CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Teorii și practici de construcție identitară în spațiul fost sovietic a mitului ”Homo Moldovanus”. VIDEO

Map of Moldova

Foto: Harta R.Moldova astăzi, după cotropirea și ciuntirea Basarabiei romanești de către colonialiștii sovietici

Repere istorice

Asemenea multor altor cazuri, „Homo Moldovanus” nu putea să apară, să fie inventat sau imaginat din neant.

Adaptând o formulă deja consacrată a cercetătorilor preocupaţi de naţionalism şi etnicitate, „Homo Moldovanus” este deopotrivă „primordial”, ancorat în nişte trăiri imemorabile, dar şi „modern”, construit şi modelat, scrie istoricul și publicistul Octavian Țâcu în http// http://www.Timpul.md.

„Constructivismul” lui „Homo Moldovanus” porneşte, încă de la 1924, atunci când autorităţile sovietice, din raţionamente ideologice şi geopolitice, au găsit de cuviinţă exploatarea unei identităţi „moldoveneşti” din afara acelui spaţiu consacrat istoric, pentru a genera o entitate etnică diferenţiată faţă de cea existentă în Basarabia românească.

Moldovenismul” sovietic a fost religia „oficială” a lui „Homo Moldovanus”.

Aceasta a fost o politică de stat în Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească, creată dincolo de Nistru la 12 octombrie 1924, iar după 1940, în nou creata RSS Moldovenească, înființată pe teritoriul românesc al Basarabiei anexate de sovietici, şi bineînțeles în URSS, care a avut ca idee fixă cultivarea unei seprații politice, etnice, istorice, culturale şi lingvistice între populaţia românească a RSS Moldovenești şi cea din restul României.

A fost o politică promovată constant, cu obstinație, în acest spaţiu din 1924 până în 1989 și așa cum vedem, ea este continuată până în prezent.

Moldovenismul ca viziune politică este un concept etno-cultural confecționat în laboratoarele ideologice și sociologice din fosta URSS menit a netezi calea rusificării populației române dintre Prut și Nistru, pe principiul „Divide et impera” („divide și cucerește”, „dezbină și stăpânește”.

„Homo Moldovanus” și ingineriile sociale sovietice

Uniunea Sovietică a creat pentru „Homo Moldovanus”, ceea ce Ronald G. Suny a arătat şi în cazul altor specimene sovietice de acest gen, o „naţiune teritorială” cu propriul său aparat de stat şi elite conducătoare, o limbă „moldovenească” distinctă, având simbolurile unui stat suveran, cu drapel şi stemă, deşi fără suveranitate reală sau drept de expresie politică. Din această perspectivă, „comunitatea imaginată” a lui „Homo Moldovanus” a căpătat o formă fizică şi politică, îmbrăcând uniformă sovietică.

vaca-in-lant

„Homo Moldovanus” a crescut şi s-a dezvoltat sub supravegherea lui „Homo Sovieticus”, care-i controla cu rigurozitate fiecare pas.

Acest proces a fost unul atât „pozitiv”, în termenii de „promovare” ai „acţiunii afirmative” imperiale, cât şi distructiv, în sensul liniei „dure” a politicilor naţionale sovietice, asociate cu teroarea şi represiunile, ca instrumente de deznaţionalizare, antiromânismul, colectivizarea şi industrializarea, rusificarea şi sovietizarea.

Cei care-l conduceau de „acasă” pe „Homo Moldovanus” n-au fost niciodată reprezentativi pentru locurile unde acesta era născut.

Aceştia erau nişte elite subalterne, care, sub supravegherea Moscovei, mediau între autorităţile centrale şi populaţia republicii.

Acest fapt îl îndemna pe „Homo Moldovanus” superior să fie sârguincios în a adopta aspectele culturii sovietice, în a avea soţie de „Homo Sovieticus”, era motivat să înveţe limba rusă pentru a obţine statutul de „mediator” între „Homo Sovieticus” de la centru şi restul „Homo Moldovanus”.

Prin această atitudine, „Homo Moldovanus” obţinea încrederea lui „Homo Sovieticus” pentru a putea avansa în structurile naţionale sau pan-unionale.

Homo Moldovanus” s-a cultivat în ceea ce Tom Nairn numea „rezervaţie culturală”, o cultură etnolingvistică fără naţionalism politic ca unică manifestare a naţionalismului „sănătos” în variantă sovietică. „Homo Sovieticus” şi-a rezervat întreaga putere de decizie asupra faptului care erau expresiile „patriotice” permise lui „Homo Moldovanus” şi ce era „naţionalism periculos”, iar limitele dintre aceste expresii au fluctuat continuu în perioada sovietică.

El era ancorat într-un set de simboluri inventate, identitatea sa fiind promovată prin ritualuri de celebrare a unor tradiţii noi sovietice, comemorarea unor eroi ai trecutului „revoluţionar”, strict selectaţi de regim.

Unele personalităţi din istoria cenzurată a Moldovei istorice au fost incluse în discursul narativ oficial, iar altele au fost excluse.

Ştefan cel Mare – figură emblematică a istoriei românilor – a fost acceptat să fie părintele spiritual al lui „Homo Moldovanus” tocmai pentru că se încadra în logica „primordialismului” moldovenesc de tip sovietic, cultivat asiduu de autorităţile de la Moscova.

Antiromânismul şi demonizarea României au constituit atribute indispensabile în modelarea lui „Homo Moldovanus”.

Cu rădăcini profunde în propaganda sovietică a perioadei interbelice, antiromânismul sovietic a avut multiple manifestări: promovarea agresivă a imaginii negative a României, prin inocularea ideii că în anul 1918 Basarabia a fost „anexată” de România „burghezo-moşierească”, care a „exploatat-o” ca o „colonie” timp de 22 de ani; ridicarea antiromânismului la nivelul politicii oficiale în RSSM prin persecutarea şi condamnarea „naţionaliştilor moldo-români”, prin combaterea influenţelor „burgheze” româneşti asupra tuturor aspectelor vieţii politice, sociale şi culturale, prin ştergerea oricărei memorii faţă de experienţa naţional-statală anterioară, prin contracararea oricăror încercări de raportare la cultura şi istoria română, prin impunerea unei educaţii istorice contrafăcute, prin stabilirea unei adevărate „cortine de fier” pe Prut, cu scopul de a izola Basarabia de restul teritoriului românesc.

Naşterea lui „Homo Moldovanus”

Perioada comunistă atestă şi un proces de asumare a identităţii „Homo Moldovanus” de către populaţia RSSM. Această asumare are câteva explicaţii.

Homo Moldovanus Sovietic - Editura ARC CumparaCarti

În primul rând, ea a fost o urmare a nevoii de supravieţuire şi convieţuire cu autorităţile sovietice după 1940/1944, dar şi, nu rareori, de prosternare benevolă în faţa acestora, populaţia autohtonă însuşindu-şi o atitudine de circumspecţie şi prudenţă faţă de circumstanţele timpului.

Conformarea sa, bazată pe o experienţă istorică îndelungată, nu a fost una surprinzătoare în perioada sovietică, la fel cum nu este surprinzătoare în R. Moldova.

În al doilea rând, această conformare a fost rezultatul unei coabitări într-o societate în care limba puterii, a educaţiei şi comunicării publice a fost prioritar limba rusă.

Dar, totodată, acesta a fost rezultatul coexistenţei cu o minoritate vorbitoare de rusă, puternică şi numeroasă şi cu un statut social privilegiat.

În al treilea rând, „acţiunea afirmativă” sovietică în chestiunea naţionalităţilor, cu politica sa antiromânească, de izolare în raport cu România, a dus în ultimă instanţă la deformarea şi marginalizarea limbii lor native.

Mulţi românii din RSS Moldovenească vorbeau (şi continuă să vorbească) o limbă română rudimentară, strecurând cuvinte din limba rusă, iar uneori chiar preferând cuvintele ruse atunci când întâmpină dificultăţi în găsirea unui echivalent în limba română.

Drept urmare, nu puţini sunt moldovenii care pretind că această limbă prost vorbită ar reprezenta o limbă „moldovenească”, distinctă de limba română.

În cele din urmă, procesul de asumare a fost rezultatul politicilor sovietice de „construcţie” a identităţii „moldoveneşti”, care au promovat o imagine pozitivă a lui „Homo Moldovanus”.

Sentimentul de a fi parte a unei supraputeri şi cunoaşterea unui standard de viaţă relativ bun, în contrast cu cel pe care România l-a avut în epoca comunistă, a creat un mit al superiorităţii lui „Homo Moldovanus” faţă de români în perioada Uniunii Sovietice, un mit menit să sublinieze distinctivitatea acestora.

Prin prisma acestor constatări putem spune că „Homo Moldovanus” ideal în varianta sovietică era individ cu două feţe. Pe de o parte el trebuia să fie un „om simplu sovietic”, care era atomizat („este ca toţi ceilalţi”), dezindividualizat, opus la tot ce este elitar şi original, „transparent” (adică accesibil pentru un control de „sus”), modest (primitiv) în cerinţe (reduse la necesităţile „raţionale” de supravieţuire), făcut pentru totdeauna, impasibil la schimbări şi uşor de condus (de fapt supus mecanismului primitiv de conducere).

În acelaşi timp, „Homo Moldovanus” trebuia să fie în primul rând un antiromân sau cel puţin refractar la tot ce e românesc, convins de faptul că el este altceva decât român, vorbitor de limbă „moldovenească”, amestecată cu rusisme, predispus spre îndoctrinare, deznaţionalizare, rusificare şi sovietizare, preferând cu uşurinţă limba rusă ca mijloc de comunicare în alte circumstanţe decât cele legate de baştina sa, pătruns de un complex de inferioritate faţă de ruşi sau cei vorbitori de limba rusă, complex compensat prin adularea şi acceptarea formelor imperiale şi culturale de sorginte sovietică, mândru de ideea apartenenţei la marea „supraputere” sovietică.

De o manieră deformată, aceste „calităţi” au continuat să se perpetueze în perioada postsovietică, dar de data aceasta generând alte complexe şi îmbrăcând haina unui individ, care este fixat axiomatic pe ideea apărării statalităţii R. Moldova împotriva „duşmanilor” săi „numeroşi” interni şi externi.

Cu alte cuvinte, folosind un slogan al timpurilor de odinioară, „Homo Moldovanus” este mai viu decât toţii viii, iar aderenţa cetăţenilor R. Moldova la această identitate va cauza încă mult timp probleme de funcţionalitate statalităţii sale.

Cantonarea în moldovenism, conceput ca hotar despărțitor de românism, a fost și încă mai este o manevră politică pentru a asigura vasalizarea Moldovei în fața stăpânilor ruși și deznaționalizarea populației băștinașe.

Pentru implementarea în rândurile populației încă needucate a urii față de români și România,s-au folosit mai multe metode, toate caracterizate printr-o brutalitate extremă:

  • închiderea granițelor
  • izolarea culturală totală de România
  • propagandă culturală: popularizarea unei noi istorii revizuită prin prisma discursului sovietic și prin perspectiva noii „prietenii multiseculare” dintre „poporul rus și poporul moldovenesc”. O armată de noi cadre utilizau frecvent expresii ca „teroare”„sclavie”„colonie a României”„cotropitori români”.
  • Concomitent se falsifica rolul istoric al Rusiei în raport cu Moldova: Rusia colonialistă devine un prieten al Moldovei din cele mai vechi timpuri, fiind prezentată ca cea care a jucat un rol progresist și decisiv în istoria Moldovei, devenind „fratele mai mare”, justificându-se astfel anexarea țaristă din   1812 și apoi reanexarea sovietică a Basarabiei în 1940 și 1944.

Practic, românofobia a devenit doctrina de bază a ideologiei de stat sovietice (ruse) și o idee obsedantă a întregului sistem de educație și instruire, care avea drept esență sloganul „naționaliștii moldo-români sunt dușmanii de moarte și călăii poporului moldovenesc, trădătorii intereselor sale naționale”.

La baza construcției lui Homo Moldovanus stă în primul rând mitologia sovietică.

Uniunea Sovietică și-a impus propriile mituri, nelăsând loc opțiunilor identitare în rândurile populației române băștinașe, iar acestea știm foarte bine că se așezau pe mitul marelui Lenin, mitul Revoluției Socialiste din Octombrie și 9 mai Ziua Victoriei.

În fundamentarea mitului”Homo Moldovanus” s-au utilizat mai multe ingrediente, primul fiind acela că moldovenii au fost eliberați la 1812 de Imperiul Rus, chiar dacă a fost vorba de o cotropire, un rapt și o sfâșiere a Țării Modovei prin anexarea jumătății sale de răsărit situate între Prut și Nistru.

Moldovenii rămași în Țara Moldovei au creat la 1859 unindu-se cu Muntenia, statul românesc, în timp la est de Prut, rușii au construit o nouă entitate teritorială – gubernia Basarabia, anexată Imperiului Rus.

Ulterior sovieticii au adăugat și alte ingrediente, mai ales cele legate de națiunea burgheză moldovenească și națiunea socialistă moldovenească care a început să fie construită de la 1917, în stânga Nistrului…

Anul 1940 a adus pactul Ribbentrop-Molotov și anexarea Basarabiei unite cu România în 1918, la URSS.

În URSS,”Homo Moldovanus” trebuia să fie un anti-român sau cel puţin refractar la tot ce e românesc, convins de faptul că este altceva decât român și că a nația lui a apărut înaintea românilor. El vorbea o limbă „moldovenească” amestecată cu rusisme, era un antieuropean și prin extindere un antioccidental predispus la deznaţionalizare și îndoctrinare, la rusificare şi sovietizare, preferând cu uşurinţă limba rusă ca mijloc de comunicare

Totodată,”Homo Moldovanus” a fost și este pătruns de un complex de inferioritate faţă de ruşi sau de vorbitorii de limba rusă, complex compensat de adularea şi acceptarea formelor imperiale şi culturale de sorginte sovietică și rusă, care îl fac mândru de ideea apartenenţei la marea „supraputere” sovietică.

18/12/2021 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

CINE, CÂND ȘI DE CE A INVENTAT TEORIA MOLDOVENISMULUI

Motto:

A promova sub orice formă o limbă moldovenească deosebită de limba română este, din punct de vedere strict lingvistic, ori o greşeală naivă, ori o fraudă ştiintifică; din punct de vedere istoric şi practic, e o absurditate şi o utopie şi, din punct de vedere politic, e o anulare a identităţii etnice şi culturale a unui popor şi, deci, un act de genocid etnico-cultural”.

(Eugeniu COŞERIU, lingvist român cu reputaţie internaţională, născut în Basarabia).


Sunt moldovenii români sau nu? Cine, când și de ce a inventat teoria moldovenismului

Istoriografia din Republica Moldova, scrisă după 1940, s-a construit în întregime pe baza “teoriei moldovenismului”, cea de-a doua teză importantă falsă a istoriografiei privind trecutul spaţiului românesc (prima fiind teoria roesleriană).

În timpul celor patru decenii de dominaţie sovietică, cea mai dezbătută chestiune a istoriografiei din Republica Moldova a fost cea a existenţei “poporului moldovenesc “şi a “limbii moldoveneşti”.

Împreună cu teoria lui Roesler, această “teorie a moldovenismului“ reprezintă a doua contestare majoră a punctului de vedere românesc referitor la formarea poporului român. Teoria este respinsă de marea majoritate a oamenilor de ştiinţă occidentali, scrie Andreea Lupușor în prestigioasa revistă Historia.ro.

Moldovenismul – inventat de sovietici pentru a justifica ANEXAREA Basarabiei

În esenţă, vorbim de o teorie imigraţionistă, la fel ca cea a lui Roesler. Conform acesteia, populaţia romanică ar fi venit la est de Carpaţi abia în secolul al XIV-lea, la mult timp după slavi, care ar fi astfel cei mai vechi locuitori ai teritoriuluiDin amestecul slavilor cu nou-venita populaţie romanică ar fi rezultat “poporul moldovenesc”.

Acesta a fost punctul de vedere oficial al sovieticilor despre problema formării poporului român, dar numeroşi istorici şi oameni politici au continuat – chiar şi după proclamarea independenţei Moldovei -să susţină această teorie. Începând cu anul 2009, deschiderea treptată a arhivelor din Moldova şi a celor din Ucraina şi Rusia a arătat că teoria moldovenismului a fost creată de sovietici din motive pur politice, pentru justificarea integrării Basarabiei în URSS.

Teoria a fost folosită de propaganda sovietică din anii ’20 pentru a contesta unirea Basarabiei cu România. În 1924 autorităţile sovietice au decis crearea unei “Republici Sovietice Socialiste Moldoveneşti” în Transnistria, aflată în componenţa Ucrainei sovietice. Noua republică s-a născut oficial la 12 octombrie 1924, iar scopul creării ei era de a “lupta pentru refacerea unităţii poporului moldovenesc divizat de burghezia română”. De fapt, existenţa RSSM era o modalitate de subminare a României Mari.

Cum s-a născut limba moldovenească

Conform documentelor de arhivă, după crearea RSSM, Secretariatul Comitetului Gubernial Odessa al Partidului Comunist din Ucraina a numit o comisie însărcinată cu demersurile propagandistice. Cei trei membri ai comisiei erau A. L. Grinştein, I. I. Badeev şi Gr. I. Starîi. Chestiunea existenţei limbii moldoveneşti a fost discutată intens, mai ales după naşterea publicaţiei de propagandă anti-românească Plugarul Roşu, apărută la 1 mai 1924. S-a pus problema limbii în care să fie publicată această revistă.

Limba vorbită de românii din Transnistria nu avea un caracter unitar şi nici literar, ea nefiind cultivată în şcoli de administraţia rusească. Pornind de la această chestiune, comisia s-a divizat: Starîi era de părere că trebuia folosită limba română şi grafia latină, în timp ce ceilalţi doi susţineau că ar exista o “limbă moldovenească” distinctă de cea română. Evident că niciunul dintre ei nu era specialist în filologie astfel încât să fie oarecum îndreptăţiţi să emită asemenea opinii.

Starîi a susţinut că era imposibilă crearea unei noi “limbi moldoveneşti”, şi că acest lucru nu poate fi rezultatul unei decizii politice arbitrare. În schimb, Badeev spunea că există o “limbă moldovenească” diferită de cea română, aşa cum rusa diferă de ucraineană.

În plus, el a argumentat că nu există o limbă moldovenească literară, dar că cele două limbi sunt într-un proces de diferenţiere continuă, româna primind influenţe din Occident, iar “moldoveneasca” din rusă. Şi, bineînţeles, pentru publicaţiile în “limba moldovenească” trebuia folosită grafia slavă.

Imagini pentru limba moldovenească photos

Foto: Peste Prut, ocupanţii ruşi au născocit un aşa zis „Cuvântelnic” (adică un dicţionar) ruso- moldovenesc…

De cealaltă parte, Starîi susţinea că din moment ce obiectivul final este proclamarea României sovietice, limba română ar fi cel mai bun (şi mai accesibil) mod de propagandă.

Toate aceste discuţii ale comisiei s-au finalizat într-un raport realizat de Badeev la sfârşitul lunii august în 1924. Raportul este primul document oficial sovietic care vorbeşte despre “limba moldovenească”.

În urma dezbaterilor comisiei s-a luat decizia finală de “dezvoltare a limbii populare moldovenești” şi de a se folosi caractere chirilice.

Aşa a apărut“limba moldovenească”, rezultat al unei decizii politice luate fără consultarea vreunui specialist în filologie.

Când a luat naştere RASS Moldovenească în octombrie 1924, s-a folosit noţiunea de “popor moldovenesc”, mare parte a acestuia fiind ”subjugată de burghezia română.” Punctul de vedere sovietic oficial era că Basarabia este parte a RSSM şi ea trebuie eliberată de sub “jugul românilor”.

După pactul Ribbentrop-Molotov şi anexarea Basarabiei a fost organizată la est de Prut Republica Sovietică Socialistă Moldovenească. 

Autorităţile sovietice au impus teoria istoriografică ce susţinea existenţa poporului şi limbii moldoveneşti.

Pe măsură ce istoriografia din România lua un curs naţional pregnant în anii ’60, cea din Moldova a suferit de pe urma activităţii sovietice de propagandă foarte intense. În această perioadă apar studiile semnate de Ja.Mosul şi N.Mochov, istorici sovietici emblematici pentru “teoria moldovenismului”.

Cu precădere după 1964, după apariţia volumului al treilea din Istoria Românieila Bucureşti (în care se vorbeşte despre problema Basarabiei) şi a lucrării Karl Marx – „Însemnări despre români”, arhivele arată o preocupare serioasă a autorităţilor din RSSM pentru combaterea “naţionaliştilor români”.

În plus, în 1965 a avut loc o manifestaţie a scriitorilor moldoveni în favoarea introducerii grafiei latine. Numeroase documente arată existenţa unei coerspondenţe intense între Chişinău şi Moscova cu privire la această problemă. Autorităţile de la Chişinău arată faptul că pătrunderea presei româneşti în Moldova, a radioului şi televiziunii româneşti, precum şi a posturilor de radio occidentale “derutează poporul moldovenesc”. Astfel, în 1967 se decide realizarea unor “studii ştiinţifice” cu privire la existenţa “poporului moldovenesc”. 

De asemenea, din 1966 se interzice studierea cărţilor româneşti din bibliotecile publice şi introducerea în RSSM a lucrărilor unor autori precum Nicolae Iorga, Octavian Goga, Lucian Blaga etc. Curând, singurele cărţi româneşti acceptate erau cele tehnice, medicale şi dicţionarele. Cărţile de istorie erau strict interzise. În plus, s-a decis bruierea staţiilor de radio occidentale.

În 1966-67 autorităţile au început să organizeze sărbătorirea unor evenimente din istoria Moldovei, precum ziua de 28 iunie: “eliberarea de sub ocupaţia românească”. În 1966 s-au sărbătorit 300 de ani de la întemeierea Chişinăului. În anii ’70 istoriografia din RSSM devine vehement antiromânească, iar în deceniul următor criticarea istoricilor români devine un fapt curent, vorbindu-se chiar de existenţa unor “campanii anti-moldoveneşti în România”.

“Adevărata istorie a Moldovei”

Prima lucrare “ştiinţifică” din Moldova sovietică a fost Istoria RSSM, publicată în două volume în 1951 şi 1955. Autorii susţinea “teoria celor două popoare romanice”: românii şi moldovenii ar avea aceiaşi strămoşi, şi anume “valahii”, o populaţie formată din romanici şi slavi. Din convieţuirea acestora cu slavii din răsărit s-ar fi născut, în secolul al XIV-lea, “poporul moldovenesc”.

Conform lucrării, în secolele II-IV teritoriul dintre Carpaţi şi Nistru era locuit de diferite triburi considerate (fără să existe argumente serioase) de istoricii sovietici ca fiind fie preponderent germanice, fie preponderent slave, fie mixte. Ar fi existat inclusiv o prezenţă getă, sarmată sau “tardiv scită”. Apoi, în secolul al V-lea, ar fi avut loc o depopulare masivă a teritoriului Moldovei, probabil ca urmare a devastărilor hunilor. În perioada cuprinsă între secolele V-VIII, zona a fost umplută de slavi. Aceştia au adus aici “cultura slavă”, la care au aderat şi alte populaţii.

Toate aceste teorii erau formulate în baza unor descoperiri arheologice. În anii ’70-’80 istoriografia sovietică susţinea că majoritatea descoperirilor arheologice medievale timpurii din spaţiul pruto-nistrean aparţineau slavilor. În general, s-a apreciat că în această perioadă la Est de Carpaţi nu a existat o populaţie romanică. În secolele X-XI, migraţiile târzii (unguri, uzi, pecenegi) i-au afectat sever pe slavi, dar aceştia au reuşit să-i înlăture pe aceşti migratori.

Apoi, atacul Hoardei de Aur a declanşat o perioadă de decădere în secolele XIII-XIV, împiedicând formarea unor formaţiuni statale slave puternice. Abia în secolul al XIV-lea în regiune ar fi apărut “valahii”, strămoşi ai “moldovenilor”. Din nou, descoperirile arheologice (în realitate neclare) sunt folosite pentru susţinerea acestor idei. Conform istoricilor sovietici, ungurii au început în secolul al XII-lea cucerirea Transilvaniei şi i-au împins pe valahi la Est şi Sud de Carpaţi.

“Valahii”, strămoşii românilor şi moldovenilor, erau un popor format din amestecul romanicilor cu slavii de sud la Sudul şi Nordul Dunării. Veniţi în Transilvania înaintea maghiarilor, ei au fost împinşi către Ţara Românească şi Moldova. Astfel, ei au migrat către zona extracarpatică în secolele XII-XIV.

Avem deci o teorie imigraţionistă. Populaţia autohtonă de la Est de Carpaţi ar fi fost slavii, din amestecul acestora cu romanicii s-a născut “poporul moldovenesc”, iar la sudul munţilor poporul român. Formarea “naţiunii moldoveneşti moderne” ar fi avut loc în Basarabia, după includerea acesteia în imperiul rus!

Argumentele în favoarea teoriei

Pentru susţinerea teoriei moldovenismului, istoricii moldoveni s-au folosit de diverse argumente. În primul rând, de argumente de ordin entofolcloric: cercetătorii sovietici insistă asupra faptului că “folclorul moldovenesc” arată originea acestui popor ca urmaş al valahilor şi slavilor. Conform argumentelor lingvistice, ar exista o limbă moldovenească diferită de română.

Cu toate acestea, chiar lingviştii sovietici nu au putut aduce argumente în favoarea apartenenţei limbii moldoveneşti la familia limbilor slave. Nu în ultimul rând, “specialiştii” au adus în discuţie şi argumente paleoantropologice:antropologii sovietici au încercat să ajungă la anumite concluzii privind îmbinarea “romanicilor de vest” cu slavii, dar dovezile nu sunt concludente.

Din motive politice, teoria existenţei “poporului moldovenesc” a fost susţinută şi după 1991 de istorici şi oameni politici din Republica Moldova, iar regimul lui Voronin a promovat românofobia. În acelaşi spirit naţionalist, în 2008 a fost creat Ordinul Bogdan I Întemeietorul, ce trebuie acordat pentru merite în dezvoltarea şi consolidarea stabilităţii Republicii Moldova. În acelaşi an a fost adoptată o lege care pedepseşte “defăimarea statului şi poporului moldoevan”, în încercarea de a interzice susţinerea faptului că “moldovenii” sunt de fapt români.

În 2009, s-au sărbătorit 650 de ani de la întemeierea statului moldovenesc din 1359. Schimbarea guvernului Voronin a adus o serie de schimbări, iar deschiderea arhivelor a facilitata demonstrarea faptului că întreaga chestiune a existenţei poporului moldovenesc are un caracter pur politic, şi nu ştiinţific.

24/06/2021 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

ISTORICUL JEAN NOUZILLE: CONCEPŢIA SOVIETICĂ PRIVIND CREAREA POPORULUI MOLDOVEAN – O TEORIE FALSĂ, DE OCUPAŢIE (II)

Moldova

JEAN NOUZILLE : MOLDOVA, ISTORIA TRAGICĂ A UNEI REGIUNI EUROPENE 

URMAREA PĂRȚII A I- A ARTICOLULUI:

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2020/11/18/conceptia-sovietica-privind-crearea-poporului-moldovean-o-teorie-falsa-de-ocupatie-i/

În august 1947, CC. al P.C.M. îi însărcinează pe istoricii din R.S.S.Moldovenești. să redacteze un manual de istorie a Moldovei de inspiraţie marxistă pentru a demonstra legitimitatea eliberării Basarabiei, apărându-se astfel rolul jucat de U.R.S.S.

Cazare Romania - Harta Turistica

Harta creației staliniste RSS Moldovenească.

Artiom Markovici Lazarev este numit şef al comisiei care trebuie să elaboreze acest manual.

Din 1947 până în 1963, acesta deţine succesiv funcţiile de ministru al învăţământului, secretar al P.C.M. şi ministru al Culturii. El redactează, într-o perioadă scurtă o lucrare în care susţine că prin formarea Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti se realizează unirea poporului moldovean.

Califică în termeni extrem de duri unirea din 1918 a Basarabiei cu România, prezentând-o ca o invazie a statului român pe un teritoriu care nu-i aparţine.

El publică o broşură consacrată creării la 2 august 1940 a Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti.

Lazarev se prezintă ca apărător al intereselor moldoveneşti împotriva pretenţiilor teritoriale ale Ucrainei.

Aceste pretenţii constituie, probabil, raţiunea pentru care comisia privind originea moldovenilor nu pleacă de la concepţia savanţilor ucraineni, care consideră că „slavii sunt elementul autohton iniţial al poporului moldovean”.

Comisia acceptă originea comună a moldovenilor, muntenilor şi transilvănenilor, populaţie romanizată din nordul Dunării, apărută după cucerirea Daciei de către romani în secolul II e.n.
În istoriografia românească şi cea străină există două teorii contradictorii cu privire la formarea poporului român:

– „teoria migraţionistă”, formulată de istoricul german Robert Rosler, conform căreia populaţia romanizată stabilită la nord de Dunăre ar fi emigrat în secolul al IlI-lea, o dată cu retragerea administraţiei şi legiunilor romane la sud de Dunăre. Această populaţie, care ar fi fost în contact cu slavii de sud, ar fi revenit, la începutul secolului al XII-lea, în Transilvania şi de aici s-ar fi răspândit în întreg cuprinsul spaţiului carpato-dunărean;

– „teoria continuităţii” susţine că, după plecarea legiunilor romane, populaţia romanizată ar fi rămas în mare parte pe loc, retrăgându-se în munţi şi păduri, unde, trăind din creşterea vitelor, a supravieţuit migraţiilor.

La nord de Dunăre, slavii ar fi fost asimilaţi de populaţia autohtonă, cunoscută din cronici sub numele de vlahi, blahi, volohi.
Inconvenientul teoriei migraţioniste constă în faptul că nu există nici o sursă pentru a dovedi întoarcerea populaţiei daco-romane după retragerea aureliană în anii 270-275.

Teza continuităţii nu este evidentă, deoarece contrazice trei surse, chiar dacă ea este logică.

„Două teze opun istoricii între ei, una face apel la logică istorică împotriva surselor istorice, cea de-a doua, respingând logica, se bazează pe texte, chiar dacă acestea sunt contradictorii”.
În varianta de probă a Cursului de istorie a Moldovei, partea I, publicată în 1949, s-a luat ca bază teoria continuităţii, care afirmă că populaţia romanizată reprezintă autohtonii regiunii carpato-dunărene. Ramura de est a acestei populaţii romanizate împreună cu slavii locali sunt strămoşii nemijlociţi ai poporului moldovenesc, care s-a format „în procesul unei încrucişări reciproce a volohilor romanizaţi şi a slavilor de est”.

Conform opiniei autorilor „elementul slav nu este perceput ca influenţă externă, ci ca parte creativă în formarea noilor formaţiuni socio-istorice”, cultura poporului moldovean dezvoltându-se pe baza patrimoniului cultural al Statului Kievean şi principatului Halici.

Autorii Cursului de istorie a Moldovei afirmă că statul moldovean s-a format în sânul statelor slave ale Rusiei Kievene şi Galiţiei.
Partea privind geneza poporului moldovean a fost criticată vehement de istoricii ucraineni. Iată, de exemplu, ce a spus istoricul Ermolenko:

„Autorii nu s-au debarasat întru totul de influenţa istoriografiei burgheze româneşti în problema provenienţei poporului moldovenesc… Noi nu pretindem că slavii au fost elementul autohton iniţial al strămoşilor poporului moldovean, dar volohii au venit mai târziu din Carpaţi, de unde au fost goniţi de intensa colonizare a ungurilor.

O parte dintre volohi s-au stabilit în Valahia, ceilalţi s-au deplasat către teritoriul actualei Moldove. Din încrucişarea moldovenilor şi volohilor s-a format un produs complicat, care este cunoscut de istorie după formarea statului moldovenesc în zona râului Moldova”.
În 1951, apare în limba rusă volumul I al Istoriei Moldovei, tradus în „limba moldovenească” abia în 1954, cu titlul Istoria R.S.S. Moldoveneşti, în care era prezentată o teorie esenţialmenete modificată a etnogenezei moldovenilor:

„Către sfârşitul secolului al XlV-lea, pe teritoriul dintre Carpaţi şi Nistru, numit Ţara Moldovei se forma o populaţie de sine stătătoare, numită „moldovlahi” (de la „volohi”), apoi denumirea a evoluat până la „moldoveni”. Formarea poporului moldovenesc constituie un proces îndelungat şi complicat.

Populaţia romanizată, care ocupa povârnişurile de răsărit ale Carpaţilor şi teritoriul de-a lungul Şiretului, Prutului şi Nistrului, simte asupra sa înrâurirea culturală puternică a populaţiei slave de răsărit”.

Autorii ţin cont de rezultatele conferinţei ştiinţifice din 1951, de la Chişinău, în cadrul căreia s-a renunţat la teoria interferenţei româno-slave asupra „limbii moldoveneşti”.

Istoriografia moldovenească exagerează rolul slavilor în formarea poporului moldovean şi oferă justificări suplimentare politicii de rusificare.

După editarea primului volum al Istoriei R.S.S. Moldoveneşti (1967), se semnalează divergenţe cu privire la momentul apariţiei populaţiei romanizate în spaţiul carpato-nistrean, şi, în special, pruto-nistrean: unii consideră că ea (populaţia romanizată) a venit aici după plecarea tătaro-mongolilor, care ocupaseră aceste teritorii până la mijlocul secolului al XlII-lea, alţii afirmă că volohii au continuat să se menţină tot timpul în acest spaţiu, rezistând năvălirilor străine şi organizându-se în secolul al XlV-lea în cadrul unui stat moldovenesc.

Divergenţa de opinie în această problemă se manifestă în 1951 între Nikolai Andreevici Mohov, partizan al teoriei migraţioniste, care afirmă că volohii au apărut pe teritoriul dintre Prut şi Nistru, de dincolo de Carpaţi, după plecarea slavilor, în secolul al XlV-lea, şi V. M. Senkevici, directorul I.I.L.L. din Chişinău, care apără punctul de vedere al continuităţii sau „autohtonist”. între ediţia din 1951 şi cea din 1967 există divergenţe de ordin ştiinţific, care au, de asemenea, o interpretare politică, deoarece cei ce susţin teoria „autohtonistă” sunt calificaţi drept antislavişti şi revizionişti.
În 1970 a luat fiinţă, în cadrul Academiei de Ştiinţe a R.S.S.M. Consiliul ştiinţific pentru problemele privind relaţiile dintre slavi şi volohi şi geneza poporului moldovean.

Acest consiliu, prezidat de Nikolai Mohov, adept al teoriei migraţioniste, afirmă că teritoriul Moldovei sovietice a aparţinut Rusiei Kievene, după plecarea slavilor în secolul al XlV-lea. într-o lucrare publicată în 1983 acesta menţiona următoarele:

„În secolul al XVIII-lea, poporul moldovean aspiră la prietenia cu popoarele rus şi ucrainian, ceea ce devine o trăsătură a caracterului naţional al poporului moldovean” şi „în cadrul Rusiei, poporul moldovean a fost aservit opresiunii politice şi naţionale ale ţarismului”, ceea ce se compensează, după Nikolai Mohov, prin posibilitatea de a fi în contact cu „mişcarea revoluţionară mondială”. Istoriografia sovietică moldovenească recunoaşte faptul că volohii sunt strămoşii comuni ai locuitorilor Moldovei şi Ţării Româneşti.

Potrivit conceptului oficial, populaţia romanizată s-a transformat, în secolele XIl-XIV, în moldoveni şi munteni.

Autorii lucrării Moldavane (1977), editată de Academia de Ştiinţe a R.S.S.M., afirmă că „trăsăturile caracteristice ale substratelor slave – cel de sud în Ţara Românească şi cel de est în Moldova – au determinat, într-o mare măsură, diferenţele etnice dintre populaţia moldovenească şi cea munteană”. Cercetătorii sovietici sunt de părere că formarea statelor Moldova şi Ţara Românească s-ar datora unui proces de constituire a două popoare diferite.
Autorii sovietici nu neagă fenomenul de rusificare şi denaţionalizare a Basarabiei, dar nu explică cum moldovenii din Basarabia au reuşit să se dezvolte la fel ca moldovenii de dincolo de Prut.

Teoria oficială a genezei poporului moldovean este violent criticată, începând din 1989, de autorii moldoveni Vladimir Beşleagă, Pavel Parasca, Ion Hâncu, Gheorghe Postică. într-un articol apărut în 1990 şi intitulat Formarea poporului român şi continuitatea lui pe teritoriul Moldovei în sec. V-XIII, Gheorghe Postica afirmă că numele propriu al populaţiei autohtone din nordul Dunării, la sfârşitul perioadei antice târzii şi la începutul Evului Mediu, era romanus, cuvânt moştenit din latină şi care s-a transformat în român.

Autorul consideră că există suficiente dovezi pentru a confirma continuitatea românilor pe teritoriul Moldovei.

18/11/2020 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: