Holocausturile ignorate. VIDEO

 

După aproape șapte decenii de la sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial, suntem învățați în continuare că Hitler a fost personajul negativ, inamicii lui fiind adevăraţi eroi ai umanităţii.

Se vorbeşte necontenit despre Holocaustul evreilor, în timp ce alte  masacre în masă sunt complet omise, sau în cel mai bun caz sunt pomenite în treacăt.

Pe continentul american se estimează la circa 160 de milioane numărul indigenilor decedați ca urmare   a luptelor neco0ntenite,ori în urma bolilor aduse de europeni pe parcursul  procesului de colonizare.

Acţiunile genocidale s-au desfăşurat timp mai multe secole în diferite contexte istorice, manifestându-se prin variate forme în diferite regiuni ale Americii: otrăvirea surselor de apă, munca forţată în condiţii inumane, deportarea aborigenilor în regiuni nefavorabile pentru locuit, distrugerea rezervelor alimentare, răspândirea intenţionată a unor boli inexistente până atunci pe continentul american etc.

Un rol important l-a avut şi Inchiziţia care s-a pus în fruntea genocidului cultural. Astfel, colonizatorii europeni au distrus total câteva culturi înfloritoare specificeunor triburi indiene, religia acestora, limbile, obiceiurile etc.

Din sec. XIX în procesul de distrugere a indienilor în America de Nord s-a apelat şi la armata SUA. În anii 1880 în SUA şi Canada s-au făcut  paşi rapizi în politica de asimilare a indienilor.

În acest scop, copiii indieni au fost luaţi cu forţa de autorităţi de lângă părinţii lor şi plasaţi în şcoli-internate de stat.

Părinţilor şi rudelor le era strict interzis să-i viziteze, iar copiii erau pedepsiţi dacă îndrăzneau să comunice între ei în limba lor maternă, astfel încât, fiind rupţi din mediul lor cultural  originar, aceştiaşi-au pierdut conştiinţa etnică.

În anii războiului civil din anii 1960-1996 au fost distruşi prin masacre în masă mare parte dintre indienii Maya, băştinaşi din Guatemala.

Rezistenţa indienilor nu avea un caracter organizat, ceea ce se explică prin dezvoltarea tehnică foarte scăzută a acestora. Numărul total al victimelor nu a putut fi  fi constatat cu precizie, deoarece nu se cunoaşte numărul indigenilor la momentul începerii colonizării, dar se presupune că acesta atinge  zeci de milioane de oameni.

Unii cercetători consideră că distrugerea băştinaşilor americani este cel mai masiv act de genocid al unor popoare întregi din istoria omenirii.

Astăzi, indienii reprezintă doar unul – două procente din populația totală a Statelor Unite.

În Australia, aborigenii reprezintă astăzi de asemenea, doar câteva procente din totalul populației.

 

Colonizarea Australiei de către europeni a început în anul 1788. După unele date, populaţia aborigenă număra cca. 750 000 persoane, iar către anul 1911 aceasta s-a redus la 31 000. Majoritatea au decedat în urma bolilor infecţioase, deportărilor şi foametei.

Pe parcursul sec. XX în Australia a continuat politica de asimilare a populaţiei indigene: mulţi copii erau încredinţaţi forţat spre educaţie în familii de europeni colonizatori.

Abia în 1967 aborigenii din Australia au primit aceleaşi drepturi ca şi colonizatorii, inclusiv dreptul la cetăţenie. Actualmente, australienii indigeni duc o luptă fără succes în scopul recunoaşterii de către conducerea Australiei a faptului că asupra poporului lor s-a comis un genocid .

Genocidul  din Congo

 

În 1865 tronul Belgiei a fost ocupat de către Leopold al II-lea, care a decis să-şi întemeieze cu orice preţ propriul imperiu colonial.

În 1876, Leopold finanţează Conferinţa Internaţională Geografică din Bruxelles, în cadrul căreia propune înfiinţarea unei organizaţii de caritate pentru „răspândirea civilizaţiei” printre locuitorii din Congo. Unul dintre scopurile organizaţiei trebuia să fie lupta cu munca forţată din regiune.

Drept rezultat, a fost fondată „Asociaţia africană internaţională”, al cărei preşedinte a devenit însuşi regele Leopold. Activitatea sa sub masca carităţii, i-a asigurat acestuia imaginea de filantrop şi de principal protector al africanilor.

În anii 1884-1885 la Berlin s-a  convocat   o conferinţă puterile europene cu scopul de a împărţi teritoriul Africii Centrale. Datorită activităţii sale anterioare, dar şi intrigilor sale iscusite, Leopold a primit în proprietate un teritoriu de 2,3 milioane km2 pe malul sudic al râului Congo şi a întemeiat aşa-numitul Stat Liber Congo.

În conformitate cu acordul de la Berlin, Leopold şi-a asumat angajamentul să acţioneze pentru  bunăstarea populaţiei băştinaşe, să amelioreze condiţiile morale şi materiale de viaţă ale acesteia, să combată practicile de muncă forţată, să conlucreze cu misiunile creştine şi expediţiile ştiinţifice, şi să favorizeze comerţul  liber.

Suprafaţa noii posesiuni a regelui era de 76 ori mai mare decât teritoriul Belgiei. Pentru a deţine controlul asupra populaţiei Congo, care număra câteva milioane de suflete, a fost înfiinţată o structură numită „Forţele Publice” – o armată constituită dintr-un anumit număr luptători din triburile autohtone, conduse de ofiţeri europeni.

Sursa principală de venit a lui Leopold a devenit exportul cauciucului natural şi a fildeşului. Condiţiile de lucru pe plantaţiile de cauciuc erau insuportabile: sute de oameni mureau din cauza foamei şi a epidemiilor.

Deseori, pentru a forţa aborigenii să lucreze, erau luaţi ca ostatici femeile şi copiii acestora şi ţinuţi în captivitate pe toată perioada sezonului de muncă. Pentru cea mai mică abatere, muncitorii erau mutilaţi şi ucişi.

Reprezentanţii „Forţelor Publice” trebuiau să utilizeze raţional muniţiile în timpul operaţiunilor de menţinere a ordinii. 

Ca dovezi ale activităţii lor „pacificatoare”erau prezentate mâinile tăiate ale celor executaţi.  

Ulterior, imaginile satelor distruse şi ale aborigenilor mutilaţi, inclusiv ale femeilor şi copiilor, au fost prezentate lumii întregi, ele îngrozind opinia publică internaţională, sub a cărei presiune în 1908 regele a fost nevoit să-şi vândă teritoriile statului belgian, devenind la acel moment unul dintre cei mai bogaţi oameni din Europa.

Numărul exact al victimelor din Congo pe timpul dictaturii lui Leopold nu se cunoaşte, dar experţii consideră că acesta variază de la trei la zece milioane de persoane. Către anul 1920 populaţia Congo ajunsese la doar jumătate din numărul locuitorilor din anul 1880.

Unii istorici belgieni contemporani, în pofida unui vast material documentar, inclusiv fotografii, care în mod incontestabil  demonstrează genocidul de care s-a făcut vinovată conducerea regelui Leopold, nu recunosc barbariile la care a fost supusă atunci populaţia statului Congo.

Distrugerea popoarelor băştinaşe ale Namibiei

În 1884 Namibia a devenit o colonie a Germaniei. La acel moment populaţia ţării era constituită din trei mari triburi: herero, ovambo şi nama. Presiunea continuă şi tot mai intensivă din partea colonizatorilor a dus la răscularea triburilor herero şi nama. Pentru înăbuşirea răscoalei, au fost trimise câteva detaşamente din armata germană, sub conducerea generalului von Trotta.

La 2 octombrie 1904 generalul a anunţat răsculaţii:

„Toţi reprezentanţii tribului herero trebuie să părăsească aceste teritorii… Orice herero depistat în regiunile ce aparţin Germaniei, fie că este înarmat sau nu, însoţit de cineva sau singur – va fi împuşcat. Nu vor fi cruţaţi nici femeile şi nici copiii. Aceasta este decizia mea”.

Generalul şi-a îndeplinit promisiunea – răscoala a fost înecată în sânge. Locuitorii paşnici erau împuşcaţi sau izgoniţi în pustiurile estice, erau otrăvite fântânile.

Majoritatea celor deportaţi au murit din cauza insuficienţei de hrană şi apă. Această stare de lucruri a durat până în anul 1907. Acţiunile armatei germane au avut drept rezultat distrugerea a  65000 herero (80% din populaţia acestui trib) şi a 10.000 de etnici nama (50% din trib).

În anul 1985 Organizaţia Naţiunilor Unite a calificat tentativa de distrugere a aborigenilor din Namibia ca primul act de genocid petrecut în secolul XX.

În anul 2004 Germania a recunoscut oficial comiterea actelor de genocid în Namibia şi a adus scuze publice. Astăzi, reprezentanţi ai tribului herero pretind, fără succes, compensaţii materiale de la guvernul german.

Genocidul grecilor pontici

Represiunile grecilor, ca şi cele împotriva altor popoare creştine din cadrul Imperiului Otoman, au avut loc periodic şi până în  anul 1919.

Politica de genocid  în privinţa grecilor din Turcia a pornit cu paşi rapizi, fiind iniţiată de naţionaliştii turci conduşi de Mustafa Kemal, în timpul războiului greco-turc din anii 1919-1923.

Trebuie  remarcat că războiul a fost declanşat de către Grecia, care a  încălcat acordul de pace încheiat între Antantă şi Imperiul Otoman, care capitulase în primul război mondial, în scopul redobândirii teritoriilor istorice greceşti din Asia Mică şi partea europeană a Turciei.

  Până în vara anului 1921 armata greacă a continuat ofensiva şi a ajuns aproape până în Ankara, însă, profitând de situaţia contradictorie dintre statele membre ale Antantei, naţionaliştii turci   au reuşit să cumpere armament de la Franţa şi Italia, să obţină susţinere militară de la bolşevicii ruşi (10 mln. ruble, armament, muniţii) şi să treacă în contraofensivă.

În august-septembrie armata greacă a suferit o înfrângere dezastruoasă şi a început să se retragă. Ofensiva forţelor lui Kemal era însoţită de masacrarea totală a grecilor din Turcia, inclusiv a celor care nu participau la operaţiunile militare.

Apogeul masacrelor a fost ocuparea de către turci a localităţii Smirna: forţele lui Kemal, dar şi turcii băştinaşi au incendiat sectoare întregi ale oraşului unde locuiau greci, armeni, evrei.

Numărul victimelor în urma pogromului care a durat 7 zile a totalizat 100 000 de oameni.

Este şocant faptul că incendierile şi distrugerile erau urmărite, de pe navele maritime, de aliaţii grecilor, în principal de către britanici, care au primit ordin de a nu interveni.

În 1923 a fost încheiat acordul de pace, prin care s-a realizat un schimb de populaţii: 1,2 mln. de greci care locuiau în Asia Mică şi partea europeană a Turciei au fost transferaţi în Grecia, iar 375 000 de turci din Grecia au emigrat în Turcia. Ca excepţie, grecii care locuiau în Istanbul nu au fost expulzaţi.

Numărul victimelor genocidului grecilor variază între 600 000 şi 1 milion de oameni.

O pierdere colosală pentru omenire constituie distrugerea monumentelor de cultură greceşti. În literatura de specialitate greacă evenimentele din 1919-1923 sunt numite holocaustul grecilor sau genocidul pontic.

Marele genocid armean

 

În fiecare an, pe 24 aprilie, armenii din întreaga lume îşi amintesc de omorârea sistematică a 1,5 mln. dintre strămoşii lor. Pe 24 aprilie 1915 guvernul Junilor Turci a strâns şi executat câteva sute de intelectuali şi lideri religioşi armeni, acesta fiind începutul unei campanii de anihilare a populaţiei armeneşti.

Până în 1923, guvernul turc de la acea vreme omorâse peste jumătate din populaţia armeană şi deportase alte sute de mii din ţinuturile lor ancestrale.

Preşedintele Comisiei pentru Drepturile Omului din Parlamentul European, Charles Tannock, a declarat:

„Se spune că genocidul armenesc a inspirat planurile naziste de exterminare a evreilor. Cu toate acestea, în comparaţie cu Holocaustul evreilor, majoritatea oamenilor ştiu puţine despre acest episod sumbru”.

Pentru „a rezolva” cu puţin zgomot şi cu mare succes chestiunea armeană, pentru a scăpa de populaţia armeană, Comitetul central al partidului Junilor Turci, aflat la putere, guvernul şi forurile locale au instaurat starea de război.

Având un plan amănunţit, pregătit în prealabil, în 1915-1916 s-a trecut la exterminarea armenilor occidentali – Marele Genocid Armean.

În Armenia Occidentală şi în regiunile populate de armeni din Turcia au fost masacraţi, dislocaţi şi lichidaţi pe drumurile deportării, sau au fost exterminaţi în deşerturile Mesopotamiei, circa 1,5 milioane de armeni, care alcătuiau o treime din numărul total al poporului armean şi două treimi din segmentul său apusean. Dar actele de barbarie nu s-au limitat la atât.

Au fost convertiţi forţat la mahomedanism aproape 200 mii de armeni, circa un milion s-au răspândit în lume, au fost distruse valorile materiale şi spirituale ale Armeniei Occidentale.

Guvernul Junilor Turci ascundea cu abilitate în comunicatele oficiale evidenţa dislocării armenilor, încerca să cenzureze, atât la poştă, cât şi prin telegraf, răspândirea veştilor cu privire la exterminarea populaţiei armene.

Faptele cunoscute de opinia publică europeană erau negate sau explicate de către guvernul Junilor Turci ca fiind măsuri de reprimare a „manifestărilor revoluţionare” ale armenilor, sau ca o dislocare a populaţiei din raţiuni strategice şi de protejare a vieţii armenilor. Cu toate acestea, acţiunea de exterminare nu putea fi ascunsă la nesfârşit.

În curând au ajuns în Europa mărturiile de la faţa locului ale membrilor unor misiuni diplomatice şi clericale ale statelor europene informate, din partea consulilor şi ambasadorilor care lucrau în Imperiul Otoman şi în ţările care oferiseră azil armenilor pribegi ruinaţi.

Aceştia constatau falsitatea argumentelor cercurilor guvernamentale turceşti despre „manifestările revoluţionare ale armenilor” sau despre „îndepărtarea lor din zonele operaţiunilor militare cu intenţia protejării vieţii lor”.

Deşi sursele oficiale demne de încredere confirmau crimele Junilor Turci, guvernele Germaniei si Austro-Ungariei, fiind aliatele Turciei, nu erau interesate să împiedice deportarea armenilor sau, cel puţin, să condamne politica Junilor Turci de exterminare a armenilor.

Mai mult, în ciuda criticilor opiniei publice mondiale, ele justificau şi patronau stilul de acţiune inuman al aliatului lor turc, prin care încurajau şi mai mult autorităţile otomane.

Aceste crime  împotriva umanităţii şi civilizaţiei, au obligat guvernele Rusiei, Marii Britanii şi Franţei să declare public Înaltei Porţi că pun responsabilitatea personală a crimelor comise pe seama tuturor membrilor guvernului turc, precum şi pe cea a acelor reprezentanţi locali ai guvernului, care au participat la masacrare.

Declaraţia era specială pentru faptul că stabilea obligaţia comună a guvernelor Antantei de a recunoaşte, după război, responsabilitatea guvernului turc şi a autorităţilor locale pentru crimele comise. În document, Marile Puteri  şi-au fundamentat obligaţia prin expresia „aceste noi crime comise de Turcia”, incluzând în aceasta nu numai cutremurătoarele întâmplări din 1915, ci şi masacrele la care au fost supuşi armenii din anii 1894-1896, un preludiu al Marelui Genocid Armean.

Exterminarea armenilor a fost calificată drept „crimă împotriva umanităţii şi civilizaţiei”.

Această definiţie a creat un precedent pentru punerea în circulaţie în dreptul internaţional a conceptului de „crimă împotriva umanităţii şi civilizaţiei”.

Politica promovată de Ţările Triplei înţelegeri în problema genocidului armenilor occidentali dovedeşte că o crimă îndreptată împotriva umanităţii nu poate servi drept justificare nici pentru interesele de stat înguste şi – nici măcar – în condiţiile generale, de interesele de grup ale statelor.

Uniunea Sovietică a măcelărit peste 20 de milioane de oameni în câțiva ani, sub conducerea lui Iosif Visarionovici Djugasvilii (zis  Stalin) și a lui Salomon Pearl Muter (alias Nikita Hrușciov).

 

 

 

Campania de ucidere prin înfometare a ucranienilor de către autorităţile sovietice de la Moscova, a fost unul dintre cele mai mari şi mai cumplite masacre ale secolului XX.

Condus şi orchestrat de Iosif Stalin între anii 1932-1933, acest genocid a avut ca scop principal distrugerea oricărei forme de rezistenţă şi opoziţie în rândurile poporului ucrainean.

 A fost un cumplit mijloc de control şi opresiune prin negarea dreptului elementar la hrană şi alte nevoi de bază ale omului.

De altfel, denumirea acestui genocid în limba ucraineană este de Holodomor, adică „moarte prin înfometare”…

Unul dintre cele mai cutremurătoare episoade ale crimelor în masă comise de ocupanţii ruşi împotriva poporului român s-a petrecut la marginea oraşului Bălţi, din Basarabia. Zona mlăştinoasă din lunca râului Răut a devenit mormânt pentru mii de soldaţi prizonieri români.

Deocamdată, nimeni nu a organizat vreo campanie sistematică de săpături pentru a identifica proporţiile crimelor din Bălţi, aşa că ele pot fi doar estimate.

În timp ce unii istorici avansează cifra de 10.000 de victime, un călugăr, iehomonahul Nicodim Şchiopu, estimează că sovieticii au lichidat peste 50.000 de prizonieri.

Ceea ce este cert este faptul că masacrul din Bălţi poate fi comparat cu cel de la Katyn, pădurea  în care sovieticii au împuşcat şi au îngropat circa 14.000 de prizonieri în anul 1940.

Vreme de cinci decenii, sovieticii au negat faptul că ar fi fost implicaţi în masacrul de la Katyn, în tot acest timp, ei aruncând vina pe nazişti.

Apoi, au fost nevoiţi să-şi  recunoască implicarea  în acest masacru şi să îşi ceară scuze.

Acest lucru nu s-a putut întâmpla în Basarabia, în condiţiile în care Republica Moldova a fost condusă până recent de către comuniştii lui Vladimir Voronin, slugi ale Moscovei, iar Transnistria este, practic, feuda unui regim promoscovit corupt, care rezistă sprijinit de trupele ruseşti.

Acte  de genocid comise de  Japonia

 

 

 

În scopul asigurării sale cu surse de materii prime şi cu pieţe de desfacere, după anul 1931 Japonia a început să promoveze o politică agresivă de expansiune în regiunea  Asiei de sud-est. Acţiunile armatei japoneze în Asia de sud-est  în perioada 1931-1945 au fost caracterizate prin comiterea unui mare număr de acte contra umanităţii, care deseori aveau caracter genocidal. Ca exemplu pot fi aduse trei dintre ele.

Masacrul de la Nanking. În 1937 s-a început războiul dintre China şi Japonia. În luna august a aceluiaşi an, după lupte sângeroase, forţele japoneze au intrat în Shanghai şi l-au ocupat, apoi a urmat oraşul Nanking.

La 13 decembrie 1937 forţele japoneze, luând cu asalt oraşul, au început să omoare cu cruzime populaţia civilă care nu participa la lupte (după unele date, 300 000 de persoane), incendiind şi jefuind locuinţe, săvârşind violuri atât asupra fetiţelor, cât şi asupra femeilor în etate (conform unor date, 20 000 de persoane).

Potrivit datelor tribunalelor care au urmat, pierderile omeneşti se estimează la 200 000 persoane. Această diferenţă se explică prin faptul că primii cercetători includ în numărul victimelor nu doar locuitorii oraşului Nanking dar şi pe cei din periferiile acestuia.

În pofida faptului că după acest război o mare parte din militarii japonezi au fost judecaţi pentru masacrele de la Nanking, începând cu 1970 partea japoneză promovează o politică de negare a infracţiunilor comise în Nanking.

Operaţiunea „Suk Cing”. După ocuparea coloniei britanice Singapore la 15 februarie 1942, forţele japoneze au decis să depisteze şi să lichideze aşa-numitele „elemente antijaponeze” din comunitatea chineză în care se înscriau chinezii care au participat la apărarea Singapore, foştii funcţionari ai administraţiei britanice şi chiar persoane care au participat la acte de caritate în fondul de susţinere a Chinei.

În lista celor care urmau a fi exterminaţi erau incluse şi persoane doar pentru faptul că sunt originari din China. Această operaţiune a fost numită „Suk Cing”, ceea ce în traducere din chineză semnifică „lichidare” sau „curăţire”.

Victimele erau scoase în afara oraşului şi împuşcate. În curând, operaţiunea „Suk Cing” a început să fie aplicată şi în Malaysia, însă la începutul lunii martie realizarea operaţiunii a fost întreruptă, deoarece forţele militare au fost expediate pe altă parte a frontului. Numărul exact al celor exterminaţi nu se cunoaşte, acesta variind între 50 000 – 100 000 de oameni.

 

Distrugerea Manilei, capitala Filipinelor.

 

La începutul lunii februarie 1945, pentru conducerea japoneză a devenit clară imposibilitatea menţinerii Manilei. În aceste circumstanţe, armata a început procesul de distrugere a acesteia, inclusiv a populaţiei civile.

Planul de distrugere a fost elaborat la Tokio. Japonezii au distrus templele, şcolile, spitalele şi locuinţele.

La 10 februarie soldaţii au dat buzna în edificiul spitalului Crucii Roşii şi au omorât cu cruzime personalul medical, bolnavii şi chiar copiii.

Acelaşi destin a fost rezervat şi consulatului spaniol: circa 50 de persoane au decedat în clădirea incendiată. Acţiunile de masacrare s-au răsfrânt şi asupra regiunilor periferice.

În mănăstiri şi şcoli erau omorâţi în masă călugării, profesorii şi elevii. După unele date, numărul victimelor în Manila s-au cifrat la 100 000 de persoane.

După terminarea războiului, au fost aduşi în faţa tribunalului 5600 de militari japonezi, acuzaţi de crime de război, mai mult de 4400 au fost condamnaţi la diverse pedepse.

1000 dintre aceştia au fost condamnaţi la moarte.

În prezent, în Japonia se promovează o politică activă de negare a acţiunilor de genocid comise de armata japoneză în timpul celui de-al doilea război mondial.

Multe manuale de istorie editate recent în această ţară nu amintesc despre infracţiunile comise de militarii japonezi. Mai mult de atât, cenuşa criminalilor este păstrată în templul din Yasukuni şi este considerată  sacră.

 

  Genocidul din Cambodgia

 

 

 

 

În luna aprilie 1975, după sfârşitul  războiului civil care a durat cinci ani, detaşamentele Khmerilor Roşii (structuri militarizate ale partidului comunist al Cambodgiei) au luat sub conducerea lor capitala Cambodgiei şi l-au înlăturat de la putere pe generalul Lon Nol.

Noua conducere şi-a pus scopul traducerii în viaţă a ideii utopice de creare a unei societăţi create în exclusivitate din ţărani muncitori, o societate total independentă de forţele din exterior.

Aceasta totuşi nu a fost un impediment pentru Khmerii Roşii de a primi ajutor material şi militar din partea Chinei şi a Coreei de Nord; ideologia lor constituia un amestec de marxism şi anticolonialism.

Îndată după ocuparea capitalei s-a început transferul forţat al populaţiei urbane spre periferii în lagăre special create pentru „educaţie în muncă”. Acelaşi destin a fost rezervat şi locuitorilor din alte oraşe mari.

Noua conducere a stabilit un plan pentru colectarea orezului: 3 tone de pe un hectar, pe când rezultatul real era 1 tonă/ha. Pentru a realiza acest plan exagerat, oamenii erau obligaţi să lucreze câte 12 ore pe zi, fără pauză, cu o normare drastică a hranei, în condiţii sanitare precare.

În consecinţă, supuşi foamei, extenuării, bolilor, oamenii piereau în masă.

Khmerii Roşii au început şi o luptă drastică cu „elementele trecutului”: au închis şcolile, spitalele, bibliotecile, fabricile, templele. S-a distrus sistemul financiar, toate religiile au fost interzise, iar proprietatea privată – confiscată.

S-a început distrugerea planificată a comunităţilor religioase, intelectualităţii, comercianţilor, foştilor funcţionari, precum şi a oricăror persoane care îndrăzneau să manifeste dezacord cu politica promovată de Khmerii Roşii.

După ce în 1977, după ce Kampuchia a intrat în război cu Vietnamul comunist, în ideologia Khmerilor Roşii au apărut manifestările rasiste. S-a declanşat persecuţia aspră a minorităţilor din Kampuchia, inclusiv a chinezilor şi vietnamezilor.

Spre exemplu, din 425 000 de chinezi din Cambodgia au supravieţuit doar jumătate. De asemenea, în regiunile estice ale ţării au fost exterminaţi sute de mii de locuitori care erau suspectaţi de colaborare cu Vietnamul.

În 1978 forţe armate vietnameze au pătruns în Cambodgia şi în ianuarie 1979 regimul Khmerilor Roşii a fost înlăturat.

După unele calcule, pe parcursul a 3,5 ani de conducere a Khmerilor Roşii a fost nimicită 25% din populaţia urbană şi 15% din cea rurală, în total circa 1,7 milioane de oameni.

Pe parcursul anilor ’80, Khmerii Roşii – reorganizaţi în detaşamente de partizani – au continuat războiul împotriva guvernului vietnamez.

După semnarea acordului de pace în 1991, o parte din detaşamentele Khmerilor Roşii s-au predat autorităţilor şi au fost amnistiaţi.

În luna octombrie 2004 în Cambodgia a fost adoptată o lege specială de instituire a unui tribunal care să judece actele comise în perioada 1975-1979.

Actele de genocid împotriva  populaţiei africane din Darfur

 

 

Conflictul dintre populaţia indigenă africană şi migratorii arabi îşi are rădăcinile adânc în trecut, însă recenta explozie de violenţă a început în februarie 2003, când două grupări militarizate: SLM – Sudan Liberation Mouvement (Mişcarea sudaneză de eliberare) şi JEM – Justice and Equality Mouvement (Mişcarea pentru justiţie şi egalitate), ambele constituite din trei grupuri etnice africane, s-au răzvrătit împotriva guvernului sudanez pentru a anula izolarea economică şi politică a regiunii.

Sub pretextul înăbuşirii răscoalei, conducerea a pus în acţiune detaşamente din arabi migratori care erau susţinuţi de armată. În opinia unor observatori, situaţia se agravează şi datorită faptului că în Darfur au fost descoperite resurse naturale bogate de combustibil, presupunându-se că scopul final al conducerii este de a expulza după posibilitate populaţia indigenă din această regiune sau de a o nimici. Genocidul a fost organizat după schema clasică, pusă în aplicare şi de Imperiul Otoman în procesul de exterminare a armenilor.

Iniţial, persoanele sunt expulzate de pe teritoriile băştinaşe, apoi se distrug plantaţiile, rezervele de produse, se nimicesc animalele, se otrăvesc sursele acvatice. Ulterior, victimele vor fi  concentrate în lagăre speciale aproape fără apă şi hrană,  fiind astfel condamnate la moarte lentă. Cei care încercau să părăsească lagărul erau nimiciţi fără milă. Mai mult de atât, guvernul sudanez a creat tot felul de  obstacole în calea primirii ajutoarelor umanitare pentru refugiaţi.

ONU apreciază numărul populaţiei  transferate forţat la 2 mln. de oameni, iar numărul victimelor la 180 000 de persoane, însă această cifră nu este exactă, deoarece nu s-au luat în consideraţie datele privind mortalitatea în unele dintre lagărele amplasate în regiuni în care accesul este dificil. Astfel, mult mai aproape de realitate este cifra de 300 000 victime prezentată de comisia britanică.

Deşi există numeroase rapoarte ale observatorilor internaţionali despre situaţia critică din Darfur, o intervenţie internaţională rămâne puţin probabilă. Încercările de a impune sancţiuni Sudanului nu şi-au găsit aplicare din cauza coliziunii intereselor marilor puteri – membre ale Consiliului de Securitate al ONU. De exemplu, China este unul dintre cei mai mari cumpărători ai petrolului sudanez, iar Federaţia Rusă furnizează armament în Sudan.

De asemenea, conflictul din Irak a exclus posibilitatea livrării unor ajutoare menite să amelioreze situaţia din partea SUA. Amintim că, în 2004, George Bush acalificat evenimentele care au loc în Darfur drept genocid, dar după această constatare, paşi reali de a stopa masacrul din Darfur nefiind întreprinşi.

În regiunea respectivă s-a aflat un timp un grup de pacificatori din partea Uniunii Africane, dar eficacitatea acesteia a fost redusă din cauza numărului mic de membri, finanţării modeste şi a împuternicirilor restrânse oferite de mandat.

 

 

  Genocidul din Rwanda

 

 

 

 

 

Încordarea politică între grupurile tutsi şi hutu îşi are originea în istoria Rwandei. Până la epoca colonială, grupul tutsi, deşi constituia o minoritate, întotdeauna se afla la conducerea statului.

Ulterior, devenind o colonie, iniţial a Germaniei, apoi a Belgiei, puterea din nou a fost încredinţată în exclusivitate reprezentanţilor grupului etnic tutsi.

După obţinerea independenţei de către Rwanda în 1962, puterea politică a trecut la etnia hutu.

Din acel moment şi până în anul 1994 în stat a avut loc o confruntare permanentă dintre reprezentanţii triburilor hutu şi cei ai grupului tutsi, care nu doreau să se resemneze cu pierderea puterii; uneori, aceste conflicte luau un caracter armat.

În acelaşi timp, salvându-se de persecuţii, din provinciile alăturate în Rwanda s-au refugiat mii de etnici hutu.În vara anului 1993 părţile au reuşit să se înţeleagă referitor la încetarea operaţiunilor militare şi să permită accesul şi integrarea membrilor tutsi în viaţa politică a ţării.

Însă, la 6 aprilie 1994 avionul la bordul căruia se afla preşedintele Rwandei şi cel al Burundiei a fost deturnat.

Au existat două versiuni: conform uneia, actul terorist a fost comis de reprezentanţi  radicali ai hutu care condamnau intenţia preşedintelui de a  ceda în faţa membrilor tutsi; altă versiune pune actul terorist pe seama reprezentanţilor tutsi, care erau nemulţumiţi în privinţa modul lent în care acţiona preşedintele.

În noaptea zilei de 7 aprilie 1994 forţele armate ale grupului hutu au declanşat masacrul împotriva etniei tutsi. În primele zile ale ofensivei au fost omorâţi mii de oameni. Unii au reuşit să se salveze refugiindu-se în lagărele create de ONU, însă forţele acestuia nu au intervenit în nici un fel, păstrându-şi statutul de observatori.

Prin mass-media s-a început o propagandă activă de cultivare a urii faţă de tutsi,  şi se anunţau locurile unde se refugiau aceştia, pentru ca ulterior să fie nimiciţi fără milă. Nici ţările europene democratice nu au acordat ajutoare victimelor.

La 11 aprilie forţele  de pace belgiene au primit ordinul de a părăsi teritoriul şcolii Don Bosco, unde sub protecţia lor unde se aflau 2000 de tutsi care, fiind lăsaţi în voia soartei, au fost masacraţi în aceeaşi zi.

Peste câteva zile activiştii Crucii Roşii au anunţat că numărul victimelor se estimează la zeci dacă nu la sute de mii de oameni.

La 17 mai 1994 Consiliul de Securitate a decis trimiterea a 5500 soldaţi în zona de conflict, dar plecarea lor a întârziat din cauza unor probleme de finanţare.

La acel moment Crucea Roşie anunţa că numărul victimelor s-a ridicat la 500 000 de oameni. În pofida situaţiei dezastruoase, la mijlocul lunii iunie forţele ONUîncă nu plecaseră în Rwanda.

Masacrul s-a sfârşit după ce în luna iulie detaşamentele Frontului Patriotic al Rwandei (format din tutsi) au ocupat capitala, iar elita puterii hutu s-a văzut nevoită să se refugieze în Zair.

Conform datelor oficiale, genocidul din Rwanda s-a soldat cu 937 000 victime. Genocidul în privinţa grupului tutsi a fost recunoscut de comunitatea internaţională.

Caracterul planificat al masacrelor a fost probat prin diverse materiale şi mărturii ale unor martori oculari. Se cunoaşte spre exemplu că guvernul ruandez a folosit creditele primite de la diverse organisme internaţionale pentru susţinerea militară a detaşamentelor hutu, ale căror efective ajunseseră  la începutul genocidului la 30 000 oameni.

În luna noiembrie 1994 în Tanzania a fost instituit Tribunalul Penal Internaţional pentru Rwanda.

În decembrie 1999 o comisie independentă, sub mandatul Secretarului General al ONU, a efectuat  cercetări şi a prezentat un raport prin care a criticat poziţia ONU pe parcursul evenimentelor din Rwanda.

Comisia a ajuns la concluzia că statele membre ale ONU au avut posibilitatea să pună capăt  actelor de genocid, dar din cauza insuficienţei resurselor şi a lipsei de voinţă politică, a ezitat să ia măsurile de rigoare.

 

Concluzii

 

În fiecare societate există divizarea membrilor în „ai săi” şi „străini” – pe baza criteriilor de naţionalitate, rasă, religie etc.

În cazul în care societatea este multipolară, adică în ea coexistă două sau mai multe grupuri care se deosebesc esenţial, comiterea de masacre în masă devine mult mai probabilă.

După cum s-a observat din cele expuse, nici o crimă de genocid nu s-a produs în mod spontan, iar cei care au comis astfel de crime barbare aveau nevoie de de timp pentru a planifica şi aduce la îndeplinire acele masacre.

Statele şi  grupurile care organizează acţiuni de genocid neagă  comiterea lor, declarând drept false datele despre numărul victimelor şi depoziţiile acestora şi  iniţiind campanii de contrapropagandă pentru învinuirea chiar a victimelor, în încercarea de a bloca cercetarea crimelor .

În multe cazuri organizatorii genocidului – înalţi funcţionari – au reuşit să evite răspunderea penală.

Evident, această listă nu pretinde a avea un caracter exhaustiv; din nefericire, istoria omenirii abundă în acte genocidale de care astăzi mulţi nu-şi mai amintesc.

Puţini, spre exemplu, cunosc despre politica de genocid care continuă până în prezent în provincia Darfur. Scopul trecerii lor în revistă a fost să ne amintim despre cele mai negre file din istoria omenirii, întrucât uitarea sau ignoranţa duc  în mod inevitabil la repetarea acestor infracţiuni în prezent şi în viitor.

 

Genocidul sârbilor

 

În 1941 Germania a obţinut victorie asupra Iugoslaviei. În acest context, croaţilor li s-a permis să-şi constituie propriul stat semiindependent (croaţii se disting de serbi prin religia care o confesează; astfel, croaţii sunt catolici, iar serbii – ortodocşi; limba şi cultura ambelor popoare sunt identice).

Conducerea noului stat a fost exercitată de o mişcare ultranaţionalistă, al cărei scop s-a declarat a fi transformarea Croaţiei într-un stat pur catolic, iar sârbii, rromii şi evreii care o populau urmau să fie nimiciţi.

În perioada 1941-1944 regimul ultranaţionalist a exterminat circa 700 000 oameni. Croaţia a fost unicul aliat al Germaniei care şi-a creat propriile lagăre de concentrare.

În timpul declanşării războiului civil din Iugoslavia, la începutul anilor ’90, fostul conflict dintre croaţi şi sârbi a izbucnit cu o nouă forţă. Se poate afirma cu toată certitudinea că atrocităţile care s-au petrecut în cadrul acestui conflict îşi au rădăcinile în evenimentele din timpul celui de-al doilea război mondial.

Bombele atomice, care au ucis peste 200.000 de oameni la Hiroshima și Nagasaki, au fost create la ordinul lui Franklin Delano Roosevelt (Delano este un clan evreiesc din Italia, iar Roosevelt nu este decât versiunea americană a numelui de familie evreiesc Rosenfeld).

Blocada englezilor de la sfârșitul Primului Război Mondial a dus la moartea a 800.000 de civili germani.

Între 1979 și 1981, la granița de vest a Chinei au fost măcelăriți 50 de milioane de oameni, presa mondială nesuflând o vorbă despre acest Holocaust. Așa cum spunea și Jim Morrison, „cine controlează media, controlează lumea”…

  Conflictul din fosta Iugoslavie a dus la 1,4 milioane de morți. Războaiele americane din Vietnam, Coreea, El Salvador, Afghanistan sau Irak au creat alte milioane de victime.

Spaniolii au masacrat guanșii din Insulele Canare, La Gomera și La Palma.

Nimeni nu a fost acuzat pentru aceste crime, nimeni nu a plătit despăgubiri aşa cum a plătit  Germania statului Israel și nimeni nu a vorbit despre aceste atrocităţi.

În schimb, sunt discutate asiduu doar crimele lui Hitler, marele dușman al evreilor. 

Iată ce scria profesorul Harry Elmer Barnes în New York Telegram din 29 martie 1940:

„Nimic nu poate fi mai absurd decât cunoscuta poveste pentru adormit copii, care spunea că toți oamenii buni se află într-o parte și toți cei răi, pe cealaltă parte. Unii susțin că un popor ar fi mai brutal decât altul. Ei se referă la hărțuirea germanilor din Primul Război Mondial și la felul în care sunt tratați evreii acum. În acest proces, ei omit însă cea mai mare cruzime, și anume blocada britanică împotriva Germaniei, câteva luni după noiembrie 1918. Au fost lăsați să moară de foame 800.000 de germani, femei, copii și bătrâni. Comparat cu blocada britanică din 1918-1919, Hitler ar fi părut ca un spiriduș rău dacă le-ar fi făcut un  asemenea lucru murdar și detestabil celor 500.000 de evrei aflați pe teritoriul Germaniei în 1933”.

Chiar și în ziua de astăzi, Germania încă plătește despăgubiri evreilor. În multe țări, precum Germania, poți fi arestat dacă folosești cuvântul „jidan”, ori dacă îți declari simpatia față de Hitler.

În Statele Unite, Biserica ortodoxă română a fost obligată să elimine din Prohod (slujba din Vinerea Mare), pasajele care vorbeau despre faptul  că Iisus a fost ucis de iudei.

 

 

 

 

Bibliografie (surse) :

Dă clic pentru a accesa masones-y-falsos-judc3ados-en-el-socialismo.pdf

http://basarabialiterara.com.md/?p=30082

Statutul de la Roma al Curţii Penale Internaţionale, adoptat la Roma la 17.07.1998.

Convenţia cu privire la prevenirea şi reprimarea crimei de genocid, adoptată la 09.12.1948 la New-York.

 Schabas W. Genocide in international law. – Cambridge University Press, 2000.

  Frulli M. Are crimes against humanity more serious than war crimes? // European Journal of International Law. -2001. – Vol.12.

 http://www.icc.int

 http://www.un.org/icty

 http://www.ictr.org

Iuliana BARAT
Revista ”Studia Universitatis” (Seria Ştiinţe Sociale)
Nr. 8(28), 2009.

Publicitate

Cine mai vorbeşte despre holocaustul provocat de haitele bolşevice după cotropirea Basarabiei ?

 

 

 

 

 

 

 

 

HOLOCAUSTUL BASARABEAN 

 
Cu toții cunoaștem că Rusia Sovietică era condusă de evrei. De altfel, toate formele comunismului sunt invenții pur evreiești. În consecință, putem la fel de bine înlocui ”Rusia Sovietică”, ”comunism”, ”boșevici”, ”Stalin”, etc., cu ”evrei”. Aşadar, Holocaustul Basarabean,a avut loc  la ordinele și sub conducerea evreilor bolşevici.

Scurtă istorie:

În jur de 550.000 români au fost deportați între 28 iunie 1940 şi 1948.

1940: Recrutările forţate pentru muncă în URSS.Până la 29 noiembrie 1940, din Basarabia organele sovietice au recrutat şi trimis în diverse regiuni industriale ale URSS, inclusiv în Kazahstan, în bazinul carbonifer Karaganda, cca. 56.000 de persoane de origine română.

În locul lor, au fost aduşi în Basarabia 13 mii de ofiţeri NKVD şi de armată, învaţători din Ucraina, Rusia, Belarus, care au predat limba rusă obligatorie timp de un an.

Acesta a fost începutul deznaţionalizării teritoriilor româneşti ocupate.Unele surse indică faptul că, între anii 1948-1960, au fost recrutaţi şi trimişi la muncă pe şantierele sovietice cca. 196.000 de „moldoveni”.

12-13 iunie 1941: Deportări.

 
 
 

Potrivit datelor din arhive, în acea noapte, din Basarabia şi nordul Bucovinei au fost ridicate de la casele lor 29.839 de persoane, dintre care 5.479 au fost arestate („membri ai organizaţiilor contrarevoluţionare şi alte elemente antisovietice”) şi 24.360 au fost deportate.

1941: Lagăre de concentrare pentru prizonierii militari.Lagăre de concentrare pentru prizonierii militari: Cel mai mare a fost „Spassk nr. 99”, infiinţat in iulie 1941 pe structura Diviziunii Spassk a „Karlag”-ului NKVD, situat la 45 km de oraşul Karaganda, pe teritoriul fostei Uzine de extracţie a cuprului „Spassk”. Dintr-un total de 66.160 de prizonieri, 6.740 de prizonieri au fost de naţionalitate română. La aceştia se adaugă un numar de peste o mie de prizonieri de alta naţionalitate, care au luptat in Armata Română, având probabil cetaţenia română la acea vreme (ucraineni, armeni, „moldoveni”).

1946 – 1947: Foametea provocată de Stalin a cauzat  moartea a aproximativ 300.000 de români.

 
 
„Trăim foarte greu, oamenii mor – mănâncă buruiene prin pădure, iar seara, întorcându-se acasă, mor pe drum. A murit aproape o jumătate de sat, iar statului nici că-i pasă…” (raionul Kotovsk).„La noi foarte mulţi au murit de foame şi continuă şi acum să moară. Oamenii mănâncă cai morţi, ţistari şi alte scârboşenii. Zilnic mor câte 20-30 de oameni… (raionul Dubăsari).

„Oamenii merg legânându-se, ca beţi, de foame. În multe sate au rămas casele pustii, pentru că stăpânii lor au murit de foame…” (raionul Sângerei).

„Poporul îndură o foamete chinuitoare, statul nu-şi bate capul de asta, oamenii mor în floarea vârstei, dacă au scăpat de moarte pe front, mor acum de foame… zilnic mor câte 5-7 oameni, uneori şi mai mulţi, cadavrele stau împrăştiate pe drum…” (raionul Tiraspol).

„În satul nostru n-au mai rămas decât 30% din locuitori, iar ceilalţi au murit şi mor de foame, nici chiar pe front nu şi-au pierdut viaţa atâţia oameni…” (raionul Bălţi).

„Trăim timpuri grele, încât oamenii mănâncă oameni.

Sunt înmormântaţi câte 50 de oameni pe zi. Te prinde o mare groază – n-avem fărâmă de pâine şi oamenii mor ca muştele…” (raionul Orhei).„Bântuie o foamete de care nu s-a mai văzut. Oamenii mor ca muştele, pe zi ce trece mor tot mai mulţi…” (raionul Bujor).

„De mare ce-i foametea, oamenii mănâncă pisici, câini, şoareci, cai şi unii pe alţii. Zilnic mor de foame 10-15 oameni, nici nu mai este unde să-i înmormântezi. Nu-mi mai ajung puteri să trăiesc aşa şi mai departe…” (raionul Vulcăneşti).

6-7 iulie 1949: Deportări.Hotărârea, care prevedea „deportarea în Kazahstan, Asia Centrală şi Siberia a 11.280 de familii cu 40.850 de oameni”, era însoţită de un act adiţional în care se specifica decizia Guvernului Sovietic ca „deportarea categoriilor menţionate să se facă pe vecie”, operaţiunea să înceapă pe 6 iulie 1949, ora 02:00, şi să se încheie pe 7 iulie 1949, ora 20:00.

In fapt, au fost deportate 11.293 de familii – 35.796 persoane, din care 9.864 bărbaţi, 14.033 femei şi 11.889 copii. 7.620 de familii au fost considerate „chiaburi”, iar celelalte acuzate de „colaborare cu fasciştii”, de „apartenenţă la partidele burgheze româneşti sau la secte religioase ilegale”.

De notat că acestor „deportaţi pe vecie” li s-au confiscat averile şi li s-a interzis să-şi ia cu ei bunuri materiale.

 
1 aprilie 1951: Deportări.

Acţiunea a început la ora 04:00 şi s-a încheiat la ora 20:00 în aceeaşi zi. Au fost arestate şi deportate în Siberia (reg. Kurgan) 723 de familii, respectiv, 2.617 persoane (808 bărbaţi, 967 femei şi 842 copii).

1951: Deportări.Un proiect „strict secret” de Hotărâre a Preşedintelui Consiliului de Miniştri al URSS (…) prevedea deportarea a 5.917 de persoane în aprilie 1953 în regiunea Kurgan din Siberia şi RSS Kazahă, în conformitate cu Hotărârile Consiliului de Miniştri al URSS nr.1290-467cc din 6 aprilie 1949 şi nr.667-339cc din 3 martie 1951.

 

 

 

Surse:Vasile SOARE – PREZENŢA ROMÂNILOR ÎN KAZAHSTAN – ISTORIE ŞI DESTIN
Relatări din cartea dlui Valeriu Pasat „Calvarul. Documentarul deportărilor de pe teritoriul RSS Moldoveneşti. 1940-1940”, ROSSPEN, 2006, p.157-158//adevaratulholocaust.blogspot.be/