CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Ce s-ar fi putut întâmpla, dacă România nu accepta arbitrajul germano-italian din 30 august 1940, cunoscut sub numele de „Dictatul de la Viena”

Dictatul de la Viena, dincolo de Wikipedia: „Dacă nu acceptam, dispăream de pe hartă”

Transilvania ocupată de Ungaria, Moldova și Dobrogea, de URSS și Muntenia de Germania nazistă. Acesta ar fi cel mai plauzibil scenariu pentru ceea ce s-ar fi putut întâmpla, dacă România nu accepta arbitrajul germano-italian din 30 august 1940, cunoscut la noi în țară sub numele de „Dictatul de la Viena”.

Anul acesta, la 30 august, se împlinesc 81 de ani de la pierderea de către România în timpul celui de al doilea război mondial, a Transilvaniei de Nord.

Decizia a rămas în istorie ca „Dictatul de la Viena”.

Cu ajutorul istoricului  Ottmar Trașcă, specializat în perioada celui de-al doilea război mondial,  publicaţia Transilvania Reporter a încercat să reconstituie jocul politic internațional al acelei veri funeste, când România a cedat Basarabia, Transilvania de Nord și Cadrilaterul.

Privind cu detașarea pe care ți-o imprimă cele trei sferturi de veac trecute, cu luciditatea impusă de rigoarea cercetării, dar și cu sensibilitatea unui ardelean, istoricul spune tranșant: dacă România nu ceda Transilvania de Nord în 1940, dispărea ca stat.

În istoriografia străină, decizia de la 30 august 1940 este numită arbitraj, al doilea arbitraj de la Viena, deoarece a mai fost un arbitraj, cel din 2 noiembrie 1938, între Ungaria și Cehoslovacia. Și în România, această decizie a fost numită arbitraj până în 1945.

Abia după această dată începe să se vorbească de un dictat germano-fascist, sau fascisto-nazist sau germano-italian, prin care României i s-au răpit 42.000 de kilometri pătrați, iar ulterior s-a încetățenit acest termen.

A fost vorba de un arbitraj internațional cerut de statul român şi există documente care arată că încă de la sfârșitul lui iunie 1940, guvernul român avea în vedere obținerea unui arbitraj al Germaniei în litigiul cu Ungaria privind granița dintre cele două țări.

România a trebuit să negocieze atunci și cu Bulgaria pentru Cadrilater (sudul Dobrogei), și cu Ungaria, pentru Transilvania. Dacă în primul caz, cedarea teritoriului nu a creat o mare emoție în rândul opiniei publice, în cazul Transilvaniei, lucrurile nu au fost așa de simple, deoarece această regiune era văzută, pe de o parte, ca leagănul civilizației române, dar și pentru maghiari, cea mai dureroasă pierdere prin Trianon a fost Ardealul.

Transilvania a fost percepută de maghiari ca o pierdere mai dureroasă decât sudul Slovaciei.

În plus, trebuie să ne punem și în situația liderilor maghiari. Cei mai mulți oameni politici importanți din lumea politică maghiară proveneau din Transilvania, Bethlen, fostul prim-ministru, Teleki Pal, prim-ministrul de atunci, Csaky, ministrul de Externe. Oamenii aceștia erau extrem de interesați de redobândirea provinciei istorice pierdute.

Galeazzo Ciano și Joachim von Ribbentrop, la o defilare în Como, în 1939

Galeazzo Ciano și Joachim von Ribbentrop la Como, în 1939

În iulie, partea română, prin guvernul de extremă dreaptă pro-german al lui Ion Gigurtu, încearcă să obțină sprijinul Germaniei în litigiul cu Ungaria. Dar Germania era în continuare neîncrezătoare în Carol al II-lea, iar Hitler transmite guvernului român că trebuie să se înțeleagă pe cale directă cu cel ungar și că este vremea ca „pretențiile legitime” ale Ungariei să fie îndeplinite, dar pe cale pașnică.

În 26 iulie, Gigurtu și ministrul de externe, Mihail Manoilescu, se întâlnesc cu Hitler, la Berchtesgaden, și acesta le repetă acest lucru. La această întâlnire, partea română pune întrebarea dacă Germania ar fi de acord să arbitreze disputa cu Ungaria, iar Hitler spune nu.

Și a spus chiar așa: noi avem experiența unui arbitraj care a nemulțumit pe toată lumea – e vorba de primul arbitraj de la Viena, cel dintre Ungaria și Cehoslovacia – și nu ne mai trebuie unul.

În august, Ungaria face presiuni prin note diplomatice și se ajunge la tratativele dintre România și Ungaria de la Turnu Severin, care nu duc niciunde.

Aici e interesant că cele două delegații, română și maghiară, erau conduse de câte un ardelean, Valer Pop și, respectiv, Andras Hory, care era clujean.

Aici s-au confruntat două puncte de vedere diametral opuse. Guvernul român, speriat de reacția opiniei publice în cazul cedării unei părți mari din Transilvania, sau a întregii Transilvanii, a încercat să tergiverseze lucrurile, să câștige timp, propunând prima dată un schimb de populație, urmând ca apoi să delimiteze un teritoriu de-a lungul frontierei, care să fie cedat Ungariei, pentru a fi locuit de populația maghiară strămutată.

Ungurii aveau însă o cu totul altă perspectivă. Ei spun că acceptă o soluție, „de compromis”, adică nu cer toată Transilvania, ci doar cam două treimi din aceasta, până la linia Mureșului,  dar și dincolo de ea, pentru a cuprinde Secuimea și inclusiv Brașovul.

Toate acestea reies dintr-un schimb de note diplomatice care sunt preambulul tratativelor de la Turnu Severin.

În 16 august, la prima întâlnire de la Turnu Severin, Andras Hory prezintă linia de frontieră agreată de maghiari, cu 66.000 de kilometri pătrați din Transilvania, deci două treimi, care urmau să revină Ungariei, urmând ca apoi să aibă loc un schimb de populații.

La auzul acestei revendicări, ai noștri au un șoc, cer un răgaz de trei zile, se discută, și vin cu contrapropunerea: prima dată schimbul de populații, și, ulterior, eventual, trasarea unei noi linii de frontieră. Negocierile se împotmolesc și în 24 august se încheie, fără niciun rezultat.

Soluționarea pe calea tratativelor a disputei teritoriale a eșuat la Turnu Severin şi în acest moment, maghiarii încep să se gândească la atacarea României, deja în 23 august 1940, armata maghiară elaborează un plan de atacare a României.

Mai mult, în 24 și 25 august, guvernul maghiar ia legătura cu Moscova, sondând atitudinea acesteia față de un conflict militar româno-maghiar, iar  Molotov răspunde : „simpla existență a României a fost o jignire pentru Uniunea Sovietică, Bulgaria și Ungaria”.

În acest context, în care URSS își declară din nou atitudinea binevoitoare față de revendicările Ungariei, la frontiera sovietică cu România încep concentrări de trupe și au loc incidente de frontieră. Această situație îl face pe șeful statului major român să ceară guvernului: „faceți ceva, că ne vom trezi atacați și de maghiari și de ruși”.

Inclusiv serviciul de informații german raportează în același sens, că maghiarii urmau să atace pe 28 august, dimineață. Dar marea temere a lui Hitler era că în momentul în care se vor pune în mișcare trupele maghiare, vor ataca și rușii, aceștia vor ocupa Moldova până la Carpați și poate și regiunea petroliferă din zona Ploieștiului.

Așa că și nemții își luaseră măsurile lor de prevedere, pentru a proteja rezervele de petrol de importanță strategică.

Astfel, ei pregătesc o divizie de parașutiști, pe care să o lanseze deasupra regiunii petrolifere și câteva divizii blindate erau pregătite să mărșăluiască dinspre Viena spre România, pentru a face joncțiunea cu trupele de parașutiști și a preveni o ocupație sovetică.

Și totuși, cum s-a ajuns la arbitrajul Germaniei?

Hitler, confruntat cu această viziune catastrofică, acceptă ca Germania să arbitreze diferendul româno-maghiar. Viziunea lui era aceea ca arbitrajul să satisfacă într-o oarecare măsură pretențiile maghiare, dar nici statul român să nu fie prea tare lovit, ca să intre în colaps. Și atunci se ajunge la soluția aceasta de la Viena, cu 42.160 de kilometri pătrați cedați, cu o populaţie de 2 388 774 locuitori, din care românii reprezentau 50,2 %, maghiarii 37,1% iar germanii 2,7% .

În schimb, potrivit datelor statistice maghiare teritoriul obţinut de Ungaria la Viena era de 43 104 km2, locuit de 2 577 000 locuitori din care 1 343 000 maghiari (52,1%), 1 069 000 români (41,5 %), 47 000 germani (1,8%) şi 116 000 alte naţionalităţi (4,6%) .

Din cifrele prezentate mai sus se poate constata lesne că soluţia aleasă de Hitler în diferendul teritorial româno–maghiar nu a urmărit reglementarea aspectelor demografice complexe din regiunea aflată în litigiu.

A doua rundă de negocieri a avut loc la palatul Belvedere din Viena, iar cei care au „arbitrat” diferendul româno-maghiar si au decis au fost Italia fascistă a lui Mussolini și Germania nazistă a lui Hitler

Era un compromis între cei 14.000 de kilometri pe care România s-a arătat dipusă să-i cedeze, în timpul întrevederii din 26 iulie de la Berchtesgaden și cei 66.000 de kilometri pătrați ceruți de partea maghiară la negocierile de la Turnu Severin.

Însă, această linie e trasată foarte prost, pentru că din punct de vedere economic, într-adevăr, cele mai multe bogății rămâneau României, dar pe de altă parte, din punct de vedere al transportului feroviar, de exemplu, frontiera a fost o calamitate, pentru că linia de cale ferată care mergea în Ținutul Secuiesc trecea de cinci ori linia de frontieră!

Se poate afirma că frontiera trasată la Viena de arbitrii germano-italieni a urmărit, în principal, satisfacerea intereselor politice, economice şi militare ale celui de-al III-lea Reich, respectiv prevenirea izbucnirii conflictului româno-maghiar şi implicit îndepărtarea spectrului unei posibile intervenţii a Armatei Roşii în România, asigurarea controlului german asupra obiectivului strategic reprezentat de Carpaţii Orientali (prin intermediul Ungariei), protejarea regiunii petrolifere de la Ploieşti şi, nu în ultimul rând, subordonarea din punct de vedere politic a celor două state, fapt ce permitea Berlinului manevrarea lor pe viitor în conformitate cu cerinţele proprii .

În acest sens, relevantă este caracterizarea deciziei de la Viena, făcută de ministrul de Externe german Joachim von Ribbentrop omologului său bulgar:

„Ce poate adeveri mai pregnant justeţea arbitrajului de la Viena decât faptul că după pronunţarea lui, ministrul de Externe român a leşinat, iar ministrul de Externe maghiar şi–a anunţat demisia” . 

Preluarea nordului Transilvaniei, care îi revenea Ungariei, s-a făcut  între 5 și 13 septembrie. În perioada asta, administrația românească a evacuat zona retrăgând inclusiv armatae.

Automat, în loc s-a instlat stăpânirea maghiară. În prima fază, până în noiembrie, a venit o administrație militară.

La nivelul unui oraș asta însemna că  exista și primar, dar deasupra lui exista comandantul orașului. Ulterior, din noiembrie încolo, se introduce administrația civilă.

Toate denumirile devin maghiare, categoric. Străzi, piețe sunt denumite în limba maghiară. Conform arbitrajului, populația română din nordul Transilvaniei, la fel ca și cea maghiară din sudul Transilvaniei, avea dreptul de opțiune vreme de șase luni, dacă voiau să se stabilească în cealaltă țară.

Numai că nici guvernul român, nici cel maghiar nu au încurajat acest lucru. Ele nu aveau niciun interes ca populația să plece.

De exemplu, dacă pleacă populația română din Transilvania de Nord, cum să mai emiți apoi pretenții asupra teritoriului? Nu mai ai legitimitate, pentru că nu mai sunt români acolo. Exact la fel și guvernul ungar, în ce îi privește pe maghiarii rămași în România, pentru că spera pe mai departe că va obține la un moment dat toată Transilvania.

Viața de zi cu zi a românilor din Transilvania s-a schimbat. Avem asasinate, masacre, avem expulzări. Apoi, din octombrie începe așa numita politică de retorsiune, care se aplică de fapt până în 1944.

Adică, dacă maghiarii încep expulzările, la fel fac și românii cu maghiarii, și invers. De exemplu, în Cluj, comandantul orașului a luat 300 de nume la întâmplare, din cartea de telefon și i-a expulzat. Bine, maghiarii invocau la rândul lor expulzări făcute de guvernul român. De exemplu, e un caz la Simeria, unde 300 de muncitori feroviari maghiari au fost obligați să plece.

Toată povestea asta se răsfrânge asura minorităților, adică asupra populației maghiare din sudul Transilvaniei și a celei românești din nordul provinciei.

Comunitatea germană a fost de asemenea ruptă în două – sașii bistrițeni, treceau la Ungaria, iar ceilalți, grosul, rămâneau în România.

Germanii erau protejați în ambele cazuri, dar fără doar și poate, situația minorităților era mai grea în Ungaria decât în România.

După cum s-au exprimat de mai multe ori conducătorii Reichului, în România nu s-a întâmplat niciodată, ca în Ungaria, ca un Muller să devină Molnár…

Ministerul de Externe al Ungariei, Istvan Csaky, semnând arbitrajul

Ministrul de Eeterne al Ungariei, Istvan Csaky, semnând arbitrajul

Există un curent de opinie care condamnă faptul că armata s-a retras fără un foc de armă… dar se trece cu vederea faptul că România nu avea nici șansă! Decizia de acceptare a arbitrajului, după părerea istoricului a fost salutară.

Altfel, dispăream de pe hartă. Noi am avut un moment în care nu trebuia să cedăm, trebuia să luptăm, și acela a fost 27 iunie, când am primit ultimatumul sovietic pentru părăsirea Basarabiei.

Acolo trebuia să luptăm, nu aveam voie să cedăm fără luptă. Cedând fără luptă, de fapt, noi am încurajat revendicările maghiare și bulgare.

Mihail Manoilescu: „Voi fi blestemat de toți țăranii din Ardeal pe care  i-am iubit așa de mult”

Foto sus: Ministrul român de Externe, Mihail Manoilescu (stânga), și Valer Pop, au în față harta cedărilor teritoriale pe care România a trebuit să le facă Ungariei : ” De acum înainte voi fi blestemat de toți țăranii din Ardeal, pe care i-am iubit aşa de mult, pe care dovedisem că-i iubesc…”.

Însă, în momentul august 1940, dacă noi încercam să rezistăm, ne aștepta soarta Poloniei

Polonezii au șarjat într-adevăr împotriva tancurilor… au luptat vitejește, dar care a fost rezultatul, până la urmă? Ei au fost marii sacrificați ai războiului: partea germană a ajuns un câmp pentru experimente rasiale, iar partea ocupată de sovietici, unul pentru experimentele sociale.

Acolo s-au ciocnit cele două ideologii, iar rezultatul a fost exterminarea evreilor, fiindcă cea mai mare populație evreiască exterminată acolo a fost, nu mai vorbim de exterminarea intelectualilor de către sovietici. Ei, în momentul august 1940, dacă nu acceptam arbitrajul, Ungaria ne ataca, pentru asta nu există dubii.

Dacă rămânea un conflict  româno-maghiar, șansele ca Ungaria să învingă nu erau mari. Nu cred că putau să ne învingă. Numai că toate indiciile conduc spre concluzia că am fi fost atacați și din Est, de sovietici.

De asemenea, Germania era pregătită cu o divize de parașutiști  și cu două divizii blindate, pentru a asigura zona petroliferă. În momentul în care nu am fi acceptat arbitrajul, acea divizie de paraşutişti ar fi fost lansată deasupra Ploieștiului, asta spun documentele germane. S-ar fi ajuns la ciopârțirea României.

Pentru că Ungaria, probabil, ar fi luat Transilvania, sovieticii ar fi luat Moldova, Delta Dunării și restul Dobrogei, pentru a face legătura cu Bulgaria, și Muntenia ar fi fost poate ocupată de Germania.

Cei care susțin că noi puteam rezista, că brava armată română… astea sunt povești de adormit copii. Nu aveam absolut nicio șansă, am fi fost pur și simplu distruși. Faptul că regele a acceptat decizia, după părerea mea, a salvat statul român.

Revenind la viața de zi cu zi a oamenilor în acei ani, s-a pus în anii 1980 accentul pe oprimarea la care au fost supuși românii.

Toată istoria din punctul de vedere al istoricilor din acei ani s-a redus la Ip și Treznea, din păcate mai sunt corifei și în ziua de azi, care susțin același lucru. Or, pentru a ști exact ce se întâmplă, trebuie să cercetezi mult mai multe surse. Viața de zi cu zi a fost la fel de grea și pentru români și pentru maghiari.

Scumpetea, foametea a lovit și pe unii, și pe alții. Au rămas școli în limba română, dar numărul lor a scăzut drastic. Există rapoarte și sinteze voluminoase din 1940 și 1942, care detaliază situația școlilor sau a bisericilor.

Au fost obligați mulți intelectuali români să plece. Cea mai lovită biserică a fost cea ortodoxă.

Au fost dărâmate unele biserici ortodoxe, în Ținutul Secuiesc. Altele, au fost transformate în magazii. Însă nu poți generaliza. Au fost cazuri și cazuri, localități și localități.

Existau încă școli în limba română, existau secții române la universități, dar cu cifre de școlarizare mult reduse. Evident, tendința a fost clară, de diminuare a ponderii și influenței bisericilor și școlilor. Dar, dacă e să spunem lucrurilor pe nume, și Guvernul Antonescu a făcut la fel cu biserica unitariană, de exemplu.

S-a ajuns până acolo încât maghiari din Transilvania de Sud și români din Transilvania de Nord să se adreseze guvernelor român, respectiv maghiar, spunându-le să nu mai ia măsuri împotriva minorităților, deoarece totul se răsfrânge asupra lor, printr-un efect de bumerang.

În vara lui 1942 situația s-a deteriorat încât nu a lipsit mult să înceapă un război între cele  două țări. Acest lucru  nu s-a întâmplat, însă, deoarece, Germania, vă dați seama, angajată într-un efort de război pe Frontul de Est, numai de un conflict militar aproape de casă nu avea nevoie, și încă între doi aliați alături de care lupta pe frontul sovietic.

Comunitatea germană a fost de asemenea ruptă în două – sașii bistrițeni, în Ungaria, iar ceilalți, grosul, în România.

Germanii erau protejați în ambele cazuri, dar fără doar și poate, situația minorităților era mai grea în Ungaria decât în România. După cum s-au exprimat de mai multe ori conducătorii Reichului, în România nu s-a întâmplat niciodată, ca în Ungaria, ca un Muller să devină Molnar.

Deşi conducerea celui de-al III-lea Reich a sperat că arbitrajul din 30 august 1940 va contribui la dezamorsarea situaţiei tensionate şi relansarea colaborării economice şi politice dintre Bucureşti şi Budapesta , evoluţia ulterioară a raporturilor româno-maghiare a infirmat categoric aceste speranţe.

În perioada 30 august 1940-23 august 1944, relaţiile dintre România şi Ungaria nu numai că nu s-au îmbunătăţit, ci, dimpotrivă, s-au deteriorat rapid şi ireversibil.

În acest interval de timp raporturile dintre cele două state vecine pot fi caracterizate prin existenţa unui război rece, care, nu de puţine ori a fost pe punctul de a se transforma într-unul cald .

În consecinţă, raporturile dintre România şi Ungaria în intervalul de timp amintit au stat sub semnul consecinţelor (politice, economice, sociale etc.) nefaste ale sentinţei arbitrale din Viena, respectiv sub semnul competiţiei acerbe declanşate între cele două state în scopul obţinerii „bunăvoinţei” Germaniei în vederea soluţionării definitive a chestiunii Transilvaniei.

Pe de altă parte, cel de-al doilea arbitraj de la Viena a avut repercusiuni majore inclusiv asupra situaţiei interne din România, respectiv în privinţa evoluţiei relaţiilor dintre Bucureşti şi Berlin.

Guvernul român care a acceptat Dictatul de la Viena a căzut imediat după aceea, iar la dată de 6 septembrie a fost instaurat un guvern condus de generalul Ion Antonescu.

Antonescu a contestat Dictatul de la Viena inclusiv în discuţiile cu Adolf Hitler şi Benito Mussolini, dar nu a obţinut decât o vagă promisiune de revizuire a acestuia în primăvară lui 1944 din partea lui Adolf Hitler.

După lovitura Regelui Mihai de la 23 august 1944 şi  întoarcerea armelor contra fostului aliat, Germania, armata română a participat la luptele pentru eliberarea nordului Transilvaniei în toamna anului 1945, apoi, prin participarea la luptele din Ungaria şi Cehoslovacia.

Cu toate acestea, Uniunea Sovietică nu a acceptat reinstaurarea administraţiei civile româneşti în Ardeal decât în martie 1945, după instaurarea guvernului prosovietic condus de dr. Petru Groza.

Pe durata Conferinţei de Pace de la Paris, guvernul Ungariei a urmărit să păstreze chiar şi o mică parte a teritoriului acordat prin Dictatul de la Viena.

Aceste demersuri au rămas fără rezultat, astfel că articolul 1, punctul 2 al Tratatului de Pace cu Ungaria şi articolul 2 al Tratatului de Pace cu România, prevedeau nulitatea deciziilor sentinţei de la Viena din 30 august 1940 şi restabilirea frontierei dintre România şi Ungaria aşa cum exista la data de 1 ianuarie 1938.

Surse:

Surse:

http://transilvaniareporter.ro/esential/dictatul-de-la-viena-dincolo-de-wikipedia-decizia-de-acceptare-a-arbitrajului-a-fost-salutara-altfel-dispaream-de-pe-harta/

http://www.clujulcultural.ro/istorie-politica-despre-arbitrajul-de-la-viena-sau-al-iii-lea-reich-si-noul-curs-politica-externa-romaniei-iulie-august-1940/

Istoricul Ottmar Trașcă/ Foto: Bogdan Stanciu

Foto: Istoricul Ottmar Trașcă/ Foto: Bogdan Stanciu

Cine este Ottmar Trașcă ?

Istoricul Ottmar Trașcă, autorul considerațiilor de mai sus, este un transilvănean get-beget. Vorbește maghiara, are un prenume nemțesc și când se referă la România spune „ai noștri”.

Cu un bunic sas, o bunică unguroaică, o mamă jumătate-jumătate și un tată român, istoricul a făcut școala alternativ, în română și maghiară și a efectuat numeroase stagii de cercetare în Germania. și-a dat doctoratul în istorie cu teza „Relațiile politico-militare româno-germane. Septembrie 1940-august 1944” și este specializat în cercetarea relațiilor româno-germane și româno-maghiare în perioada premergătoare celui de-al doilea război mondial și în timpul acestuia.

A fost în mai multe rânduri bursier al unor institute prestigioase din  Germania și este autorul mai multor lucrări științifice. 

A fîcut cercetări profunde de arhivă în Rusia, Moldova, România, Austria, Ungaria și alte țări.

A scris și editat mai multe cărți de istorie extrem de bine documentate, fapt ce a dus la premierea lui de către Academia Română.

30/08/2021 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Un război uitat pe nedrept, despre care nu se învaţă în şcolile române

Imagini pentru 4 august 1919 ocuparii Budapestei.photos

Foto: August, 1919 –  Militari români în faţa Parlamentului de la Budapesta

Centenarul unui război uitat pe nedrept.

În 2018 aniversam (în surdină!) 100 de ani de la Razboiul româno – maghiar, război care și-a întins vâlvătăile din martie până în august 1919,timp de  aproape 6 luni.

În școlile românești, nici inainte și nici după decembrie 1989, acest subiect nu a fost și nu este tratat la adevărata sa semnificație.

Mai mult, de pe Arcul de Triumf din București , înscrisul ” Budapesta” a fost șters (pentru un timp!) de pe Lista marilor bătălii din Istoria Românilor.

În istoria relațiilor româno – maghiare conflictul militar din 1919 a reprezentat apogeul unei stări de tensiune apărute nu de azi – de ieri.

Acest conflict s-a accentuat în lunile premergătoare sfârșitului Marelui Război și mai ales în condiţiile în care Republica Sovietică Ungaria punea sub semnul intrebarii Hotărârile luate de români la Marea Adunare Națională de la 1 Decembrie 1918 de la Alba Iulia.

Trebuie retinut faptul că toate guvernele maghiare care s-au succedat la conducere după destrămarea Austro – Ungariei (noiembrie 1918 ), mai discret sau mai pe șleau (Bela Kun), au incercat să mentină în componența Ungariei toate teritoriile aflate sub controlul ei pâăa la izbucnirea razboiului mondial , dar mai ales Transilvania, Maramureșul, Crișana și Banatul.

Sub lozinca”Ungaria Mare’’, Bela Kun a instaurat la 21 martie 1919 un guvern de stânga radical, după modelul celui bolșevic rus.

El a renunțat la politica pasivă de acceptare a pierderilor teritoriale dictate de Antanta, coordonându-și

 actiunile miltare împotriva României și Cehoslovaciei cu cele ale Rusiei Sovietice și ale nationalistilor ucrainieni .

Imagini pentru kun bela photos

Foto: ”Tovarășul” Kun Bela

România era astfel pusa in situatia de a actiona pe doua fronturi: în Est -frontul romano – ruso – ucrainian , unde se va adopta o strategie defensiva pe Nistru si Bucovina, iar in Vest – frontul romano – maghiar, unde se adoptă o strategie ofensivă ca urmare a actiunilor antiromânești din ținuturile rămase sub control maghiar.

Totuși, forțele armate române împreuna cu cele cehoslovace,  au  reușit să blocheze penetrarea rușilor și ucrainienilor prin Transcarpatia spre Ungaria și nordul Transilvaniei.  

În procesul recuperarii teritoriilor romanesti , asa cum hotărâsera cei „4 Mari’’, au fost stabilite trei etape (aliniamente): pe cursul Muresului, pe crestele Carpatilor Occidentali si ultima pe Tisa.

Pentru a raspunde cererilor de ajutor venite din partea populatiei românesti  aflate sub administratie ungureasca , Armata Romana primeste Ordinul de ofensiva generala pentru 16 aprilie , dar mai rapizi sunt ungurii care in seara zilei de 15 aprilie organizeaza un atac impotriva trupelor romane in vestul Transilvaniei.

Au loc lupte violente in zona Muntilor Apuseni  castigate in final de români, care sparg linia frontului debuşând in câmpia Crisanei.

Urmare a contraofensivei romanesti , trupele române au eliberat Satu Mare (19 aprilie), Salonta, Carei si Oradea(20 aprilie).

La 1 mai românii ajung pe râul Tisa.

Guvernul român a cereut demobilizarea armatei maghiare , dar guvernul  comunist al lui Bela Kun nu  s-a arătat dispus sa faca acest lucru , mai mult , la 20 iulie maghiarii au atacat puternic armata română, respingând-o pâna la Oradea.

În replică, la 30 iulie, în prezența regelui Ferdinand și a reginei Maria , trupele române au trecut Tisa și după lupte dure desfășurate timp de o saptămână, au ocupat fără lupte Budapesta.

Prin ocuparea capitalei Ungariei, regimul comunist maghiar se va prăbuşi, după o existenta de 133 de zile.

Primele unităţi militare care au intrat in Budapesta au fost conduse de colonelul Rusescu.

Cei 400 de militari conduși de acest erou  au fost singurii care au controlat capitala maghiară pana la sosirea, a doua zi, a grosului forțelor armate  române conduse de generalul Mărdărescu, care primeste defilarea trupelor romane.

Istoria consemnează data de 4 august 1919 ca dată a ocupării Budapestei.

De perioada prezentei romanesti aici este amintit episodul ridicarii opincii in varful cladirii Parlamentului ungar deasupra steagului unguresc.

A fost o replica data pentru secolele de asuprire si batjocurire a romanilor din Bazinul Carpatic de catre „cele trei natiuni’’.

Autorii acestui act sunt considerati sergentul Iordan (din Craiova) si caporalul Bivolaru ( din Mehedinti ) . Alte surse il mentioneaza pe sergentul de artilerie Ioan Suvagau din Cuzdrioara (langa Dej).

Dupa episodul Budapesta, Consiliul Antantei a dispus oprirea ofensivei romane la granita cu Austria.

Intr-un colț al Ungariei neocupat de armata română, Puterile Antantei au creat condițiile pentru venirea la putere a dictaturii fasciste a lui Horthy Miklos.

 Ungaria trece de la „teroarea comunista’’ a lui Kun la „teroarea alba’’ a lui Horthy.

A fost una din marile gafe ale Antantei, gafa care va afecta Europa pana în ziua de azi.

Dictatura fascista instaurata de acesta, a fost prima de aceasta factura din Europa, iar Ungaria primul stat de esență fascistă, urmată la scurt timp de Italia lui Mussolini si Germania lui Hitler.

Consiliul Antantei a cerut României să-și retragă trupele. La 14 noiembrie trupele române părăseau Budapesta , iar după doua zile Horthy intra în oraș.

În 25 februarie 1920 , la cererea aceleași Antante,  armata româna părăsea întreg teritoriul Ungariei.

Tratatele de pace de la Paris au trasat granița româno – maghiară și cea româno-sârbă ,  nu cum am dorit noi și nici cum au dorit ei , ci cum au dorit alții, lăsând loc la nemulțumiri.

Participarea Armatei Române la Campania din Ungaria marchează două momente istorice :

1. Episodul Budapesta reprezenta prima și singura capitală europeană ocupata de trupele Antantei și totodata prima intervenție anticomunista din istorie;

2. Înlăturarea regimului comunist a lui Bela Kun ,a însemnat și prima ștergere de pe hartă a unui stat comunist.

Din punct de vedere statistic razboiul acesta se prezinta asfel:

–        Forte militare combatante (in prima faza a luptelor) : – unguri – 70.000 (60.000 dupa unele surse) combatanti + 80.000 in rezerva ,din totalul de 200.000 chemati sub arme;

–        Români: 61.078 (64.000, alte surse) + 16.000 în rezervă.

–        Lungimea frontului – 240 km.

–        Pierderi : românii – 3670 de militari morți , mii de răniți , sute de civili morți ;

                       – maghiarii – 4500 militari morți, 40.000 cazuți prizonieri, zeci de civili morți

               

În concluzie, putem afirma fără riscul de a greşi, urmatoarele :

1.     Fără acest război, momentul 1 Decembrie 1918 ar fi rămas doar un simplu act fără valoare , o amintire tristă pentru români;

2.     Pe durata acestui conflict militar dar și după , Puterile Antantei , au tratat în multe momente Ungaria ca aliat, iar România ca pe un  adversar;

3.   ” O dispută veche de secole se rezolva numai cu sabia’’ (C-tin Kiritescu ).

Olimpiu DAN

 www.bistritanews.ro 

25/08/2019 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , | 60 comentarii

RESTARTAREA TRIANONULUI ȘI REFEDERALIZAREA EUROPEI

 

 

 

 

 

 

Imagini pentru RESTARTAREA TRIANONULUI ȘI REFEDERALIZAREA EUROPEI

 

 

 

 

 

 

 

 “Mă numesc Miodrag Stanojevic, sunt sârb din Vojvodina  şi profesor de istorie în Novi Sad. Aflându-mă într-o  călătorie către Ucraina, am zăbovit trei zile în urbea dvs.,bucurându-mă de ospitalitatea unui vechi prieten şi  a familiei sale. Menţionez că vorbesc fluent limba  română deoarece am copilărit într-un sat mixt vlaho-sârbesc.

 Ştiind că sunt profesor de istorie şi bun cunoscător al revizionismului unguresc,  amfitrionul meu mi-a arătat articolul “Afront adus românilor pe bani europeni”apărut în ziarul Dvs. Totodată mi-a relatat câteva evenimente recente de acest gen: – fenomenul Csibi Barna, un degenerat care îşi permite să dea foc în centrul  României unei păpuşi reprezentând un erou naţional al  românilor (n.r. Avram Iancu), autorităţile române  ignorând acest gest.

 Vă propun un exerciţiu de imaginaţie….

Ce s-ar fi întâmplat dacă:

–  un român ar fi dat foc la Budapesta unei păpuşi reprezentându-l pe Kosuth Lajos
 – un turist  german ar fi incendiat la Tel Aviv o păpuşă  reprezentându-l pe David Ben Gurion (n.r. primul premier al  Israelului) sau pe Golda Meir (n.r. de asemenea premier al Israelului)
– un ungur din Vojvodina ar fi incendiat la Novi Sad o păpuşă reprezentându-l pe Milos Obilic, eroul naţional al sârbilor de la Kosovopolje.

Sau, să analizămMeciul Steaua – Ujpest de acum 3 ani, când, la intrarea în România, suporterii unguri aflaţi în tren au afişat “Transilvania aparţine Ungariei”, iar pe stadionul Steaua din Bucureşti au afişat „românii = ţigani”.

Să mutăm scenariul în altă parte: Ce s-ar fi întâmplat dacă Ujpest ar fi jucat la Beograd cu Partizan sau Steaua Roşie. Oare ar fi avut curajul ungurii să afişeze mesajele “sârbii = ţigani” sau „Vojvodina aparţine Ungariei”? Nu, nu ar fi îndrăznit, iar dacă ar fi fost atât de tâmpiţi să o facă, în aceeaşi seară ar fi cinat în Infern. De ce îşi permit  asta în România? De ce nu îşi permit acelaşi lucru în  celelalte ţări unde au minorităţi maghiare şi revendicări revizioniste, adică Slovacia, Serbia, Ucraina? Simplu, pentru că ei ştiu că românii sunt  „un popor paşnic, binevoitor şi primitor” şi, completez eu, un popor „imbecil de tolerant”. 

Totodată ei ştiu că slavii (din Slovacia, Serbia, Ucraina) nu sunt aşa. Şi nu îşi permit.

 

Afirm cu tărie că nu există nicăieri, în lumea civilizată, o ţară care să  acorde atâtea drepturi unei minorităţi alogene cum acordă România minorităţii maghiare. Şi totuşi nu vor fi mulţumiţi niciodată, sâcâindu-vă perpetuu (ca un ţânţar în miezul nopţii) cu aceeaşi pretenţie imbecilă: AUTONOMIE. Tupeul lor se manifestă şi prin  faptul că ei consideră că pretenţia lor de autonomie teritorială în România e similară cu cea a catalanilor din Spania, ignorând cu bună ştiinţă marea diferenţă: catalanii sunt băştinaşi în Spania, pe când maghiarii sunt alogeni asiatici în România.

Gazda mea mi-a spus că, pe lângă „valahi puturoşi” maghiarii vă mai numesc şi „mămăligari”.

Îşi permit asta în ţara  voastră!

Sunt derutat şi confuz, neputând înţelege cum este posibil să nu existe în rândurile poporului român, „paşnic, binevoitor şi primitiv” un profesor de istorie altruist care să explice ungurilor ABC-ul istoriei lor efemere:

– în anul 700 sunt menţionaţi în cronicile coreene ca fiind nişte nomazi primitivi care jefuiau prin nordul Coreei şi estul Chinei

– în 896, şapte triburi maghiare şi trei triburi de turci khazari, fugărite din stepele Asiei de către pecenegi,se stabilesc în Panonia (locuită atunci de slavi, valahi, avari, germanici), în total 225.000 de nomazi sub conducerea lui Arpad.Prima lor preocupare după stabilirea în Panonia a fost jaful (logic). Incursiunile lor sângeroase s-au desfăşurat în toată Europa ajungând până în Spania,până când Otto I cel Mare i-a umilit la Lechfeld în 955.

– Ştefan cel Sfânt (997–1038) unifică triburile ungureşti şi îi creştinează.

 Totodată începe şi procesul de maghiarizare agresivă a populaţiilor din jur: germanici, valahi, slavi, acest proces fiind, de fapt, esenţa strategiei de supravieţuire a acestui mic popor migrator asiatic în Europa.

Personalităţile  proeminente ale istoriei lor nu au fost unguri: Matei Corvin – român, Petofi Sandor (Petrovici Alexandar) – sârb (părinţii lui nu cunoşteau limba maghiară), Kosuth Lajos – slovac, ca şi majoritatea regilor Ungariei. În 1910, un istoric maghiar recunoaşte că doar 10% din unguri  sunt urmaşii celor şapte triburi maghiare stabilite în Europa, în 896, restul fiind populaţii maghiarizate de-a lungul timpului (valahi, germanici, slavi). De fapt cum ar  putea un ungur blond din zilele noastre să fie urmaşul  cetelor mongoloide venite în Europa în  secolul IX?

 Ceea ce trebuie accentuat este faptul că începând de la Ştefan cel Sfânt şi până la dispariţia regatului ungar, în 1526, Transilvania nu a făcut parte niciodată din regatul ungar, fiind întotdeauna voievodat autonom.

Înfrângerea de la Mohacs din 1526 în faţa turcilor şi cucerirea capitalei Buda în 1541 are ca urmare dispariţia de pe harta Europei a regatului ungar. Partea occidentală a Ungariei este anexată de Imperiul Habsburgic, iar restul, inclusiv Buda, devine paşalâc turcesc. Transilvania rămâne principat independent sub suzeranitate otomană.

 – După respingerea asediului otoman asupra Vienei (1683), Imperiul Habsburgic ocupă teritoriul fostului regat ungar şi Transilvania, anexiuni recunoscute prin  tratatul de la Karlowitz (1699).

– În 1849 Kosuth Lajos proclamă Ungaria stat independent, dar intervenţia habsburgică şi ţaristă înăbuşă  această pretenţie.

– În urma pactului dualist din 1867, Ungaria devine regat în cadrul imperiului  Habsburgic (numit din acel moment imperiul Austro-Ungar), având constituţie proprie şi o oarecare autonomie.

 – În 1918, în urma înfrângerii din primul război mondial, Imperiul Austro-Ungar se destramă, Ungaria devine stat independent iar Transilvania alege să se unească cu România.

 Trebuie să subliniez imbecilitatea revizioniştilor unguri.

Cum pot susţine că Transilvania a aparţinut Ungariei 1.000 de ani, când regatul Ungariei a dispărut din 1541 până în 1867, perioadă în care a fost paşalâc sau provincie habsburgică, în timp ce Transilvania a fost voievodat autonom de la Ştefan cel Sfânt (997 – 1038) până în 1699 când devine provincie austriacă (ca şi Ungaria de  altfel). Deci Transilvania şi-a pierdut independenţa în 1699 şi a aparţinut până în 1918 Imperiului Habsburgic, nicidecum Ungariei (care din 1526 până în 1867 nu a  existat).

În 1940, în urma  Dictatului de la Viena, o parte a Transilvaniei este cedată (pentru prima dată în istorie) Ungariei. Până în 1944, când revine României, ce fac ungurii în Transilvania? Ce ştiu mai bine: ucid valahi şi evrei, consideraţi rase inferioare. Gena lor asiatică i-a ajutat pe unguri să devină cei mai zeloşi executanţi ai teoriilor rasiale naziste, golind, practic, Transilvania de evrei.

 În perioada 1940–1944, timp în care Transilvania a aparţinut Ungariei, populaţia evreiască de aici a scăzut cu 90%, marea majoritate fiind trimisă de către autorităţile maghiare către lagărele de exterminare naziste. La fel s-au purtat şi în Serbia, odată cu invadarea, alături de germani, a Iugoslaviei, în 1941. În încheiere, ca să sintetizez relaţia dintre băştinaşii valahi şi alogenii unguri, îmi îngădui un scenariu:  

Un ungur pribeag bate la uşa unui valah. Acesta, ospitalier, îl primeşte în casă. Îi întinde masa, oferindu-i ce are mai bun în cămară. Ungurul, în timp ce se ospătează, pune ochii pe nevasta valahului (frumoasă, bineînţeles), considerând că ar fi normal ca, după ospăţ, valahul să îi ofere şi un desert, adică nevasta. Indignat de faptul că, după ce s-a săturat, valahul nu-i oferă şi nevasta, ungurul îi trage o palmă zdravănă valahului şi încă una. Înainte ca mămăligarul să se dezmeticească, ungurul fuge pe uliţă strigând din toţi rărunchii: „Săriţi, oameni buni, că mă omoară valahul, sunt o victimă!”.

 Aşa că, valahi, fiţi înţelegători şi daţi-le şi nevasta, dar vă avertizez  că nu le va ajunge…

Următoarea lor dorinţă va fi casa voastră.”

 

 

  RESTARTAREA TRIANONULUI ȘI REFEDERALIZAREA EUROPEI

 

Observând că Europa repetă astăzi, nejustificat, istoria anilor 1933-1939, considerăm necesar să repunem în discuție, cu referire la România, țară prin tradiție obiect al agresiunii, câteva dintre problemele care au frământat popoarele și au impus marilor personalități politice mondiale ale anilor 1918-1920, eforturi de definire și soluționare.
În primul rând, discutarea sub aspect juridic a raporturilor dintre „Alba-Iulia” și ”Trianon”, care tind să constituie o falsă problemă actuală. Bâlbâiala justiției noastre în ultimii ani, cu grave repercusiuni asupra eficacității și securității instrumentelor Legii, ne-au ridicat justificative semne de întrebare în privința capacității juriștilor noștri (ale căror proteste față de lamentabilul spectacol încă nu s-au făcut auzite) de a aborda cu răspundere o astfel de problematică.

De aceea, ne-am încumetat, de pe poziția istoricului, să ne lărgim puțin sfera de investigație, în domeniul dreptului internațional, cu speranța că vom reuși să deturnăm atenția juriștilor, chiar și a celor „de boutique”, spre probleme de interes general, care, nerezolvate, pot avea consecințe ireparabile și că vom pune, în același timp, la dispoziția celor ce azi reprezintă cupola de decizie a lumii, câteva repere utile pentru soluționarea, să zicem, a unor crize reale sau potențiale, repere ce au ghidat cândva efortul de analiză, decizie și acțiune al predecesorilor lor.

Mesajul în 14 puncte dat la „facerea” noii lumi, contemporane, de președintele de atunci al S.U.A., Woodrow Wilson (1913-1921), a însemnat, îndeosebi pentru popoarele încătușate de monarhia bicefală, actul de solidarizare a Lumii libere cu propria luptă pentru libertate. Sperjurul a prins glas și atunci, prin mesajul lui Carol de Habsburg „Către popoarele mele credincioase” (3/16octombrie 1918) dar nu a putut impresiona pe nimeni deoarece omenirea întreagă era în cunoștința de cauză.

Iată care a fost Declarația de răspuns, comună, a Comitetelor Naționale român, cehoslovac, iguoslav și polonez, atât de actuală prin semnificația acordată intenției ascunse în sptele conceptului de „federalizare”:

„Guvernul Austro-Ungar, pentru a salva imperiul Habsburgilor în ajunul derutei sale militare și al descompunerii sale politice, lansează, concomitent cu cererea sa de pace adresată președintelui Wilson, ideea unei federalizări a monarhiei dualiste. Și de această dată, ca întotdeauna, guvernul Austro-Ungariei urmează tradiția sa binecunoscută, de a căuta, prin formule seducătoare să evite marile adevăruri ale gândirii politice.

Reprezentanții oficiali ai Monarhiei de Habsburg, susținuți numai de către maghiari și germanii austrieci, cele două popoare exploatatoare ale unor națiuni care constituie marea majoritate a imperiului, cred că au găsit în ideea federalizării un nou mijloc de a le continua sistemul lor imoral și anacronic de guvernare, îndepărtând consecințele logice de libertate și justiție accentuate de președintele Statelor Unite.

Comitatele reunite ale Naționalităților oprimate din Austro-Ungaria, având în vedere că este vorba de existența lor națională, denunță opiniei publice mondiale acest act de ipocrizie diplomatică.

Bazându-se pe principiul naționalităților și al organizării democratice, singurele temeiuri ale vieții de stat admise de către puterile aliate, aceste popoare au afirmat într-o manieră categorică, prin cuvinte și arme, programele lor politice: constituirea de state naționale independente pe teritoriul actual al Austro-Ungariei. Aceste națiuni, ferm convinse că pacea nu se poate face și nu poate dura pe continent decât prin liniștirea conștiinței popoarelor, contestă prin urmare guvernelor de la Viena și Budapesta, legimitatea politică și morală de a vorbi în numele lor….”.

Noua Europă nu se putea manifesta decât democratic. Soluția pentru care s-a optat a constat în vegherea respectării noilor principii ale dreptului internațional, vizând manifestarea liberă a voinței popoarelor eliberate.

Astfel încât, marile puteri, abținându-se atunci de la orice intervenție în casa altuia, popoarele au decis cu rapiditate:

adunarea reprezentativă convocată de Turcinsky Sv. Martin, la 29 octombrie 1918, de Consiliul Național Slovac a votat în unanimitate independența și unirea Slovaciei cu Cehia; la 14 noiembrie, la Praga, Adunarea Națională consfințea ca act de voință al slovacilor și cehilor nașterea Republicii Cehoslovace cu Thomas Garrigue Masaryk în funcție de președinte;

la 17 octombrie 1918, reprezentanții tuturor slavilor de sud-vest (sârbi, croați, sloveni și bosnieci) alegeau la Zagreb – Consiliul Național Iugoslav care a numit guvernul provizoriu, a proclamat Statul național independent și suveran al sârbilor, croaților și slovenilor (29 octombrie);

la 24 noiembrie Vecea (Adunarea populară) a votat unirea noului stat cu Serbia, urmată fiind de skupstinile populare din Voivodina (25 noiembrie) și Muntenegru (26 noiembrie), Unirea devenind fapt împlinit la 1 decembrie;

la 30 octombrie 1918, în Austria, asumându-și întreaga putere și responsabilitate, Adunarea Națională Provizorie a delegat Consiliul de Stat și a format noul guvern, încredințând mandatul lui Karl Renne;

la 12 noiembrie 1918 s-a proclamat Republica Ungară, Consiliul Național Ungar alegându-l în funcția de președinte pe Karolyi Mihaly.

În acest context, uzând de dreptul la autodeterminare recunoscut popoarelor și urmând drumul deschis de frații basarabeni care proclamaseră unirea cu Țara la 27 martie/9 aprilie 1918, poporul român din Bucovina, Transilvania, Banat și ”Partium” (Teritoriile românești dintre Carpații Occidentali și Tisa) și-a desfășurat și el, în conformitate cu normele și principiile de drept internațional recunoscute, acțiunea proprie pentru independența și unitatea statală…

Ceea ce se întâmplă acum în Europa, prin Uniunea Europeană, nu e decât o tentativă disperată de re-federalizare de tip austro-ungar, prima fază fiind fărâmițarea entităților statale formate la sfârșitul Primului Război Mondial. În cazul Iugoslaviei și Cehoslovaciei s-a reușit. Sunt „în lucru” Italia, Spania și România”…

(Dr. Mircea Dogaru, „Între Alba-Iulia și Trianon – Ungaria tuturor cauzelor și războaiele de Succesiune”, Editura Mureș, 2019).

 

 

Text preluat din bilunarul CERTITUDINEA (disponibil în toată țara, în chioșcurile de ziare, sau în magazinul DACIA ART, deschis în București, pe Bv Carol I nr 40-42, peste drum de Biserica Armenească)

25/06/2019 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: