminos! Să ne adunăm la masa Marii Uniri și să ciocnim un pahar, după ce vom rupe pâinea și o vom înmuia în sare, ca frații…