CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Regimul comunist din România şi evoluţia problemei Basarabiei în raporturile sale cu URSS

 

 

 

 

79 de ani de la răpirea Basarabiei. Ambasada Rusiei spune că URSS ...

 

 

 

Perioada deplinei docilități

 

Instalarea comunismului în România și transformarea țării într-un stat-satelit al Uniunii Sovietice au făcut ca, pentru aproape două decenii după evenimentele din august 1944, problema Basarabiei și a Nordului Bucovinei să fie practic abandonată de regimul de la București.

Îndată după ocuparea de către trupele sovietice a teritoriilor românești de la est de Prut și integrarea lor în ansamblul republicilor unionale din imperiu, guvernul român a interzis orice referire la Basarabia, cuvântul în sine devenind „tabu”, inclusiv în conversațiile particulare.

Toate cărțile, articolele și studiile referitoare la acest subiect au fost retrase din circulație.

România va fi supusă ocupației militare directe, care va dura până în 1958, după ce în 1955 țara este încadrată în Tratatul de la Varșovia.

Integrarea se va produce și pe plan economic, prin tratatul din mai 1945 și, apoi, prin aderarea la Consiliul de Ajutor Economic Reciproc, întemeiat în 1949.

În primii ani de „democrație populară”, politica externă a României s-a caracterizat printr-o deplină docilitate față de Uniunea Sovietică, satelizarea sa diplomatică fiind totală, ca și a celorlalte țări comuniste „frățești”1. În februarie 1948, guvernul de la București încheia cu URSS un tratat de „prietenie, colaborare și asistență mutuală” valabil pe douăzeci de ani, urmat de înțelegeri asemănătoare cu Bulgaria, Cehoslovacia, Polonia și Ungaria, semnate toate în cursul anului 19482.

În aceste condiții, Bucureștiul nu era în măsură să exercite suveranitatea în aproape nici un domeniu. Conducerea României era riguros controlată de ofițerii de informații sovietici infiltrați semideschis în toate instituțiile importante ale țării, inclusiv la cel mai înalt nivel3.

Moscova avea la dispoziție, de asemenea, tot soiul de agenți semioficiali din România, formați prin recrutări locale în instituțiile militare și ale securității, precum și angajații români motivați economic ai Sovromurilor, agențiilor comerciale sovietice și chiar ai armatei sovietice.

Acești agenți se bucurau de „privilegii extrateritoriale” și de beneficii materiale „care adesea le depășeau pe acelea ale conducătorilor comuniști”, făcând problematică loialitatea acestora față de centrul românesc al PCR4.

Controlul politic sovietic se exercita în primul rând asupra instituțiilor coercitive ale statului – armată, serviciul de securitate și miliția –, cât și asupra liderilor partidului, printr-o rețea de ofițeri și agenți sovietici infiltrați în instituțiile de stat și în jurul liderilor acestora.

Primul pas pentru preluarea controlului a fost constituirea în URSS a Diviziei „Tudor Vladimirescu” (1943) și a Diviziei „Horia Cloșca și Crișan” (1945), cu contigente masive de comisari sovietici. Un lot important de agenți sovietici se va constitui ulterior din rândul ofițerilor care făceau stagii de pregătire în URSS.

Aceștia „erau o pradă ușoară pentru serviciile sovietice de spionaj. După revenirea în țară în cadrul armatei, ei mențineau legăturile cu consilierii sovietici care, fără excepție, erau implicați în activități de spionaj pe teritoriul României, în serviciul agențiilor sovietice.

Ei comunicau fără translator, astfel că transmiterea informațiilor se făcea fără dificultate”5.

Ofițerilor pregătiți la Moscova li se solicita să accepte oficial subordonarea față de sovietici prin semnarea unor angajamente de loialitate, devenind vulnerabili la șantaj în cazul în care și-ar fi reconsiderat conduita. Mai târziu, Moscova a început să le acorde și cetățenia sovietică acestor agenți, oferind astfel o posibilitate cvasilegitimă pentru a interveni direct, în cazul în care ar fi fost demascați ca spioni împotriva propriei țări6.

În această perioadă, tot ce s-a publicat despre istoria României trecea printr-o aspră cenzură, fiind admise numai scrieri menite să justifice „drepturile” URSS și să glorifice puterea acaparată de comuniști. Au apărut pamflete și narațiuni de factură polițistă, scrise de cele mai multe ori de autori neromâni (Ion Ludo, Frank, Popoviciu), care au creat o falsă imagine asupra istoriei românești.

Este epoca în care istoricii staliniști, în frunte cu Mihail Roller, afirmau că Basarabia a fost cedată la 1812 de către Turcia direct Rusiei și că unirea provinciei în 1918 cu România nu a fost altceva decât o răpire care s-a perpetuat prin complicitatea aliaților occidentali. Roller a condus grupul de istorici care a redactat manualul școlar sovieto-român Istoria României. Manual unic pentru clasa a VIII-a secundară, publicat la Editura de Stat în 1947. În anii următori au apărut, sub redacția lui Roller, mai multe ediții ale lucrării Istoria Republicii Populare Române, care nu reprezentau altceva decât traduceri ale unor compilații de istorie făcute la Moscova pentru uzul românilor.

Pentru breasla istoricilor, a fost o perioadă extrem de dificilă. „Penibili au fost mai ales anii de început ai noii lumi – scrie istoricul David Prodan în Memoriile sale. În noile posturi de răspundere, de control, oameni de serviciu, laboranți, foste slugi, oameni pătați, vulnerabili, obligați la exces de zel pentru propria salvare…

La acest nivel riscai la fiecare pas să cazi în «greșeală» sau trebuia să fii judecat, și numai pentru a fi ținut sub presiune, și numai pentru a simți puterea regimului… Puteai fi acuzat și judecat în taină, puteai fi urmărit, încărcat de cel care se străduia să se salveze pe sine sau îți vâna locul.

(Se) putea să ți se aducă fără să știi vini grave, cu grave consecințe. Puteai fi încondeiat, fără să știi, cu cea mai gravă acuzație din toate: ai nesocotit partidul! O perioadă grea de răsturnare de valori, de agitație, de umiliri, inerentă marilor răsturnări”7.

Scrierile istorice apărute în România în perioada stalinistă, cât și un deceniu după aceea, erau tributare mimetismului și obedienței totale față de tezele neștiințifice susținute de istoriografia sovietică. Elocventă în acest sens este o simplă comparație între modul în care erau prezentate înMarea Enciclopedie Sovietică din 1950 și Dicționarul Enciclopedic Român, din 1962, relațiile româno-ruse8.

Considerațiile formulate de istoriografia din RPR privind problema basarabeană se rezumau la reproducerea tale quale a tezelor istoriografiei sovietice.

Chiar după ce stalinismul a fost condamnat oficial în URSS, iar divergențele româno-sovietice începuseră a ieși la iveală, istoriografia din țara noastră se mai menține în inerția stalinistă pentru aproape un deceniu.

Tratatul de Istoria României, apărut în 1961, de exemplu, prelua teza mai veche a lui Roller, potrivit căreia Moldova ar fi fost la origine parte integrantă a unui voievodat de Halici9.

În legătură cu acest flagrant neadevăr, istoricul Alexandru Boldur va interveni, în 1962, la conducerea politică a României, din păcate fără rezultat10.

Starea de lucruri din domeniul istoriografiei române din acea vreme era arătată într-o notă informativă a directorului Institutului de Istorie a partidului de pe lângă CC al PCM – filială a Institutului Marxism-Leninismului de pe lângă CC al PCUS, Semion I.

Afteniuk, adresată CC al PCM, la 11 noiembrie 1970: „În documentele Partidului Comunist Român din anii 20-50, în lucrările istoricilor marxiști din România au fost puse bazele unei tratări științifice corecte a problemelor esențiale ale relațiilor româno-sovietice din anii 1918-1944.

În particular, era condamnată participarea României regale la intervenția militară împotriva țării Sovietelor, cotropirea Basarabiei de către armata regală, politica colonială a României în ținutul ocupat, linia politică antisovietică, promovată de guvernele regatului chiar până la ieșirea României din război de partea Germaniei hitleriste împotriva Uniunii Sovietice, a fost dată o apreciere înaltă luptei oamenilor muncii din Basarabia împotriva ocupanților pentru reunirea cu Patria Sovietică și susținerea acesteia de către poporul sovietic și guvernul Uniunii Sovietice, a fost salutată eliberarea Basarabiei în anul 1940 și reunirea ei cu URSS, a fost apreciată pozitiv formarea RASS Moldovenești și a RSSM Unionale”11.

Schimbări în istoriografie după moartea lui Stalin

Moartea lui Stalin în martie 1953 nu avea să aducă schimbări imediate în ceea ce privește discursul istoriografic oficial, dar au fost create condițiile pentru ca acestea să se producă, într-un ritm destul de lent, ce-i drept, în anii următori.

Se vor ivi începând cu anii 1955-1956, când în breasla ideologilor partidului și a istoricilor regimului se discuta deja despre reconsiderarea istoriei lui Roller, iar la Moscova se pregătea condamnarea cultului personalității lui Stalin.

Congresul al II-lea al PMR (decembrie 1955) a adus unele schimbări semnificative de abordare a discursului istoric, inclusiv în ceea ce privește atribuțiile instituțiilor ce aveau competențe în domeniul scrierii istoriei.

Începe declinul rollerismului, iar adversarii acestuia nu ezită să-l critice pe fondatorul său pentru „greșelile trecutului, iar el își face apărarea prin autocritica permisă de partid dar folosită pro domo12.

Este perioada în care „spiritul Genevei” începea să se facă simțit în lumea diplomatică și definea un nou mod de desfășurare a raporturilor internaționale dintre „cei mari”: SUA, URSS, Marea Britanie, Franța13.

Noul discurs politic privind coexistența pașnică aduce o „diminuare a încrâncenării în limbajul istoric. Occidentul nu mai este privit doar ca un dușman etern ci și ca un partener de dialog, știința istorică occidentală nu era numai imperialistă dar și deținătoarea unei experiențe valoroase.

Chiar dacă schimbările au o mare doză declarativă, ele se fac din ce în ce mai mult simțite”14. Așa cum observă cercetătorul Vasile Pascu, discursul istoric a evoluat „de la tipicul stalinist, plin de reproș și ură împotriva stăpânirii de clasă și a Occidentului – la un discurs ușor naționalist, valorizator al moștenirii istorice, trecut însă prin filtrul marxist-leninist. Oricum, perioada se încheia printr-o debarasare de clișeele ridicole ale anilor ’50, se stabileau legături mai concrete cu istoriografia «imperialistă» și se trecea la recuperarea (totuși marxistă) a unor istorici consacrați înainte de 23 august 1944…”15.

Potrivit informării mai sus menționate a Institutului de Istorie a partidului de pe lângă CC al PCM, „devierea” științei istorice române de la „tratarea marxistă” a problemelor „esențiale” ale relațiilor sovieto-române s-a produs abia după plenara CC al PCR din 30 noiembrie-5 decembrie 1961, fapt reflectat în conținutul unor lucrări istorice și manuale de istorie16.

Ca exemplu al acestei „schimbări”, istoricul chișinăuian amintit evoca diversele ediții ale manualului de „Istorie a României” pentru clasa a XI-a, cât și alte lucrări. Astfel, în manualul editat în anul 1960 (Istoria României.

Manual pentru Clasa XI, București, 1960), s-a constatat „pe bună dreptate că guvernul regal român, plin de ură împotriva statului Sovietic, a cotropit în anul 1918 Basarabia, a dizolvat, făcând uz de forță, Sovietele revoluționare și a anexat acest ținut (p. 275). În iunie 1940, se spune în continuare, la propunerea guvernului Sovietic România a întors Basarabia țării Sovietice (p. 234).

În carte se dă o apreciere veridică luptei oamenilor muncii din Basarabia împotriva ocupanților români, care s-a desfășurat la sfârșitul anului 1917 – începutul anului 1918 și nu a încetat până în momentul eliberării ținutului de ocupanți, se relatează despre susținerea oamenilor muncii din Basarabia în această luptă de către poporul sovietic, de către guvernul acestuia și de către forțele progresiste ale României, precum și despre alte fapte ale solidarității internaționale”17.

În edițiile ulterioare ale aceluiași manual ocuparea Basarabiei Sovietice de către România regală în anul 1918, „retrocedarea” acesteia Uniunii Sovietice în anul 1940 și alte aspecte ale relațiilor româno-ruse în anii 1918-1940 sunt „apreciate cu totul altfel”.

Astfel, în același manual, reeditat în 1965 și având aceiași autori (Dumitru Almaș, Gh. Georgescu-Buzău, Aron Petric), ca și manualul din 1960, „de acum nu se mai spune despre faptul că România boierească a procedat la un act de cotropire, trimițându-și armatele în Basarabia la sfârșitul anului 1917 – începutul anului 1918, nu se mai amintește despre rezistența opusă agresorilor de către populația Basarabiei, despre participarea internaționaliștilor români la această luptă; oricât ar fi de straniu, materialul despre invazia armatelor române în Basarabia este plasat în sub-compartimentul – «Influența Marii Revoluții Socialiste din Octombrie asupra mișcării muncitorești din România» (p. 279-280).

Din manual a dispărut materialul despre lupta de 22 de ani a oamenilor muncii din Basarabia împotriva ocupanților și susținerea acestei lupte de către poporul sovietic, de către guvernul său, de către Partidul Comunist Român, iar despre eliberarea Basarabiei în anul 1940 se spune după ce se amintește de pactul sovietic german de neagresiune (august 1939) în felul următor:

«În iunie 1940, în urma notelor ultimative, trimise de către guvernul URSS și primite de către guvernul României, teritoriile Basarabiei și Bucovinei de Nord au intrat în componența statului Sovietic» (p. 326). Apoi, fără a da o caracterizare sau apreciere acestui eveniment, urmează fraza: «În această perioadă Partidul Comunist Român conducea lupta oamenilor muncii împotriva fascismului, pentru apărarea intereselor lor vitale» (tot acolo)”18.

După cum se consemna în nota informativă a lui S. I. Afteniuk, „la fel sunt tratate aceste evenimente și în alte lucrări”19.

Dacă în primul volum al Dicționarului enciclopedic, apărut în 1962, este scris: „În ianuarie 1918 guvernul burghezo-moșieresc al României a ocupat Basarabia” (p. 308), în volumul patru, apărut în 1966, citim: „La începutul lunii ianuarie 1918 Basarabia a intrat în componența statului Român” (p. 203).

În cartea Schițe de istorie a României, editată în anul 1967 în limbile rusă, engleză, franceză, germană, română, putem citi: „La începutul lunii ianuarie 1918 Basarabia a intrat în componența statului român… în iunie 1940, în urma cererii formulate de către guvernul sovietic în notele ultimative, adresate guvernului român, Basarabia și partea de Nord a Bucovinei au intrat în componența URSS” (p. 36, 44). Într-un mod asemănător sunt prezentate aceste fapte în lucrările colective fundamentale de istorie a României, apărute la București în anul 197020.

„Dezghețul hrușciovist” încurajează intelectualitatea românească din RSS Moldovenească

După dispariția lui Stalin și accederea lui N. Hrușciov în funcția de secretar general al PCUS, se înregistrează o destindere a politicii regimului sovietic, atât în plan internațional, cât și intern. În cuvântarea sa de la Congresul al XX-lea al PCUS despre cultul lui I. Stalin și consecințele acestuia (24 spre 25 februarie 1956), noul lider sovietic se desolidariza, printre altele, și de metodele violente aplicate de predecesorul său față de naționalitățile sovietice.

Erau reabilitate, în totalitate sau parțial, popoare deportate în masă și se anunța o politică de descentralizare economică, administrativă și culturală. Șovinismul velikorus, promovat și susținut deschis de I. Stalin în special după 1945, era declarat ca venind în contradicție cu internaționalismul proletar, cu alte cuvinte periclita coeziunea popoarelor Uniunii Sovietice21.

Noul curs politic inaugurat în URSS a conferit posibilitatea unei oarecare ridicări a nivelului științific în domeniul istoriografiei, renunțarea la naționalismul rus excesiv promovat în timpul lui Stalin și reîntoarcerea la un discurs „mai revoluționar” și ideologizant, ceea ce a însemnat însă și o mai mare indulgență față de patriotismul popoarelor din republicile unionale ale imperiului.

Aceste orientări corespundeau rolului mai pregnant pe care noua „conducere colectivă” sovietică îl conferea istoriei ca instrument de realizare a obiectivelor ideologice și de propagandă.

Renașterea discursului și a temelor revoluționar-ideologice în istoriografie a fost una dintre trăsăturile definitorii ale epocii hrușcioviene. Excesele naționalismului rus dispar din scrierile istorice, care tratează cu predilecție acum teme referitoare la „prietenia între popoarele sovietice”.

Prin stimularea acestei orientări, regimul urmărea realizarea unei legături mai strânse între popoarele din URSS și Partidul Comunist. De această politică a profitat intelectualitatea românească din RSSM, care, în condițiile cadrului mai larg creat pentru afirmarea creației proprii „moldovenești”, a putut promova, într-o oarecare măsură, valori culturale românești. Cea mai arzătoare problemă a acestei intelectualități viza demascarea „moldovenismului stalinist”.

O ocazie deosebit de prielnică s-a ivit în octombrie 1955, când la Chișinău se desfășoară Congresul lingviștilor sovietici, la care se declară că nu există argumente suficiente pentru a susține că limba „moldovenească” ar fi diferită de cea română.

Se adoptă, de asemenea, o rezoluție susținută de peste 700 de academicieni, profesori și studenți, prin care se propune deschiderea unei librării de carte românească în capitala RSSM (librăria „Drujba” în perioada sovietică).

În anul următor, după Congresul Internațional al lingviștilor (Florența), la care italianul C. Tagliavini afirma că unica diferență dintre limba „moldovenească” și română era alfabetul rusesc, doi filologi sovietici din Moscova, K. Budagov și S. Bernstein, au înaintat CC al PCM o scrisoare în care argumentau că limba vorbită pe teritoriul RSSM era parte integrantă a limbii naționale românești, invocând și afirmația lui Tagliavini.

Scrisoarea a fost prezentată numai lucrătorilor Institutului de Istorie, Limbă și Literatură al Academiei de Științe din RSSM, publicarea acesteia fiind strict interzisă22.

Perioada anilor 1955-1960 a avut o importanță deosebită pentru păstrarea identității naționale a românilor din RSS Molddovenească.

Astfel, după discuții largi ale lingviștilor în presa de specialitate, inițiate în 1955 și continuate în următorii doi ani, s-a reușit convingerea factorilor de decizie că era necesar să se renunțe la unele norme ale limbii „moldovenești” impuse în perioada stalinistă23.

Schimbările în acest domeniu nu au putut fi duse, însă, până la capăt. Kremlinul a fost totdeauna conștient de pericolul pe care patriotismul local al populației majoritare din RSSM îl poate reprezenta pentru integritatea URSS, avându-se în vedere vecinătatea cu România.

De aceea, „moldovenilor li s-a acceptat să-și exprime caracterul lor național ca moldoveni, dar niciodată ca români”24.

Regimul nu precupețea nici un efort pentru a alimenta în continuare aberantul mit „moldovenesc”. Teoriile bazate pe acest mit aveau ca obiectiv fundamental contestarea dreptului istoric de netăgăduit al României asupra unei părți din teritoriul său, Basarabia, concomitent cu afirmarea „legitimității” și justificarea acțiunilor anexioniste ale imperiilor țarist și sovietic asupra aceluiași spațiu25.

În principal, istoricilor și lingviștilor le revenea ingrata sarcină de a demonstra ceea ce, de fapt, nu putea fi demonstrat.

S-a încercat, într-un efort absurd și diabolic, să se rupă din contextul spiritualității românești figuri reprezentative ale tradiției culturale, cum erau cronicarii moldoveni din secolele XVI-XVII sau Dimitrie Cantemir, plasați alături de „eroii revoluționari” Frunze și Kotovski.

În 1958, unul dintre istoricii de bază ai Partidului Comunist din Moldova, I. Grosul, vorbea la conferința comună de la Chișinău a istoricilor din România și a celor din RSS Moldovenească despre „relațiile moldo-româno-ruso-ucrainene” din trecut, „ca și când primele două denumiri s-ar exclude una pe alta”26.

Participarea istoricilor români la reuniunea comună de la Chișinău semnifica faptul că ei nu renunțaseră încă la conceptele generale elaborate de istoriografia sovietică, în problema relațiilor româno-sovietice. Acest lucru se va întâmpla ceva mai târziu, așa cum vom arăta în cele ce urmează.

Primele simptome ale neînțelegerilor româno-sovietice

Perioada de incertitudine deschisă în întreaga Europă de răsărit, ca urmare a dispariției lui Stalin, s-a exprimat în cazul României prin apariția primelor simptome ale neînțelegerilor cu Moscova27, ce nu puneau, însă, în pericol „soarta socialismului” și nici interesele sovietice în zonă. Referindu-se la împrejurările apariției acestor „divergențe”, istoricul american Robert King arăta că „atunci când controlul sovietic slăbea, iar liderii comuniști locali își formaseră o bază indigenă a puterii, au început să apară manifestările naționale”28. Într-o lucrare consacrată istoriei Partidului Comunist Român, același cercetător identifică patru factori care au determinat succesul României în relația cu URSS, aici intrând perioada când la conducerea partidului s-a aflat atât Gheorghe Gheorghiu-Dej, cât și Nicolae Ceaușescu:

1) schimbarea politicii URSS în raport cu țările satelit;

2) stabilitatea versus instabilitatea de la vârful puterii sovietice după moartea lui Stalin;

3) contextul internațional în care au evoluat relațiile Est-Vest, aceasta permițând conducerii PMR/ PCR să aibă o serie de inițiative încurajatoare;

4) abilitatea conducerii de la București de a rezista presiunii sovietice.29

Primele manifestări cu iz național apărute în cadrul partidului comunist din România se explică și prin schimbările produse în componența etnică a acestuia. Dacă în primii ani postbelici, elemente etnice neromânești – cum erau Ana Pauker, Vasile Luca, Teohari Georgescu ș.a. – dominau PCR (PMR, din 1948)30, după dispariția dictatorului de la Moscova și îndeosebi după retragerea trupelor sovietice, pe măsura pierderii speranței că mai „vin americanii!”, un număr tot mai mare de etnici români intră în PCR. Faptul n-avea să rămână fără urmări.

Ca urmare a presiunii de jos, se configurează treptat la nivelul conducerii PMR concepția aplicării marxism-leninismului la condițiile concret-istorice din țară.

La Congresul al II-lea al PMR din 1955 s-a vorbit, pentru prima oară, despre calea românească de construire a socialismului, despre adaptarea marxismului la cerințele locale și s-a insistat asupra respectării principiilor de suveranitate, egalitate și neamestec în treburile interne31.

Încă înainte de Congresul al XX-lea al PCUS (februarie 1956), conducătorii de la București se opuneau perseverent tendințelor Moscovei de integrare a României în CAER, de transformare a sa într-un hinterland agricol, furnizor de materii prime pentru Uniunea Sovietică și alte țări socialiste.

Pentru liderul comuniștilor români, Gheorghe Gheorghiu-Dej, destalinizarea anunțată la Moscova a însemnat acutizarea luptei pentru putere în PMR și începutul unui proces de ieșire a României de sub umbrela sovietică.

În urma adoptării unei noi linii de către PCUS în cadrul celui de-al XX-lea Congres, liderul de la București a înțeles că menținerea dogmei staliniste în RPR (și, prin aceasta, securitatea regimului său!) trebuia să fie dublată de o distanțare treptată de Kremlin.

Dej și-a susținut punctul de vedere referitor la „Raportul” lui Hrușciov într-o ședință secretă, ce a avut loc după doar câteva zile de la Plenara CC al PMR din martie 1956. Bucurându-se de un auditoriu lărgit (3 000 de membri de partid), Dej a făcut referire la gruparea „sănătoasă” a PMR, care fusese învingătoare încă din 1952 asupra facțiunii staliniste.

Cu alte cuvinte, „Noi nu avem pe cine reabilita!”, susținea liderul de la București, convins fiind că „raportul secret al lui Hrușciov a fost o greșeală politică majoră, care dăunează ideologiei marxist-leniniste”32.

Retragerea trupelor sovietice și a consilierilor

Revoluția maghiară din 1956 „pare să fie momentul în care conducerea PCR a început distanțarea de URSS și deschiderea către lume”33.

Pe data de 31 octombrie 1956, doar cu câteva zile înainte ca forțele sovietice să înăbușe revolta maghiară, Comitetul Central al PCR i-a dat indicații prim-ministrului de la vremea respectivă, Gheorghe Stoica, ca – în cadrul următoarei reuniuni a Tratatului de la Varșovia din noiembrie-decembrie de la Moscova – să facă presiuni privind retragerea trupelor și a consilierilor (consultanților) sovietici34.

Susținând încă o dată argumentul din 1955, potrivit căruia prezența trupelor sovietice avea rolul de a produce disensiuni pe plan intern, transformând România într-o țintă ușoară a atacurilor politice din afară, CC a dorit să reamintească Moscovei că „nu considera necesară staționarea trupelor sovietice pe teritoriul său” și a sugerat posibilitatea „rechemării consultanților sovietici prezenți în diferite instituții”35. Impunerea acestor argumente era un demers delicat într-un context în care conducerea sovietică tocmai se pregătea pentru o intervenție cu forțe militare în Ungaria.

În cele din urmă, o mulțime de factori printre care se numărau, cu siguranță, obiectivele de politică externă ale liderului sovietic, faptul că prezența trupelor acționa ca un paratrăsnet pentru insatisfacția populară, impactul militar secundar asupra unui potențial conflict Est-Vest și costurile semnificative ale invaziei din Ungaria, unde sovieticii înregistraseră 2 260 de victime (669 de morți, 1 540 de răniți și 51 de dispăruți), erau argumente suficiente pentru a influența Moscova36.

Prin afirmarea sprijinului față de Moscova în urma intervenției militare sovietice în Ungaria, Gheorghiu-Dej urmărea să își demonstreze fidelitatea față de URSS, o tactică prin care câștiga atât încrederea liderului de la Kremlin (necesară propriei securități), cât și posibile concesii privind o desprindere treptată de stăpânul sovietic.

De altfel, manifestațiile de la Budapesta i-au întărit convingerea lui Dej că o politică de autonomie a României în interiorul „lagărului” era necesară pentru însăși supraviețuirea regimului de la București.

Tendința de lărgire a independenței în cadrul strategiei generale de politică externă avea la bază dorința lui Gheorghiu-Dej și a anturajului său de a feri țara de curente de opoziție, intensificate pe valul celui de-al XX-lea Congres al PCUS, manifestate îndeosebi în Polonia și Ungaria, care prezentau o amenințare reală a puterii sale incontrolabile.

Speriați de revoluția din țara vecină, liderii români au știut să profite de aceasta în interesul întăririi puterii lor.

De teama că liberalizarea socialismului la unii vecini va merge atât de departe, încât putea să provoace o reacție în lanț în România, Gheorghiu-Dej și echipa sa, de la sfârșitul anului 1956, au urmărit crearea unor mecanisme de contracarare a influenței nu numai ungare și poloneze, ci și sovietice, totodată, deseori sub lozinca eradicării urmărilor cultului personalității37.

În urma vizitei sale în capitala ungară, la 22-25 noiembrie 1956 (unde fusese trimis împreună cu Emil Bodnăraș și Walter Roman pentru a ajuta la restabilirea unui regim pro-sovietic, sub conducerea lui János Kádár), Gheorghiu-Dej a hotărât desprinderea din brațele „ursului sovietic”, căci, a argumentat el, „dacă nu facem o cotitură de 180 de grade în relațiile noastre cu sovieticii suntem pierduți”.

În viziunea lui Dej, distanțarea de Uniunea Sovietică trebuia să fie realizată treptat, pentru a nu-i stârni furia: „nici să nu sărim peste cal, nici să nu învârtim sabia lui Damocles în vânt”38.

În urma înăbușirii prin intervenție armată a revoltei ungare, în octombrie 1956, Moscova dă pentru „liniștirea” opiniei publice internaționale un comunicat referitor la „apropiata retragere” a trupelor sovietice din așa-zisele „țări de democrație populară”.

Începând din ianuarie 1957 și până în aprilie 1958, într-o serie de scrisori pentru conducerea PCR, în care inițiativa era prezentată ca aparținându-le sovieticilor, Kremlinul și-a exprimat acordul să își retragă consultanții39.

La Congresul al XX-lea al comuniștilor sovietici, cât și un an după aceea, în iulie 1957, cu prilejul discuției cu un grup de ziariști din Ungaria, Hrușciov a declarat deschis că nu este deloc necesar ca fiecare țară socialistă să-și dezvolte neapărat toate ramurile economiei, că trebuie să existe o diviziune a muncii între țările socialiste și că România nu are nevoie să dezvolte propria industrie grea40.

De remarcat că declarația liderului sovietic venea la puțin timp după ce delegația României la cea de a 8-a conferință a CAER de la Varșovia (18-22 iunie 1957) exprimase hotărârea de „a nu participa sub nicio formă la acest aranjament pur imperialist”41.

După evenimentele ce avuseseră loc în Polonia și Ungaria, pentru Hrușciov o întoarcere la stalinism era imposibilă și inoportună.

Vechiul concept al dominației și controlului total trebuia să fie înlocuit cu practica influențelor sovietice indirecte în problemele interne ale statelor „lagărului socialist”.

În aceste împrejurări, în iunie-iulie 1958 are loc retragerea trupelor sovietice din România, premise pentru aceasta fiind stabilitatea internă, poziția geopolitică a țării și anumite garanții pe care Moscova le avea cu privire la menținerea conducerii de la București în sfera de influență sovietică42. Pentru URSS, retragerea trupelor sale din România era partea integrantă a pachetului de măsuri de dezarmare, adresate atunci Occidentului.

La adoptarea hotărârii s-a ținut seama de faptul că România este înconjurată numai de țări socialiste, inclusiv Iugoslavia, nemembră a vreunui bloc, care nu era privită ca un potențial inamic militar.

Retragerea trupelor sovietice din România a fost sincronizată cu adoptarea măsurilor de întărire a capacității de apărare a armatei sale, precum și acordarea guvernului român a unui credit pe termen lung de 40 mil. ruble.

Retragerea trupelor sovietice din România a reprezentat o acțiune chemată să aibă, înainte de toate, un efect politico-propagandistic.

În Declarația Comitetului Politic Consultativ al țărilor participante la Organizația Tratatului de la Varșovia, din 24 mai 1958, ea a fost prezentată ca o nouă demonstrație a politicii iubitoare de pace a țărilor socialiste43.

Evenimentul a reprezentat un mare succes diplomatic, militar și strategic pentru România. Referitor la acest moment, Hrușciov va consemna în Memoriile sale (a căror autenticitate este acceptată cu rezerve):

„La puțin timp după moartea lui Stalin, am fost în România și am vorbit cu tovarășul Bodnăraș. El era un bun prieten al Uniunii Sovietice… și se bucura de atenția și încrederea noastră absolută.

Fără nicio introducere, el mi-a pus următoarea întrebare: «Ce-ar fi dacă v-ați retrage trupele din România? Ce părere aveți în legătură cu aceasta?»

Trebuie să mărturisesc că prima mea reacție la această propunere n-a fost prea inteligentă… «Ce vreți să spuneți? Cum ați ajuns la aceasta?»

Atunci, el mi-a spus, printre altele: «În definitiv, România se învecinează numai cu țări socialiste, iar dincolo de Marea Neagră sunt doar turcii, nimeni altcineva.» «Și ce e cu turcii?», am întrebat eu. «Păi, ei sunt totuși într-un fel vecinii noștri, aflați în apropiere. Ei ar putea, în caz de nevoie, să ne vină în ajutor…

Ei controlează Bosforul și Dardanelele; deci, dușmanul ar putea în orice moment să aducă trupe de invazie în Marea Neagră și să intre în România. De asemenea, românii și-au mai schimbat părerile.

Ei spun: Nu vrem să fim bănuiți de dvs. că ne menținem în lagărul socialist numai prin faptul că pe teritoriul nostru se află staționate trupele dvs.

Noi suntem în lagărul socialist deoarece credem în construirea socialismului și suntem convinși de justețea politicii marxist-leniniste, iar poporul român ne recunoaște drept conducătorul său și ne sprijină pe deplin».

Am fost mai mult decât mulțumit de această explicație a motivelor care se aflau la baza propunerii de a se retrage trupele sovietice. Eu am fost convins că tovarășii români credeau sincer când ei își afirmau devotamentul față de construcția socialismului”44. Această „convingere” a lui Hrușciov era întemeiată, desigur, în primul rând, pe „eficacitatea” organelor represive ale Securității conduse de cadre de spionaj sovietice, ca și pe pozițiile puternice ocupate de agenții URSS în Armata Română, în urma restructurărilor din 195645.

Sovieticii compensează retragerea trupelor prin rețelele de informații, iar regimul printr-un nou val de arestări

 

Pentru a contrabalansa pierderea influenței militare directe, în urma retragerii trupelor și a reducerii numărului oficial de consultanți și experți, Kremlinul a trebuit să se bazeze din ce în ce mai mult pe agenții și rețelele de informații clandestine, iar în acest sens Moscova dispunea de o rezervă numeroasă de recruți plasați în diverse instituții și segmente ale societății.

Prima generație de rețele și agenți sovietici includea pe foștii membrii ai Cominternului și veteranii războiului civil din Spania; foști prizonieri de război (POW), recrutați în timpul detenției la sovietici și apoi întorși în 1944, împreună cu Diviziile „Tudor Vladimirescu” și „Horia, Cloșca și Crișan”, cetățeni sovietici rezidenți și persoane rezidente în zonele de graniță româno-sovietică.

Au fost constituite noi rețele formate din ofițeri de armată și de informații (precum și din activiști de partid), instruiți în URSS începând cu anul 1945 și ulterior numiți în funcții de conducere, precum și din angajați români ai organizațiilor sovietice din România46.

Pentru a-și atinge scopurile, sovieticii puteau acționa în România, prin diverse grupuri de sprijin formate din agenți infiltrați în mai toate sferele puterii (guvern, Comitetul Central al PMR și ministere) și care puteau suplini tot ceea ce Kremlinul realizase până la retragerea armatei și a consilierilor din România47.

Pe plan intern, pentru a compensa retragerea trupelor sovietice și a oferi dovezi concrete de loialitate conducerii de la Moscova, precum și pentru a menține controlul partidului, Gheorghiu-Dej a aprobat introducerea unor măsuri drastice de securitate internă.

Astfel, în perioada 1958-1960, asistăm la o nouă campanie de arestări, urmăriri, critici la adresa intelectualilor „negativiști”. În aceste împrejurări, când în România opresiunea comunistă se declanșa din nou la cote inimaginabile, Onisifor Ghibu se adresa președintelui Consiliului de Miniștri al URSS, Nikolai Bulganin și secretarului general al PCUS, Nikita Hrușciov, cerând „lichidarea radicală a tuturor contractelor și anomaliilor monstruoase create de politica acestui temerar falsificator al marxism-leninismului (I.V. Stalin – n.n.) și autor al imensei tragedii de astăzi a Rusiei și a omenirii”.

De asemenea, în memoriu se solicita să se procedeze de urgență „nu numai la retragerea trupelor sovietice din teritoriile în care ele au fost așezate de la 1944 încoace, ci și din toate acele teritorii în care ele au fost introduse prin minciună, fraudă și teroare, între anii 1939, respectiv 1945”48.

Pe baza unei riguroase documentări istorice, O. Ghibu cerea practic retrocedarea de către URSS a teritoriilor românești răpite în 1940: Basarabia, Nordul Bucovinei și ținutul Herța.

Pentru acest fapt, ilustrul luptător național avea să-și piardă din nou libertatea.

RSS Moldovenească devine o bază pentru operațiunile clandestine împotriva României

 

Retragerea trupelor sovietice din România a fost urmată de o serie de contramăsuri ale Moscovei, care au afectat și mai mult relațiile Bucureștiului cu Chișinăul.

Aproape imediat, Moscova a închis granița dintre RPR și RSSM, iar contactele politice și culturale directe, considerate acum ca „deviaționism naționalist”, au fost întrerupte.

Așa cum rezultă din desfășurarea celei de-a 9-a Plenare a CC al PC din RSSM (septembrie 1959), scriitorii, lingviștii, antropologii și etnologii moldoveni care îndrăzniseră să recunoască similarități cu cultura română au fost acuzați de „propagandă naționalistă”, iar unii dintre ei au plătit chiar cu viața49.

Anul 1959 a fost ultimul în care Chișinăul s-a referit la relațiile sale cu Bucureștiul ca fiind „deosebit de apropiate”.

Relevant în această privință este raportul de activitate al Institutului de istorie al Academiei de Științe a RSSM pentru anul 1962, care menționa că în perioada 1959-1962 legăturile științifice cu istoricii și arheologii din RPR, pe linia schimbului interacademic, organizării unor simpozioane în comun, participării la expediții arheologice, „s-au redus substanțial”50. Ca o reflectare a declinului tot mai pronunțat în sfera raporturilor bilaterale sovieto-române, relațiile Institutului de istorie de la Chișinău cu comunitatea științifică din România au coborât la cea mai joasă cotă.

În schimb, „s-au îmbunătățit întrucâtva” contactele științifice cu savanții de la Academia de Științe a Republicii Populare Ungare.

În același timp, accentele colaborării externe a RSS Moldovenești se vor deplasa tot mai vizibil spre „strângerea relațiilor cu Bulgaria frățească”51.

Această „schimbare de optică” în politica relațiilor externe promovată de Chișinău, în defavoarea raporturilor cu România, dar cu accent pe cele cu RP Ungară și RP Bulgară, corespundea perfect strategiei urmărite de conducerea sovietică.

Ca mijloc de eliminare a influenței românești peste Prut, Moscova s-a asigurat ca Ungaria și Bulgaria să mențină „cele mai apropiate” relații cu Chișinăul.

Din acel moment, RSS Moldovenească devenea tot mai mult o bază pentru operațiunile clandestine împotriva României.

Fapt semnificativ, din 1959, relațiile dintre RSS Moldovenească și Republica Populară Mongolă au fost „mult mai strânse” decât cele cu România52.

Simptomele neînțelegerilor se transformă în acțiuni politice concrete

 

Odată cu retragerea trupelor sovietice din România, simptomele mai vechi ale conflictului potențial dintre București și Moscova încep să se transforme în acțiuni politice concrete, noua echipă conducătoare a statului și guvernului, în frunte cu Ion Gh. Maurer, pășind repede, cu binecuvântarea lui Gh. Gheorghiu-Dej, pe calea unei politici orientate în direcția inițierii de legături economice cu Occidentul53.

La cristalizarea acestei poziții naționaliste și antisovietice a contribuit desigur și un anume sentiment românesc tradițional antirusesc, datorat „dominației Rusiei asupra Principatelor Române în întreaga perioadă a secolului al XIX-lea, de la anexarea Basarabiei, în 1812, până la 1940”54. În cadrul unor manifestări oficiale este denunțată „poziția incorectă” a URSS și a altor parteneri este-europeni55.

Așa cum releva Ion Rațiu, „în unele ocazii, guvernul român închidea ochii sau chiar sprijinea demonstrații populare împotriva ocupației rusești”56.

Din punctul de vedere al sovieticilor, raporturile dintre Moscova și București au început să se deterioreze la sfârșitul anilor 1950, situația având ca substrat pe lângă problemele politico-economice și pe cele privind teritoriile românești ocupate de URSS.

Nu întâmplător, cu ocazia celei de-a IX-a Conferințe muncitorești pan-germane, ce a avut loc la Leipzig, în ziua 7 martie 1959, N.S. Hrușciov declara:

„Se știe că o parte a actualului teritoriu al Republicii Sovietice Moldovenești a fost cotropită de regele român, iar la timpul respectiv a fost din nou reunită cu teritoriul sovietic.

Dar între Uniunea Sovietică și Republica Populară Română nu se pune problema frontierelor, deoarece ambele noastre țări sunt țări socialiste și se conduc de interese comune, merg spre același țel – spre comunism, dar aceasta nu înseamnă că în rândurile unei anumite părți a populației din România nu sunt oameni care consideră că Moldova este o parte a României”.

„Noi, sublinia liderul de la Kremlin, nu trecem cu vederea faptul că asemenea stări de spirit pot apare. Dar în același timp noi considerăm că pentru noi, comuniștii, problema granițelor nu este o problemă principală și în această problemă nu pot exista conflicte între țările socialiste”57.

Interpretând problema granițelor de pe poziții marxist-leniniste, N. Hrușciov arăta că, odată cu victoria comunismului la scară mondială, vechile noțiuni despre frontiere vor dispărea, rămânând doar niște linii de demarcare „etnografice”, statornicite istoricește, așa cum se întâmpla în URSS58.

Discursul lui Hrușciov la conferința de la Leipzig a fost dat publicității de agenția Tass la 27 martie 1959, dar în presa de la București pasajul referitor la chestiunea frontierelor în Europa postbelică nu a fost publicat. Pentru prima dată, conducerea de la București cenzura o cuvântare a liderului sovietic.

În cotidianul PMR, „Scânteia”, se menționa doar că „în cuvântarea sa N.S. Hrușciov s-a ocupat în mod deosebit de problema frontierelor”, arătând că problema frontierelor în țările socialiste „nu este o problemă principială” și că între acestea „nu pot exista conflicte din cauza ei”59.

Liderul comuniștilor români, Gheorghe Gheorghiu-Dej a încercat să-i „explice” ambasadorului sovietic la București, A.A. Epișev, de ce nu s-a publicat această parte din discursul lui Hrușciov, dar se înțelege că lămuririle sale n-au fost prea convingătoare pentru oficialii sovietici60.

Referitor la acest moment de disensiune cu sovieticii în chestiunea frontierelor, primul secretar al CC al PMR va arăta următoarele în ședința Biroului Politic al CC, din 26-27 februarie 1963: „Altă problemă este poziția față de granițe. Se apucă (N. Hrușciov – n.n.) și vorbește la Berlin (la Leipzig – n.n.) că cu Polonia s-a înțeles, dar cu România a mai rămas un balast cu Transilvania. Noi atât am vorbit cu Epișev: ce ați zice voi dacă sub pretextul acesta am deschide discuția despre Basarabia și Bucovina de Nord, ar fi just ca în loc să combatem aceste tendințe, să reluăm această discuție? Sigur n-ar fi just. Atunci voi de ce ridicați astfel de problemă? Dar cine ți-a dat mandat să faci asta? Mie niciodată nu mi-a reproșat”61.

Problema frontierelor postbelice a fost reluată de N.S. Hrușciov la Consfătuirea de la București a reprezentanților partidelor comuniste și muncitorești, din iulie 1960.

„Ce ar fi, se întreba primul secretar al CC al PCUS, dacă astăzi, între țările socialiste, problema s-ar pune în felul acesta: suntem cu toții comuniști, să facem un schimb de păreri și să vedem, poate că frontierele dintre țările noastre nu sunt chiar atât de just stabilite. Să stăm de vorbă. Știți, tovarăși, în acest caz nimeni nu ar rămâne cu păr pe cap, ne-am lua la ceartă și n-am rezolva aceste probleme.

Nu voi numi acum țările, nu voi spune ce țară are pretenții față de altele, toate țările au câte o pretenție la alta, la două sau la trei țări. Dar esența acestei probleme este un fleac, care nu valorează nici cât o ceapă degerată. Vă voi spune mai mult.

Să luăm un exemplu. În Uniunea Sovietică există un sistem unic socialist, format din 15 republici unionale. Dacă am aduna Comitetele Centrale ale tuturor republicilor unionale și le-am spune: tovarăși, atunci, când s-au stabilit hotarele dintre republici au fost comise greșeli, ar trebui să discutăm, să vedem dacă sunt just trasate, iar dacă nu sunt juste, haideți să le corectăm. Tovarăși, ar ieși așa o ciorovăială, încât am descompune partidul”62.

Hrușciov era informat despre „ingratitudinea” românilor

Niciuna dintre țările „lagărului socialist” nu a reacționat atunci față de aceste declarații ale lui Hrușciov în chestiunea frontierelor. Și totuși, liderul de la Kremlin a reținut poziția aparte pe care o avea România între celelalte țări socialiste.

În Memoriile sale, consemna că în acea perioadă era informat despre „ingratitudinea” românilor. Ca urmare, conducerea PCUS ar fi adresat liderilor PMR o scrisoare prin care se încerca „refacerea bunelor relații”.

În scrisoare se spunea: „Chiar dacă nu ne agreați, fapt este că istoria ne-a făcut vecini, iar voi sunteți alături de noi. Privind retrospectiv la perioada monarhiei române, este foarte surprinzător să constați că țara voastră a dus o politică inamicală față de Uniunea Sovietică; dar acum, când România este o țară socialistă, nu mai există vreun motiv ca noi să nu avem relații frățești”63.

Mai menționează că în iunie 1960 a participat la al III-lea Congres al PMR (devenit apoi Congresul al VIII-lea al PCR), având, cu această ocazie, discuții deschise cu liderii români, care nu i-ar fi dat însă un răspuns sincer, relațiile cu ei continuând să se înrăutățească. „La manifestări oficiale, tovarășii români se comportau ca frați ai noștri, propaganda lor internă era însă tot mai mult îndreptată împotriva noastră”64, scria Hrușciov.

Statisticile arată că la sfârșitul anului 1960, influența sovietică în lume atingea punctul culminant, pe care niciodată nu-l va mai realiza în perioada următoare. Astfel, dacă în 1945 țările aflate sub influența sovietică reprezentau un procent de 9% în lume, la sfârșitul anului 1960 ele constituiau un procent de 12%. Între noile state intrate sub influența sovietică se aflau în primul rând fostele colonii ale marilor puteri, antrenate în lupta anticolonială65.

După 1960, relațiile dintre Kremlin și București se vor înrăutăți continuu, datorită, în primul rând, insistențelor sovieticilor de a transforma CAER-ul într-un organism economic supranațional, în cadrul căruia nordul urma să producă mărfuri industriale, iar sudul să furnizeze materii prime și agricole66.

Reacția conducerii de la București s-a manifestat încă de la Congresul al III-lea al PMR (20 – 28 iunie 1960), care a dat o formulare și mai clară principiilor comunismului național, proclamând din nou dreptul țării de a se industrializa în mod rapid67.

La sfârșitul anului 1960, o delegație a PMR participa la Consfătuirea Partidelor Comuniste și Muncitorești de la Moscova, care, prin Declarația adoptată, stabilea principiile cu privire la colaborarea țărilor socialiste pe baza respectului reciproc, a suveranității și a dreptului fiecărei țări de a-și elabora propria politică națională68.

Liderii românii observă jocul lui Hrușciov la „două capete”

 

Presiunile asupra românilor, pentru a-i lămuri asupra „avantajelor” integrării economice, s-au intensificat în anii 1962-1963, fiind exercitate direct de Hrușciov și de alți lideri ai țărilor lagărului socialist, în cadrul diferitelor consfătuiri ale CAER sau prin intermediul economiștilor și publicațiilor de profil.

Primele „deosebiri de păreri” între conducerea de la Moscova și cea de la București în chestiunea adâncirii cooperării în cadrul CAER au apărut în anul 1962, la conferința de la Moscova, din 6-7 iunie, când propunerile sovietice privind formarea unui „organ unic, suprastatal, de planificare” și a unor structuri transnaționale pe ramuri au fost receptate de partea română ca „niște atacuri la adresa suveranității naționale”, mai ales că exista experiența nu prea îndepărtată a sovromurilor.

În pofida opoziției ferme a României față de modelul sovietic de reorganizare a CAER, Hrușciov va relua cu alte ocazii propunerile sale, „ceea ce va menține sub o presiune constantă conducerea RPR, creând o stare de puternică nervozitate în relațiile dintre cele două state”69.

La mai puțin de două săptămâni după eșecul inițiativelor sale în cadrul CAER, N.S. Hrușciov însoțit și de primul secretar al CC al PCM, Ivan I. Bodiul70, a efectuat o vizită în România, în perioada 18-25 iunie 1962, pe parcursul căreia nu și-a putut stăpâni starea de profundă nemulțumire față de liderii români, cărora le-a reproșat o serie de stări de lucruri din domeniul economic: faptul că „la voi se taie purceii la 25 de kg” (în RSS Moldovenească greutatea medie a unui porc îngrășat și vândut statului era de… 84 kg), că nu se semăna porumbul „în pătrat” sau de ce România cumpără tehnologii din Vest și vrea să aibă industrie, ca să fie independentă etc.71

La un moment dat, în tren, auzind la difuzor un cântec popular moldovenesc, Bodiul a exclamat: „E de la noi, din Moldova!”, la care Gheorghiu-Dej a intervenit și, pe un ton firesc, a spus că melodia este de la el, din Bârlad. Bodiul a insistat asupra versiunii sale, iar Dej, în continuare, calm, a arătat că „limba română și cea moldovenească sunt una și aceeași limbă, românii și moldovenii sunt una și aceeași națiune”.

Roșu „ca racul”, Bodiul i-a explicat lui Hrușciov, care nu a intervenit în discuție, că „sunt două limbi, una sub influență latină, alta sub influență slavă, că poporul moldovenesc este altceva decât poporul român”.

În context, Dej a făcut o serie de reproșuri la adresa conducerii de la Chișinău, arătând că „românii din Basarabia nu au școli, n-au ziare în limba română, alfabetul latin este înlocuit cu cel chirilic”. Semnificativă pentru deosebirea de opinii în chestiunile discutate, confruntarea de atunci, ca și altele de mai târziu, „nu a avut însă efecte pozitive”72.

Conducătorii români încep să observe că liderul sovietic face un joc duplicitar și diversionist în legătură cu problemele teritoriale ale statelor socialiste, în ansamblul lor, și ale României, în particular.

Hrușciov obișnuia să discute cu diverse prilejuri, într-o țară sau alta despre aceste chestiuni, lansând provocări prin tot soiul de inițiative, mai curând improvizații, trezind nedumerire, neîncredere și suspiciuni referitoare la politica și atitudinea reală a Sovietelor față de confrații de „lagăr”.

Era tot mai evident că Hrușciov se lansase într-un „joc provocator la două capete – în chestiunea Basarabiei și în cea a Transilvaniei, totodată”73. Semnificativ este că, în Memoriile sale și-a expus poziția partizană față de Ungaria, susținând că „Transilvania fusese întotdeauna ungurească, că limba și cultura maghiară sunt predominante acolo” și că „românii întorseseră totul cu susul în jos în tentativa de a eradica tot ceea ce mai rămăsese unguresc în regiune”.

Insinuând că românii erau naționaliști-extremiști, Hrușciov a pretins că „făceau spume la gură” când susțineau că „Transilvania era provincie românească din timpuri străvechi” 74.

De remarcat că astfel de opinii, arareori exprimate public sau atât de explicit, reflectau poziția constantă sovietică, de la crearea Rusiei bolșevice și până la colapsul URSS, în 199175.

Note (bibliografie):

1 Vlad Georgescu, Istoria Românilor, A.R.A., Los Angeles, 1984, p. 299.

2 Ibidem, p. 300.

3 Vezi pe larg Dennis Deletant, Ceaușescu and the Securitate: Coercion and Dissent in Romania, 1965-1989, Ed. Hurst&Company, Londra, 1995, p. 15-17; Larry L. Watts, Ferește-mă, Doamne, de prieteni… Războiul clandestin al Blocului Sovietic cu România, Editura Rao, București, 2011, p. 175.

4 Ghiță Ionescu, Communism in Rumania. 1944-1962, Oxford University Press, London-New York-Toronto, 1964, p. 212; Larry L. Watts, op. cit., p. 175.

5 Marin Pancea, Armata. Securitatea. Populația. Decembrie 1989 – Revoluție sau lovitură de stat (interviu cu fostul șef al Direcției de Informații a Armatei realizat de Grațiela Bârlă), Editura Holding Reporter, București, 1999, p. 19; Cristian Troncotă, Istoria securității regimului comunist din România, vol. I, INST, București, 2003, p. 74-75; Larry L. Watts, op. cit., p.194.

6 Larry L. Watts, op. cit., p. 194.

7 David Prodan, Memorii, Text îngrijit și adnotat, cu o prefață de Aurel Răduțiu, Editura Enciclopedică, București, 1993, p. 66. Vezi și Marian Popa,Istoria literaturii române, de azi pe mâine, vol. 1, Fundația Luceafărul, București, 2001, p. 876.

8 Vezi Bolshaja Sovetskaja Entsiklopedija, Ediția a II-a, vol. 5, Moscova, 1950, p. 82-83; Dicționar enciclopedic român, Academia R.P.R., vol. I, București, 1962, p. 307-308; Michael Bruchis, Rusia, România și Basarabia (1812, 1918, 1924, 1940), Editura „Universitas”, Chișinău, 1992, p. 94.

9 Istoria României, vol. II, Editura Academiei R.P.R., București, 1961, p. 101-103.

10 Anton Mărgărit, Rezistența Basarabiei, București, 1991, p. 32.

11 Gheorghe E. Cojocaru, Confruntarea sovieto-română pe frontul ideologic din RSS Moldovenească (1968-1979). Studiu și Documente, Colecția Opera Omnia, Editura Tipo Moldova, Chișinău, 2011, p. 195.

12 Vezi pe larg Vasile Pascu, Ideologie oficială și „deviaționism” în România anilor 1948-1964, lucrare de doctorat susținută la Universitatea București, Facultatea de Istorie, coordonator științific prof. univ. dr. Ioan Scurtu, București, 2010, p. 40-45.

13 Ibidem, p. 43.

14 Ibidem.

15 Ibidem, p. 45.

16 Gheorghe E. Cojocaru, op. cit., p. 195.

17 Ibidem.

18 Ibidem, p. 196.

19 Vezi pe larg Ibidem.

20 Ibidem. Vezi Istoria României. Compendiu, sub redacția lui M. Constantinescu, C. Daicoviciu și Șt. Pascu, Editura didactică și pedagogică, București, 1970, p. 418, 522; Istoria poporului român, sub redacția lui A. Oțetea, Editura științifică, București, 1970, p. 318, 390.

21 Igor Cașu, „Politica națională” în Moldova Sovietică (1944-1989), Editura Cartdidact, Chișinău, 2000, p. 53. Vezi și Ovidiu Turtureanu, Societatea RSS Moldovenești de la acalmie la stări de conflict (1953-1991), Autoreferatul tezei de doctor în istorie, Academia de Științe a Moldovei, Institutul de Istorie, Stat și Drept, Chișinău, 2012, p. 16.

22 Ibidem, p. 54; Ovidiu Turtureanu, op. cit., p. 16.

23 Ibidem, p. 55; Ovidiu Turtureanu, op. cit., p. 17.

24 Nicholas Dima, Moldavians or Romanians?, în „The Soviet WST. Interplay between Nationality and Social Organization”, Ed. R.S. Clem, Preager Publisher, 1975, p. 38; Ion Constantin, Basarabia sub ocupație sovietică de la Stalin la Gorbaciov, p. 101.

25 În disputa dintre „moldovenişti” şi românişti au existat şi adevăraţi oameni de ştiinţă sovietici, cum ar fi lingviştii Viktor Vinogradov, Samuil Bernstein, Ruben Budagov, Rajmund Piotrowski, Iosif Varticean, Dimitri Mihalci, Rubin Udler şi Serghei Lisiţki, care, în cadrul unor reuniuni ştiinţifice organizate la Chişinău, în anii 1951-1952, în plin regim represiv stalinist, au avut tăria şi curajul să afirme public că „nu există nicio diferenţă între limbile română şi moldovenească” şi că „limba moldovenească” este o limbă romanică, atât prin structura gramaticală, cât şi prin fondul lexical de bază (Vezi Jean Nouzille, Moldova, istoria tragică a unei regiuni europene, p. 184-185; Dorin Cimpoeșu, Republica Moldova între România şi Rusia, 1989-2009, cuvânt înainte de Mihai Retegan, Casa Limbii Române „Nichita Stănescu”, Chișinău, 2010, p. 23).

26 G. Ciorănescu, G. Filitti, R. Florescu, D. Ghermani, A. Gorjiu, M. Korne, N. Neculce, Aspects des relations russo-roumaines. Rétrospectives et orientations, Minard, Paris, 1967, p. 224; Ion Constantin, op. cit., p. 102.

27 Vlad Georgescu, op. cit., p. 300.

28 Robert King, Minorities under Communism, Harvard University Press, Cambridge, 1973, p. 75.

29 Idem, A history of the Romanian Comunist Party, Hoover Press Publication, 1980, p.139.

30 Ibidem, p. 234.

31 Vlad Georgescu, op. cit., p. 303.

32 Silviu Brucan, Generaţia irosită. Memorii, Editurile Univers & Calistrat Hogaş, Bucureşti, 1992, p. 95-96.

33 Ibidem, p. 96.

34 Mihai Retegan, În umbra Primăverii de la Praga: Politica externă a României și criza din Cehoslovacia din 1968, Centrul pentru Studii Românești, Iași, 2000, p. 178; Larry L. Watts, Ferește-mă, Doamne, de prieteni… Războiul clandestin al Blocului Sovietic cu România, p. 205.

35 Corneliu Mihai Lungu și Mihai Retegan, editori, 1956 Explozie. Percepții române, iugoslave și sovietice asupra evenimentelor din Polonia și Ungaria, Editura Univers Enciclopedic, București, 1996, p. 148; Larry L. Watts, op. cit., p. 205.

36 Vezi pe larg Larry L. Watts, op. cit., p. 205-206.

37 Vezi pe larg Dan Cătănuș, The Romanian Communists under the Impact of Destalinization 1956-1961, în „Totalitarian Archives”, Nr.1-2/ 2002, INST, București, p.174-191.

38 Silviu Brucan, op. cit., p. 72-74. 

39 Vezi Constantin Hlihor și Ioan Scurtu, The Red Army in Romania, Centrul pentru Studii Românești, Iași, 2000, p.255-257, 277-278. De menționat că Hrușciov s-a oferit să retragă trupele și din Ungaria, dar Janos Kádár a solicitat rămânerea acestora pentru a-și întări regimul (Vezi Larry L. Watts, op. cit., p. 206).

40 „Népszabadság”, Budapesta, numărul din 21 iulie 1957; cf. Ghiță Ionescu, Communism in Rumania. 1944-1962, Oxford University Press, London-New York-Toronto, 1964, p.227.

41 R. C. Ribi, Das Comecon. Eine Untersuchung über die Problematik der wirtschaftlichen Integration sozialistischer Länder, Zürich, 1970, p. 119.

42 Viorel Roman, Rumänien im Spannungsfeld der Grossmächte (1944-1991), Vol. III, Dr. Falk Verlag, Bremen, 1991, p. 38-39.

43 Vezi pe larg A. S. Stykalin, Problemele relațiilor sovieto-române și ale formării modelului românesc al socialismului în materialele Prezidiului CC al PCUS (1953-1964), în Diplomație și destine diplomatice în lumea românească, Coordonatori Paul Nistor, Adrian-Bogdan Ceobanu, Editura Cetatea Cetatea de Scaun, Târgoviște, 2011, p.129-149.

44 Krushchev Remembers, translated and edited by Strobe Talbott, Little Brown & Co., Boston, 1971, p. 516. 

45 Vezi Ghiță Ionescu, op. cit., p. 288-290; Viorel Roman, op. cit., p. 40.

46 Larry L. Watts, op. cit., p. 207.

47 Vezi pe larg Cristian Troncotă, Duplicitarii: O istorie a Serviciilor de Informații și Securitate ale regimului comunist din România, Editura Elion, București, 2004, p.14.

48 Onisifor Ghibu, Memoriu adresat D-lor N. Bulganin și Nichita Serghievici Hrușciov în legătură cu evenimentele din Ungaria, în octombrie 1956, în „Vatra” nr. 1/ 1990, Târgu Mureș.

49 „Sovietskaia Moldavia”, 24 și 26 septembrie 1959; Larry L. Watts, op. cit., p. 208.

50 Gheorghe E. Cojocaru, loc. cit., p. 97.

51 Ibidem.

52 Vezi Larry L. Watts, op. cit., p. 208.

53 Vlad Georgescu, op. cit., p. 302-303.

54 Robert King, op. cit., p. 223.

55 Nicholas Dima, Bessarabia and Bukovina. The Soviet-Romanian Territorial Dispute, Columbia University Press, New York, 1982, p. 48.

56 Ion Rațiu, Contemporary Romania. Her Place in World Affairs, Foreign Affairs Publishing Co. Ltd., London, 1975, p. 40.

57 ANIC, Fond CC al PCR-Relații Externe, dosar 49/1959, f. 3. Vezi și Alexandru Șuga, Știință și polemică. Istoricii ruși falsificatori ai istoriei, în „Buletinul Bibliotecii Române din Freiburg”, Vol. V(IX), Serie nouă – 1975/1976, p. 95; Gheorghe E. Cojocaru, Explozia „problemei teritoriale” în relațiile soviet-române, în Fundația Europeană Titulescu, România supraviețuire și afirmare prin diplomație în anii Războiului Rece Comunicări, articole, studii, Vol. 3, Coordonator Ambasador Nicolae Ecobescu, Editura Cetatea de Scaun, Târgoviște, 2014, p. 94.

58 Ibidem, ff. 3-6; Gheorghe E. Cojocaru, loc. cit., p. 94.

59 Cuvântarea rostită de N.S. Hrușciov la Leipzig, în „Scînteia”, 29 martie 1959; Gheorghe E. Cojocaru, loc. cit., p. 94.

60 Vezi Gheorghe E. Cojocaru, loc. cit., p. 94-95.

61 Dan Cătănuș, Între Beijing și Moscova. România și conflictul soviet-chinez, vol. I, 1957-1965, INST, București, 2004, p. 198; Gheorghe E. Cojocaru,loc. cit., p. 95.

62 ANIC, Fond CC al PCR-Relații Externe, dosar 49/1959, f. 8-9; Gheorghe E. Cojocaru, loc. cit., p. 95.

63 Krushchev Remembers, p. 251.

64 Ibidem, p. 232.

65 Militärmacht Sowjetunion: Politik, Waffen und Strategie, Darmstadt, 1985, p. 80.

66 Vlad Georgescu, op. cit., p. 303.

67 Vezi Constantin Sporea, Der Dritte Kongress der Rumänischen KP, în „Osteuropa”, Stuttgart, 1960, p. 801.

68 Declarația Consfătuirii Reprezentanților Partidelor Comuniste și Muncitorești, în „Scânteia”, 4 decembrie 1960.

69 Dan Cătănuș, Între Beijing și Moscova, p. 15; Gheorghe E. Cojocaru, Explozia „problemei teritoriale” în relațiile soviet-române, loc. cit., p. 95-96.

70 Ivan V. Bodiul a îndeplinit funcția de prim-secretar al RSSM în perioada 28 mai 1961-30 dec. 1980. În tot acest timp, a fost „cel care a omorât în faşă tot ceea ce înseamnă cultură naţională, literatură, ştiinţă, limbă română. Bodiul a fost un stâlp al politicii de rusificare şi deznaţionalizare”, a declarat istoricul Gheorghe E. Cojocaru, la moartea fostului lider al comuniștilor moldoveni, în anul 2006 (Vezi Anastasia Nani, A decedat Ivan Bodiul, cel mai longeviv prim-secretar comunist în Moldova, în „Adevarul.md”, 27 ianuarie 2013).

71 Dan Cătănuș, Tot mai departe de Moscova…: politica externă a României în contextul conflictului sovieto-chinez: 1956-1965, INST, 2011, p. 282-283; Gheorghe E. Cojocaru, Explozia „problemei teritoriale” în relațiile soviet-române, loc. cit., p. 96.

72 Paul Niculescu-Mizil, O istorie trăită. Memorii, vol. I, Ediția a II-a revăzută și completată, Editura Enciclopedică, București, 2002, p. 187; Gheorghe E. Cojocaru, loc. cit., p. 96.

73 Gheorghe E. Cojocaru, loc. cit., p. 96.

74 Khrushchev Remembers, p. 231-232; Larry L. Watts, op. cit., p. 244.

75 Vezi Larry L. Watts, op. cit., p. 244.

 

 

Sursa:

Ion CONSTANTIN – Poziția regimului comunist din România în chestiunea Basarabiei

Revista Limba Română Nr. 1, anul XXX, 2020

07/05/2020 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

România – o baricadă a luptei împotriva comunismului. VIDEO

Bolşevici ruşi jefuind o biserică

(fotografie publicată în 1930)

 

 

 

 

 

Românii şi anticomunismul

 

 

 

 

 15 noiembrie 1987 ziua revoltei anticomuniste de la Braşov,  este o dată necunoscută de străini şi uitată de noi, conform obiceiului nostru de a uita totul, şi răul, şi eroii, rămânând doar cu nostalgia trecutului ce părea uneori mai bun, prin prisma faptului că eram mai tineri.

Am uitat comunismul, am uitat lipsurile şi frustrările, iar acest lucru se vede mai ales la cei mai tineri, prin vorbele şi mentalitatea lor, tocmai a celor care nu au cunoscut direct regimul comunist. Dacă ar fi trăit sub regimul comunist, sunt convins că nu ar fi vorbit aşa.

O altă dată din luna noiembrie este fixată în mentalul străinilor, mai ales al occidentalilor. Este vorba de 9 noiembrie 1989, data căderii zidului Berlinului, asumată internaţional ca dată oficială a căderii comunismului în Europa, cel puţin aşa s-a dat de înţeles în cadrul manifestărilor  fastuoase de la Berlin dedicate aniversării a douăzeci de ani de la acel eveniment.

Câţi dintre participanţii la manifestările dedicate căderii zidului Berlinului ştiu despre contribuţia românilor la căderea comunismului sau la luptele pentru stăvilirea lui?

În afară de grevele din 1977 din Valea Jiului, de Braşovul anului 1987, mai ştie cineva despre lupta noastră împotriva hidrei roşii, cu nimic mai prejos decât fascismul brun?

Dacă întrebaţi în Occident, mulţi vă vor putea spune despre revoluţia ungară din 1956 şi despre Primăvara de la Praga din 1968. Dar vor fi foarte puţini, extrem de puţini, care vor şti că noi, românii, am avut cea mai îndelungată rezistenţă armată anticomunistă în munţi, din 1944 până în 1962.

Care popor din Europa de Est, partea căzută sub robia bolşevică după 1945, se poate lăuda cu aşa ceva? Niciunul. Nici măcar noi. Până şi noi ignorăm fenomenul.

În 1972, într-o insulă din Oceanul Pacific, se predă ultimul combatant din al doilea război mondial, japonezul Iro Onoda, după 28 de ani de când stătea ascuns şi considera că luptă pentru Japonia. În Occident, multă lume a auzit de el.

Patru ani mai târziu, în 1976, căutat de Securitate timp de 28 de ani, este arestat la Cluj Ion Gavrilă Ogoranu, conducătorul grupului de rezistenţă anticomunist carpatin făgărăşan.

În Occident, puţini au auzit de el, dar totuşi, sunt mai mulţi occidentali care au auzit de Ion Gavrilă Ogoranu decât români.

Până la urmă, asta este tragedia neamului nostru, ne uităm trecutul, ne uităm eroii, ne uităm modelele, iar televiziunile se străduiesc să le înlocuiască cu fotbalişti agramaţi, pipiţe dezbrăcate a căror suprem titlu de glorie îl reprezintă recunoaşterea formei patului vreunui potentat de moment, şi de politicieni veroşi ale căror cunoştinţe, vorba marelui Nicolae Iorga, nu se ridică nici până la nivelul elementar al gramaticii.

Şi aceste televiziuni reuşesc, şi încă bine.

De unde să cunoască bietul popor istoria sa, după 50 de ani de minciuni şi 20 de ignoranţă, mai mult sau mai puţin intenţionată? De unde să ştie el, când priveşte manifestările prilejuite de începutul căderii comunismului, că el, poporul român, şi-a adus contribuţia, poate mai mult ca alte neamuri ce pozează ca şi încarnarea supremei dizidenţe, la lupta pe viaţă şi pe moarte contra ciumei roşii ce o pregăteau Lenin şi Stalin să o dezlănţuie împotriva bietei Europe ignorante şi asupra întregului glob pământesc?

România, pilon de bază în lupta împotriva comunismului

În zilele lui decembrie 1989, unul dintre liderii de moment ce apărea pe la televizor spunea că noi, românii, nu am avut nimic de-a face cu comunismul, a fost o ideologie total străină de poporul român. Avea dreptate, chiar în 1944 comuniştii din România erau sub o mie de oameni, dar românii erau minoritari, majoritatea fiind evrei şi unguri. De aceea nici nu se numea Partidul Comunist Român, ci Partidul Comunist din România.

Dar de ce asta? Uităm nişte lucruri şi nişte aspecte esenţiale, România a fost în prima linie de rezistenţă încă din momentul conceperii morbului comunist, încă din momentul naşterii sale.

Dar noi am fost un factor al contrarevoluţiei mondiale, respectiv un element de rezistenţă împotriva tezelor răsturnării ordinii şi instaurării unei dictaturi a proletariatului, aşa cum o vedeau corifeii ei, încă de la mijlocul secolului XIX. Iată ce scria Friederich Engels în ianuarie 1849, an al rezistenţei românilor din Ardeal ai lui Avram Iancu împotriva trupelor lui Kossuth, acesta din urmă văzut ca şi un premergător al marii revoluţii mondiale care ar urma să instaureze socialismul (ulterior comunismul) în întreaga Europă:

„Românii sunt un popor fără istorie… destinaţi să piară în furtuna revoluţiei mondiale. Sunt suporteri fanatici ai contrarevoluţiei şi vor rămâne astfel până la extirparea sau pierderea caracterului lor naţional, la fel cum propria lor existenţă, în general, reprezintă prin ea însăşi un protest contra unei măreţe revoluţii istorice… Dispariţia lor de pe faţa pământului va fi un pas înainte” (Friederich Engels, Lupta maghiarilor, în Neue Rheinische Zeitung, nr 194 în 13 ianuarie 1849).

Şi noi în vremea comunismului eram nevoiţi să repetăm papagaliceşte despre tezele lui Marx, Engels şi Lenin, urmate de cele ale lui Stalin, ca mai târziu să fie înlocuite de cele ale lui Ceauşescu, binefăcătorii popoarelor. Mulţumim, domnule Engels, fie-ţi ţărâna grea! Dar uite că românii nu au dispărut şi nu s-a realizat acel „pas înainte”! Şi poate că nu s-a realizat acel pas înainte, în accepţiunea lui Engels, şi fiindcă românii au refuzat să dispară din istorie! Deoarece, alături de polonezi, ei au fost stăvilarul de care s-au frânt încercările sovietice de bolşevizare a Europei, şi tocmai pentru asta, atât noi, cât şi polonezii, am fost printre cei mai crunt pedepsiţi de Stalin!

N-am dispărut, ba dimpotrivă, am avut şi noi un loc la masa la care s-a mâncat coliva comunismului, chiar dacă nu de pe unul dintre locurile de onoare, care poate ni s-ar fi cuvenit, ţinând cont de meritele şi contribuţia noastră la îngroparea acestei ideologii anacronice!

Fiindcă noi, românii, am fost primii din alt stat înafara imperiului rus care am luptat armat contra bolşevicilor şi am fost primul stat căruia Rusia sovietică i-a declarat război. (vezi Primele lupte cu bolşevicii). Atunci am dezarmat trupele bolşevizate din Moldova şi le-am aruncat peste Prut, dar când bolşevicii au mărit strânsoarea asupra Basarabiei ce îşi trăia renaşterea naţională (veziCurăţirea Basarabiei (I) Renaşterea), la chemarea lor, i-am eliberat făcând posibilă unirea cu România (vezi Curăţirea Basarabiei (II) Bătălia). Cu baionetele româneşti am apărat frontiera Europei la Nistru împotriva tuturor tentativelor de pătrundere a microbului roşu adus de trupele cotropitoare (vezi Lupte antibolşevice după Unire).

Mai mult, am eliberat Ungaria de teroarea bolşevică printr-un război crunt în 1919 (vezi Războiul româno-ungar de la 1919 (III) De la Tisa la Budapesta), stârpind primul focar reuşit al bolşevismului în centrul Europei.

De parcă nu era îndeajuns, am luptat împotriva ciumei roşii din momentele ei de facere, adânc în bârlogul fiarei, atunci când un efort ceva mai consistent ar fi putut scuti omenirea de grele eforturi de sânge pentru milioane de cetăţeni ai planetei timp de 70 de ani, iar unii chiar şi astăzi suferă cumplit sub teroarea bestiei dezlănţuite de Lenin, Stalin şi Mao Zedung. Aceşti neînfricaţi luptători care au dus la mii de kilometri renumele de român, au purtat şi înălţat steagul tricolor acolo unde nimeni n-a visat să-l vadă, mult mai departe de Afghanistanul unde alţi bravi urmaşi ai lor îşi fac datoria cu cinste şi curaj, au fost voluntarii ardeleni şi bucovineni din Corpul Voluntarilor Români, constituit din prizonierii luaţi de ruşi din armata austro-ungară (vezi Luptătorii români din Siberia).

Până la urmă, românii au salvat în 1918-1919 patru state de teroarea comunistă. Primul a fost România, prin dezarmarea şi respingerea bolşevicilor din Moldova şi Basarabia în iarna 1917-1918. Următoarele au fost Cehoslovacia şi Austria, pacificate de românii ardeleni conduşi de Iuliu Maniu (vezi Revoluţia din Ardeal şi gărzile naţionale române (I)). Cum credeţi că ruşii ne-ar fi putut ierta vreodată, când noi, alături de polonezi, am stat în calea expansiunii lor cu ideologia comunistă încă din 1918?

Iar când ne-a venit rândul, în 1940, să fim părăsiţi în est, am luptat pentru patrie, cruce şi neam până la Stalingrad şi în Caucaz. Trei ani ne-am bătut cu imperiul, acum aliat parcă contra naturii cu democraţiile occidentale. Iar când ne-am alăturat acestora, ne-au abandonat din nou la Ialta, lăsându-ne în mâna „duşmanului nostru natural” cum spunea Brătianu. După război, chiar Churchill, autorul sintagmei Cortina de Fier, recunoştea că „am ucis porcul mai slab”. Slabă consolare pentru cei ajunşi sub stăpânirea comunistă, păcatul occidentului că nu a susţinut pilonul strategic antibolşevic româno-polon, lăsându-l să cadă lovit din spate de Germania lui Hitler. O miopie strategică care a fost plătită scump.

Chiar după ocuparea României şi instaurarea comunismului la conducerea ţării, românii au reacţionat prin mişcarea de rezistenţă anticomunistă, cea mai de amploare din întregul est al Europei căzut sub robia comunistă după 1945.

Un raport al securităţii din 1949 dădea un număr de peste 1300 de bande anticomuniste, fără a lua în calcul luptătorii izolaţi. Lor trebuie să le adăugăm şi grupurile de sprijin în număr mult mai mare, care le asigura adăpost, alimente şi informaţii. Vorbim deja de zeci de mii de oameni implicaţi direct, fără a lua în calcul simpatizanţii.

Cauze ale necontaminării

De unde şi de ce acest sprijin necondiţionat, de unde această rezistenţă la ideologia comunistă, această rezistenţă a omului de rând de care se mirau comisarii bolşevici? În timp ce zeci de mii de oameni de alte naţii erau seduşi de mirajul noii orânduiri, românii rămâneau imuni.

Generalul Radu R. Rosetti ne dă un răspuns, dar trebuie să pătrundem în profunzimea celor relatate de el. În 1918, pe când ruşii bolşevizaţi de pe frontul Moldovei fraternizau cu germanii de dincolo de linii şi îşi făceau vizite reciproce fără ca ofiţerii lor lipsiţi de putere şi autoritate să-i poată împiedica, Rosetii a văzut într-o tranşee soldaţi români şi ruşi povestind între ei. S-a apropiat curios, dar la venirea lui ruşii au plecat spre unităţile lor. I-a iscodit pe români despre cele discutate, iar aceştia i-au răspuns deschis:

– Ne-au îndemnat să facem revoluţie ca la ei, să-l răsturnăm pe rege şi să împuşcăm guvernul, deoarece la ei s-au dat pământurile ţăranilor.

– Şi?

– Noi le-am zis că şi la noi regele le-a promis pământ ţăranilor şi că vom primi şi noi pământ. Iar ei au zis că lor li s-a dat pământul fără plată sau despăgubiri.

– Şi voi nu aţi fost de acord?

– Dacă azi sunt eu mai tare şi-ţi iau dumitale pământul, mâine când vei fi dumneata mai tare mi-l vei lua înapoi, nu? De aceea noi vrem pământul cu plată, lege şi înscrisuri, nu cu japca!

Din acest simplu dialog ne dăm seama în primul rând de înţelepciunea poporului român. Deoarece majoritatea soldaţilor de pe front în 1918 erau ţărani, oameni ai pământului, cei ce reprezentau cel mai bine esenţa poporului român. Iar bunul simţ al poporului român, al acestor ţărani, mi se pare reprezentativ.

Ruşilor li se va lua pământul promis de Lenin la scurt timp, când va fi el mai tare, adică după victoria din războiul civil. Au fost formate colhozurile, iar cei ce s-au opus, cum ar fi culacii, adică ţăranii înstăriţi aduşi la nivelul de robi, au fost ucişi sau deportaţi şi exterminaţi în lagărele din Siberia. Ţăranii români au primit pământ prin reforma agrară a regelui Ferdinand, dar l-au pierdut şi ei după 1945, când au fost siliţi să intre în colectiv. Dar bunul lor simţ a rămas, al celor care au rămas ţărani.

După 1990, în multe localităţi ei şi-au împărţit pământul singuri, ştiind de la bătrânii în viaţă sau de la moşii lor unde le era fiecăruia parcela de pământ.

Problemele au apărut acolo unde era vorba de urmaşi sau unde vreun trepăduş de partid şi-a băgat coada. Bunul simţ al ţăranului român mai există, deşi este pe cale de dispariţie. Nu bunul simţ, ci ţăranul român. Adus la oraş de industrializarea forţată comunistă, de multe ori de nevoie, în acest mediu perceput din start ca şi ostil, bunul simţ se estompează şi se pierde, mai ales cu trecerea generaţiilor. Iar când şcoala nu are soluţii, în lipsa celor şapte ani de acasă, respectiv a unei educaţii sănătoase din familie, ne mirăm de ce fel de oameni ies de pe băncile şcolilor noastre?

O altă cauză profundă a fost anticreştinismul ideologiei roşii. Este ceva normal ca şi corifeii acestei ideologii radicale, comuniştii, să nu accepte concurenţa, existenţa unei justiţii divine, sau o forţă supranaturală căreia supuşii reduşi la rolul de sclavi, să se poată închina. „Religia este opiul maselor” scria Karl Marx. Masacrarea preoţilor şi călugărilor, jefuirea şi distrugerea bisericilor, transformarea lor în grajduri sau adăposturi pentru vite, prigonirea credincioşilor, iată acţiunile regimului comunist. Mărturiile din Basarabia atât din 1918, cât şi din 1940, sunt zguduitoare. Iar poporul român, profund creştin, nu putea accepta aşa ceva, respingând din faşă orice ideologie care ar fi adus atingere credinţei în Dumnezeu.

O altă cauză o reprezintă profunda neîncredere în cei ce aduceau această nouă ideologie, în ruşi. Ne-am învăţat că de la ruşi numai binele nu ne poate veni. Şi cu atât mai mult, în acea perioadă, când aliaţii noştri jefuiau şi violau totul în drumul lor, iar după ce au fost contaminaţi cu morbul roşu nu au mai putut fi stăpâniţi.

Soldaţii români erau ţărani recrutaţi din toate zonele ţării, şi i-au putut vedea pe ruşi, pe bolşevicii ruşi, cum hălăduiau ca o hoardă jefuind satele româneşti în 1918, când românii au trebuit să intervină cu armele pentru a-i potoli. Au văzut şi la ce distrugeri s-au dedat în teritoriile care le-au încăput în mână, chiar şi pentru o scurtă perioadă, cum a fost în Basarabia.

De la românii care au luptat în Siberia împotriva bolşevicilor au aflat grozăviile care se petreceau în Rusia sovietică, şi dacă nu era destul, le aflau de la românii transnistreni care reuşeau să se refugieze peste Nistru, sfidând mitralierele grănicerilor. Un reporter german venit pe graniţa Nistrului în 1932, relata despre faptul că în fiecare noapte se aud împuşcături, zilnic se găsesc morţi şi răniţi în încercarea de a trece în România, iar de la supravieţuitori se aud poveşti înfiorătoare despre foametea dirijată cu bună ştiinţă contra populaţiei. Ceea ce se petrece la graniţa sovieto-română este necunoscut lumii, avea să scrie acesta.

Apoi, în 1940, după raptul Basarabiei şi Bucovinei de Nord, şi mai ales după 22 iunie 1941, când s-a constatat urgia lăsată în aceste teritorii doar într-un an, apoi pe teritoriul Ucrainei, cum credeţi că românii ar fi putut să îmbrăţişeze o astfel de ideologie, care va fermeca încă zeci de ani mai încolo pe mulţi intelectuali de marcă din Occident?

Rezistenţa sub ocupaţie

Nu intenţionez să fac o expunere a rezistenţei anticomuniste, a răscoalelor şi revoltelor, grevelor şi mişcărilor de stradă, nici a altor forme de rezistenţă dintre 1945 şi 1989. Numai înşiruirea lor ar depăşi cu mult cadrul acestui articol. Doresc să fac o diferenţiere foarte sintetică faţă de alte mişcări cunoscute din celelalte ţări socialiste şi să explic foarte pe scurt de ce acestea de la noi au fost mult mai dificile şi mai riscante decât cele străine menţionate mai sus în debutul articolului.

Mă refer aici la revolta ungară din 1956 şi la cea din Cehoslovacia din 1968. Vreau să fiu bine înţeles, nu vreau în nici un fel să contest meritele nici uneia dintre ele. Ambele au fost o dovadă a curajului poporului maghiar şi cehoslovac. Dar există nişte diferenţe esenţiale faţă de mişcările de la Braşov din 1987 sau grevele din Valea Jiului din 1977.

Revoltele ungare şi cehoslovace din 1956, respectiv 1968, au fost inspirate de „sus”, de o parte din conducerea partidului, o fracţiune care a ajuns la putere. Întregul program a venit de sus, urmând reacţia URSS-ului, care a decis invazia, în ultimul caz alături de celelalte ţări socialiste, mai puţin România. Deci revoltele au fost inspirate de sus şi au fost o reacţie de apărare împotriva Moscovei a liderilor Imre Nagy, respectiv Dubcek, care au impus reformele.

Regimul comunist al URSS a trecut prin mai multe faze, de destindere sau de încordare, aşa cum a fost de exemplu după moartea lui Stalin din 1953, când raportul secret al lui Hruşciov condamnă stalinismul (1956), dând semnalul către toţi sateliţii pentru o relaxare a regimului. Dar Ungaria exagerează, aşa că este potolită cu tancurile. Comuniştii români refuză destalinizarea, spunând că ei au făcut-o deja, când i-au exclus sau exterminat pe Ana Pauker, Vasile Luca sau pe Lucreţiu Pătrăşcanu (împuşcat în 1955).

Prin asta Gheorghe Gheorghiu Dej încerca să-şi păstreze puterea. După ce Hruşciov a fost nevoit să se retragă şi a venit Brejnev, care a strâns din nou şurubul, Gheorghiu Dej a început o destindere pe plan intern, până la moartea sa survenită suspect în 1964. A urmat Ceauşescu care a continuat, chiar după „primăvara de la Praga” din 1968, când URSS şi sateliţii ei erau în perioada de suprimare a oricărei forme de libertate. Când a venit Gorbaciov la putere şi a urmat glasnostul şi perestroika care au dus până la urmă la căderea regimurilor, Ceauşescu se transformase în cel mai aprig stalinist, nimic nu putea mişca în ţara lui. Dar de ce această atitudine a liderilor comunişti români, total contrară tonului de la Kremlin? E simplu, pentru a se menţine la putere.

Poporul român ştia instinctiv că tot ce venea de la ruşi nu îi era favorabil, istoria îl învăţase. Aşa că pentru a avea o brumă de popularitate care să-i menţină în scaune, liderii comunişti români au mers pe calea independenţei faţă de Moscova, adică să facă tot ce puteau pe dos, bineînţeles, între anumite limite. Ceauşescu nu a intrat cu trupe în Cehoslovacia, şi a avut o popularitate maximă, nu numai în rândul populaţiei, ci şi în rândul partidului, al Securităţii şi al forţelor armate. Nu putea nimeni să-l conteste din interiorul partidului, fiindcă imediat s-ar fi pus contra voinţei tuturor. Iar aici a fost începutul clădirii unei puteri absolute.

Cum te poţi opune, cum te poţi revolta în faţa unui astfel de gen de putere? Foarte dificil, şi vorbim aici nu de revoltă individuală, ci de revolte ale maselor de oameni. Este foarte greu să te organizezi, să organizezi mase de oameni care să iasă în stradă, când nu exista nici internetul, nici Facebook sau Twitter, singurele mijloace de comunicare fiind prin telefonia fixă, ascultată de Securitate, sau prin viu grai, iar atunci erai expus riscului de a da peste un informator.  Repet încă o dată, nu era vorba să ieşi în stradă pentru a te solidariza cu liderii ameninţaţi de ruşi, ci să ieşi în stradă împotriva liderului care avea în mână puterea absolută. De aceea grevele din Valea Jiului sau mişcările de la Braşov sunt mai importante, prin dificultatea de a le realiza şi prin riscurile enorme la care s-au supus nu numai organizatorii, ci şi fiecare participant.

Să mai luăm cazul sindicatului Solidaritatea. În urma grevelor de la Gdansk, liderii sindicalişti merg să înscrie sindicatul Solidaritatea la tribunal ca şi sindicat liber, diferit de cele oficiale. Tribunalul refuză, şi grevele reîncep. De nevoie, tribunalul polonez acceptă şi înregistrează sindicatul Solidaritatea ca şi sindicat liber. Din acel moment, toate mişcările şi grevele devin legale, o situaţie foarte dificil de depăşit pentru conducerea comunistă.

Închipuiţi-vă un scenariu similar pentru România. În cadrul grevelor din Valea Jiului o delegaţie pleacă la tribunal să înscrie sindicatul. Credeţi că ar mai fi ieşit delegaţia vreodată de acolo? Minerii atunci s-au baricadat în perimetrul minelor şi au cerut să vină Ceauşescu să-i protejeze. Naivi, veţi spune, dar atunci acesta era încă destul de popular. Ceauşescu a venit, le-a promis tot ce vor, iar a doua zi au fost săltaţi toţi liderii. Una este să te revolţi într-un regim care respectă cât de cât o urmă de lege, şi alta într-unul care nu.

Şi pe vremea comunismului, în constituţie erau înscrise toate drepturile posibile, dar se respectau? Libertatea cuvântului era înscrisă, dar dacă încercai să vorbeşti ceva aveai şanse mari să ajungi în beciurile Securităţii mai curând decât credeai.

Ca şi concluzie, meritele celor care au protestat în 1977 sau care au ieşit în stradă în 1987 sunt mult mai mari decât ale acelora care au ieşit să apere liderii reformatori de furia Moscovei. Acolo meritul principal le revine liderilor, la noi le revine oamenilor. Lor trebuie să ne închinăm cu respect pentru faptele lor de adevărată bravură, chiar dacă astăzi, la douăzeci şi patru de ani de la revoltele de la Braşov, au fost uitaţi nu numai de autorităţi, dar culmea, chiar de compatrioţi.  

  

Sursa: http://cristiannegrea.blogspot.com –   Negrea Cristian 

 

 

 

 

 

12/04/2019 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

RSS Moldovenească – o bază pentru operațiunile clandestine sovietice împotriva României

 

 

Imagine similarăRomania-1940-under-Soviet-and-Hungarian-Atack-over-Basarabia-and-Transilvania

 

 

 

Moldova ocupată, o bază pentru operațiunile clandestine împotriva României. Jocul rusesc la două capete: Transilvania vs Problema Basarabiei  

  

Retragerea trupelor sovietice din România a fost urmată de o serie de contramăsuri ale Moscovei, care au afectat și mai mult relațiile Bucureștiului cu Chișinăul. Aproape imediat, Moscova a închis granița dintre RPR și RSSM, iar contactele politice și culturale directe, considerate acum ca „deviaționism naționalist”, au fost întrerupte.

Așa cum rezultă din desfășurarea celei de-a 9-a Plenare a CC al PC din RSSM (septembrie 1959), scriitorii, lingviștii, antropologii și etnologii moldoveni care îndrăzniseră să recunoască similarități cu cultura română au fost acuzați de „propagandă naționalistă”, iar unii dintre ei au plătit chiar cu viața.

Anul 1959 a fost ultimul în care Chișinăul s-a referit la relațiile sale cu Bucureștiul ca fiind „deosebit de apropiate”. Relevant în această privință este raportul de activitate al Institutului de istorie al Academiei de Științe a RSSM pentru anul 1962, care menționa că în perioada 1959-1962 legăturile științifice cu istoricii și arheologii din RPR, pe linia schimbului interacademic, organizării unor simpozioane în comun, participării la expediții arheologice, „s-au redus substanțial”.

Ca o reflectare a declinului tot mai pronunțat în sfera raporturilor bilaterale sovieto-române, relațiile Institutului de istorie de la Chișinău cu comunitatea științifică din România au coborât la cea mai joasă cotă. În schimb, „s-au îmbunătățit întrucâtva” contactele științifice cu savanții de la Academia de Științe a Republicii Populare Ungare. În același timp, accentele colaborării externe a RSS Moldovenești se vor deplasa tot mai vizibil spre „strângerea relațiilor cu Bulgaria frățească”.Această „schimbare de optică” în politica relațiilor externe promovată de Chișinău, în defavoarea raporturilor cu România, dar cu accent pe cele cu RP Ungară și RP Bulgară, corespundea perfect strategiei urmărite de conducerea sovietică.

Ca mijloc de eliminare a influenței românești peste Prut, Moscova s-a asigurat ca Ungaria și Bulgaria să mențină „cele mai apropiate” relații cu Chișinăul. Din acel moment, RSS Moldovenească devenea tot mai mult o bază pentru operațiunile clandestine împotriva României. Fapt semnificativ, din 1959, relațiile dintre RSS Moldovenească și Republica Populară Mongolă au fost „mult mai strânse” decât cele cu România.Simptomele neînțelegerilor se transformă în acțiuni politice concrete

Odată cu retragerea trupelor sovietice din România, simpotomele mai vechi ale conflictului potențial dintre București și Moscova încep să se transforme în acțiuni politice concrete, noua echipă conducătoare a statului și guvernului, în frunte cu Ion Gh. Maurer, pășind repede, cu binecuvântarea lui Gh. Gheorghiu-Dej, pe calea unei politici orientate în direcția inițierii de legături economice cu Occidentul.La cristalizarea acestei poziții naționaliste și antisovietice a contribuit desigur și un anume sentiment românesc tradițional antirusesc, datorat „dominației Rusiei asupra Principatelor Române în întreaga perioadă a secolului al XIX-lea, de la anexarea Basarabiei, în 1812, până la 1940”.

În cadrul unor manifestări oficiale este denunțată „poziția incorectă” a URSS și a altor parteneri este-europeni.

Așa cum releva Ion Rațiu, „în unele ocazii, guvernul român închidea ochii sau chiar sprijinea demonstrații populare împotriva ocupației rusești”.Din punctul de vedere al sovieticilor, raporturile dintre Moscova și București au început să se deterioreze la sfârșitul anilor 1950, situația având ca substrat pe lângă problemele politico-economice și pe cele privind teritoriile românești ocupate de URSS.

Nu întâmplător, cu ocazia celei de-a IX-a Conferințe muncitorești pan-germane, ce a avut loc la Leipzig, în ziua 7 martie 1959, N.S. Hrușciov declara: „Se știe că o parte a actualului teritoriu al Republicii Sovietice Moldovenești a fost cotropită de regele român, iar la timpul respectiv a fost din nou reunită cu teritoriul sovietic. Dar între Uniunea Sovietică și Republica Populară Română nu se pune problema frontierelor, deoarece ambele noastre țări sunt țări socialiste și se conduc de interese comune, merg spre același țel – spre comunism, dar aceasta nu înseamnă că în rândurile unei anumite părți a populației din România nu sunt oameni care consideră că Moldova este o parte a României”.

„Noi, sublinia liderul de la Kremlin, nu trecem cu vederea faptul că asemenea stări de spirit pot apare.

Dar în același timp noi considerăm că pentru noi, comuniștii, problema granițelor nu este o problemă principală și în această problemă nu pot exista conflicte între țările socialiste”. Interpretând problema granițelor de pe poziții marxist-leniniste, N. Hrușciov arăta că, odată cu victoria comunismului la scară mondială, vechile noțiuni despre frontiere vor dispărea, rămânând doar niște linii de demarcare „etnografice”, statornicite istoricește, așa cum se întâmpla în URSS.Discursul lui Hrușciov la conferința de la Leipzig a fost dat publicității de agenția Tass la 27 martie 1959, dar în presa de la București pasajul referitor la chestiunea frontierelor în Europa postbelică nu a fost publicat. Pentru prima dată, conducerea de la București cenzura o cuvântare a liderului sovietic.

În cotidianul PMR, „Scînteia”, se menționa doar că „în cuvântarea sa N.S. Hrușciov s-a ocupat în mod deosebit de problema frontierelor”, arătând că problema frontierelor în țările socialiste „nu este o problemă principială” și că între acestea „nu pot exista conflicte din cauza ei”.

Liderul comuniștilor români, Gheorghe Gheorghiu-Dej a încercat să-i „explice” ambasadorului sovietic la București, A.A. Epișev, de ce nu s-a publicat această parte din discursul lui Hrușciov, dar se înțelege că lămuririle sale n-au fost prea convingătoare pentru oficialii sovietici.Referitor la acest moment de disensiune cu sovieticii în chestiunea frontierelor, primul secretar al CC al PMR va arăta următoarele în ședința Biroului Politic al CC, din 26-27 februarie 1963: „Altă problemă este poziția față de granițe.

Se apucă (N. Hrușciov – n.n.) și vorbește la Berlin (la Leipzig – n.n.) că cu Polonia s-a înțeles, dar cu România a mai rămas un balast cu Transilvania. Noi atât am vorbit cu Epișev: ce ați zice voi dacă sub pretextul acesta am deschide discuția despre Basarabia și Bucovina de Nord, ar fi just ca în loc să combatem aceste tendințe, să reluăm această discuție? Sigur n-ar fi just. Atunci voi de ce ridicați astfel de problemă? Dar cine ți-a dat mandat să faci asta? Mie niciodată nu mi-a reproșat”.

Problema frontierelor postbelice a fost reluată de N.S. Hrușciov la Consfătuirea de la București a reprezentanților partidelor comuniste și muncitorești, din iulie 1960.

„Ce ar fi, se întreba primul secretar al CC al PCUS, dacă astăzi, între țările socialiste, problema s-ar pune în felul acesta: suntem cu toții comuniști, să facem un schimb de păreri și să vedem, poate că frontierele dintre țările noastre nu sunt chiar atât de just stabilite. Să stăm de vorbă. Știți, tovarăși, în acest caz nimeni nu ar rămâne cu păr pe cap, ne-am lua la ceartă și n-am rezolva aceste probleme. Nu voi numi acum țările, nu voi spune ce țară are pretenții față de altele, toate țările au câte o pretenție la alta, la două sau la trei țări. Dar esența acestei probleme este un fleac, care nu valorează nici cât o ceapă degerată. Vă voi spune mai mult.

Să luăm un exemplu. În Uniunea Sovietică există un sistem unic socialist, format din 15 republici unionale. Dacă am aduna Comitetele Centrale ale tuturor republicilor unionale și le-am spune: tovarăși, atunci, când s-au stabilit hotarele dintre republici au fost comise greșeli, ar trebui să discutăm, să vedem dacă sunt just trasate, iar dacă nu sunt juste, haideți să le corectăm. Tovarăși, ar ieși așa o ciorovăială, încât am descompune partidul”.

Hrușciov era informat despre „ingratitudinea” românilor.

Niciuna dintre țările „lagărului socialist” nu a reacționat atunci față de aceste declarații ale lui Hrușiov în chestiunea frontierelor. Și totuși, liderul de la Kremlin a reținut poziția aparte pe care o avea România între celelalte țări socialiste. În Memoriile sale, consemna că în acea perioadă era informat despre „ingratitudinea” românilor. Ca urmare, conducerea PCUS ar fi adresat liderilor PMR o scrisoare prin care se încerca „refacerea bunelor relații”.

În scrisoare se spunea: „Chiar dacă nu ne agreați, fapt este că istoria ne-a făcut vecini, iar voi sunteți alături de noi. Privind restrospectiv la perioada monarhiei române, este foarte surprinzător să constați că țara voastră a dus o politică inamicală față de Uniunea Sovietică; dar acum, când România este o țară socialistă, nu mai există vreun motiv ca noi să nu avem relații frățești”.

Mai menționează că în iunie 1960 a participat la al III-lea Congres al PMR (devenit apoi Congresul al VIII-lea al PCR), având, cu această ocazie, discuții deschise cu liderii români, care nu i-ar fi dat însă un răspuns sincer, relațiile cu ei continuând să se înrăutățească.

„La manifestări oficiale, tovarășii români se comportau ca frați ai noștri, propaganda lor internă era însă tot mai mult îndreptată împotriva noastră”, scria Hrușciov.Statisticile arată că la sfârșitul anului 1960, influența sovietică în lume atingea punctul culminant, pe care niciodată nu-l va mai realiza în perioada următoare. Astfel, dacă în 1945 țările aflate sub influența sovietică reprezentau un procent de 9% în lume, la sfârșitul anului 1960 ele constituiau un procent de 12%. Între noile state intrate sub influența sovietică se aflau în primul rând fostele colonii ale marilor puteri, antrenate în lupta anticolonială.

După 1960, relațiile dintre Kremlin și București se vor înrăutăți continuu, datorită, în primul rând, insistențelor sovieticilor de a transforma CAER-ul într-un organism economic supranațional, în cadrul căruia nordul urma să producă mărfuri industriale, iar sudul să furnizeze materii prime și agricole. Reacția conducerii de la București s-a manifestat încă de la Congresul al III-lea al PMR (20 – 28 iunie 1960), care a dat o formulare și mai clară principiilor comunismului național, proclamând din nou dreptul țării de a se industrializa în mod rapid.

La sfârșitul anului 1960, o delegație a PMR participa la Consfătuirea Partidelor Comuniste și Muncitorești de la Moscova, care, prin Declarația adoptată, stabilea principiile cu privire la colaborarea țărilor socialiste pe baza respectului reciproc, a suveranității și a dreptului fiecărei țări de a-și elabora propria politică națională.

Liderii românii observă jocul lui Hrușciov la „două capete”Presiunile asupra românilor, pentru a-i lămuri asupra „avantajelor” integrării economice, s-au intensificat în anii 1962-1963, fiind exercitate direct de Hrușciov și de alți lideri ai țărilor lagărului socialist, în cadrul diferitelor consfătuiri ale CAER sau prin intermediul economiștilor și publicațiilor de profil.

Primele „deosebiri de păreri” între conducerea de la Moscova și cea de la București în chestiunea adâncirii cooperării în cadrul CAER au apărut în anul 1962, la conferința de la Moscova, din 6-7 iunie, când propunerile sovietice privind formarea unui „organ unic, suprastatal, de planificare” și a unor structuri transnaționale pe ramuri au fost receptate de partea română ca „niște atacuri la adresa suveranității naționale”, mai ales că exista experiența nu prea îndepărtată a sovromurilor.

În pofida opoziției ferme a României față de modelul sovietic de reorganizare a CAER, Hrușciov va relua cu alte ocazii propunerile sale, „ceea ce va menține sub o presiune constantă conducerea RPR, creând o stare de puternică nervozitate în relațiile dintre cele două state”.

La mai puțin de două săptămâni după eșecul inițiativelor sale în cadrul CAER, N.S. Hrușciov însoțit și de primul secretar al CC al PCM, Ivan I. Bodiul, a efectuat o vizită în România, în perioada 18-25 iunie 1962, pe parcursul căreia nu și-a putut stăpâni starea de profundă nemulțumire față de liderii români, cărora le-a reproșat o serie de stări de lucruri din domeniul economic: faptul că „la voi se taie purceii la 25 de kg” (în RSS Moldovenească greutatea medie a unui porc îngrășat și vândut statului era de… 84 kg), că nu se semăna porumbul „în pătrat” sau de ce România cumpără tehnologii din Vest și vrea să aibă industrie, ca să fie independentă etc.

La un moment dat, în tren, auzind la difuzor un cântec popular moldovenesc, Bodiul a exclamat: „E de la noi, din Moldova!”, la care Gheorghiu-Dej a intervenit și, pe un ton firesc, a spus că melodia este de la el, din Bârlad.

Bodiul a insistat asupra versiunii sale, iar Dej, în continuare, calm, a arătat că „limba română și cea moldovenească sunt una și aceeași limbă, românii și moldovenii sunt una și aceeași națiune”.

Roșu „ca racul”, Bodiul i-a explicat lui Hrușciov, care nu a intervenit în discuție, că „sunt două limbi, una sub influență latină, alta sub influență slavă, că poporul moldovenesc este altceva decât poporul român”.

În context, Dej a făcut o serie de reproșuri la adresa conducerii de la Chișinău, arătând că „românii din Basarabia nu au școli, n-au ziare în limba română, alfabetul latin este înlocuit cu cel chirilic”.

Semnificativă pentru deosebirea de opinii în chestiunile discutate, confruntarea de atunci, ca și altele de mai târziu, „nu a avut însă efecte pozitive”.

Conducătorii români încep să observe că liderul sovietic face un joc duplicitar și diversionist în legătură cu problemele teritoriale ale statelor socialiste, în ansamblul lor, și ale României, în particular.

Hrușciov obișnuia să discute cu diverse prilejuri, într-o țară sau alta despre aceste chestiuni, lansând provocări prin tot soiul de inițiative, mai curând improvizații, trezind nedumerire, neîncredere și suspiciuni referitoare la politica și atitudinea reală a Sovietelor față de confrații de „lagăr”.

Era tot mai evident că Hrușciov se lansase într-un „joc provocator la două capete – în chestiunea Basarabiei și în cea a Transilvaniei, totodată”. Semnificativ este că, în Memoriile sale și-a expus poziția partizană față de Ungaria, susținând că „Transilvania fusese întotdeauna ungurească, că limba și cultura maghiară sunt predominante acolo” și că „românii întorseseră totul cu susul în jos în tentativa de a eradica tot ceea ce mai rămăsese unguresc în regiune”. Insinuând că românii erau naționaliști-extremiști, Hrușciov a pretins că „făceau spume la gură” când susțineau că „Transilvania era provincie românească din timpuri străvechi”.

De remarcat că astfel de opinii, arareori exprimate public sau atât de explicit, reflectau poziția constantă sovietică, de la crearea Rusiei bolșevice și până la colapsul URSS, în 1991.

 

Dr. Ion Constantin

Sursa:

Ziaristi Online

 

 

http://www.ziaristionline.ro/2016/09/04/ce-este-basarabia-razboiul-rece-s-a-reincalzit-studiul-integral-al-profesorului-ion-constantin/

04/02/2019 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: