CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

TRANSILVANIA- ISTORIE FURATĂ. TRANSILVANIA – INIMA ROMÂNITĂŢII. FILME DOCUMENTARE

 

Atunci când nu îți cunoști istoria, riști să o repeți! Mai ales când forțe oculte doresc să îți șteargă identitatea de român…

Cum ar trebui oare interpretate afirmațiile istoricului Lucian Boia (profesor la Universitatea din București și „eroul“ editurii Humanitas – fost secretar cu propaganda în Biroul Organizaţiei de Bazǎ a Partidului Comunist Român de la Facultatea de Istorie, înainte de 1989) atunci când acesta spune în cartea sa “Primul Război Mondial.

Controverse, paradoxuri, interpretări”( Humanitas: 2014) că Transilvania, înainte de 1918, “nu aparţinuse niciodată României sau vreunuia din principatele care formaseră România în 1859” și, în consecință, românii puteau invoca doar “dreptul etnic asupra Transilvaniei (populaţia românească fiind majoritară), dar nu şi vreun drept istoric”?!?

Acest gen de afirmații, descalificante pentru orice istoric serios, sunt esența unei minciuni uriașe, foarte folositoare Budapestei, care îl și iubește enorm pe Lucian Boia pentru aceasta.

De ce? Pentru că extremiștii maghiari îl pot invoca oricând pe Lucian Boia, atunci când spun că Transilvania este un pământ unguresc. “Păi”, vor spune acestia, “până și istoricii români spun că ei nu au drepturi istorice în Transilvania!!!“ Nu?

De ce afirmațiile lui Boia sunt mincinoase? Haideți să vedem:

1. Lucian Boia îl scoate din calcul în primul rând pe Mihai Viteazul care, la 1600, unește cele trei țări românești într-una singură.

Gândiți-vă că individul pretinde în carte că Transilvania nu a aparținut niciodată României sau vreunuia din principatele care formaseră România în 1859.

Cum nu, dacă Mihai Viteazul a realizat Unirea? Cui a aparținut Transilvania atunci? Vietnamezilor?

2. Mircea cel Bătrân a stăpânit pentru o perioadă și părți însemnate din Transilvania. Cel mai lung titlu al lui Mircea apare din 1406 până la sfârșitul domniei sale, în 1418, sub forma:

„Eu, întru Hristos Dumnezeu binecredincios și binecinstitor și de Hristos iubitor și autocrat, Io Mircea mare voievod și domn din mila lui Dumnezeu și cu darul lui Dumnezeu, stăpânind și domnind peste toată Țara Ungrovlahiei și a părților de peste munți, încă și către părțile tătărești și Amlașului și Făgărașului herțeg și domnitor al Banatului Severinului și pe amândouă părțile pe toată Podunavia, încă până la marea cea mare și stăpânitor al cetății Dârstorului”. Păi cum, niciodată, domnu’ Boia?!?

Ca să aveți o imagine mai bună, vedeți harta de mai jos, cu teritoriul stăpânit de Mircea cel Bătrân…

Argumentele de mai sus sunt în principal argumente politice și fac trimitere la îmbrobodirea cu “Transilvania nu a aparținut niciodată României sau vreunuia din principatele care formaseră România în 1859”.

Din punct de vedere al dreptului istoric, ceea ce spune Boia nu are, de asemenea, nicio acoperire pentru că din această perspectivă, drepturile românilor sunt cel mai bine susținute. Mai ales de izvoarele istorice maghiare…

3. Să îi amintim așa-zisului istoric că la venirea lui Arpad, vlahii erau prezenți până în Panonia. Să îi amintim de Glad, Gelu și Menumorut, voievozii valahi care stăpâneau Transilvania în secolele IX și X.

4. Să îl informăm pe așa-zisul demitizator că românii sunt în principal urmașii geto-dacilor (indiferent de ce alte influențe mai poartă românii de astăzi), că județele Harghita, Covasna și Mureș reprezintă zona cu cea mai mare concentrare de cetăți și așezări civile dacice din toată țara – peste 70 de cetăți și peste 200 de așezări civile – și că, în consecință, în virtutea continuității evidente, noi avem drepturi istorice aici încă din antichitate.

5. Să îi atragem atenția acestui personaj că portul popular românesc și majoritatea tradițiilor (mai ales în Transilvania) poartă amprenta geto-dacilor (acei strămoși de care individul nu vrea să audă!), de la care le-am și moștenit, o altă dovadă a continuității…

Și atunci, cum ar trebui să înțelegem afirmațiile mincinoase ale lui Lucian Boia, o sfidare majoră a realităților istorice?

Chiar dacă suntem membrii ai UE și ai NATO, nu înseamnă că există garanții absolute în ceea ce privește integritatea teritorială.

Tocmai de aceea, este necesar să se contracareze manevrele perverse care se operează de mulți ani în direcția ruperii Transilvaniei de România, manevre conduse de extremiștii și revizioniștii maghiari, asistați de români fără minte sau de-a dreptul trădători, care visează la o Transilvanie autonomă economic (în prima fază), iar ulterior politic și teritorial.

În acest context delicat, cu o politică imprevizibilă a marilor puteri, un film documentar precum TRANSILVANIA, ISTORIE FURATĂ, este mai mult decât necesar, din mai multe considerente:

– le oferă românilor informații extrem de valoroase, sintetizate, comunicate într-un mod accesibil, dându-le astfel o înțelegere mult mai bună asupra propriei istorii, asupra drepturilor istorice pe care le au în Transilvania;

– le oferă străinilor o altă imagine asupra istoriei Transilvaniei decât cea contrafăcută de Ungaria și de mistificatorii istoriei din interior;

– aruncă în aer teoriile revizioniste, toată argumentația extremiștilor maghiari care visează încă la o utopică Ungarie Mare, pentru că filmul folosește în primul rând izvoare istorice maghiare. Izvoare maghiare medievale sau moderne care vor fi de acum, mai mult ca niciodată, o uriașă piatră de moară agățată de picioarele extremiștilor maghiari.

Gândit să facă informația cât mai ușor de receptat, filmul este realizat pe capitole autonome, care tratează teme distincte. În varianta finală, filmul va avea trei părți, fiecare de câte o oră.

 

Vă invit, așadar, să vizionați  în cele ce urmează, două filme documentare de excepţie care aruncă în aer revizionismul maghiar, dar şi alte tipuri de revizionism antiromânesc!

Recomandați-le pretenilor, colegilor și cunoscuților!

E important ca informația istorică adevărată,  să ajungă la cât mai mulți!

 

 

 

 

29/08/2019 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

La 5 octombrie 1455, sultanul turc Mahomed al II-lea îi adresează domnului Moldovei Petru al III-lea Aron un ultimatum prin care i-a cerut plata unui tribut de 2 000 galbeni

Imagini pentru petru al III lea aron

Petru al III-lea Aron 

După unii istorici, Petru al III-lea Aron  era fiul din flori al lui Alexandru cel Bun, mama sa fiind necunoscută. După alţii, era fratele lui Alexandru cel Bun.  

A fost căsătorit cu Doamna Oltea, care s-a călugărit sub numele de Maria şi care a murit la 4 noiembrie 1465, fiind înmormântată la Mănăstirea Probota din judeţul Suceava.

A ocupat de trei ori tronul Moldovei după cum urmează:

Prima domnie:  octombrie 1451 – februarie 14

A doua domnie:  august 1454 – februarie 1455

A treia domnie: mai 1455 şi aprilie 1457

A fost în relaţii foarte bune cu Iancu de Hunedoara, care l-a susţinut la luarea tronului.

El s-ar fi înțeles cu Alexăndrel (Alexandru al II-lea), un alt pretendent la tronul Moldovei, să-l înlăture pe Bogdan și să domnească împreună.

 

Imagini pentru Petru al III-lea Aron

 

Bogdan al II-lea Muşat, domn al Moldovei (1409 – 1451)

 Domn al Moldovei:  2 oct. 1449 – 15 oct. 1451

Într-o noapte de octombrie, din anul 1451 pe când Bogdan al II-lea, tatăl lui Ştefan cel Mare, se afla „într-un sat al unui unchi al aceluiași Petru, și era amețit de vin, sosind spre sfîrșit de noapte numai cu 200 de moldoveni (Petru) a înșelat străjile lui Bogdan și prinzînd pe Bogdan i-a tăiat capul”.

Această crimă odioasă s-a petrecut la Reuseni, însă nu a adus țării pacea, ci doar un mormânt domnesc în plus în biserica satului Secuieni, în apropiere de Reuseni. 

Apoi, Petru Aron a intrat în luptă cu Alexandru al II-lea, pe care l-a învins  în martie 1455 în bătălia de la Mohile (probabil Movileni, jud. Iasi), silindu-l să se retragă la Cetatea Albă, unde acesta îşi va pierde viaţa.

În octombrie 1455, Petru al III-lea Aron trimite regelui Poloniei obişnuitul omagiu de fidelitate, pe care îl înnoieşte în iunie 1456, când reconfirmă privilegiul comercial dat în 1408 de tatăl său, Alexandru cel Bun, pentru negustorii polonezi. 

La 5 octombrie 1455, sultanul otoman Mahomed II-lea  a adresat  lui  Petru III-lea Aron un ultimatum, cerând plata unui tribut de 2 000 galbeni.

În 1456, Petru Aron se învoieşte să plătească turcilor  tributul de 2000 de galbeni, pentru a înlătura pericolul unei invazii a acestora.

Cronica scrie că  „au izvodit întăi și au început a da dajdea turcilor” după cererea lu Mahomed al II-lea, sultanul care cucerind Constantinopolul desființase în 1453 Imperiul Bizantin.

Domnitorul a luat această hotărîre împreună cu un sfat larg de boieri care au fost de acord „să dea acest bir pentru nevioa noastră, (…) pentru pacea noastră.

Primul tribut, de două mii de galbeni a fost dat Porții spre sfîrșitul anului 1456 sau la începutul celui următor. Acesta era prețul cu care Ţara Moldovei trebuia să își cumpere an de an pacea, din partea Imperiului otoman.

Petru Aron a fost răsturnat de la putere de Ştefan cel Mare, fiul lui Bogdan al II-lea, care l-a învins în două lupte în aprilie 1457.

În urma bătăliei de la Doljeşti, pe  pârâul Hresca, afluent al Siretului, a fost silit să plece în exil. Grigore Ureche infaţişează episodul în felul următor:

Dupa doi ani a domniei lui Petru Aron, ridicatu-s`au de la tera Munteneasca Stefan Voda, cu multime de oste munteneasca, si den tera adunati, si au intrat aici in tera; si silind spre scaunul Sucevei, i-ai esit inainte Petru Voda Aron, la sat la Ioldesci, pre Siret, la Tina, si si-au dat rasboiu in diua de Joi Mari, aprilie 12, si au infrant Stefan Voda pre Petru Voda Aron“.

 Cronica moldo-germană arată că „în anul, cum se scrie de la naşterea lui Hristos, 1457, în luna april, în ziua 11, într-o marţi, în săptămâna mare, înaintea Paştilor, atunci a venit Ştefan voievod, un fiu al lui Bogdan voievod, care a venit cu putere mică, cu muntenii, cu ţările de jos, ca la 6 mii de oameni. Şi au venit asupra lui Aaron voievod la o gârlă sau apă cu numele Hresca, lângă Doljeşti. Acolo a bătut Ştefan voievod pe Aaron voievod, alungându-l din ţară şi el însuşi a rămas stăpân cu putere”.

A doua zi, pe câmpul de la „Direptate”, de lângă Suceava, Adunarea Ţării îl aclama pe Ştefan, iar mitropolitul Teoctist îl ungea domn al Moldovei.

În acest timp, Aron Vodă se retrage în Polonia, apoi în Ungaria, de unde va emite în continuare, pentru mai mult de un deceniu, pretenţii la tronul Moldovei.  

Petru Aron s-a refugiat în Polonia, apoi în secuime, provocând ostilităţile dintre Ştefan cel Mare şi Matei Corvin, regele Ungariei.

După lupta de la Baia din 1467, când Ştefan cel Mare îl învinge pe Matei Corvin, Petru Aron a fost prins şi  executat de Ştefan cel Mare, în timpul unei expediţii militare a acestuia în Transilvania, în 1468 sau 1469 .

 

 

CITIŢI ŞI:

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2016/10/05/ziua-de-5-octombrie-in-istoria-romanilor/

 

 

 

 

Surse:

 

http://www.istoria.md/articol/634/5_octombrie,_istoricul_zilei

https://ro.wikipedia.org/wiki/Petru_Aron

http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/B%C4%83t%C4%83lia_de_la_Dolje%C5%9Fti_(12_aprilie_1457)

05/10/2018 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

7 martie 1441 – Iancu de Hunedoara devine voievod al Transilvaniei. VIDEO

 

 

Ioan (Ion) Huniade (Iancu de Hunedoara), voievod al Transilvaniei, regent al Ungariei

Iancu de Hunedoara, voievod al Transilvaniei, regent al Ungariei, tatăl regelui Ungariei Matia Corvin.

 

Ioan de Hunedoara, alternativ Ioan (Ion) Huniade, Iancu de Hunedoara sau Ioan Corvin (n. cca. 1387 – d. 11 august 1456, la Zemun), a deţinut consecutiv funcțiile de ban de Severin (1438-1441), de voievod al Transilvaniei (1441-1446), de guvernator și regent al Regatului Ungariei (1446-1453) și de căpitan general al regatului (1453-1456). 

A fost de asemenea una dintre cele mai importante personalităţi din istoria românilor, Ungariei şi a Balcanilor.

 Iancu de Hunedoara a fost ales guvernator al Ungariei (1446), după moartea regelui Vladislav, pe timpul minoratului regelui Ladislau al V-lea.

S-a remarcat prin  extraordinarele sale calități   diplomatice şi de comandant militar  datorită cărora a reuşit să oprească la mijlocul secolului al XV-lea ofensiva turcilor spre Europa Centrală, să apere statele de la nordul Dunării de cucerirea otomană și prin aceasta să apere și civilizația europeană, fiind un exemplu pentru lumea apuseană care se hărțuia pentru interese mărunte.

Iancu s-a născut în jurul anului 1387 într-o familie înnobilată pentru merite deosebite, în anul 1409, de împăratul Sigismund de Luxemburg în calitatea acestuia de rege al Ungariei.

Documentele istorice atestă fără dubii originea românească a lui Iancu de Hunedoara. Primul membru al familiei mentionat în documentele istorice a fost Şerban (numit și Şerb sau Şorb), care s-a stabilit în comitatul Huniad (în maghiară Hunyad) din Transilvania, venind conform unor surse din Valahia.

Fiul său Voicu (mentionat și ca Vajk în maghiară), devenit catolic și adoptând numele Ladislau (în maghiară László), a fost înnobilat în 1409 și a primit moşia castelul Huniazilor (astăzi Hunedoara), atunci numit Hunyadvár (astazi Vajdahunyad în maghiară), care a devenit proprietatea ereditară a familiei, care mai este cunoscută și sub numele Corvin sau Corvinus.

 

Blazonul familiei Huniade

Cel mai timpuriu document care certifică prezenţa familiei Huniazilor pe scena istoriei, este actul de danie din 18 octombrie 1409 prin care regele Sigismund de Luxemburg dăruieşte  lui  Voicu, tatăl lui Iancu, domeniul regal al Hunedoarei, cu toate locurile sale de arătură, fânețele, pășunile, pădurile, apele, heleşteele, după vechile și adevăratele hotare, drept răsplată pentru strălucitele sale succese militare, dovedite în diferite împrejurări ca oștean al Curții.

Huniazii au dominat vreme de aproape un secol istoria popoarelor care au locuit în ţinuturile estice ale Europei.

Iancu de Hunedoara şi fiul său, regele Matia Corvin, au devenit personaje de legendă, dar mărturii impresionante s-au păstrat şi despre alţi membrii ai acestei puternice familii din Transilvania.

 

Membri importanţi ai familiei Huniade :

 

„Ioan Huniade (1387 – 1456), al doilea fiu al lui Voicu, mare conducător de armată, ajunge voievod al Transilvaniei și General Capitan și Regent al Ungariei.

” Ladislau Huniade (1433 – 1457), fiul mai mare al lui Ioan Huniade, conducător de osti și om de stat în Ungaria. Subiectul unei opere compuse de Ferenc Erkel.

” Regele Matei Corvin al Ungariei (1443 – 1490), al doilea fiu al lui Ioan Huniade, a domnit în Ungaria și Croația din anul 1458 până în 1490, iar în Boemia și Silezia din 1469 pâna în 1490.

” Ioan Corvinus (János Corvinus) (1473-1504), fiul regelui Matia Corvin, duce de Glogów (Silezia) și ban al Croației și Slavoniei.

 

 

 

 

Foto: Castelul Huniazilor

 

 

Potrivit unor istorici, Iancu s-ar fi născut în anul 1407, însă alţi cercetători au datat naşterea sa cel târziu în anul 1387. Aşadar, ar fi putut avea 49 de ani la moartea sa, ori chiar aproape 70 de ani. 
 Peste un deceniu, în 1419, dania regală pentru Hunedoara a fost transcrisă la cererea unchiului său, ocazie cu care apare și numele fratelui său, care avea același nume, Ioan.

Nu era un caz neobișnuit ca doi fraţi să poarte același nume. Toate documentele medievale îl menționează cu numele Ioan.

Dacă până prin 1440 izvoarele îl consemnau cu numele Ioan Românul (Johannes Valachus sau Johannes Olahus), după ce a intrat în centrul vieții politice, sursele îi menționau particula de nobilitate – Ioan de Hunedoara (Johannes de Hunyad sau Johannes Hunyadi) .

Originea lui Iancu de Hunedoara, tatăl viitorului rege Matei Corvin, românul care a condus Regatul Ungariei şi pe care întreaga Europă l-a cunoscut şi apreciat, este încă învăluită în mister. Nu îi neagă nimeni originea valahă, dar sunt multe controverse în ceea ce priveşte zona de obârşie a familiei sale.

Dacă originea românească este indiscutabilă, istoricii nu au ajuns încă la un numitor comun în legătură cu originea socială și geografică a lui Voicu, tatăl lui Iancu. El apare în izvoare în calitate de cavaler la curtea regală, adică pe o poziție superioară în ierarhia curtenilor.

Unii istorici susțin originea lui în Țara Românească, în timp ce alții pe cea în mediul cnezilor români înnobilați din Țara Hațegului.

Orice interpretare a extraordinarei cariere a lui Iancu trebuie să țină cont de existența unei nobilimi românești în regatul Ungariei. Desigur că exista o singură nobilime, cea a regatului, însă în interiorul ei erau multe delimitări, unele pe criterii de avere, altele după situarea geografică cu caracteristici mai mult sau mai puțin definite, dar și pe criterii etnice.

Iar nobilimea românească din Ungaria este o realitate indubitabilă, chiar dacă istoriografia română a acceptat-o cu greutate în ultimele decenii. Cartea lui Ioan Drăgan, Nobilimea românească din Transilvania 1440-1514 (Editura Enciclopedică, București, 2000) este deja o referință în domeniu, însă trebuie completată de cercetări viitoare care se lasă așteptate într-o istoriografie românească încă obsedată de imaginea iobagului român asuprit de nobilul ungur.

Apărător al creştinătăţii contra otomanilor, Iancu de Hunedoara a studiat mult timp tactica de luptă a acestora, constituind detașamente de cavalerie ușoară, capabile să execute lovituri rapide asupra adversarului, fiind  adeptul campaniilor ofensive antiotomane şi demonstrând încă din anul 1438, calități militare deosebite în luptele din Serbia împotriva  turcilor.

Ascensiunea lui Iancu de Hunedoara în carieră a început cu adevărat în vremea Regelui Albert de Austria, care spre sfârşitul lui 1438, l-a numit pe Iancu, ban al Severinului.

În vara lui 1939 regele Albert organizează o primă ofensivă antiotomană, la care Iancu participă, dar acţiunea este un eşec, armata se dezintegrează şi regele se reîntoarce, bolnav, la Strigoniu, unde moare la 27 octombrie.

 Văduva sa, Regina Elisabeta, aştepta un fiu, dar Ungaria rămasă fără rege şi fără un moştenitor sigur, era instabilă din punct de vedere politic, într-un moment în care la porţile regatului ameninţau turcii. Pe acest fond de instabilitate, s-a declanşat şi  un conflict pentru putere între marea şi mica nobilime maghiară.

La dieta de la Buda din 1 ianuarie 1440, regina Elisabeta a cerut sprijinul nobilimii pentru conducerea interimară a regatului şi susţinerea succesiunii la tron. La această dietă a luat parte şi Iancu de Hunedoara, care a încercat să-i  convingăpe cei prezenţi asupra  primejdiei turceşti şi de necesitatea instalării imediate a unui rege cu autoritate reală, susţinând apropierea Ungariei de Polonia şi instalarea pe tronul Ungariei a regelui polonez Vladislav III Jagiello.

Cuvântarea sa a fost suficient de convingătoare şi a întrunit adeziunea majorităţii membrilor dietei. Însăşi regina s-a lăst convinsă să trimită o solie la curtea polonă.

La 22 februarie 1440, în timpul tratativelor la Cracovia, regina a dat naştere un fiu, care va rămâne în istorie sub numele de Ladislau Postumul şi cere retragerea imediată a delegaţiei maghiare de la negocierile cu polonezii.

A fost prea târziu. Partida susţinută şi de Iancu a continuat tratativele de aducere a lui Vladislav pe tronul Ungariei.

Acesta a acceptat tronul la 6 martie şi, în ciuda încercărilor disperate ale partidei reginei, soseşte la Buda la 21 mai şi se instalează efectiv pe tronul Ungariei, dar ruptura politică între cele două tabere a degenerat într-un război civil.

Iancu, aflat de partea lui Vladislav, a condus armata regelui împotriva marilor nobili, pe care i-a înfrânt decisiv la Battaszek, la 10 septembrie 1440.

Drept urmare, ca răsplată pentru serviciile aduse, Vladislav l-a numit voievod al Transilvaniei şi comite al Timişoarei, păstrând şi titlul de ban de Severin. A preluat noua funcţie abia în primăvara lui 1441, pentru că în iarna lui 1440 a plecat la Belgrad cu misiunea de a reorganiza apărarea cetăţii disputate de turci.

 

 

 

 

Domeniul administrat de Iancu de Hunedoara la 1456

                                                                                   

     Teritoriul administrat de Iancu de Hunedoara la 1456

Povestea impresionantă a bătăliei de la Belgrad, în care armatele creştine conduse de Ioan de Hunedoara au rezistat eroic în faţa invadatorilor otomani ai Belgradului şi l-au silit pe sultanul otoman Mahomed al II-lea cuceritorul Constantinopolului să se retragă, l-au transformat pe voievodul transilvănean într-un erou al Creştinătăţii . 

Iancu de Hunedoara a murit în 11 august 1456, în tabăra de la Zemun, lângă Belgrad, la doar trei săptămâni după marea victorie a armatelor creştine împotriva otomanilor.
Moartea voievodului  a fost cauzată cel mai probabil de epuizarea fizică şi ciuma care cuprinsese   armatele sale după retragerea turcilor.

Victoria lui Iancu în bătălia de la Belgrad a surprins pe toată lumea, pentru că otomanii păreau o forţă de neoprit.  

Cronicarul Antonius Bonfinius, contemporan regelui lui Matia Corvin, fiul cel mic al lui Iancu de Hunedoara, susţinea că înainte de moarte voievodul ar fi avut următoarea confesiune, în faţa călugărului Ioan de Capistrano, duhovnicul său:

„Sunt gata pentru drumul cel mare şi etern. Toată viaţa mea a fost o pregătire pentru primirea acelui prieten bun, care să mă conducă la tronul Atotputernicului meu Domn. L-am servit pe acesta între toate peripeţiile şi vitejiile vieţii, năzuindu-mă să umplu acel loc care mi-a fost încrediunţat. Sper, el va primi graţios pe luptătorul său obosit, care a servit cu credinţă şi-i va oferi odihna în locul păcii eterne, unde sufletul său ahtiază”.

 

 

 

Mormântul lui Iancu de Hunedoara se află în catedrala romano-catolică din Alba iulia

 

Mormântul lui Iancu de Hunedoara se află în catedrala romano-catolică din Alba Iulia

 

 

Iancu a fost înmormântat în catedrala catolică de la Alba-Iulia, iar pe piatra lui de mormânt stă scris: S-a stins lumina lumii.

Aceste cuvinte demonstrează rolul lui Iancu în lupta antiotomană, Europa pierzând pe unul dintre cei mai importanți luptători ai săi.

Papa Calixt al III-lea îl numise pe eroul cruciat „atletul cel mai puternic, unic, al lui Hristos„ şi  drept omagiu a elogiat victoria obţinută de Iancu de Hunedoara ca fiind ”cel mai fericit moment al vieţii sale”  decretând, printr-o bulă papală emisă pe 6 august 1456, ca toate clopotele bisericilor catolice din Europa şi din întreaga lume să fie trase în fiecare zi la ora 12.00, ”până la sfârșitul veacurilor”, în cinstea marii victorii antiotomane şi în amintirea marelui erou român al creştinătăţii .

Iancu de Hunedoara își are mormântul în Catedrala Romano-Catolică Sfântul Mihail din Alba Iulia, vizitat anual de mii de turiști. Puțină lume știe însă că trupul domnitorului nu se mai află acolo, mormântul fiind jefuit și devastat de mai multe ori pe parcursul Evului Mediu, cu prilejul unor invazii.

 

CITIŢI ŞI:

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2016/03/07/ziua-de-7-martie-in-istoria-romanilor/

 

 

 

 

 

 

 

 

Bibliografie (surse):

Acad. Dan Berindei, Istoria românilor, cronologie, editura Cartex, Bucureşti 2008;

http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Iancu_de_Hunedoara;

http://www.istoria.md/articol/753/7_martie,_istoricul_zilei#1856;

https://www.rfi.ro/politica-97083-clopotele-bat-la-ora-12-memoria-victoriei-lui-iancu-de-hunedoara-impotriva-otomanilor;

http://adevarul.ro/locale/hunedoara/misterul-mortii-iancu-hunedoara-trecut-561-ani-fost-ultimele-cuvinte-marelui-erou-1_598cdbb45ab6550cb8e76e57/index.html;

http://www.iancu.com/iancu-de-hunedoara-1387-1456/.

07/03/2018 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: