CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

ÎN ROMÂNIA DE AZI ANTIROMÂNISMUL ESTE SUBVENȚIONAT CHIAR DE STATUL ROMÂN ȘI NU ESTE CONDAMNJAT PRIN LEGE

Emil Cioran. Un filosof la Paris - Ziarul Metropolis | Ziarul Metropolis

„E timpul să spunem răspicat că i-am ajutat pe evrei să nu fie exterminaţi! Evreii ne sunt datori. Dar nu le cerem decât să recunoască adevărul!” (Emil Cioran)

Revista „Cadran politic”, anul VII, nr. 65-66 din aprilie-martie 2009, a publicat câteva fragmente din interviul dat de Emil Cioran în 1988, la Paris, dlui Ion Deaconescu, scrie prof.dr. Ion Coja în Altermedia.ro.

Inutil să mai spunem ceva despre valoarea acestui document, mai degrabă l-aş felicita pe autor pentru reuşita de a-i lua un interviu marelui însingurat de la Paris. Adevărul este că Cioran face figura schimnicului din inima Parisului, mulţi aşa îl văd, iar această imagine a unui Cioran greu de abordat pentru un interviu pare să fie imaginea curentă aflată în circulaţie. În realitate, cel puţin din partea subsemnatului vorbind, e de revăzut şi de retuşat această poză.

Am stat de trei ori de vorbă cu Emil Cioran, în fiecare dintre vacanţele mele pariziene de dinainte de 1990, şi nu mi-a fost deloc greu să obţin întrevederea solicitată. E drept că am uzat de un passepartout care mi-a deschis la Paris multe uşi: eram un fel de mesager al lui Petre Ţuţea.

Cred că am povestit ce era mai interesant despre aceste discuţii în cartea Marele Manipulator şi asasinarea lui Nicolae Iorga, Nicolae Ceauşescu şi Ioan Petru Culianu.

Textul publicat de dl Ioan Deaconescu îmi oferă acum posibilitatea de a reveni, cu precizări şi comentarii mai apăsate. Mă invită la acest remember îndeosebi fragmentul următor din acest interviu care, sunt convins, va face istorie:

Ion Deaconescu: Şi totuşi ce ar trebui făcut ca România să nu cadă din timp, acum, la întretăierea dintre milenii?

Emil Cioran: “Să nu mai fim paraziţii unor glorii desuete. Să nu mai vorbim de idealuri, ci să edificăm istoria propriei noastre identităţi. (…) Şi încă ceva important: să rezolvăm cazul evreilor din cel de al doilea război mondial. E timpul să spunem răspicat că nu am fost barbari. Că i-am ajutat pe evrei să nu fie decimaţi. Trebuie să scriem cărţi, să luăm legătura cu cei care ne defăimează în legătură cu acest subiect. Evreii ne sunt datori. Dar nu le cerem nimic. Să recunoască doar adevărul. Dacă se va înţelege exact poziţia României în anii patruzeci, vom sta cu fruntea sus. Dacă nu, vom fi culpabilizaţi mereu, cu efecte îngrozitoare.”

Aşadar, zice Emil Cioran, e timpul să spunem răspicat adevărul, adevărul că nu am fost barbari şi nu am participat la exterminarea evreilor, la care ne invitase insistent Hitler, ci dimpotrivă, i-am ajutat pe evrei să se salveze, pe acei evrei a căror soartă a depins cât de cât de noi! Drept care, consideră Emil Cioran, în acord cu bunul simţ cel mai comun, evreii ar trebui să se simtă datori faţă de români! Iar nu să ne defăimeze pe toate drumurile!

Iată însă că evreii nu se simt datori! Iată-i că nu sunt în stare să trăiască starea de normalitate a fiinţei umane! Recunoştinţa este o povară prea grea pentru evrei! E mult mai profitabil ca din debitor să te transformi în creditor!

De ce să fie dumnealor datori la români, când i-ar putea scoate pe români datori şi vinovaţi faţă de evrei?! Aşa se vor fi gândit acei evrei despre care Cioran spune că „ne defăimează în legătură cu acest subiect”, subiectul fiind holocaustul din România. N-a fost holocaust în România? Să fie ei sănătoşi românii, că le inventăm noi un holocaust să nu-l poată duce! Căci doar asta este menirea presei libere, a mass mediei internaţionale!…

Cioran, care a scris o mulţime de lucruri deosebit de interesante şi de „pozitive” despre evrei, care, deci, îi cunoaşte bine pe evrei, nu se miră şi nici indignat nu pare de această manevră mizerabilă, ci ne îndeamnă pe noi, românii, „să luăm legătura cu cei care ne defăimează”, nu este clar în ce scop!

Noi însă, adică românii care ştim că în România nu a fost nici urmă de holocaust, chiar aşa am făcut: am luat legătura „cu cei care ne defăimează” şi am încercat să angajăm un dialog, o confruntare senină a argumentelor.

Din păcate nu am putut menţine „legătura”, căci nici unul dintre preopinenţii defăimători nu a vrut să răspundă la dovezile noastre, considerând că simplul fapt de a nu le accepta acuzaţiile îi jigneşte pe ei, pe acuzatori, după o logică imposibil de împăcat cu un comportament raţional şi onest…

Oare la fel vor proceda şi cu declaraţia lui Cioran, declaraţie atât de netă, de neechivocă, a marelui Cioran?! Nu le va fi uşor celor „care ne defăimează” să se facă din nou că plouă!

…Da, sunt convins că ne aflăm în faţa unei declaraţii decisive pentru discuţia care se poartă pe tema holocaustului din România. Nu este prima oară când trăiesc acest sentiment, ceea ce dovedeşte cât de mult m-am înşelat de fiecare dată când am crezut că evidenţa ar avea vreo forţă de convingere, ar clinti pe cineva din ceea ce crede sau crede că ştie.

Dar cred, simt că picătura adăugată de Cioran face să se reverse paharul răbdării noastre. Desfid pe omul onest care, convins până acum de teza holocaustului din România şi luând acum cunoştinţă de declaraţia lui Emil Cioran, nu va cere sau măcar nu va accepta reexaminarea probelor invocate în această dispută. Căci nu cerem mai mult decât atât: un examen corect şi cinstit al argumentelor.

Când spun „corect” am în vedere regulile cercetării ştiinţifice, ale raţionamentului deductiv, iar când spun „cinstit” mă gândesc la capacitatea de a recunoaşte că ai greşit atunci când sensul evident al faptelor şi al argumentelor te contrazice.

Cine nu va purcede nici măcar acum la revizuirea condamnării noastre pentru un genocid atât de contestat şi imposibil de dovedit în faţa justiţiei şi a istoriei, contestat, iată, şi de Emil Cioran, nu merită să-şi mai zică intelectual, om cu idei şi convingeri judicios edificate, nu merită să-şi mai zică om – evreu sau român etc.!

…Să revenim la text! Nu cunosc interviul în întregime ca să-mi dau seama de eventuale conexiuni cu alte declaraţii ale lui Cioran. Avem tot timpul s-o facem mai târziu, căci este vorba – cum spuneam, de un text care va stârni nenumărate comentarii.

Rândurile de faţă nu urmăresc decât să lanseze aceste discuţii şi să constate, cu o satisfacţie deplină, imposibil de ascuns, o satisfacţie pe care o fac publică, satisfacţia că la lista nesfârşită de negaţionişti ai holocaustului din România se adaugă acum numele unui mare şi deosebit reprezentant al speciei om, care el singur este mai convingător, mai impozant, decât laolaltă toţi cei care intră în corul detractorilor neamului românesc, acuzându-ne pe noi, „blândul popor român”, de crima cea mai nemernică: genocidul.

Nu numai că nu l-am comis, că nu am ucis evrei, dar atât cât ne-am implicat în istoria evreimii am făcut-o mereu ca binefăcători, iar în anii „patruzeci” ca salvatori ai evreilor. Evreii – au mai spus-o şi alţii, dar acum o spune şi marele Cioran, evreii ne sunt datori cu recunoştinţa lor şi nu sunt puţini evreii care au recunoscut această datorie de onoare şi de omenie.

Numai că dinspre evrei se aude cel mai tare corul „jidanilor”, adică al evreilor ne-evrei, care au inventat stratagema, atât de ticăloasă, că este mult mai profitabil să-l acuzi în primul rând pe cel care te-a ajutat şi chiar te-a salvat, că în loc de recompensa pe care ar putea să ţi-o ceară, e mai cusher să i-o iei înainte şi să-l acuzi tu pe binefăcător că a făcut echipă cu cel, cei care te-au chiar belit! Te-au genocis şi holocaustizat!

Astfel că la ceasul aritmeticii finale tu, evreu şmecher foc, nu vei avea nimic de dat, ci vei putea cere şi obţine despăgubiri încă şi mai mari, nu numai de la prigonitorii ucigaşi, ci şi de la cei care ţi-au sărit în ajutor! Treaba lor dacă au fost proşti şi nu s-au îngrijit să se acopere cu toate actele doveditoare posibile! Cu toate certificatele de bună purtare!

E riscul lor dacă nu dau multe parale pe justiţia omenească, palpabilă, şi se lasă pe mâna justiţiei divine, atât de ipotetică! Să-şi ceară dreptatea la Judecata de Apoi, adică, în termeni precreştini, la calendele greceşti! Cine-i pune pe românii ăştia imbecili să creadă în viaţa de apoi, în justiţia şi dreptatea lui Dumnezeu?! Dumnezeu? Care Dumnezeu? Ăla inventat de noi? Să fim serioşi şi să nu ne furăm singuri căciula!… Nu există plată şi răsplată decât aici, pe pământ!… Iar cine-i prost şi crede altfel, să plătească!… Că are cui! Taxa pe prostie noi am inventat-o! La noi ajunge!…

Pun aici capăt, deocamdată, altor comentarii care bântuie prin creieraşii mei. Deocamdată cred că este mult mai …productiv – horribile dictu, să fac câteva conexiuni, conexiuni între acest magnific interviu si ce am scris eu sau îmi mai aduc amine despre discuţiile cu Cioran, purtate în vara lui 1984 la telefon, iar în 1986 şi 1988 faţă către faţă. La prima discuţie nu s-a spus nimic despre evrei.

Mai mult de o jumătate de ceas Cioran mi-a vorbit numai despre Petre Ţuţea…

Regret şi azi că nu m-am priceput să pun în funcţiune instalaţia gazdei mele, Victor Smatoc, de înregistrare a convorbirilor telefonice purtate de la acel aparat. Doamne, ce l-a mai lăudat Cioran pe Ţuţea, pe ideea că era altceva decât toţi ceilalţi, că le era ca un fel de cenzor suprem din interiorul generaţiei, Nae Ionescu fiind din altă generaţie, a dascălilor, mentor necontestat. Ţineau cu toţii să-i ştie părerea şi îşi validau ideile numai după ce le discutau cu „Petrache”.

Căci Petrache avea un ascendent asupra celorlalţi: nu scria! (sic!) Nu sacrificase actul gândirii pentru actul consemnării prin cuvinte a gândului oprit din zborul său lin, planat… Cât s-a mai necăjit Cioran când a aflat că i-am adus un text semnat de Ţuţea (cu pseudonimul Boteanu), publicat într-un almanah literar… Deci cedase! Se apucase de scris!…

La a doua întâlnire, în Jardin de Luxembourg, a trebuit să-l aştept până a încheiat discuţia pe care o purta la câteva bănci distanţă. Pasămite, cu un evreu, din America, pictor cu procupări metafizice. Mi-a relatat, pe scurt, ca o scuză a întârzierii, că a trebuit să-i dea amănunte în legătură cu ideea care i-a venit atunci când interlocutorul i s-a plâns că se înmulţesc dovezile unui antisemitism american în creştere… „Aveţi grijă, ce se va întâmpla când (sau dacă – nu mai ţin bine minte) americanii îşi iau mâna de pe evrei? Mâna azi atât de protectoare!” Mai mult nu am discutat despre evrei în 1986.

Am făcut-o în 1988, iată, anul când Noica i-a dat şi dlui Ion Deaconescu istoricul interviu. Eu am purtat discuţia mea în august, poate început de septembrie. Discuţia a pornit de la situaţia din ţară.

Am încercat să retuşez tabloul sumbru al României care circula în toată mass media apuseană, să-i prezint lucrurile dintr-o perspectivă mai optimistă. De ce am făcut asta? Mai întâi pentru că asta era perspectiva lui Petre Ţuţea asupra României. Şi am considerat că asta îl va interesa de fapt pe Cioran: ce crede Petrache despre lumea în care trăim? Mai apoi, eu însumi împărtăşeam acest optimism.

Am constatat că Cioran primea cu bucurie veştile bune din ţară, dovezile că dracul nu-i chiar aşa negru.

Absolut memorabilă satisfacţia cu care a luat cunoştinţă de calitatea tineretului din România. În mod deosebit a fost impresionat să afle că un mare număr de tineri roiau în jurul lui Ţuţea, îl „ţuţăreau” cu devotament şi cu mare interes pentru ideile lui nea Petrache.

Iar când a aflat că tinerii aceştia, de capul lor, organizaseră un servicu ad hoc de asistenţă la domiciliu a lui Petre Ţuţea, că în fiecare zi doi dintre ei veneau şi-l ajutau să se scoale, să se îmbrace, să iasă la plimbare, să mergă la masă etc., dar mai ales ca să aibă un conlocutor interesat de cee ce avea de spus nea Petrache, Emil Cioran a exclamat: „Aşa ceva este de neimaginat la Paris!” Şi a continuat spunând că aceste informaţii, primite de la mine, confirmau optimismul lui Mircea Eliade cu privire la rolul pe care curând îl va juca tineretul din Europa de Răsărit! Mult mai apt să facă istorie decât tineretul dezabuzat din Occident…

La acest punct al discuţiei eu am avut de răspuns la întrebarea lui Cioran, o întrebare pe care şi-o pun astăzi mulţi români: de ce mass media din toată lumea este preocupată să răspândească în lume despre România o imagine denigratoare, deformată cu intenţia de a ne calomnia în toate felurile posibile şi la fiecare prilej?

Răspunsul meu – valabil şi azi, a sunat cam aşa: Pentru că antiromânismul nu mai este o atitudine ocazională şi personală, a unor indivizi care, din varii motive, nu mai încap de răul românilor.

Anti-românismul nu este antipatia viscerală a unui individ, provocată de anumite accidente biografice, ci antiromânismul a devenit o instituţie, creatoare de locuri de muncă, cu buget şi sedii în mai multe ţări, inclusiv în România, cu angajaţi care ies la pensie după ce o viaţă întreagă au petrecut-o plănuind şi acţionând împotriva românilor, a intereselor României.

Laszlo Tokes: Timpul pentru autonomie este acum | Digi24

Ideea mea, discutată şi la Bucureşti cu Petre Ţuţea, aşadar ideea noastră era că anticeauşismul atât de vizibil în presa mondială şi în declaraţiile unor cancelarii apusene era de fapt expresia unui anti-românism debordant, care s-a vădit din plin după 1990, cu consecinţe tragice pentru români.

Căci cei care i-au luat viaţa lui Nicolae Ceauşescu în decembrie 1989 nu s-au mulţumit cu atât, ci abia după moartea „cizmarului” au declanşat vasta şi criminala acţiune de distrugere a României pe toate planurile, inclusiv pe plan biologic, atentând la integritatea zestrei noastre genetice.

Acţiunea continuă şi azi, urmărind „de-românizarea României” – formulă propusă de Adrian Păunescu, de un tragism cutremurător: de-românizarea României, acesta este numele epocii istorice în care trăim de 20 de ani…

Dacă, prin mecanica relaţiilor paradigmatice, cuvîntul anti-românism te duce vrând-nevrând la anti-semitism, trebuie spus din capul locului că antisemitismul în România, condamnat prin lege, este practic inexistent, nu cunoaşte forme instituţionalizate şi, dacă se manifestă când şi când, asta se întâmplă sporadic şi neorganizat, în forme le-aş numi spontane, chiar naive prin sinceritate şi directitate, minore în orice caz.

Asta în timp ce anti-românismul din România se manifestă în mod subtil, apelând la tehnici de manipulare ori de sabotaj dintre cele mai sofisticate şi mai eficiente, antrenând efective umane numeroase, abil disimulate îndeosebi în structurile de stat menite prin statut să apere şi să promoveze componenta românească a planetei noastre.

În România de azi anti-românismul este practic subvenţionat de statul român şi nu este condamnat prin lege, ci este ignorat şi trecut sub tăcere, pentru a nu deveni subiect de discuţii publice, pentru ca nu cumva românii să se dumirească de caracterul anti-românesc al multor legi şi evenimente, de caracterul anti-românesc al guvernării. Introducerea conceptului de anti-românism în conştiinţa publică ar fi să-i ajute pe români să priceapă esenţa răului de care au parte ca societate, ca neam, ca ţară…

Atunci, în 1988, câte i-oi mai fi spus eu lui Cioran au fost deajuns că el să-mi dea dreptate şi să „cadă pe gânduri”, declarându-mi că acum pricepe ce şi de ce i s-a întâmplat acelei ziariste americance care, ştiindu-l român, îl vizitase cu puţină vreme în urmă spre a-i cere lămuriri într-o poveste de neînţeles pentru ea.

Povestea era cam următoarea: ziarista, al cărei nume nu-l mai ştia Cioran, ştia doar că era una dintre cele mai importante din Statele Unite si din Israel, a aflat că există în Europa o ţară şi un popor care, în timpul celui de al Doilea Război Mondial, deşi aflaţi în mare prietenie cu Germania hitleristă, în alianţă militară cu aceasta, nu au acceptat să i se alăture Germaniei în politica nazistă faţă de evrei.

Nu numai că nu a desfăşurat programul de exterminare a evreilor, dar au iniţiat şi desfăşurat un program de salvare a evreilor. Ziaristă autentică, evreica, autentică şi ca evreică, a priceput valoarea umană excepţională a basmului despre omenia românească, aşa că a trecut imediat la verificarea informaţiei: a luat avionul şi a aterizat la Bucureşti, unde s-a interesat în stânga şi în dreapta, a cerut detalii, s-a întâlnit cu liderii evrei din Bucureşti, cu evreii cei mai în vârstă etc.

Pe scurt, s-a edificat, bucuroasă că i se confirmă povestea atât de frumoasă despre o ţară şi ea atât de frumoasă, despre care până atunci, frumoasă şi ea, evreica lui Cioran nu ştiuse mai nimic! („O femeie foarte frumoasă”, a precizat cu o lucire ştrengară în ochi răşinăreanul…)

Surpriză mare însă pentru ziarista noastră la întoarcerea în America: nici o publicaţie nu a vrut să publice reportajul ei despre România! Despre ciudaţii ăia de români care s-au purtat atât de îngereşte – cuvîntul îmi aparţine, nu numai cu evreii ajunşi la necaz, dar şi cu prizonierii de război, ruşi sau anglo-americani!

Nici măcar revista pe a cărei cheltuială făcuse deplasarea în România, nu i-a acceptat textul care vorbea atât de frumos despre români. Alte reviste, care mereu până atunci îi ceruseră o colaborare cât de neînsemnată, au refuzat-o şi ele, fără nicio explicaţie.

Ajunsă la Paris, americanca s-a gândit că explicaţia acestui ciudat refuz i-ar putea-o oferi românul cel mai important din Occident: De ce, domnule Cioran, nimeni nu au vrut să-mi publice în Occident mărturia mea despre omenia aproape neomenească a românilor?, va fi sunat întrebarea angelicei ovreice.

Cioran mi-a declarat că nu a avut răspuns la întrebarea ziaristei de la New York. Regreta că nu a ştiut să i-l dea pe cel potrivit, invocând argumentul de care aflase abia acum, de la emisarul lui nea Petrache: realitatea dureroasă şi absurdă a unui anti-românism instituţionalizat la scară planetară. Halal planetă…

Probabil că de la discuţia cu Cioran a plecat scrierea romanului Vin Americanii, început şi aproape încheiat înainte de 1990. Personajul feminin Svetlana – deloc episodic, este aşa cum mi-am imaginat-o eu pe acea femeie atât de deosebită prin pasiunea ei pentru adevăr.

Ceea ce, indirect, ar fi o confirmare a discuţiei purtate cu Cioran. Este nevoie de vreo confirmare? Neapărat, căci ne vom trezi mâine-poimâine cu cine ştie ce haimana jidănească cerând să fie verificată şi autenticitatea interviului, a spuselor lui Cioran.

Sper că dl Ion Deaconescu va avea cu ce să-l obrăznicească pe neobrăzat! (Nota bene: am spus jidănească, nu evreiască!… Iată dar că cedez, împotriva voinţei mele, cedez evidenţei, şi mă alătur celor care fac distincţie sistematică, între evrei, ovrei, jidovi etc., pe de o parte, şi, de partea cealaltă a baricadei, jidanii!…)

Aşadar, un Cioran preocupat de problema Holocaustului din România? De ce ar fi fost preocupat Cioran de acest subiect? Din n motive putea să fie, dar mai ales pentru că îşi dădea bine seama de „efectele îngrozitoare” pe care le are faptul că „vom fi culpabilizaţi mereu” pentru o barbarie pe care nu am comis-o.

De aceste efecte nu le pasă belferilor din clasa politică românească, în frunte cu însuşi preşedintele Ţării, incapabili să îngăime măcar o şoaptă neauzită în apărarea demnităţii noastre de români, pusă în balanţă cu acuzaţia cea mai gravă: genocid. Se grăbesc, nemernicii, să şi-o însuşească, cu capul plecat şi gândul la funcţia în care s-au cocoţat, nu cumva să şi-o piardă, odata cu sprijinul atotputernic al lobyului jidănesc!…

…Cu aceste rânduri – dreptul meu la replică, mă adresez revistei „Contemporanul”, în ale cărei pagini (vezi nr.5 din anul curent) a apărut un articol de incriminare a mea pentru negarea Holocaustului din România. Articol binevenit pentru mine, căci autorul articolului, m-a ajutat, prin calitatea scriiturii, stil şi argumentaţie deopotrivă, să-mi dau seama de un mare şi semnificativ adevăr: ce mare diferenţă este între calitatea intelectuală a evreilor care au recunoscut cu seninătate datoriile de recunoştinţă pe care evreii le au faţă de români pentru cele întâmplate în anii 1940-1944 în România, şi „jidanii” care, în frunte cu Elie Wiesel, proclamă vinovăţia criminală a poporului român.

Se numără printre cei dintâi, printre evreii evrei aşadar, un Alexandru Şafran, un Wilhelm Filderman, un Moshe Carmilly Weinberger, un Alexandru Graur, un Nandold Gingold, un Oliver Lustig, un Marius Mircu, un Minei Grunberg, un Sigmund Jagendorf, precum şi buna, serafica şi necunoscuta noastră colegă Leone Blum, autoarea unor memorii despre petrecerea bucolică a familiei ei în Transnistria, memorii pentru care a fost capital sancţionată de nişte jidani netrebnici!… Fie-i ţărâna uşoară!

Pe ceilalţi nu-i mai pomenesc, pe evreii neevrei specialişti în minciuna numită Holocaustul din România, nişte rebuturi umane nefericite, în frunte cu Ellie Wiesel, pe care bunul Dumnezeu, spre a feri lumea de el, l-a însemnat cu înfăţişarea fizică cea mai dezgustătoare, deplin potrivită cu uriciunea din sufletul său. Dacă va fi având asa ceva…

Iată, aşadar, că un român de talia lui Emil Cioran se pronunţă clar şi inechivoc:

„Să spunem răspicat că i-am ajutat pe evrei să nu fie exterminaţi!… Evreii ne sunt datori! Dar nu le cerem nimic, ci numai atât: să spună, să recunoască adevărul!… Dacă se va înţelege exact poziţia noastră din anii patruzeci, vom sta cu fruntea sus…”

Aştept să văd evreul de talia lui Emil Cioran care să ne acuze de holocaust! M-am săturat de acuzatorii agramaţi şi certaţi cu logica, cu onestitatea cercetării istorice. Mă uit la lista neînduraţilor noştri acuzatori şi deopotrivă judecători şi văd o adunătură de semimediocri, divorţaţi de profesie, îndoielnică şi nesigură la fiecare! Indivizi fără vreun rost pe lumea asta, incapabili să poarte răspunderea opiniilor exprimate, incapabili să răspundă la obiecţiile cu care le-au fost întâmpinate acuzaţiile bezmetice. Au o singură şi aparentă calitate: tenacitatea cu care se neruşinează în public.

Aproape că-i admir, ca pentru un număr de circ, de măsluire a cărţilor de joc de care nu m-aş simţi, tehnic vorbind, în stare. Deh, popor vechi!… Cu cinci mii de ani de exerciţiu în spate!

20/09/2021 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , | Un comentariu

DAVID DUKE: Trezirea la realitate. Cum a devenit Al Doilea Război Mondial o notă istorică de subsol a Holocaustului

 

 

 

160829-David-Duke-AP_486298401861.jpg

 

David Ernest Duke (foto) este un om politic naţionalist american, născut la 1 iulie 1950, militant în favoarea conservării în SUA a ceea ce el numeşte cultura occidentală şi a valorilor familiei creştine, precum şi  pentru desfiinţarea Fiscului, segregarea rasială voluntară şi anticomunism.

 

 

 

Imagini pentru DAVID DUKE cartea Trezirea la realitate photos

Foto: Cartea lui DAVID DUKE Trezirea la realitate.  

 

 Problema evreiască

În lumea noastră saturată de Holocaust este aproape imposibil să rosteşti cuvântul „evreu“ fără a trezi emoţii.

Acesta este rezultatul acţiunii întreprinse de mass-media lumii occidentale, care a experimentat şi reexperimentat la nesfârşit reţeta „Holocaustului“. După cum spune respectabilul istoric britanic David Irving, «Se scrie „Holocaust“ cu „H“ mare marcă înregistrată.»

Holocaustul a evoluat de la statutul de adnotare a celui de-Al Doilea Război Mondial până la situaţia în care Al Doilea Război Mondial a devenit o notă istorică de subsol a Holocaustului.

Pe parcursul anului dinaintea publicării acestei cărţi, care a avut locla peste cincizeci de ani după încheierea războiului, ziarul meu local (de fapt, „local“ este o denumire greşită, întrucât proprietarii lui sunt newyorkezii), „The Times-Picayune“, a publicat zeci de reportaje şi articole de fond explorând diversele aspecte ale Holocaustului.

În anul acela, acelaşi ziar abia dacă menţionase lagărele sovietice în care au murit între douăzeci şi patruzeci de milioane de oameni şi publicase numai un singur material care menţiona cele trei milioane de victime ale crimelor din Cambodgia.

Nu a apărut nici un articol despre masacrarea a treizeci-patruzeci de milioane de oameni în China Roşie.
Cercetând arhivele ziarului, am descoperit că la sfârşitul anilor 1990 au apărut de cel puţin zece ori mai multe articole de presă despre Holocaust decât la sfârşitul anilor patruzeci şi pe tot parcursul anilor cincizeci.

Rareori se întâmplă ca un eveniment să devină tot mai comentat, în presa scrisă şi vorbită, pe măsură ce rămâne tot mai departe în timp.

De exemplu, subiectul celui de-Al Doilea Război Mondial ocupa o proporţie mult mai mare în filmele artistice, emisiunile de televiziune, documentarele, cărţile şi articolele de presă de la sfârşitul anilor cincizeci decât în cele dinaintea anului 2000.

Nu la fel s-au întâmplat lucrurile şi cu Holocaustul: cu cât ne îndepărtăm mai mult de acest eveniment, cu atât el ne agresează
mai tare, pe măsură ce industria Holocaustului se dezvoltă şi se extinde.
Ar fi o muncă herculeană să numărăm, măcar, toate reportajele şi emisiunile speciale de televiziune dedicate Holocaustului, filmele documentare şi „istorice de ficţiune“, cărţile (atât de ficţiune cât şi documentare), articolele din reviste şi ziare, piesele de teatru.

Povestirile despre victimele Holocaustului, despre rude, supravieţuitori, crime de război, criminali, daune, literatura şi arta dedicate Holocaustului, amintirile şi memorialele ne bombardează aproape zilnic.

În Washington D.C. există un muzeu al Holocaustului, în valoare de milioane de dolari.  

În mod interesant, a fost construit cu mult timp înainte de a se fi făcut orice efort real pentru înălţarea unui memorial al celui de-Al Doilea Război Mondial.

 
Holocaustul nu este singurul traumatism al evreilor pe care trebuie să-l deplângem cu toţii, căci vedem multe relatări istorice dureroase şi producţii dramatice hollywoodiene şi despre alte persecuţii istorice ale evreilor.

Evreii sunt victimizaţi de teroriştii arabi din
Orientul Mijlociu, de fasciştii din Europa şi chiar şi de membrii Ku Klux Klan-ului din Statele Unite.

Există resurse virtualmente inepuizabile de cărţi, articole, filme şi piese de teatru despre evreii individuali care au avut de suferit din vina antisemiţilor.

În fiecare an, zeci de mii de scenarii despre evrei inteligenţi, generoşi, altruişti, creatori, morali şi curajoşi inundă ecranele de şaizeci de centimetri ale televizoarelor şi ecranele de zece metri ale cinematografelor, ziarele, revistele şi cărţile noastre, teatrele, estradele şi amvonurile, undele radio şi transmisiunile prin satelit.

Există mii de portretizări ale evreilor persecutaţi ca fiind nevinovaţi, nobili şi eroici, câtă vreme adversarii lor sunt reprezentaţi ca
nişte întruchipări ale răului.

Nici un grup omenesc de pe Pământ nu are un sistem de public
relations mai eficient decât poporul evreu.

Indiferent dacă vedem armata Faraonului, cu săbiile scoase din teacă, fugărindu-i pe israeliţi, cazacii antisemiţi ai Ţarului, ofiţerii SS ai lui Hitler îmbrăcaţi în negru, un terorist palestinian fără nume încercând să răpească elevi israelieni sau povestea mai intimă a unui
evreu sensibil maltratat de un om de afaceri antisemit, cu toţii am văzut stereotipul
antisemitului, am văzut trupurile scheletice şi am împărtăşit durerea evreiască.

O ştiu din proprie experienţă, căci mi s-a întâmplat şi mie în tinereţe.
La vârsta de doisprezece ani, citind Jurnalul Annei Frank în biblioteca şcolii, am fost oripilat de inumanitatea antisemitismului.

Când am terminat cartea, aveam senzaţia că pierdusem nişte membri ai propriei mele familii.

Mi-am şters pe furiş, cu mâneca, lacrimile care-mi umpluseră ochii.
Nu am discutat decât de câteva ori cu tatăl meu despre evrei, pentru care el avea numai cuvinte de laudă.

Vorbea despre unchiul meu, Nathan, un pastor metodist care se convertise de la confesiunea mozaică şi se însurase cu sora bunicului meu, mătuşa mea Gussie.

Tata îl respecta enorm pe Nathan şi extindea aceste sentimente şi asupra celorlalţi oameni pe care-i numea „ebraici“, considerând că acest termen inspira mai multă demnitate decât cuvântul
„evrei“.

În felurite momente, el i-a descris pe „ebraici“ ca fiind muncitori, inteligenţi, economi şi realizaţi.

 
Relatările despre Holocaust şi povestirile biblice au conturat primele mele impresii despre poporul evreu.

Filmele clasice ale lui Cecil B. DeMille, cum ar fi „Cele zece porunci“,
m-au făcut să-i identific pe evreii contemporani cu „israeliţii“ eroici din Vechiul Testament.
Mi-am format o profundă admiraţie faţă de „Neamul Ales“.
Şi-atunci, cum am ajuns ca, după primele mele opinii despre evrei, să fiu calificat în cele din urmă ca un „antisemit“ periculos, de către puternica organizaţie de propagandă evreiască,
A.D.L. (Liga Anti-Defăimare a B’nai B’rith, cu denumirea ei ciudată)?

Nici un evreu nu-mi făcuse vreodată un rău, în mod direct; n-am fost influenţat în spirit antisemit de părinţi sau prieteni, nici nu-i învinuiesc pe evrei pentru crucificarea lui Iisus Christos.

Deşi resping categoric calificativul de antisemit, consider cu fermitate că evreii, la fel ca oricare alt popor, merită laude pentru realizările lor şi, totodată, nu trebuie să fie imuni la criticile faţă de neajunsuri.

Singura problemă este aceea că, în lumea de după Al Doilea Război Mondial, orice critică la adresa evreilor ca grup este considerată un echivalent moral al justificării omorurilor în masă…

Dacă cineva critică orice parte a istoriei sau conduitei evreieşti, ori aspectele intolerante ale religiei mozaice, sau fie şi numai politica sionistă a Israelului, dobândeşte inevitabil eticheta de „antisemit“, un termen care presupune mai multe prejudecăţi şi daune decât
oricare altul.

Dacă, însă, vorbeşte despre maltratarea curentă a indienilor pe parcursul istoriei americane, nimeni nu-l acuză că ar fi „anti-american“.

Cei care-şi exprimă oroarea faţă de excesele Inchiziţiei spaniole nu sunt declaraţi nici „anti-creştini“ şi nici „antispanioli“.

Aceleaşi mijloace de informare care interzic până şi cea mai modestă critică a evreilor nu se codesc să înjosească alte grupuri. 

Una dintre cărţile cu cel mai mare succes de la sfârşitul anilor nouăzeci este Călăii benevoli ai lui Hitler  , cea atât de
trâmbiţată în mass-media, o carte care spune că germanii sunt caracterizaţi de o răutate inerentă, o trăsătură care-i face să fie vinovaţi cu toţii de atrocităţile Holocaustului.

Printr-un contrast accentuat, ori de câte ori evreii sunt menţionaţi ca grup, acest lucru se face într-un fel de şoaptă reverenţioasă.

Ce anume are poporul evreu ca să evoce o asemenea adulaţie deşănţată şi ură viscerală?
Într- o publicaţie conservatoare de Dreapta, după modelul clasicului periodic al lui Thomas Paine, mesajul arăta cu totul altfel decât cel al lui Paine.

Un titlu proclama: „PARTEA CONDUSĂ DE EVREI DIN PLANUL COMUNIST AL N.A.A.C.P. (National Association for the Advancement of Colored People = Asociaţia Naţională pentru Progresul Oamenilor de Culoare) PENTRU AMERICA!“ .

„COMUNISMUL ESTE EVREIESC!“trâmbiţa altul.

Am găsit şi câteva numere mai vechi. Într-unul dintre ele, un titlu enorm prezicea: „DICTATURA ROŞIE, CEL TÂRZIU ÎN 1954!“

La drept vorbind, un asemenea avertisment nu prea avantaja credibilitatea ziarului, când era citit în 1965!

Aceste titluri gen „National Enquirer“ mi se păreau hilare, însă mi-era greu să mă abţin de la a citi ceva atât de scandalos, fie şi numai ca să mă amuz.

Cuvintele tăioase ale lui Mattie Smith

Una dintre persoanele care făceau cu regularitate muncă voluntară, Mattie Smith, o doamnă în etate, cu rochie înflorată şi pălărie excentrică, m-a văzut râzând pe înfundate de titlurile ridicole şi a spus doar atât:

– Dar e adevărat, să ştii.
– Dictatură Roşie în 1954? am replicat eu, zâmbind.
– Nu, a răspuns ea, dar comunismul este evreiesc. Ei sunt cei care stau la baza lui.
M-am gândit să-i fac placul bătrânicii, discutând politicos cu ea.
– Cum să fie comunismul evreiesc, doamnă? am întrebat eu. Comuniştii sunt atei; nu cred în Dumnezeu. Evreii cred în Dumnezeu, deci cum ar putea ei să fie comunişti?
– Ştii cine e Herbert Aptheker? mi-a întors-o ea, răspunzându-mi tot printr-o întrebare.
– Nu, am răspuns, prefăcându-mă nepăsător.
Doamna Mattie Smith părea un arc încordat, gata să plesnească.
– Are rolul oficial de teoretician principal al Partidului Comunist din S.U.A. şi figurează în „Ghidul personalităţilor din evreimea mondială“ .

Leon Troţky, comunistul care a subjugat Rusia împreună cu Lenin, era inclus şi el în „Ghidul personalităţilor din evreimea
americană“.

Adevăratul lui nume era Lev Bronstein. Amândoi sunt comunişti atei şi amândoi apar cu mândrie ca mari evrei în aceste cărţi publicate de cele mai importante organizaţii rabinice ale lumii.

Umil, am îndrăznit să spun:

– Poate au fost incluşi pentru că au fost odată evrei.
– Mai ai încă atâtea de învăţat, a oftat Mattie Smith. Conform Legii Întoarcerii din Israel, chiar dacă eşti comunist ateu, poţi totuşi să emigrezi în Israel. Şi ca ei mai sunt atâţia alţii. Nu te poţi califica pentru emigrare decât dacă eşti evreu, iar a fi evreu nu înseamnă altceva decât să te fi născut din părinţi evrei.

Vezi, prin urmare, că poţi să fii evreu şi, în acelaşi timp, să
rămâi ateu şi comunist îţi spun eu, comunismul este evreiesc!
– Şi toţi evreii sunt comunişti? am replicat eu, sarcastic.
– Nu, nu, nu, a răspuns ea cu emfază şi într-un ritm foarte răbdător.

Nu toţi evreii sunt comunişti, cum de asemenea nu toţi şerpii sunt veninoşi.

Dar majoritatea evreilor americani cu funcţii de conducere sunt comunişti, precum şi cei mai mulţi dintre spionii ruşi
condamnaţi în America şi liderii Noii Stângi.

Şi, în plan istoric, majoritatea revoluţionarilor comunişti din Rusia au fost şi ei evrei!
Ceea ce spunea Mattie Smith mă făcea să mă simt foarte stânjenit.  Am ieşit grăbit din birou.

Nu se putea ca Mattie Smith să aibă dreptate, dar eu nu deţineam suficiente date concrete pentru a-i contrazice afirmaţiile.

M-am hotărât să cercetez problema, ca să-i dovedesc că se
înşela. Şi mă mai deranja încă ceva, căci mă simţeam puţin cam vinovat că discutasem, măcar, cu o persoană care spunea asemenea lucruri despre evrei.

Eram un anticomunist feroce, iar a sugera că evreii se aflau la baza ororilor comunismului era, pentru mine, o afirmaţie atât de cumplită încât inima îmi spunea că pur şi simplu aşa ceva nu putea fi
adevărat.

Mi se întâmplase pentru prima oară să stau faţă în faţă cu o persoană pe care o presupuneam antisemită.

 În cele din urmă, am deschis şi am citit cele două numere din „Common Sense“ pe care le luasem cu mine acasă.

Într-un exemplar se susţinea că N.A.A.C.P. era o organizaţie de tip front comunist. Articolul afirma că frontul N.A.A.C.P. fusese înfiinţat de doisprezece evrei şi un negru şi că toţi membrii fondatori erau marxişti devotaţi, cu antecedente de afiliere comunistă, atestate documentar, de zeci de ani.

Mai mult, scandaloasa publicaţie declara că N.A.A.C.P. era finanţat cu bani evreieşti şi avusese întotdeauna un preşedinte evreu.

 Celălalt număr din „Common Sense“ era la fel de surprinzător. Conţinea un lung articol în care se proclama că şi comunismul internaţional era tot o creaţie evreiască şi că revoluţia rusă
nu fusese, în realitate, deloc rusească.

Evreii, chipurile, finanţaseră şi conduseseră comunismul încă de la începuturi, şi dominau complet mişcarea comunistă din Statele Unite.
Acest „National Enquirer“ al Dreptei cita numeroase nume, date şi surse, pentru a-şi susţine incredibilele afirmaţii.

Eram foarte sceptic faţă de nişte aserţiuni ca acestea, dar informaţiile erau prea impresionante ca să le ignor.

Căci învăţasem, încă de la începuturile cercetărilor mele pe teme rasiale, să nu resping cu prea multă uşurinţă opiniile nepopulare.
În pofida documentaţiei lor aparent serioase, articolele mi se păreau pur şi simplu prea bizare ca să fie adevărate.

Cum ar fi fost posibil ca organizaţia cea mai numeroasă şi mai
puternică a negrilor din America să fie fondată, finanţată şi condusă de evrei, ba chiar evrei marxişti, pe deasupra şi nu de negri înşişi?

Cum se putuse ţine sub tăcere un lucru atât de incredibil, astfel încât majoritatea oamenilor să nu aibă habar de el?

Dacă revoluţia rusă era cu adevărat o revoluţie condusă de evrei, nu de ruşii marxişti, cum se putea ca un fapt istoric atât de enorm să fie necunoscut în cărţile noastre de istorie şi în mijloacele de informare populare?

Mai mult, nu puteam înţelege de ce evreii bogaţi şi puternici ar fi cultivat amestecul raselor şi comunismul.
  
Unul dintre exemplarele din „Common Sense“ menţiona un articol de-o pagină întreagă, scris de Winston Churchill, cu titlul „Sionism versus bolşevism: O luptă pentru sufletul poporului evreu“.

Articolul apăruse iniţial în numărul din 8 februarie 1920, al ziarului „Illustrated Sunday Herald“.

Churchill susţinuse că evreii din lume oscilau între devotamentul faţă de comunism, pe de o parte, şi cel la adresa sionismului, pe de altă parte.
Churchill îşi exprima speranţa ca evreii să adopte sionismul ca alternativă la ceea ce el numea bolşevismul „diabolic“ şi „sinistru“.

În acest articol contemporan cu primii ani ai revoluţiei ruse şi foarte bine scris, Churchill descria comunismul ca pe o „confederaţie sinistră“ a „evreilor internaţionali“, care „i-a înşfăcat pe ruşi de păr şi au devenit practic stăpânii necontestaţi ai acelui enorm imperiu“. 

Articolul m-a şocat destul de tare pentru a mă face să mă simt dator să-i verific autenticitatea. A reieşit că era veritabil.

Mai mult, am găsit şi câteva referiri evreieşti la el, deplângând faptul că lucrarea lui Churchill le dăduse apă la moară antisemiţilor din întreaga lume.

În continuare urmează un citat din acest uluitor articol:
„În opoziţie violentă cu toată această sferă a eforturilor evreieşti se profilează planurile evreilor internaţionali.

Adepţii acestei confederaţii sinistre sunt în marea lor majoritate oameni care au crescut în rândurile nefericite ale populaţiei din ţările unde evreii sunt persecutaţi din motive de rasă.

Cei mai mulţi, dacă nu toţi, au renegat credinţa înaintaşilor şi şi-au alungat din minte toate speranţele spirituale la Lumea de Apoi.

Această mişcare nu este nouă printre evrei. Încă de pe vremea lui Spartacus-Weishaupt şi până în epoca lui Karl Marx, ajungând până la Troţky (Rusia), Bela Kun (Ungaria), Rosa Luxembourg (Germania) şi
Emma Goldman (Statele Unite), această conspiraţie mondială pentru răsturnarea civilizaţiei şi pentru reconstruirea societăţii pe bazele dezvoltării oprite, a invidiei răuvoitoare şi a imposibilei egalităţi a crescut permanent (…) iar acum, în sfârşit, această bandă de
personalităţi extraordinare din lumea subterană a marilor oraşe europene şi americane i-a înşfăcat pe ruşi de păr şi au devenit practic stăpânii necontestaţi ai acelui enorm imperiu.

Nu este necesar să exagerăm rolul jucat în crearea bolşevismului şi punerea în aplicare a revoluţiei ruse de aceşti evrei internaţionali şi, în cea mai mare parte, atei (…).“ 
Oricât de important era Churchill ca personaj istoric, el reprezenta totuşi doar un singur glas.

Am judecat că se putea înşela cu privire la natura revoluţiei ruse.

Unul dintre articolele pe care le-am citit în „Common Sense“ se referea la o serie de documente explozive (cu tot cu numerele de înregistrare) din Arhivele Naţionale ale Statelor Unite.

 Se referea  la rapoarte informative de la guvernele străine şi rapoarte extinse de la principalii noştri ofiţeri de informaţii din Rusia, în perioada Războiului Civil de la începuturile revoluţiei comuniste.

În anii douăzeci mai era mult până să se înfiinţeze O.S.S. şi
C.I.A. Pe-atunci, munca informativă cădea în sarcina armatei S.U.A.

Unul dintre ofiţerii noştri militari de informaţii din Rusia, în această perioadă revoluţionară, fusese Căpitanul Montgomery Schuyler.

Schuyler a trimis cu regularitate în ţară rapoarte pentru şeful de statmajor al Informaţiilor din Armata S.U.A., care apoi i le-a transmis Secretarului de Război şi Preşedintelui Statelor Unite.
„Nu este necesar să exagerăm rolul jucat în crearea bolşevismului şi punerea în aplicare a revoluţiei ruse de aceşti evrei internaţionali şi, în cea mai mare parte, atei (…).“

SIONISM versus BOLŞEVISM – O LUPTĂ PENTRU SUFLETUL POPORULUI EVREU

Lectura rapoartelor detaliate m-a ajutat să înţeleg mai bine o perioadă istorică despre care foarte puţini americani au cunoştinţe. Documentele raportau masacrarea oribilă a mii de aristocraţi şi intelectuali ruşi, asasinaţi pur şi simplu pentru că puteau asigura o conducere eficientă, în opoziţie cu comuniştii.

Numeroşi americani ştiu măcar aproximativ că Stalin a omorât peste douăzeci de milioane de oameni.

Totuşi, multe milioane de ruşi au fost măcelăriţi şi la începuturile bolşevismului, sub conducerea lui Lenin şi a lui Troţky, căci
aceşti doi oameni au fost cei care au iniţiat primele ucideri în masă şi Gulagul.
De asemenea, rapoartele declarau fără echivoc natura evreiască a revoluţiei.

Într-unul dintre rapoartele oficiale ale lui Schuyler, scos de sub regim confidenţial în anul 1958, la aproape cincizeci de ani după redactarea şi expedierea lui, Schuyler afirma:

„Probabil ar fi neînţeles să spunem pe faţă acest lucru în Statele Unite, dar mişcarea bolşevică este şi a fost, încă de la începuturile ei, orientată şi controlată de către evreii ruşi de cea mai sordidă teapă…“

Citând limbajul pitoresc al acestui document oficial, nu intenţionez să jignesc pe nimeni; dar raportul lui Schuyler spune ceea ce spune, indiferent dacă ne convine sau nu.

Într-un alt raport, scris cu patru luni mai târziu, Căpitanul Schuyler trece la citarea probelor despre Robert Wilton, care pe-atunci era principalul corespondent de presă din Rusia al prestigiosului ziar „London Times“.

Ulterior, Wilton a semnat mai multe best-seller-uri despre revoluţie, inclusiv celebrele Agonia Rusiei şi Ultimele zile ale Romanovilor 12.

La data de 9 iunie 1919, Schuyler îl citează pe Wilton cu următorul paragraf:

Un tabel întocmit în 1918, de Robert Wilton, corespondentul din Rusia al ziarului „London Times“, arată că în acea perioadă existau 384 de comisari, incluzând 2 negri, 13 ruşi, 15 chinezi, 22 de armeni şi peste 300 de evrei. Dintre aceştia din urmă, 264 veniseră din Statele Unite, după căderea Guvernului Imperial. 
 
Desigur, nu exista nici un motiv de a pune la îndoială veridicitatea ziarului „Times“, sau pe aceea a Căpitanului Schuyler.

Nu-mi venea să-mi cred ochilor, în timp ce parcurgeam hârtiile răspândite peste faţa de masă de plastic din sufrageria mea.

Mă întrebam cum era posibil ca „revoluţia rusă“ să fi fost făcută de numai 13 militanţi de etnie rusă, dintre cei 384 de membri ai principalului grup de conducere.

Formula folosită de Churchill, despre „înşfăcarea de păr a ruşilor“, se trezea la viaţă în paginile pe care le primisem de la propriile noastre Arhive Naţionale.
După ce am început să verific indiciile pe care le putusem obţine din lectură, Arhivele Naţionale au continuat să-mi trimită cele mai incredibile documente.

Nu numai principalul nostru ofiţer de Informaţii îi scrisese Preşedintelui Statelor Unite despre natura evreiască a comunismului, ci acelaşi lucru îl făcuse şi ambasadorul Statelor Unite în Rusia, David R. Francis.

Într-o cablogramă trimisă guvernului nostru în luna ianuarie a anului 1918, Francis anunţa:

Liderilor bolşevici de aici, dintre care majoritatea sunt evrei, iar dintre aceştia nouăzeci la sută sunt exilaţi reîntorşi, puţin le pasă de Rusia sau de oricare altă ţară, ei fiind internaţionalişti care încearcă să declanşeze o revoluţie socială la nivelul întregii lumi. –
David R. Francis, ambasadorul american în Rusia din perioada revoluţiei. 
De asemenea, Arhivele Naţionale mi-au trimis cópii după documentele din dosarele Comunicaţiilor cu Scotland Yard-ul şi Intelligence Service-ul britanic.

Directorul britanic al Informaţiilor a trimis în America şi în alte ţări un raport amănunţit, cu data de 16 iunie 1919, despre răspândirea bolşevismului în alte ţări.

Era intitulat „Trecere lunară în revistă a evoluţiei mişcărilor revoluţionare în străinătate“. Acest lung raport enumeră mişcările
comuniste din principalele naţiuni ale lumii. Prima propoziţie a primului paragraf de pe prima pagină din acest raport al guvernului britanic afirmă că evreii controlează comunismul
internaţional. 
Peste ani de zile, fiind student la Louisiana State University, am urmat un curs dedicat în întregime revoluţiei ruse. Nici profesorul meu, în cadrul prelegerilor, şi nici manualul „Izbânda sovietică“  nu făceau nici o referire la conflictul ruso-evreiesc şi la dominaţia evreiască din partidul comunist.

Rolul evreilor în revoluţia comunistă a fost, însă, menţionat în numeroase publicaţii evreieşti importante, cum ar fi „Enciclopedia evreiască“ şi „Enciclopedia evreiască universală“.

Am descoperit cu uimire că evreii se laudă efectiv cu rolul lor de pivot din cadrul revoluţiei ruse. Ba chiar scot în evidenţă efortul evreilor comunişti de a deghiza rolul evreiesc, un efort încununat de succes întrucât majoritatea goyimilor din America şi Europa nu îl
cunosc nici acum.

„În prezent există probe concludente că bolşevismul este o mişcare internaţională controlată de evrei.“ – Directorul Serviciului Britanic de Informaţii, către secretarul de stat al S.U.A.

Mişcarea şi ideologia comunistă au jucat un rol important în viaţa evreilor, mai ales în anii douăzeci, treizeci şi în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, precum şi după încetarea acestuia (…). Evreii individuali au jucat un rol important în etapele timpurii ale
bolşevismului şi ale regimului sovietic (…). Marea atracţie a comunismului pentru evreii ruşi şi, mai târziu, occidentali, a apărut numai o dată cu instituirea regimului sovietic în Rusia
(…).
Prin urmare, mulţi evrei din întreaga lume considerau concepţia sovietică asupra soluţionării „problemei evreieşti“ o atitudine intrinsec pozitivă (…).

Comunismul s-a răspândit în virtualmente toate comunităţile evreieşti. În unele ţări, evreii au devenit elementul conducător al partidelor comuniste legale şi ilegale, iar în unele cazuri au fost chiar
instruiţi de Internaţionala Comunistă să-şi schimbe numele cu sonoritate evreiască şi să se dea drept non-evrei, în scopul de a nu confirma propaganda aripii drepte care prezenta
comunismul ca pe o conspiraţie străină, evreiască. 

Cartea lui Troţky – Stalin-  scrisă în exil, încerca să arate că Stalin jucase doar un rol nesemnificativ în primele zile ale victoriei comuniste.

Troţky a încercat să ilustreze acest aspect reproducând o carte poştală ilustrată care se bucurase de o largă circulaţie în lunile imediat următoare revoluţiei.

Ilustrata îi reprezenta pe cei şase lideri ai revoluţiei. Se văd
Lenin (care era cel puţin pe sfert evreu, vorbea acasă limba yiddiş şi era căsătorit cu o evreică), Troţky (pe adevăratul său nume evreiesc: Lev Bronstein), Zinoviev (pe adevăratul său nume evreiesc: Hirsch Apfelbaum), Lunacearsky (ca goyim), Kamenev (pe adevăratul său
nume evreiesc: Rosenfeld) şi Sverdlov (Edgar).

Cartea poştală nu numai că demonstrează dominaţia evreiască a revoluţiei, ci şi ilustrează faptul că liderii comunişti evrei reprezentaţi
îşi schimbaseră numele, întocmai cum se spune şi în Enciclopedia iudaică.
Deşi adevărul privitor la ascendenţa evreiască a lui Lenin a fost ţinut secret ani de zile, în prezent scriitorii evrei iau notă de el. David Shub, autorul cărţii „Lenin Biografie“ declara într-o scrisoare trimisă ziarului rusesc de emigraţie „Novyi Zhurnal“  că mama lui Lenin
era evreică cel puţin după tată, probabil şi după mamă.20
În plus, un periodic evreiesc francez, „Revue du Fond Social Juif“   relata că o romancieră sovietică, Marietta Shaguinian, a fost împiedicată de cenzura sovietică să publice dovezi despre ascendenţa evreiască a lui Lenin.

Un număr de publicaţii evreieşti din ultimii ani au dezvăluit moştenirea evreiască a lui Lenin, inclusiv „Cronica evreiască“. 

„Cronica evreiască“, 26 iulie 1991

O revistă moscovită scrie despre originile evreieşti ale lui Lenin
de Zeev Ben-Shlomo Corespondent în Europa de Est
Vladimir Ilici Lenin, creatorul Uniunii Sovietice, adeseori lăudat oficial ca întruchipare a geniului naţional rusesc, a avut un bunic evreu, potrivit săptămânalului moscovit cu tiraj de masă „Ogonyok“.
Au circulat zvonuri cu privire la această (…) Ceka, sau poliţia secretă, era condusă de un evreu, Moses Uritzky, iar majoritatea
celorlalţi comandanţi erau de asemenea evrei, inclusiv Sverdlov şi Genrikh Yagoda (forma rusească a cuvântului „Yehuda“ „evreul“), care a coordonat masacrele soldate cu zeci de milioane de victime.

Ministrul sovietic al propagandei în timpul războiului era un evreu, Ilya Ehrenburg, care s-a distins în mod notoriu prin îndemnurile adresate trupelor sovietice în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial să violeze şi să asasineze femeile şi copiii din
Germania.

Anatol Goldberg îl citează pe Ehrenburg în cartea sa, Ilya Ehrenburg, ca spunând: „…germanii nu sunt fiinţe omeneşti… nimic nu ne dăruieşte atâta bucurie ca hoiturile germanilor“. 
Poliţia secretă comunistă, a cărei denumire a suferit multe schimbări, trecând prin
formele Ceka, O.G.P.U., G.P.U., N.K.V.D., N.K.G.B., M.G.B. şi K.G.B., a fost cea mai temută agenţie poliţienească din istoria lumii, închizând, torturând sau ucigând peste patruzeci de milioane de ruşi şi est-europeni.

Până şi istoricii sovietici mai conservatori din anii şaizeci
situau numărul victimelor asasinate între treizeci şi cinci şi patruzeci de milioane, cifre care nu includ milioanele de oameni deposedaţi, încarceraţi, exilaţi, torturaţi şi dislocaţi.

Scriitorul Alexandr Soljeniţîn, laureat al Premiului Nobel, estimează în opusul său Arhipelagul Gulag, folosind cercetările unui statistician sovietic care avea acces la dosarele secrete ale guvernului, pe nume I.A. Kurganov, că între 1918 şi 1959 au murit cel puţin şaizeci
şi şase de milioane de oameni, victime directe ale conducătorilor comunişti ai Rusiei.

În volumul II al Arhipelagului Gulag, Soljeniţîn afirmă că evreii au creat şi administrat sistemul sovietic organizat al lagărelor de concentrare în care au murit zeci de milioane de oameni.

La pagina 79 a volumului II din Arhipelagul Gulag figurează principalii administratori ai celei mai mari maşini de ucis din istoria lumii.

Aceştia sunt: Aron Solts, Yakov Rappoport, Lazar
Kogan, Matvei Berman, Genrikh Yagoda şi Naftaly Frenkel. Toţi şase sunt evrei.
Interesant însă este că pe tot parcursul acestei perioade de haos şi omoruri evreii au rămas o clasă protejată, ajungându-se până la situaţia în care partidul comunist a luat măsura fără precedent de a echivala exprimările antisemite cu o ofensă contrarevoluţionară,
pasibilă astfel de pedeapsa cu moartea. 
Numărul din ianuarie 1942, al revistei „The Jewish Voice“ declara: „Poporul evreu nu va uita niciodată că Uniunea Sovietică a fost prima ţară şi, până în prezent, singura ţară din lume în care antisemitismul este o crimă.“

„The Congress Bulletin“ (publicaţie a Congresului Evreiesc American) afirmă: 
„Antisemitismul era catalogat ca însemnând contrarevoluţie, iar pedepsele severe aplicate pentru actele de antisemitism erau mijloacele prin care ordinea existentă îşi proteja propria
siguranţă.
Codurile Penale ruseşti din 1922 şi 1927 au mers până la a declara antisemitismul un delict pasibil de pedeapsa cu moartea”.

În cartea Rusia sovietică şi evreii,   publicată de Liga Evreiască Americană Împotriva Comunismului (1949, N.Y.), de Gregor Aronson, este citat Stalin remarcând, cu privire la această politică, în cadrul unui interviu dat în anul 1931 pentru Agenţia Telegrafică Evreiască:

…Comuniştii nu pot fi altceva decât duşmani declaraţi ai antisemitismului.

În Uniunea Sovietică, luptăm contra antisemiţilor cu ajutorul celor mai puternice metode. Antisemiţii activi sunt pedepsiţi, potrivit legii, cu moartea. 

Începutul unui război etnic

În şcoală, am adus aceste fapte fascinante în atenţia unora dintre profesorii mei. 

Unul a sugerat că implicarea evreiască în revoluţia comunistă ar fi putut să fie rezultatul îndelungatelor persecuţii istorice ale evreilor de către ţarii Rusiei şi, mai mult, de o mare parte a intelighenţiei ruse.
De exemplu, Tolstoi, Dostoievski şi mulţi alţi scriitori ruşi celebri au criticat în cărţile şi articolele lor maşinaţiile evreieşti.

Ruşilor nu le plăcea faptul că evreii foloseau limba rusă pentru a face tranzacţii printre goyimi, dar între ei vorbeau în limba yiddiş.

De asemenea, evreii erau acuzaţi că aveau o mentalitate de genul „noi contra lor“, în loc de a se asimila în majoritatea creştină.
Între ruşi şi evrei a existat o feudă continuă, secole de-a rândul, iar aceste conflicte au generat „pogromurile“ pentru suprimarea evreilor. Acest război fără frontiere poate fi ilustrat de reacţia evreilor din anii 1880 faţă de legile antisemite ruse din luna mai.

Legile din Mai 1882 încercau să îngrădească accesul evreilor la anumite profesiuni şi sancţionau reaşezarea majorităţii evreilor în zona originară a imperiului, Tărâmul Aşezării (o regiune imensă,
delimitată iniţial în anul 1772, care cuprindea o zonă mare cam cât jumătate din Europa de Vest, întinzându-se din Crimeea până la Marea Baltică, în care era restrâns dreptul de locuire al evreilor).
Ca represalii, marii financiari internaţionali evrei şi-au dat toată silinţa să distrugă economia rusească.

Encyclopaedia Britannica descrie evenimentele în felul următor:
Legile din Mai ruse au fost cel mai ostentativ monument legislativ realizat de antisemitismul modern (…). Rezultatul lor imediat a fost o criză economică devastatoare ale cărei efecte s-au simţit în tot imperiul, afectând profund creditul naţional.

Ministrul rus de Finanţe nu mai ştia cum să facă rost de bani.

S-au iniţiat negocieri cu Casa Rothschild pentru un mare împrumut şi s-a semnat un contract preliminar, când (…) ministrul de Finanţe a fost informat că, dacă persecuţiile la adresa evreilor nu încetau, marea Casă bancară avea să fie nevoită să se retragă din operaţiune (…). 
Ca reacţie la presiunile economice şi de alte feluri exercitate asupra Rusiei, Ţarul a emis în ziua de 3 septembrie 1882, un edict care declara:

„De câtva timp, guvernul a acordat atenţie evreilor şi relaţiilor acestora cu restul locuitorilor imperiului, având în vedere să aprecieze trista condiţie a locuitorilor creştini determinată de conduita evreilor în chestiunile de afaceri (…).
Cu câteva excepţii, ei şi-au îndreptat atenţia, toţi ca unul, nu spre îmbogăţirea sau propăşirea ţării, ci spre înşelarea prin vicleşuguri a locuitorilor ei şi mai cu seamă a locuitorilor săraci. Această conduită a lor a provocat proteste din partea oamenilor, (…)
[astfel încât] am socotit o chestiune de urgenţă şi dreptate să adoptăm măsuri stringente în scopul de a pune capăt opresiunii practicate de evrei asupra locuitorilor şi să eliberăm ţara de
malversaţiunile lor, care au fost, cum se ştie, cauza agitaţiilor.”

Prin urmare, evreii aveau cu prisosinţă motive să răstoarne guvernarea ţaristă a Rusiei şi există probe concludente că au făcut tocmai acest lucru.

„The Jewish Communal Register of
New York City 1917-1918“, redactat şi publicat de comunitatea evreiască, îl prezintă pe Jacob Schiff, care în acea perioadă era unul dintre cei mai bogaţi oameni din lume, în fruntea enormei Case bancare Kuhn, Loeb & Company.

În articol se arată cum firma Kuhn, Loeb & Company „a girat marile împrumuturi japoneze de război din 1904-1905, astfel făcând
posibilă victoria Japoniei asupra Rusiei“.

În continuare, articolul spune:

„Domnul Schiff şi-a folosit întotdeauna averea şi influenţa în interesul poporului său. El ia finanţat pe duşmanii Rusiei autocratice şi şi-a folosit influenţa financiară pentru a ţine Rusia la distanţă de piaţa banilor din Statele Unite. 
Practic, Jacob Schiff a dat în total o sumă cuprinsă între şaptesprezece şi douăzeci şi patru de milioane de dolari pentru a-i finanţa pe revoluţionarii comunişti evrei din Rusia, sumă care ar echivala cu multe sute de milioane de dolari, la valoarea zilei de azi.”

Rabbi Marvin S. Andelman citează, în cartea sa Pentru a elimina narcoticul, două surse care atestă documentar sprijinul financiar acordat de Schiff revoluţiei comuniste şi compensaţia finală din partea comuniştilor.

Jacob Schiff şi Leon Troţky, două personaje-cheie din revoluţia rusă, şi-au găsit baza de
sprijin în New York City. Jacob Schiff este creditat cu o donaţie de douăzeci de milioane de dolari pentru revoluţia bolşevică.

La un an după moartea lui, bolşevicii au depus peste şase sute de milioane de ruble la firma bancară Kuhn & Loeb a lui Schiff.

Mă nedumerea faptul că violent anticapitalistul partid comunist era sprijinit de unul dintre cei mai proeminenţi capitalişti din lume. În cele din urmă, însă, mi-am dat seama că revoluţia rusă nu se referea, în ultimă instanţă, la triumful ideologiei economice, ci la punctul
culminant al secularei lupte dintre două popoare puternice evreii şi ruşii, într-un război etnic care s-a sfârşit în mod tragic prin tirania totalitară a dictaturii comuniste.

Mai rău chiar, finalmente socotelile s-au încheiat în teroarea catacombelor însângerate ale Ceka şi în moartea îngheţată din Gulag.
Faptul că nişte super-capitalişti ca Jacob Schiff au putut susţine un regim socialist declarat cum este comunismul m-a făcut să mă întreb dacă acest sistem politic nu ascundea ceva mai mult decât se vedea cu ochiul liber.

Ce anume avea comunismul ca să fie atât de atrăgător pentru evrei, în mare măsură non-proletari instruiţi, când comunismul era presupus a fi, ca să folosim cuvintele lui Lenin, o „dictatură a proletariatului“?

Evident, evreii nu erau nici pe departe, în mare, „muncitorii lumii“ despre care vorbea Marx, căci nici un grup nu a fost mai implicat în capitalism sau în manipularea şi folosirea capitalului decât
comunitatea evreiască.
Am cercetat personalităţile comuniste despre care Mattie Smith îmi spusese că figurau în Who’s Who in World Jewry.

Ateul Leon Troţky, precum şi ateul Maxim Litvinov, ministrul
sovietic al Afacerilor Externe, sunt enunţaţi cu mândrie pe lista evreilor celebri compilată de principalele grupuri rabinice din lume.
Winston Churchill, în elocventul său articol „Sionism versus bolşevism: O luptă pentru sufletul poporului evreu“, argumentase că sionismul şi comunismul erau două ideologii distincte aflate în concurenţă, cum se exprima el, „pentru sufletul poporului evreu“.

Dar în această luptă titanică ceva nu părea tocmai cuşer, întrucât reieşea că mulţi sionişti susţineau şi comunismul, iar mulţi comunişti, cel puţin în primii ani, simpatizau cu sioniştii. Milioane
de evrei, chiar şi super-capitalişti ca Jacob Schiff, au sprijinit revoluţia comunistă din Rusia.
Lupta părea să semene cu aceea între doi fraţi care pot uneori să se certe între ei, dar întotdeauna fac front unit în faţa duşmanilor comuni.
În 1975, am citit o carte intitulată Troţky şi evreii, scrisă de Joseph Nedava şi publicată de
Jewish Publication Society (Philadelphia, 1971). Cartea subliniază că, înainte de revoluţia rusă, Leon Troţky (născut cu numele de Lev Bronstein) obişnuia să joace şah cu Baronul
Rothschild, din celebra familie de bancheri Rothschild.
Un ziarist evreu (M. Waldman), care-l cunoştea pe Troţky din perioada şederii acestuia la Viena („când obişnuia să joace şah cu Rothschild în Cafeneaua Centrală şi frecventa cafeneaua zilnic pentru a citi acolo presa“) (…). 
Ce putea să aibă în comun familia Rothschild, cea mai mare Casă bancară din Europa, cu un lider care urmărea să distrugă capitalismul şi proprietatea privată?

De asemenea, de ce era un comunist înveterat prieten apropiat cu cel mai puternic „opresor capitalist“ din lume?
Era oare posibil ca şi unul şi ceilalţi să considere comunismul şi sionismul două căi foarte diferite spre atingerea aceluiaşi scop de putere şi răzbunare împotriva ţarilor?

Se ridicau mai multe întrebări:

1) Era posibil ca pur şi simplu comunismul să fi fost un
instrument pe care l-au adaptat pentru a-i învinge şi domina pe antagoniştii lor ruşi?

2) Existau şi alte popoare cu care evreii considerau că se aflau în conflict?

3) Făcuse parte iniţial comunismul dintr-un imperativ strategic care se extindea cu mult dincolo de graniţele Rusiei sovietice?

Toate aceste întrebări erau deosebit de importante. Mă aşteptam să le găsesc răspunsurile în originile filosofice ale comunismului.
M-am hotărât să investighez rădăcinile ideologice ale comunismului.

Am găsit la biblioteca publică Capitalul 38 şi Manifestul Partidului Comunist .

Cărţile lui Karl Marx erau obtuze, în special fragmentele care dezvoltau dialectica hegeliană, dar aveau o anumită
logică, dacă presupuneau că omenirea ar avea o natură de maşină ca aceea descrisă de Marx.
Unul dintre profesorii mei a emis neinspiratul comentariu că comunismul este minunat în teorie dar deficitar în practică.

După părerea mea, o idee bună în teorie trebuie să se aplice şi
în practică, ceea ce e clar că nu se întâmplă în cazul comunismului. Niciodată nu a existat o teorie care să promită mai multă fericire omenească şi totuşi să genereze mai multă sărăcie,
opresiune mintală şi fizică şi mai multă nefericire şi moarte.
Până când am studiat fundamentele comunismului, crezusem întotdeauna că Marx a fost german.

De fapt, citisem că tatăl lui Karl Marx fusese creştin.

A reieşit că tatăl lui, un avocat de succes, era evreu convertit la creştinism după emiterea unui edict care le interzicea
evreilor să practice dreptul.

Mult mai târziu, în 1977, am citit un articol din „Chicago Jewish
Sentinel“ care dezvăluia faptul că Marx fusese nepotul unui rabin şi „descendentul multor generaţii de cărturari talmudici“.40 Un excelent articol din „Barnes Review“ evidenţiază „Rasismul lui Marx şi al lui Engels“. 

Karl Marx nu numai că făcea parte dintr-o lungă genealogie de cărturari talmudici, dar îi şi ura pe ruşi cu o pasiune care nu poate fi descrisă decât ca patologică.

L-am căutat pe Karl Marx în enciclopediile evreieşti şi am descoperit, spre marea mea uimire, că omul care-l învăţase multe dintre principiile comunismului a fost Moses Hess.

Oricât de incredibil ar putea să pară, liderii sionişti contemporani îl venerează pe Moses Hess ca fiind „înaintaşul“ sionismului modern.

În Enciclopedia sionismului din Israel, la rubrica Moses Hess, se
găseşte următorul paragraf:

„Pionier al socialismului modern, filosof social şi înaintaş al sionismului (…) Hess a fost astfel un precursor al sionismului cultural şi politic şi în special al sionismului socialist. S-a implicat profund în mişcarea socialistă în ascensiune. Karl Marx şi Frederick Engels au
recunoscut faptul că învăţaseră mult de la el, în anii de formare a mişcării (…)” (The Encyclopedia of Zionism in Israel) 

După luni de lectură din numeroase surse creditabile, mi-am dat seama că doamna vârstnică din biroul Consiliului Cetăţenesc avusese în esenţă dreptate, cel puţin cu privire la originile revoluţiei comuniste.

Aveam senzaţia că stăteam pe marginea craterului unui vulcan.

Fiecare nouă informaţie părea să confirme şi să clarifice şi mai mult problema.
În cartea „Ultimele zile ale Romanovilor”, Robert Wilton, care a lucrat în Rusia pentru „The London Times“ timp de şaptesprezece ani, rezumă „revoluţia rusă“ cu aceste cuvinte:

„Întreaga istorie a bolşevismului în Rusia poartă pecetea de neşters a unei invazii străine.
Asasinarea Ţarului, planificată cu deliberare de evreul Sverdlov şi executată de evreii Goloşekin, Sîromolotov, Safarov, Voikov şi Yurvski, nu este fapta poporului rus, ci a invadatorului său ostil”.

 
În 1990, o importantă editură din New York, Free Press, divizie a companiei Simon & Schuster, a publicat o carte scrisă de istoricul israelian Louis Rapoport, cu titlul „Războiul lui Stalin împotriva evreilor”.

În cuprinsul volumului, autorul recunoaşte cu dezinvoltură un
lucru pe care noi, goyimii, n-ar trebui să-l ştim:
Mulţi evrei erau euforizaţi de numeroasa lor reprezentare în noul guvern. Primul Politburo al lui Lenin a fost dominat de persoane cu origine evreiască (…).
Sub conducerea lui Lenin, evreii s-au implicat în toate aspectele revoluţiei, inclusiv cele mai murdare acţiuni.

În pofida jurămintelor comuniştilor de a eradica antisemitismul, acesta s-a răspândit rapid după revoluţie parţial datorită proeminenţei atât de multor evrei în administraţia sovietică, precum şi în traumatizantele şi inumanele elanuri de sovietizare care
au urmat.

Istoricul Salo Baron a remarcat că un număr de evrei disproporţionat de mare s-au înrolat în noua poliţie secretă sovietică, Ceka (…). Şi mulţi dintre cei pe care Ceka nu-i vedea cu ochi buni aveau să fie împuşcaţi de anchetatorii evrei.
Conducerea colectivă care s-a conturat în ultimele zile ale lui Lenin îl avea în frunte pe evreul Zinoviev, vorbăreţ şi cu părul cârlionţat (…). 
Cunoaşterea cândva larg răspândită a rolului jucat de evrei în conducerea „revoluţiei ruse“ a dispărut din conştiinţa celor mai mulţi oameni.

Un exemplu se poate găsi în numărul din mai 1907 al „National Geographic Magazine“.

Un articol intitulat „Revoluţia din Rusia“ descrie conducerea evreiască a teroristei revoluţii comuniste. (…) „liderii revoluţionari fac parte aproape în totalitate din rasa evreiască, iar cea mai
eficientă agenţie revoluţionară este organizaţia evreiască Bund , (…). Guvernul a suferit de pe urma acestei rase mai mult decât din cauza tuturor celorlalţi supuşi ai săi la un loc.

Ori de câte ori are loc o faptă disperată, aceasta este comisă de un evreu, şi în tot imperiul nu există aproape nici un membru loial al acestei rase. 
Faptele erau indiscutabile. O enormă realitate a istoriei fusese eradicată din conştiinţa intelectuală a Occidentului la fel de complet pe cât poate fi şters un fişier de pe hard disk-ul unui computer de birou.

În romanul său clasic 1984 46, George Orwell a scris despre
adevărul istoric care „dispare în Gaura memoriei“, cum a fost şi soarta adevărului privitor la adevăraţii autori ai „revoluţiei ruse“.
Mi-am pus două întrebări: „De ce a fost suprimat adevărul istoric despre revoluţia comunistă?“ şi „Cum s-a putut realiza această suprimare, într-o lume liberă?“

Prima întrebare îşi găseşte un răspuns evident în faptul că forţele evreimii internaţionale nu vor să se ştie, în general, că evreii au fost principalii autori ai celui mai represiv şi mai ucigaş regim
din istoria omenirii: comunismul.

Evident, cunoaşterea acestui fapt nu creează public relations avantajoase pentru evrei.
Răspunsul la întrebarea a doua, „cum“, este mai greu perceptibil. Mi-am dat seama că numai nişte forţe foarte puternice pot suprima părţi importante din trecutul istoric, creând falsa impresie a unei „revoluţii ruse“, când de fapt la cele mai înalte niveluri ale guvernării
bolşevice nu au existat decât numai treisprezece etnici ruşi. Evident, evreii au avut multă putere pe plan istoric după cum dovedeşte cazul lui Jacob Schiff, al familiei Rothschild şi altele, mai puţin puterea de a schimba percepţia istoriei, aşa ceva părând ridicol.

Şi totuşi, cu numai câteva luni în urmă, când Mattie Smith îmi spusese, la Consiliul Cetăţenesc, că revoluţia rusă a fost evreiască, eu însumi considerasem că o asemenea idee era ridicolă.

Acum eram de altă părere şi ştiam că tocmai începeam să descopăr o nouă realitate din lume.
Faptele pe care ajunsesem să le cunosc generau noi întrebări interesante:
• Faptul că accept realitatea istorică a „revoluţiei ruse“ ca nefiind de fapt o acţiune a
ruşilor, ci o cucerire a Rusiei ţariste de o naţionalitate non-rusă, ostilă, face din mine un
antisemit?
• Există un naţionalism istoric între evrei care este ostil faţă de alte popoare?
• Interesele evreieşti şi interesele Occidentului creştin corespund sau contravin?
• Dacă aceste interese intră uneori în conflict, efortul mondial bine coordonat al evreilor de a lupta cu ferocitate pentru interesele lor declarate în Rusia are implicaţii asupra Europei de Vest şi asupra Americii?
• Cum a creat puterea lor organizată „relaţia specială“ dintre noi şi Israel, în epoca
modernă?
• Şi, în sfârşit: formularea oricăreia dintre aceste întrebări are ceva în comun cu „ura“?

Când vedeam la televiziune emisiuni despre antisemitism, cuvântul „ură“ era folosit aproape întotdeauna pentru a descrie orice opinie negativă despre evrei.

Eu, unul, nu simţeam nici un fel de ură la adresa evreilor. Investigaţiile mele constituiseră strict un exerciţiu intelectual.

Eram un neofit care examina o lume unde nu-şi avea locul, dar lumea
aceea mă intriga. Analizând chestiunea „urii“, am întrebat o profesoară din şcoală de ce massmedia nu foloseau niciodată cuvântul „ură“ pentru a descrie motivaţia asasinării în masă a
milioanelor de creştini ruşi din Uniunea Sovietică.

Desigur, era nevoie de foarte multă ură pentru a fi comis asemenea crime monstruoase.

Profesoara nu a avut nici un răspuns, iar eu mai aveam încă destule întrebări.
O dată ce am descoperit rădăcinile comune ale comunismului şi sionismului, m-am hotărât să examinez istoria poporului evreu, atât a iudaismului istoric, cât şi a dezvoltării sionismului modern.

Simţeam că, pentru cercetările mele, aveam acces la cele mai
competente surse de informaţii din lume.

Şi am început cu trei excelente şi exhaustive enciclopedii evreieşti.

 

 

 

Sursa:

Dă clic pentru a accesa Trezirea_la_realitate.pdf

04/10/2019 Posted by | ISTORIE | , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

IN SPANIA CURTEA CONSTITUTIONALA A DEZINCRIMINAT NEGAREA HOLOCAUSTULUI

Negarea holocaustului și propaganda nazista nu mai sunt pedepsite penal in Spania.

 

 

Printr-o decizia din 3 iunie, Curtea Constituțională din Spania a declarat că nicio persoană nu va mai putea fi persecutată pentru exprimarea opiniilor sale față de holocaust. Anterior, orice critică expusă la acest subiect istoric era considerată o crimă.

Negarea holocaustului nu va fi considerată o crimă chiar dacă susținătorii acestei teorii științifice vor justifica acțiunile Germaniei în cel de-al doilea război mondial.

Prin decizia Curții Supreme se recunoaște că legea “Cu privire holocaustului nr.607.2”, adoptată în anul 1996, încalcă dreptul la libera exprimare a opiniei care este garantată de constituția Spaniei. Judecătorii au respins argumentele apărătorilor incriminării holocaustului precum că această catastrofă a adus suferințe evreilor și amenințat existența lor ca popor. Judecătorii consideră că nici un om sau grup de oameni nu are dreptul să limiteze dreptul altor persoane de a-și exprima punctul de vedere.

Judecătorul Adolfo Prego de Oliviero Tolivar a declarat la finalul procesului: “Nu putem pedepsi oamenii care răspândesc o anumită ideologie, indiferent de posibilele consecințe ale acestei ideologii”.

În calitate de exemplu, judecătorii au adus următoarele fraze pentru care nimeni nu va putea fi tras la răspundere: “germanii erau justificați să-i ardă pe evrei”, “nemții nu au ars niciodată pe evrei”, “negrii se află pe treapta inferioară a scării culturale și sociale a omenirii”. Toate aceste afirmații sunt neplăcute pentru unii, dar pentru acestea omul nu trebuie pedepsit deoarece societatea trebuie să fie deschise pentru toate punctele de vedere.

În același timp, Prego a specificat că legislația va putea în continuare pedepsi incitarea la ură și violență împotriva unor grupuri, categorii sociale sau persoane individuale.

 

Sursa:antimedia Internaţional

07/07/2011 Posted by | PRESA INTERNATIONALA | , , , , , | Lasă un comentariu

   

%d blogeri au apreciat: