CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Profesor de la Universitatea din Edinburg: Autoritățile române şi şcoala românească ignoră 9.000 de ani de civilizație neîntreruptă!!…

 

 

istoria straveche

 

 

 

O palmă binemeritată dată Școlii Românești de Istorie de un profesor de la Universitatea din Edinburg:

”Autoritățile românești ignoră 9.000 de ani de civilizație neîntreruptă!

În Europa de Vest nu se cunoaste istoria României şi cei care o vizitează acum vãd sãrãcia materialã de astãzi, si nicidecum milenara ei bogãție culturalã si spiritualã.

În plus, propaganda maghiarã din SUA se bazeazã pe milioanele de dolari ale D-lui Soros, care finanteazã edituri si opinii la Bucuresti, în timp ce în Elveţia am auzit de la un doctor în istorie (la Geneva, în iunie 1999) cã Transilvania a apãrut în secolul XIII si de la un ambasador francez în România (la Lausanne, în noiembrie 1998) cã poporul român a dispãrut timp de 1000 de ani ca sã reaparã, ca prin miracol, în secolul XIV !!!

Cu toate acestea, nimeni nu menţioneazã cã cea mai veche scriere din Europa a fost atestatã arheologic în 1961, tot în Transilvania, în satul Tãrtãria, pe râul Somes, în judetul Alba, de cãtre Profesorul Nicolae Vlassa, de la Universitatea din Cluj.

În afarã de România, Tãbliţele de la Tãrtãria, datate 4.700 î.e.n., au fãcut ocolul lumii anglo-saxone (Colin Renfrew, Marija Gimbutas) si au creat dezbateri aprinse pe tot globul.

Deși românii știau sã scrie acum 7.000 de ani, acest detaliu esential nu este nici în ziua de azi, dupã mai mult de 40 de ani, cunoscut publicului românesc si nu apare în manualele de istorie.

 

Ce ne spun ”specialistii” din România ?

În 1998 s-a publicat « Istoria României » (Editura Enciclopedicã , Bucuresti) de cãtre un colectiv academic sub conducerea unei « autoritãti în materie », Prof. dr. Mihai Bãrbulescu, culmea culmilor, de la aceeasi Universitate (din Cluj), care nu spune ca Profesorul Vlassa a descoperit Tãbliţele.

La pagina 15 a acestui impresionant volum, Tãbliţele de la Tãrtãria sunt mentionate cu semnul întrebãrii într-o foarte scurtã frazã, fãrã nici un comentariu: «

Într-o groapã de cult de la Tãrtãria, s-au gãsit (…) trei tablete de lut acoperite cu semne incizate (scriere ?), cu analogii în Mesopotamia.»

Dar Dl. Bãrbulescu nu-si aduce aminte oare cã scrierea proto-sumerianã apărea cu 1000 de ani mai tîrziu si cã cea cicladicã, proto-greacã, dupã 3000 de ani ?

El a uitat cã metalurgia în Europa apare tot în Transilvania, în jur de 3500 î.e.n. ?

Cã tracii sunt primul mare popor indo-european care a intrat în Europa tot în jur de 3500 î.e.n., cu mai mult de douã milenii înainte ca celţii, etruscii, romanii, germanii, sau slavii sã aparã pe harta Europei ?

Cã tracii ocupau tot teritoriul intre Munţii Ural si Tatra de la est la vest si de la Marea Balticã la Dunãre si Marea Neagrã de la nord la sud ?

De asemenea, si în acelasi context, nici un specialist în istoria României nu atrage atentia asupra altui “detaliu” primordial, si anume cã limba traco-GETO-dacicã este cu mii de ani anterioarã latinei (care apare abia în secolul VI î.e.n.) si cã, în consecintã, limba românã nu se trage din latinã, pentru cã, deşi din aceeaşi familie, exista istoric înaintea latinei, deci este o limbã proto-latinã.

Latina se formeazã din etruscã si greacã, care, deşi amîndouã indo-europene, erau scrise cu un alfabet fenician, rãspîndit în lumea mediteranã a epocii.
În plus, estruscii ei însisi erau o ramură a celților, coborâți în sudul Alpilor în jur de 1200 î.e.n.

La rîndul lor, celții erau o branşã a tracilor care migrau spre vestul Europei, si erau numiti ca atare, adicã traco-iliri pânã în secolul VI î.e.n., când se deplaseazã din Noricum (Austria) spre Alpii elvetieni, unde se numesc helveti.

Atâtea detalii ignorate despre originea, continuitatea, si însãşi existenta poporului român dau de gândit.

Cine schimbã si interpreteazã istoria României?

În mozaicul de limbi si popoare de pe harta Europei, singurii care au o continuitate de 9.000 de ani pe acelasi teritoriu, si o scriere de 7000 de ani, sunt românii de azi.

Transilvania nu a fost maghiarã si nici nu putea fi când strãmosii maghiarilor de azi locuiau în nordul Mongoliei, sursã turco-finicã nu numai a ungurilor, dar si a bulgarilor (care nãvãlesc în România si în teritoriile Bizantine din sudul Dunãrii în secolul VI), a turcilor si a finlandezilor din zilele noastre.

Hunii pãtrund în Europa pânã la Paris, Roma si Constantinopole sub Atila în secolul V, dar se retrag spre Ural pânã în secolul IX, când nãvãlesc din nou în Panonia, teritoriu ocupat la acea datã de daci liberi (80%) amestecati cu slavi (20%).

Poporul si limba GETO-dacã sunt deci cu mult mai vechi decât poporul roman si limba latinã, dar cele douã limbi erau foarte asemãnãtoare, si de aceea asimilarea s-a fãcut atât de repede, în câteva secole.

Ovidiu, poet roman exilat la Tomis pe malul Mãrii Negre, nu numai cã a învãtat geto-daca imediat, dar în sase luni scria deja versuri în limba lui Zalmoxis !

Invadarea Daciei, de fapt DOAR a unui coridor spre Muntii Apuseni, a avut ca scop precis cele 14 care cu aur pe care Împãratul Traian (de origine ibericã) le-a dus la Roma ca sã refacã tezaurul golit al Imperiului.

Peste mai mult de 1000 de ani, dupã cãderea Constantinopolului sub turci în 1453, tributul plãtit sultanilor otomani va fi tot în aur, în formã de “țechini”.

Și tot în aur se plãtesc în ziua de astãzi anumite interese în România, dupã ce tezaurul national de 80 tone-aur a fost vîndut la licitatie în Zürich si cumpãrat de Banca Angliei.

Cele 14, nu care romane, ci milioane de români din afara României înteleg si simt acum, mai bine ca niciodatã, sensul versurilor transilvane “Muntii nostri aur poartã, Noi cersim din poartã-n poartã!”

În aceeasi ordine de idei, Imperiul Bizantin, care a durat mai mult de 1.000 de ani (330-1453), în timp ce Europa de Vest dormea sub jugul Bisericii Romane si a analfabetismului, este complet necunoscut pe aceste meleaguri.

Cultura si civilizatia europeanã si-au mutat centrul de la Roma la Constantinopole în 330, când Bizantul devine capitala Imperiului Roman.

Desi se studiazã istoria si limba Greciei antice, Imperiul Bizantin este nu numai complet ignorat în istoria Europei, dar chiar considerat “barbar” si “incult”.

Nici un istoric elvetian nu a fost capabil sã-mi dea un singur nume de scriitor Bizantin, nici mãcar Ana Comnena !

Nimeni nu cunoaste aici cultura si civilizatia Bizantinã, religia ortodoxã (“ortodox” este în limbile occidentale un termen peiorativ), si cu atât mai putin istoria si traditia românã.

Faptul, esential, cã analfabetismul nu exista în Bizant, dar exista în Europa de Vest în aceeasi perioadã este si mai necunoscut.

Academiile “pãgâne” (socratice, pitagorice, orfice, druidice, etc.) au fost toate închise în secolul VI, iar când în cele din urmã universitãtile au început sã aparã în Occident în secolul XIII (Oxford, Cambridge, Padova) ele erau controlate de Biserica Romanã si studiau teologia.

Numai cãlugãrii si clericii stiau carte, se îmbogãteau prin exproprierea de pãmânturi în favoarea mânãstirilor, si luau puterea în toate tãrile vestice, prin misionarism si prozelitism la început (prin teroare si Inchizitie mai târziu), pânã în secolul XI, când ultimul ţinut liber, al vikingilor din Scandinavia, cade sub puterea Romei Papale.

Între timp, cultura Bizantinã este pãstratã si cultivatã în tãrile Române (de exemplu la Putna), care nu numai cã îsi pãstreazã autonomia fatã de Imperiul Otoman, plãtind-o în aur – ca de obicei -, dar voevozii români trimit anual aur în Grecia pentru a sustine mânãstirile ortodoxe (de exemplu la Muntele Athos).

În Occident, o scurtã istorie a României apare în 1943, scrisã de Mircea Eliade în englezã la Lisabona si publicatã la Madrid (“The Romanians, a Concise History”, Stylos, Madrid, 1943), si republicatã peste alti 50 de ani în România (“The Romanians, a Concise History”, Roza Vânturilor, Bucuresti, 1992).

În timp ce prima istorie serioasã a Bizantului apare, tot în englezã, de abia în 1988 (Lord John Julius Norwich, “A Short History of Byzantium”, Penguin Books, London, 1988, 1991, 1995, 1997).

Cu toatã bunãvointa lui de a reabilita “misterioasa” istorie a uitatului Imperiu Bizantin, din nefericire nici mãcar Lord John Julius, de la Universitatea din Oxford, n-a avut acces la texte Bizantine, pentru simplul motiv cã nu ştie greaca, nici veche nici nouã.

În final, se pune întrebarea de ce nouã milenii, atestate arheologic, de civilizaţie neîntreruptã pe teritoriul României sunt ignorate nu numai în Europa de Vest dar si în România ?

Cu ce se ocupã istoricii români ? Dar reprezentantii României peste hotare ?
Cine promoveazã cultura milenarã a României ?

În 1996, când am fost la Bucuresti pentru a face cercetãri în mitologia tracicã, la Academia Românã, spre uimirea mea, mi s-a pus întrebarea de ce mã intereseazã tracii si Geto-Dacii, când acesta era subiectul de predilectie a lui Ceausescu, fapt pentru care subiectul trebuie acum total ignorat.

La rândul meu, mã întreb ce conteazã 50 de ani de comunism, în comparatie cu cele 9 milenii de istorie româneascã ?

Sursa: Prof. dr. Maria-Luminita Rollé, Universitatea din Edinburgh, Academic Consultant in European Mytholgy – http://basarabialiterara.com.md/ 

26/03/2019 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , | 2 comentarii

UN VECHI NUME ETNIC ADUS DE PE VOLGA – BOSKOR/BOZGOR

Baskiri sec XIX

BOSKOR/BOZGOR – UN VECHI NUME ETNIC ADUS DE PE VOLGA

Arhaismul BOSKOR/BOZGOR înseamnă BAȘKIR/BOȘKOR. Componenta bașkiră în etnogeneza maghiară este substanțială

După ce am revenit recent la unele mele afirmații mai vechi despre arhaismul Boskor/Bozgor mi s-au cerut explicații. Urmez îndemnul și voi prezenta câteva explicații în limita informațiilor disponibile. Iată mai întâi de unde a pornit toată discuția: ”„Boscorodeală” vine în română de la „a boscorodi”, iar „a boscorodi” de la arhaicul „boscor”, care în româna veche însemna literalmente „başkir”, nu „ungur”, cum s-a crezut şi, poate, se mai crede.

Başkirii care au convieţuit timp de secole cu strămoşii maghiarilor pe Volga, au avut un aport important la etnogeneza maghiară într-o regiune limitată din arcul intracarpatic, fiind plasaţi de către unguri la marginea spaţiului lor de control politic în epoca medievală.

Cu timpul, aceşti başkiri s-au maghiarizat în mare parte şi au fost cunoscuţi mai târziu cu numele de secui.

Până ca românii băştinaşi să le spună secui, i-au numit aşa cum se autoidentificau ei: „boşkor” sau „boskor”. Limba primilor başkiri aduşi de strămoşii maghiarilor în zona intracarpatică era ciudată şi neînţeleasă pentru români. De aceea, a boscorodi înseamnă astăzi a vorbi pe neînţeles. Există şi alte cazuri când nume etnice au devenit substantive comune.

Patru sunt numele de autoidentificare etnică a triburilor din vechea confederație tribală maghiară care s-au transmis și s-au păstrat până astăzi în limba română: Maghiari (după numele tribal Megyer), Unguri (după numele tribal turcic Onogur), Săcui, cu forma literaturizată Secui (după numele tribal turcic, de tip kâpceak, Sakai) și Boscor/Bozgor (după numele generic tribal Bașqort).

Cât privește etnonimul Maghiar, au existat încercări de a-l pune în relație cu etnonimul Mongol (Moŋgul, Mоŋgоl < Moŋg (brav, viteaz, neînfricat, crurajos, dar și denumirea râului Mang) + ghol (copii, fii, trib, popor) > Mongol > Mongor > Mongör > Mo(n)gör > Magyar).

Deocamdată nu există însă în lumea științifică un punct de vedere bine conturat pe marginea acestei ipoteze. Oricum, strămoșii maghiarilor, indiferent cum se vor fi chemat inițial, provin din zona Mongoliei de astăzi și a munților Altai.

Din regiunea Mongolia-Altai aceștia au migrat, potrivit multor cercetători, în Asia Mijlocie, iar de acolo în sudul munților Ural, pe cursul de mijloc al fluviului Volga, unde au conviețuit cu bașkirii, finicii și alte popoare.

Alte ”patrii” ale strămoșilor maghiarilor au fost localizate în Caucazul de Nord, precum și în Ucraina de astăzi, unde au migrat în hoarde constituite din triburi de diverse origini etnice.

Încă în secolul XIII ungurii erau considerați ca fiind înrudiți cu bașkirii. Călători ca Iulianus Hungarus (maghiar), Giovanni da Pian del Carpine (italian) și Guillaume de Rubrouck (flamand) au vizitat regiunea Boskortostanului (Bașkiriei) de astăzi, zonă pe care au numit-o ”Ungaria Mare”, și au afirmat că între maghiari și bașkiri există o strânsă legătură etnogenetică.

Vechea confederație tribală maghiară, de fapt, o conglomerație tribală eterogenă etnic, constituită înaintea stabilirii strămoșilor maghiarilor de atăzi în Panonia, a cuprins inițial 7 triburi de diverse origini (6 triburi de origine turcică, și anume bașkiră, și 1 trib de origine urgofinică), acestora alăturându-li-se un al 8-lea trib, de origine kazară.

Împăratul bizantin Constantin al VII-lea Porfirogenetul enumeră cele 8 triburi în lucrarea sa ”De administrando imperio”/”Despre administrarea imperiului”: niecii, megherii, kurt-guarmații, tirienii, ieneii, kerii, kesii și kavarii – (Νέκη) Niek, (Μεγέρη) Megher, (Κουςτουγερμάτου) Kurt-guarmat, (Ταριάνου) Tarian, (Γενάχ) Ieno, (Καρή) Ker, (Κασή) Kesi, (Κάβαροι) Kavari.

Să-i luăm pe rând:

  1. Niecii (Nyék în maghiară) erau un trib bașkir din ramura Nagman a uniunii tribale Usergan. Numele niecilor înseamnă, în traducere din bașkiră, ”zăplaz”, ”gard din nuiele sau format din tufișuri”. Originea bașkiră a niecilor este dată ca sigură de cercetătorul maghiar Németh Gyula (vezi lucrarea ”Ungarische Stammesnamen bei den Baschkiren” în «Acta Linguistica», t. 16 (1-2), Budapesta, 1966)  și de etnograful bașkir Rail Gumer-ulî Kuzeev (vezi lucrarea ”Происхождение башкирского народа”/Originea poporului bașkir, Мoscova, Nauka, 1974);

  2. Megherii (Megyer în maghiară, cu o veche formă fonetică, cea de Moguer) erau un trib ugric. Anume de la acest trib provine numele etnic de Maghiar.

  3. Megherii sunt puși în legătură cu Meșerii, un subgrup etnic tătar, dar și cu Majarii, un grup gentilic din tribul kazah al Argânilor. Németh Gyula scrie despre legătura dintre Megheri și Bașkiri în lucrarea sa citată mai sus, ”Ungarische Stammesnamen bei den Baschkiren”, apărută și în limba rusă în Boșkortostan (Немет Д., Венгерские племенные названия у башкир//Археология и этнография Башкирии/Numele tribale maghiare la bașkiri//Arheologia și etnografia Boșkortostanului, Ufa, 1971).

  4. Cuvântul ugrofinic ”megher” se traduce ca ”om, bărbat, ființă cuvântătoare”. Unii cercetători maghiari, printre care și Mándoky Kongur István,  arată că și printre vechii bașkiri a existat un trib numit Medier, fapt ce introduce un mare grad de confuzie în ceea ce privește originea ugrică sau bașkiră a etnonimului Maghiar;

  5. Kurt-guarmații (Kürt-Gyarmat în maghiară) erau un trib bașkir. Istoriografia maghiară îi pune pe kurt-guarmați în legătură cu tribul bașkir al Iurmaților. ”Ghiarmat” se traduce din bașkiră ca ”neastâmpărat”, iar ”kürt” – ca ”viscol” și ”troian”;

  6. Tarianii (Tarján în maghiară) erau un trib bașkir care și-a luat numele de la unul dintre vechii săi conducători militari, Tarhan. Pentru a înrădăcina în memoria colectivă numele acestui trib bașkir, autoritățile maghiare l-au conferit unui oraș din nordul țării – Tarján;

  7. Ieneii (Jenő în maghiară) erau un trib bașkir. Cercetătorul Németh Gyula este de părere că numele de trib al ieneilor este de origine turcică (bașkiră), punându-l în legătură cu noțiunile de ”a dori” (îna) și ”om de încredere”, ”ministru” (înag) și arată că  acest nume s-a format într-un mediu lingvistic bașkir, apropiat de cel bulgaro-ciuvaș;

  8. Kerii (Kér în maghiară) erau un trib bașkir. Numele de trib ”Kér” consună cu entonimul Baș-kir și, în traducere din maghiară, înseamnă ”câine”. Numele acestui trib a mai fost explicat ca însemnând ”mare, uriaș” în bașkiră, sau ”scoarță” în maghiara veche. Kerii sunt puși în legătură cu vechiul trib bașkir al Iurmilor;

  9. Kesii (Keszi în maghiară) erau un trib bașkir. Németh Gyula explică numele acestui trib ca semnificând ”(neam) mic, rămășiță”, iar cercetătorii bașkiri consideră că acești kesi din vechea confederație tribală maghiară erau, de fapt, o parte din tribul bașkir Kese, din ramura Tabân;

  10. Kavarii (Kabarok în maghiară) erau un trib kazar, de origine turcică, reunind reprezentanți ai trei ramuri kazare. Până să fi fost maghiarizați complet, au vorbit, timp foarte îndelungat, limba kazară. Numele acestui trib s-a păstat în 4 toponime din Ungaria de astăzi, alături de alte 20 de toponime care cuprind etnonimul Kazar. Despre acest trib a scris pe larg cercetătorul rus Vladimir Pavlovici Șușarin în lucrarea ”Ранний этап этнической истории венгров”/Etapa timpurie a istoriei etnice a maghiarilor, Moscova, 1997.  ”Kavar” se traduce din kazară ca ”răsculat, nesupus, rebel”. O rămășiță a triburilor kavare a supraviețuit în Caucazul de Nord, constituind elementul de bază al etniei kabardine.

În afară de cele 8 triburi enumerate de împăratul Constantin Porfirogenetul, vechea uniune tribal maghiară a cuprins și alte triburi de origine fie indoeuropeană, fie turcică, ale căror nume fie că nu ne sunt cunoscute, fie pot fi deduse pornind de la dovezi directe și indirecte.

Există argumente incontestabile că este vorba, între altele, despre triburi ale Alaninilor/Ialanilor sau Iazâgilor/Iașilor.Așadar, cu atâția bașkiri veniți în Europa, alături de megheri și kazari, era și firesc ca vechea populație românească din Panonia și Ardeal să-i numească pe cei mai mulți dintre ei cu numele etnic cu care se recomandau: Bașkiri.

De altfel, nu doar românii, ci și alte popoare, care nu au stat să mai distingă asupra puzderiei de nume etnice, tribale, gentilice etc. ale celor stabiliți în Câmpia panonică și Ardeal sub regele Arpad, le-au aplicat timp de secole numele vechi de Bașkiri tuturor strămoșilor ungurilor de astăzi.Bașkir, în limba bașkiră, se spune Bașqort.

Fenomenul ocăitului specific limbilor din regiuniea Volgăi, adică alternața A/O, explică de ce Bașqor(t) a devenit Boșqor(t), iar mai târziu Boscor și Bozgor. Transformarea lui A neaccentuat în O poate fi explicată printr-un reflex caracteristic limbilor turanice, în general, și celor ugrofinice, în special.

De regulă, limbile ugrofinice tind către armonie/simetrie vocalică, fapt manifestat prin transformarea vocalei neaccentuate din silaba închisă anterioară în vocala accentuată din silaba următoare.

Acest reflex s-a transmis și unor limbi indoeuropene, cum ar fi, în speță, rusa, mai cu seamă în cazul dialectelor sale nordice (din Karelia și Pomorie, zone populate altădată de ugrofinici) și estice (din zona de interferență cu ugrofinicii din Ural și de pe Volga).Trebuie să luăm în seamă și alternanța fonetică Ș/S atestată în limba maghiară veche (de exemplu, turcicul șalaș devine în maghiară salaș), pe care unii cercetători ruși o explică prin componenta evenkă (tunguză) a bașkirilor.Să adăugăm un detaliu.

Cuvântul Bașkir a fost redat în alte limbi în mod diferit: Baskar/Bashkar, Baskatur/Bashkatur, Baschart, Biscart, Bascart, Bashart, Bistart, Bastard, Bascard, Pascatur, Pascatir, Pascatu etc.Pentru a înțelege exact cum a evoluat endonimul turcic Bașkort (Bașkir) către exonimul Boscor/Bozgor din română, este necesar să ne referim și la originea etnonimulul Bașkir.

Bașkirii de lângă noi, după autori străini

Baskiri gravura ruseasca

Iată câteva mărturii vechi și noi despre relația intima dintre maghiari și bașkiri, care justifică prezența arhaismului BOSKOR/BOZGOR în limba română.

Istoricul și geograful arab Al-Masudi (Abu al-Hasan Ali ibn al-Husayn ibn Ali al-Mas’udi) (cca. 896-956) se referă, în lucrarea sa ”Muruj adh-dhahab wa ma’adin al-jawahir”/(Câmpiile de aur și minele de nestemate), la unguri și la bașkiri ca la un singur popor, numindu-i bașghiri, badjghiri sau bazghiri (Bașghird/Badjghird/Bazghird). Aceste mențiuni apar în descrierea războiului purtat de maghiari și de aliații lor pecenegi (cumani) împotriva Bizanțiului (anii 932-943).

Istoricul persan Al-Istakhri (Abu Ishaq Ibrahim ibn Muhammad al-Farisi al Istakhri), care a trăit în secolul X, folosește în lucrarea sa ”Al-masalik wa al-mamalik”/Căi și regate,  etnonimul ”Bașdjirt” pentru a-i desemna atât pe bașkirii așezați în Ungaria, cât și pe maghiari.

Un alt istoric, călător și geograf persan din secolul X, Muhammad Abu’l-Qasim Ibn Hawqal, se referă în lucrarea sa ”Surat al-Ard”/Înfățișarea pământului, datată cu anul 967, la ”bașdjirți”, subînțelegându-i prin acest termen nu doar pe bașkiri, ci și pe maghiari.

Etnonimul ”bașdjird”/bașkir ca nume pentru țara ”Unguria/Unkurijja” apare și în lucrarea  călătorului arab Abu Hamid Muhammad ibn Abd ar-Rahim al-Garnati l-Andaluzi (1080-1170)  intitulată ”Al Mu’rib an ba’d adja’ib al-Maghrib”/Clară explicație a particularităților Occidentului.

Mărturiile acestui călător arab sunt cu atât mai importante, cu cât acesta a locuit între 1150 și 1153 la curtea regelui Geza al II-lea al Ungariei, descriind viața cotidiană a maghiarilor, după ce călătorise în regiunea Volgăi și în Asia Mijlocie, regiuni în care maghiarii au avut ”patrii” succesive.

De aseemenea, Abu Hamid al-Garnati ne-a lăsat o descriere a 78 de localități din actuala Ungarie, precum și descrierea conflictelor clanurilor pecenegilor și uzbecilor musulmani din Ungaria cu papalitatea.

Savantul și geograful arab Ibn Said al-Magribi (Ali ibn Musa ibn Said al-Maghribi) (1213–1286), autor al lucrării ”Kitab bast al- ard fi ‘t -t ul wa-’l-’ard”/Cartea întinderii pământului în lung și în lat,  îi împarte pe locuitorii Ungariei în două popoare, și anume:

1. Bașkiri (Bașghird), care sunt prezentați ca musulmani de limbă turcică stabiliți la sud de Dunăre, și

2. Unguri (Hunqar), care adoptaseră creștinismul. Ibn Said al-Magribi scrie că aceste popoare vorbesc limbi diferite.

Potrivit lui Al-Magribi, orașul de căpetenie al bașkirilor era Krat, denumire care, presupun istoricii de astăzi, reprezintă o formă coruptă fonetic a cuvântului Grad, din Bel(o)grad. Bel(o)grad era în secolul XIII denumirea orașului Székesfehérvár din Ungaria centrală, (Alba Regia în latină, Stuhlweißenburg în germană și Stolični Belograd în slavă).

Istoricul și geograful arab Abu-l-Fida al-Hamawi (1273–1331), în lucrarea sa ”Takvim al-buldan”/Schiță despre țări, scrie că bașkirii din Ungaria locuiau pe malurile Dunării, în vecinătatea germanicilor.

Acest autor ni-i prezintă pe bașkiri ca servind în cavaleria maghiară, spaima Europei acelor timpuri.

Yaqut ibn-’Abdullah al-Rumi al-Hamawi (1179–1229), geograf și enciclopedist arab, scrie despre Ungaria (Al-Hunqar) în lucrarea sa ”Mu’jam al-buldan”/Dicționarul țărilor, amintind de ”bașghiri”, pe care îi numește: ”bașghirdiia”, ”bașghird”, ”bașdjird”, ”bașqurd”.

Al-Hamawi scrie că a întâlnit în orașul Alep din Siria un grup de studenți de neam ”bașqurd”, cu are a discutat îndelung.

Aceștia i-au comunicat că neamul lor locuiește în mijlocul unui popor din Europa care se autointidulează ”hunqar”, că ”bașqurii” vorbesc limba poporului ”hunqar” și că și ”bașqurii” și ”hunqarii” folosesc și limba ”afrandjei”, adică limba francilor, prin aceasta avându-se în vedere latina, limba oficială a Bisericii catolice și a cancelariei regale.

Totodată, interlocutorii lui Al-Hamawi i-au comunicat și că neamul ”bașqurd” mărturisesc islamul hanafit de factură juridico-religioasă (mazhaba) și că acesta locuiește, separat de poporul ”hunqar”, la periferiile regatului maghiar în așezări distincte, pe care nu le pot împrejui cu ziduri de cetate întrucât regele ”hunqarilor” nu are deplină încredere în  neamul ”bașqurd”, temându-se de răscoale.

Al-Hamawi mai scrie că studenții ”bașquri” i-au relatat și alte detalii interesante: ”bașqurii”i din Al-Hunqar au același port ca și ”hunqarii” și sunt chemați la oaste ori de câte ori regii ”hunqari” pornesc vreun război.

Ostașii ”bașquri” își rad barba, asemenea ”afrandjilor” (adică asemenea creștinilor).

Și geograful și astronomul persan Abu Yahya Zakariya’ ibn Muhammad al-Qazwini (1203-1283), scrie, în lucrarea sa ” Athar al-bilad wa-akhbar al-‘ibad”/Monumentul locurilor și istoria care depind de Dumnezeu, despre bașkirii musulmani din Ungaria.

Potrivit opiniei cunoscutului turcolog bașchir Ahmetzaki Ahmetşah-ulî Walidov (Ahmad-Zeki Velidi Togan), dominația numerică a bașkirilor în armata maghiară și trecerea puterii politice din Ungaria în mânile nobilimii triburilor bașkire ale Iurmaților și Ieneilor în secolul XII au condus la faptul că etnonimul Bașghird (bașkir) apare în cronicile medievale arabe ca termen de definire a întregii populații a Regatului Maghiar.

Istoricul polonez Tadeusz Lewicki prezintă, într-un aticol intitulat”Madjar, Madjarstan” (apărut în The Encyclopaedia of Islam. New ed. Leiden-London), mai multe informații despre bașkirii care au participat activ, în 1241, la rezistența armată a maghiarilor împotriva hoardei tătaro-mongole a lui Batu-han.

În sperță, Teadeusz Lewicki se referă la participarea bașkirilor în cadrul oștirii germano.maghiare reunite la distrugerea unui corp de oaste tătaro-mongol lângă orașul Šibenik de pe litoralul adriatic.

”Patriile” succesive ale ungurilor, de după ieșirea din Mongolia-Altai: 1. Iurga (leagănul etnogenetic al ugricilor), 2. Triunghiul Ural-Caspica-Aral, 3. Caucazul de nord (Levedia), 4. Etelköz (stepele din nordul Mării Negre, între Don și Nistru)

”Patriile” succesive ale ungurilor, de după ieșirea din Mongolia-Altai: 1. Yugra (leagănul etnogenetic al ugricilor), 2. Triunghiul Ural-Caspica-Aral, 3. Caucazul de nord (Levedia), 4. Etelköz (stepele din nordul Mării Negre, între Don și Nistru)

Bașchirii   sunt un grup etnic de origine turcica și religie musulmana, care trăiește in zilele noastre in Rusia  mai ales în regiunea Muntilor Urali dar si in Uzbekistan si Kazahstanîn.

Limba vorbită de bașchiri este baschira, foarte apropiată de limba tătară. O parte însemnată a bașchirilor vorbește și tătara

 

Imagine similară

Başkorostan,ţinutul başkirilor din Federatia Rusă de azi

 

În Ungaria paralelele maghiaro-bașkire au făcut obiectul cercetării mai multor savanți. Vom da doar câveva nume: Mészáros Gyula,  Róna-Tas András, Tóth Tibor, Torma József,  Káldy-Nagy Gyula, Németh Gyula, precum și Galimjan Ghirvan-ulî Tagan (1892-1948), etnograf  și turcolog bașkir care a locuit și activat în Ungaria.

O numeroasă prezență a bașkirilor în Ungaria este atestată de-a lungul secolelor. Este general cunoscut și incontestabil că regele Andrei al II-lea (1205–1235), dând curs cererilor Papei de la Roma, a emis în anul 1222 ”Bula de aur”, un decret prin care se limitau drepturile musulmanilor (bașkiri, dar și pecenegi) care până atunci aveau dreptul de a ocupa funcții în stat, de a face negoț cu sare și de a bate monedă.

Chiar dacă a rămas doar pe hârtie, acest decret a trebuit să fie pus în aplicare după 1232, când arhiepiscopul Robert de Estergom emite un edict prin care denunță toleranța regelui Andrei față de musulmani, fiind vorba, evident, despre bașkiri.

În 1232 regele Andrei a fost nevoit să semneze un acord cu trimisul Papei Grigore al XII-lea, acord în care promitea să-și respecte angajamentele privindu-i pe musulmanii bașkiri.

În anul 1340 regele maghiar  Carol I. Robert de Anjou (1308–1342) le-a cerut tuturor supușilor săi necreștini fie să adopte creștinismul, fie să părăsească regatul. Începând cu această data se întrerupe firul informațiilor despre bașkirii musulmani din Ungaria.

Mai multe documente ale Bisericii catolice arată că bașkirii nu au părăsit Ungaria, preferând să adere la catolicism.

Este interesant să observăm că astăzi locuitorii câtorva sate din Ungaria continuă să se considere bașkiri și încearcă să renască limba bașkiră în aceste localități.

Așadar, pierit-au bașkirii? Răspunsul este clar ca bună ziua: au fost înghițiți de maghiari, dar numele le-a rămas până astăzi.

Originea numelui etnic Bașkir

Baskir pe cal

 

Mai mulți cercetători consideră că etnonimele Maghiar și Bașkir sunt înrudite, ca și triburile care s-au identificat cu aceste nume. Este interesant să vedem care este etimologia etnonimului Bașkir, din care provine Boskor/Bozgor.

Să trecem mai întâi în revistă toate cele cinci versiuni avansate de diverși cercetători privind originea numelul Bașkir:

 

1.  Bašqurt < baš (cap, principal, căpetenie) + qurt (lup) > baš qurt «căpetenia lupilor» – ca totem al bașkirilor după care aceștia și-ar fi putut lua numele;

2.  Bašqurt < baš (cap, principal, căpetenie) + qurt (albină – în unele dialecte bașkire) > baš qurt «matcă, regină de albine» – nume care le-ar fi putut fi conferit bașkirilor în legătură cu larga răspândire la ei a albinăritului;

3.  Bašqurt < baš (cap, principal, căpetenie) + qart (bătrân) > baš qart «marele aksakal» –  nume care le-ar fi putut fi conferit bașkirilor în legătură cu rolul important care îi revenea căpeteniei tribului;

4.  Bašqurt < baš (cap, principal, căpetenie) + qur (trib) + -t (afix care indică pluralul) > baš + qur + t «popoare ale tribului de căpetenie, ale tribului conducător»;

5.  Bašqurt < beš (cinci) + оγur (numele tribului ogurilor) + terminația maghiară -d > Beš(o)γurd > Bašγyrd > Bašqurt – «cinci oguri»; prin analogie cu: On-Oγur «zece oguri»; Toquz-Oγuz «nouă oguzi».

Vom arăta între altele că există și o a șasea ipoteză lansată de cercetătorul kazah Serikbol Adilbekulî Kondîbay (1968-2004). Acesta consideră că etnonimul Bașkir ar fi cu mult mai vechi decât se credea și că ar proveni din perioada unificării hoardelor hune (secolele II-IV d. H.).

Chiar dacă nu a fost îmbrățișată de mulți dintre turcologi, este bine să reținem această ipoteză, întrucât, dacă aceasta s-ar confirma, ar deveni limpede că acest nume s-a transmis în limba română încă din timpul primei invazii a hoardelor hune în Europa, demonstrând vechimea contactelor dintre români și huni, da și faptul că, la sosisrea strămoșilor ungurilor în câmpia panonică, românii băștinași conviețuiau cu urmași ai hunilor, ziși Bașkori. Kondîbay îl derivă de Bașkir din Bașqұrt < Bașîq (principal, de căpetenie) + yurt (hoardă), căruia i se atribuie sensul de Hoarda principală sau Marea Hoardă.

Majoritatea cercetătorilor înclină să creadă însă că primele patru versiuni sunt populare și că cea mai verosimilă este cea de-a cincea ipoteză, avansată de turcologul maghiar Németh Gyula, care a identificat în etnonimul Bașkir numele tribal Ogur.

Cu toate acestea, cercetătorii sunt de părere că primul element, beš (cinci), ridică semne de întrebare, întrucât numeralul cinci nu se întâlnește în etnonimia turcică în combinație cu denumirile de triburi.

Numeralele combinate cu denumirile de triburi sunt on (zece), toquz (nouă), otuz (treizeci), juz ~ džüz (o sută), ca și numele culorilor, care desemnează punctele cardinale: aq (alb), sary (galben) – «sud», qara (negru) – «nord»,  qyryγ ~ qyzyl (roșu) – «apus»,  kök (albastru) — «răsărit».

De menționat și că numele tribale ale ogurilor se formau după câteva modele:

1. Onogurii ~ Onoguri < onоγur < on + оγur (zece oguri ~ zece ugri) – nume atribuit ulterior maghiarilor: on оγur ~ won оγur ~ hon оγur ~ wengr ~ hongr ~ hungar, de aici provenind și numele Hungaria. În acest nume on ~ un sau forma mai veche won ~ wun (zece) + оγur > won оγur (zece oguri, ugri), cf. on оγuz (zece oguzi);

2.  Kuturgurii ~ Oturguri < hutur ~ hotur оγurhotur ~ hutur (treizeci) + оγur (oguri, ugri) > hotur оγur (treizeci de oguri, ugri). În această denumire hutur ~ hotur ~ utur ~ otur, în limbile turcice utyz ~ utuz ~ otyz ~ otuz (treizeci) + оγur (ogur) > hotur оγur ~ hotyr оγur ~ hutur (treizeci de oguri, ugri), cf. otuz oγuz (treizeci de oguzi);

3.  Saragurii < sara ~ sary оγur (ogurii, urgii galbeni sau albi), analogia fiind făcută cu Găgăuzii ~ Hakoguz < aq оγuz ~ haq оγuz (oguzii albi > găgăuzi) și Kirghizii ~ Kyrhyz < qyryq оγuz > qyryγyz > qyrγyz (oguzii roșii > kirghizi).

 

Majoritatea absolută a etnografilor și lingviștilor recunosc că bașkirii sunt un popor care descinde dintr-un trib kâpceak sub influența semnificativă a substraturilor bulgar și ugric, aflate, la rândul lor, într-o strânsă relație genetică cu tribul huno-bulgar al ogurilor ~ ugurilor ~ ugrilor, cunoscut în partea de răsărit a oicumenei turcice ca oguzi (оγur ~ оγuz  sunt unul și același nume diferențiat fonetic conform regulii rotacismului-zetacismului).

În acest context al etnonimiei turanice trebuie să ținem cont și de specificul conferirii unor nume gentilico-tribale de către reprezentanții altor triburi.

Este de reținut cutuma exogamiei, adică interzicerea căsătoriilor între membrii unuia și aceluiași neam și obligativitatea alegerii miresei dintr-un trib vecin neînrudit  sau având un grad îndepărtat de rudenie.

 

 

 

 

Muzeul de Etnografie Rus. Un grup de femei bașkire la inceputul sec.XX.

 

În legătură cu acest fapt vom sublinia că, bunăoară, originea etnonimelor turc (türk) și peceneg (badžnaq) se află în relație cu noțiunile de rudenie și încuscrire.

După cum consideră majoritatea turcologilor, etnonimul türk provine din cuvântul mongol törxöm ~ türxem (părinții și rudele unei femei măritate, adică cuscri sau socri), cuvânt prin care erau numite și triburile sau popoarele din sânul cărora mongolii își luau neveste.

Acest vechi cuvânt mongol există în majoritatea limbilor turcice având mai multe forme și sensuri: törkün ~ türgün (casa socrului (a tatălui nevestei), toate rudele soției), törküla ~ türküla (a merge în ospeție la cuscri (la rudele soției) cu daruri sau pentru a cere ceva).

Rădăcina acestui cuvânt, törk ~ türk (cuscru, socru), a servit drept nume pentru toate triburile turcice: türk.

Abia mai târziu termenul a dobândit și sensul de puternic.

O explicație asemănătoare există și în cazul etnonimului peceneg (badžnaq), care provine din bača/badža (soțul surorii soției, cumnat) + afixul –naq, întâlnit atât în limbile turcice, cât și în cele mongolice > badžanaq (tribul cumnaților, adică tribul care își lua neveste din același trib ca și poporul care le-a dat numele pecenegilor).

Mai mulți cercetători consideră că aceeași noțiune privind raporturile de rudenie, badža (cumnat), se află în legătură cu etnonimul bașkir (bašqyrt ~ bašqort), care reprezintă o combinare dintre badža (cumnat) și oγur (numele tribal al ogurilor) > badž(a) + (o)γur > badžγar > badžγur (cumnatul ogurilor, al ugrilor), la fel ca și etnonimul pecenegilor: badža + afixul diminutival -nag (cumnat, cumnățel).

Astfel, noțiunile de peceneg (badžanaq) și bașkir (badžγur) au un element comun, anume pe cel de badž, care înseamnă cumnat, ca și în cazul etnonimulul türk provenit din mongolicul türxem (cumnat).

Reputatul turcolog rus Nikolai Aleksandrovici Baskakov arată în studiul său ”О происхождении этнонима башкир”/Despre originea etnonimului bașkir” (în culegerea ”Этническая ономастика”/Onomastica etnică, Academia de Științe a URSS, Insitutul de Etnografie ”N. Mikluho-Maklai”, editura Nauka, Moscova, 1984) că în unele dialecte sau graiuri B inițial putea alterna cu M, conform corespondenței turcico-mongole B ~ M. Astfel, etnonimul badža oγur (cumnatul ogurilor, cumnatul ugrilor) > badž(a) oγur > badžγar a căpătat forma madž(a) oγur > madžγur > madžγar > madjar, adică, altfel spus, etnonimele Bașkir și Maghiar au origine comună.

Identitatea etnonimelor badžγyrt și madžγur ~ madžγar este confirmată de majoritatea cercetătorilor acestei probleme. Lucrurile au avansat până într-acolo încât să se vorbească în lumea științifică despre o adevărată chestiune bașkiro-maghiară.

Relația strânsă și intimă dintre etnonimele Ungur (generic), Bașkir (tribal) și Maghiar (tribal) este evidentă. Nu este exclus ca triburile care constituiau vechea uniune tribală maghiară să fi fost triburi înrudite, care vorbeam dialecte aparte, reciproc inteligibile, dar diferențiate pe criteriul alternanței fonetice B/M: Bașkiri (Badžγor > Baskar > Boscor/Bozgor) și Maghiari (Madžγur > Madžγar > Madjar > Maghiar), două ramuri strâns legate între ele și crescute din aceeași tulpină onogurică.

Etnonimul Secui are o cu totul altă origine, despre care merită să discutăm separat.

Boscor/Bozgor a fost și rămâne un endonim pe care și l-au atribuit unii dintre strămoșii maghiarilor de astăzi.

El face parte din patrimoniul ugro-finic și turanic, având o valoare inestimabilă pentru înțelegerea exactă a istoriei acestui vechi popor nomad care a schimbat patru ”patrii” succesiv până a ajunge lângă noi.

Cu atât mai mult, endonimul Boscor/Bozgor, păstrat și folosit timp de secole în limba română, are o însemnătate deosebită pentru explicarea și înțelegerea etnogenezei bașkirilor de pe Volga.

Bibliografie:

Abu Yahya Zakariya’ ibn Muhammad al-Qazwini, ”Athar al-bilad wa-akhbar al-‘ibad” (Monumentul locurilor și istoria care depind de Dumnezeu), Göttingen, 1847.

Al-Masudi (Abu al-Hasan Ali ibn al-Husayn ibn Ali al-Mas’udi), Meadows of Gold and Mines of Gems, an English translation of the Muruj al-dhahab by Aloys Sprenger, London, 1841.

Czegledy Karoly, Heftalitak, hunok, avarok, onogurok (Heftaliții, hunii, avarii, onogurii,) în revista Magyar Nyelv, nr. 1, 1954.

De Administrando Imperio by Constantine Porphyrogenetus, edited by Gy. Moravcsik and translated by R. J. H. Jenkins, Dumbarton Oaks Center for Byzantine Studies, Washington D. C., 1993.

Erik Molnár (semnat cu pseudonimul Lajos Szentmiklósy), Magyar őstörténet (Preistoria maghiarilor), Budapesta, 1942.

Erik Molnár, A magyar nép őstörténete/Preistoria poporului maghiar, Budapesta, 1953.

Ibn Hawqal, Configuration de la terre (Kitab surat al-ard). Introd. et trad., avec index, par J.H. Kramers et G. Wiet, G.-P. Maisonneuve/Larose, (Collection UNESCO d‘oeuvres representatives), 1966.

Lewicki Tadeusz,”Madjar, Madjarstan” în The Encyclopaedia of Islam. New ed. Leiden-London.

Ligeti Lajos, A magyar nép mongol kori nevei (magyar, baskír, király) (Numele poporului maghiar în epoca mongolă (maghiari, boșkiri, kirai)), în revista Magyar Nyelv, nr. LX, 1964.

Mándoky Kongur Istvan, Magyar eredetu torzsnevek a baskiroknal // Tiszataj, 1976

Mándoky Kongur, The Question on indentifying the Hungarian tribal name Jenö with the Bashkir Ethnonym yänay // în Acta Orientalia Hungarica, vol. ХLІІ (1), 1988.

Mészáros Gyula, Magna Ungaria: a baskir-magyar kérdés (Magna Ungaria: chestiunea bașkiro-maghiară), Franklin Társulat, Budapesta, 1910.

Moravcsik Gyula, Zur Geschichte der Onoguren (Despre istoria onogurilor), în Ungarische Jahrbücher, Berlin, 1930.

Németh Gyula, A honfoglalo magyarság kialakulása/Originea maghiarilor în epoca cuceririi patriei, Budapesta, 1930.

Németh Gyula, Ungarische Stammesnamen bei den Baschkiren în Acta Linguistica, vol. 16 (1-2), Budapesta, 1966.

Pais D., A propos de l’etymologie de l’etnique oγur/Apropo de etimologia etnonimului ogur, în Studia Turcica, Budapesta, 1971.

Pauler Gyla, A baskír magyar rokonságról (Îrudirea dintre maghiari și bașkiri), în revista Budapesti Szemle, nr. 283, 1900.

Rasonyi L., Azonos földrajzi nevek magyar és baskír földon (Denumirile geografice commune în Bașkiria și Ungaria), în revista Magyar Nyelv, nr. 1, 1974.

Vásáry István, A baskírmagyar kérdés nyelvi vetületben (Aspecte lingvistice ale chestiunii bașkiro-maghiare), în revista Nyelvtudományi közlemények, nr. 87, 1985.

Аннинский С. А., Известия венгерских миссионеров XIII—XIV вв. о татарах в Восточной Европе (Annisinski S. A., Însemnările misionarilor maghiari din secolele XIII-XIV despre tătarii din Europa de răsărit) în volumul Исторический архив (Arhiva istorică), tom III, Moscova-Leningrad, 1940.

Баскаков Н. А., О происхождении этнонима башкир (Nikolai Aleksandrovici Baskakov Despre originea etnonimului bașkir) în culegerea  Этническая ономастика (Onomastica etnică), Nauka, Moscova, 1984.

Гарипов Т. М., Кузеев Р.Г.  Башкиро-мадьярская проблема //Археология и этнография Башкирии (Garipov T. M., Problema bașkiro-maghiară//Arheologia și etnografia Bașkortostanului), Ufa, 1962.

Кондыбай С., Гиперборея: родословие эпохи сновидений (Serikbol Adilbekulî Kondîbay, Hiperborea: genealogia epocii visărilor), Almatî, 2003.

Кузеев Р. Г., Происхождение башкирского народа (Rail Gumer-ulî Kuzeev, Originea poporului bașkir), Nauka, Мoscova, 1974.

Мажитов Н., Султанова А., Башкиро-мадьярские связи в IX—XIII веках//Историко-культурный атлас Республики Башкортостан (Majitov N., Sultanova A., Relațiile bașkiro-maghiare în secolele IX-XIII//Atlasul cultural-istoric al Republicii Bașkortostan), Moscova, 2007.

Миржанова С. Ф., О древних этноязыковых связях башкир и венгров (Saria Fazullovna Mirjanova, Despre vechile legături etnolingvistice dintre bașkiri și maghiari), în revista ”Советская Тюркология” (Turcologia sovietică), Baku, 1981.

Немет Д., Венгерские племенные названия у башкир//Археология и этнография Башкирии (Németh Gyula, Numele tribale maghiare la bașkiri//Arheologia și etnografia Bașkortostanului), Ufa, 1971.

Серебренников Б. А., К вопросу о связи башкирского языка с венгерским. Актуальные проблемы башкироведения (B. A. Serebrennikov, Cu privire la chestiunea raportului dintre limba bașkiră cu cea maghiară. Probleme actuale ale bașkirologiei), Ufa, 1964.

Хвольсон Д. А., Известия о Хозарах, Буртасах, Болгарах, Мадьярах, Славянах, и Руссах Абу-али Ахмеда Бен Омар Ибн-Даста, неизвестного доселе арабского писателя начала X века, по рукописи Британского музея (Daniil Abramovici Hvolson, Însemnări despre hazari, burtași, bulgari, maghiari, slavi și ruși ale lui Abu-ali Ahmed Ben Omar Ibn-Dast, scriitor arab de la începutul secolului X, necunoscut până acum, după un manuscris din Muzeul britanic), Sankt Petersburg, 1869.

Шушарин В. П., Ранний этап этнической истории венгров (Șușarin Vladimir Pavlovici, Etapa timpurie a istoriei etnice a maghiarilor), Мoscova, 1997.

Янгузин Р. З., Происхождение башкирского народа (Ianguzin Rim Zainigabitdinovici, Originea poporului bașkir), Ufa, 2003

 

 Sursa: https://cubreacov.wordpress.com/

 

Cat despre secui, filmuletul de mai jos  aduce cateva clarificari:

 

 

 

25/09/2014 Posted by | ISTORIE | , , , , , , , , , , , , , , | 3 comentarii

   

%d blogeri au apreciat: