CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

FASCIȘTII LUI PUTIN SALVEAZĂ UCRAINA DE ”NAZIȘTI”


Rusia fascistă “salvează lumea de nazism”

Comentatoarea Anca Turcu scrie în publicația https://www.contributors.ro/rusia-fascista-salveaza-lumea-de-nazism:

”La mitingul pro război al lui Putin, mi-au atras atenția sloganurile “pentru o lume fără nazism” și “salvăm lumea de nazism”. Un exemplu clasic de proiecție freudiană: rușii au făcut un obicei din a-i acuza pe alții de ceea ce de fapt sunt, sau fac, sau urmează să facă ei.

Președintele Zelensky vorbea de proiecția freudiană rusă acum câteva zile, când Rusia a început să acuze ucrainenii că plănuiesc să folosească arme chimice sau biologice. Mai clară dovadă că de fapt Rusia se pregătește de asemenea atacuri, nu există. 

La fel cu sloganurile de la miting. Rusia fascistă acuză lumea de nazism, dar azi nu e stat în lume mai fascist decât Rusia lui Putin.

Fascismul rusesc se vede clar de ani de zile în alianțele lui Putin cu partide și lideri de extremă dreapta din lumea întreagă, cât și în politica internă a Rusiei din ultimii 20 de ani, și, cel mai important, în discursul justificând  invadarea Ucrainei.

Putin e de mult eroul declarat și susținătorul (financiar și nu numai) a numeroase partide neo-fasciste, populiste și de extremă dreaptă europene: de la Frontul National (acum Rassemblement national) din Franța, la UKIP și Partidul National Britanic , la Partidul Libertății din Austria, AFD in Germania, Lega Nord în Italia.

Lui Marine Le Pen i-a dat un credit de nouă milioane de Euro, și i-a pus la dispoziție o armată de boți și troli care l-au înfierat continuu pe Emmanuel Macron în timpul campaniei electorale pentru alegerile prezidențiale franceze. Sprijinul putinist pentru PVV-ul de extremă dreapta olandez a dus guvernul acestei țări să limiteze votul electronic, și să se întoarcă la metode clasice de vot, de frica hackerilor ruși. 

Matteo Salvini, lider  al grupării populist-naționaliste Lega Nord, senator, fost vice prim-ministru italian, e un notoriu, auto-declarat “fanboy” Putin, care se ducea la ședințele Uniunii Europene purtând un tricou cu chipul liderului rus, și a făcut un lobby puternic în Europa și America pentru încetarea sancțiunilor împotriva Rusiei.

În Austria, Norbert Hofer, liderul extremei drepte și a partidului său, Partidul Libertății, a semnat un acord de bună colaborare pe cinci ani cu Rusia Unită, partidul lui Putin.  În Marea Britanie, Foreign Office a anunțat, în 2017, că monitoriza deja de o perioada destul de lungă, zece politicieni din partidul naționalist British National Party, din cauza legăturilor lor ‘suspicioase’ cu Kremlinul. 

Tot in Marea Britanie, liderul UKIP, Nigel Farage și-a declarat de nenumărate ori stima pentru Putin, numindu-l ‘liderul mondial pe care îl admir cel mai mult’, din moment ce rolul boților și trolilor ruși în campania de dezinformare UKIP care a dus la victoria taberei pro-Brexit, e de necontestat. (Exemplele pot continua, de la legăturile lui Putin cu Victor Orban în Ungaria, la Jair Bolsonaro în Brazilia, la grupurile ultra- conservatoare și neo-fasciste din SUA).

În politica internă rusă, apucăturile fascist-absolutiste abundă și ele: de la ideea promovată de Kremlin că presa liberă este presa mincinoasă (Lugenpresse, termen nazist) ori de câte ori critică pe cei de la putere, până la exterminarea sistematică (de multe ori prin răpire sau asasinare) a ziariștilor și oponenților politici, la cooptarea bisericii în a disemina și populariza doctrina putinistă, și la corporatismul aservit statului și ambițiilor sale militare (în Cecenia, Siria, Georgia, etc.).

Justificarea invadării Ucrainei este bazată și ea pe concepte pur fasciste, care aduc aminte de retorica hitleristă: de la nevoia de garantare a securității internaționale a statului prin crearea unui Lebensraum’ (conceptul nazist de ‘spațiu vital’) și ‘cordon sanitar’ în afara granițelor, la fabulația naționalistă a umilirii patriei, la ‘nevoia de a apăra’ co-etnicii ce trăiesc în țări vecine, de abuzuri inventate.

Rusia promovează de mult vulnerabilitatea închipuită, ideea că este amenințată de vecini. Deja din 2007, când a ținut un discurs la Munchen, la invitația Angelei Merkel, Putin a insistat pe ideea unei Rusii care, dacă nu controlează statele învecinate, nu se poate simți în siguranță. Ceea ce, mai ales pentru o putere nucleară, este o aberație.

Ce amenințare poate prezenta Georgia, Azerbaijanul, sau Ucraina, în fața unei puteri militare și nucleare ca Rusia? Dar discursul vulnerabilității a generat și discursul nevoii de o garanție a securității ruse prin  crearea unui ‘Lebensraum’ și al unui ‘cordon sanitar’ în afara granițelor statului rus.

Trăsături tipice politicii externe a celui de-al treilea Reich, sunt acum citate ca motivele invaziei ruse în Ucraina. (De ce, până la urmă, ar avea dreptul Rusia la asemenea garanții, mai mult decât alte țări ale lumii și, mai ales, în detrimentul lor?)

Acest discurs a prins amploare și a dus la justificarea ocupării vecinilor nesupuși voinței ruse. Astfel, invazia Crimeii, Donbasului, a Osetiei și Abhaziei, atacarea Georgiei în 2008, au fost asemenea anexării Austriei și teritoriilor cehoslovace de Germania hitleristă, care pretindea și ea, garanții de securitate și un Lebensraum pentru poporul german în afara granițelor proprii.  Acordul de la Munchen, din 1938, a fost încercarea europenilor de a împăca Germania prin aprobarea anexărilor amintite mai sus. Consecințele le știm prea bine. În ambele cazuri (Germania anilor 1930, Rusia din 1991 încoace), aceste anexări inițiale au întărit convingeri periculoase și au alimentat retorica naționalistă, încurajând atacuri și invazii de mai mare amploare.

Pe lângă falsa vulnerabilitate, atât Germania nazistă, cât și Rusia lui Putin, au promovat falsa narațiune a națiunii umilite de străini. Nemții invocau ‘pumnalul înfipt în spate’ (Dolchstoss) sau ‘trădarea’ Tratatului de la Versailles. Putin vorbește constant de umilirea Rusiei prin dizolvarea Uniunii Sovietice, și extinderea NATO. Amândouă, justificări în mintea conducerii ruse pentru un răspuns naționalist și belicos. Nu mai contează că așa-zisa trădare, sau umilință, este rezultatul unei înfrângeri și al unei pedepse istorice bine meritate, în cazul ambelor țări.  “Lumea nedreaptă împotriva noastră” mobilizează naționalismul delirant fără de care fascismul nu poate exista.

Pretinsa apărare a etnicilor ruși de peste hotare de “abuzurile” statelor în care trăiesc e aidoma tacticilor hitleriste din anii treizeci, când presa nazistă raporta abuzuri asupra etnicilor germani din regiunea cehă Sudetenland, precum nordul și vestul Poloniei, care, pe cât au fost de mincinoase, pe atât au fost de utile în a justifica invazia germană din 1939-1940.  În discursul său din 23 februarie, o zi înainte de invazie, Putin acuza guvernul ucrainian de genocid împotriva locuitorilor din ‘republicile Donbas’, care, spunea el, nu-și doresc altceva decât reunificarea cu Rusia.  Aceste pretinse ‘crime’, îndreptate împotriva populației rusofone, spunea el, trebuiau pedepsite prin intervenție armată.

Transferurile de populație fac parte din aceeași categorie de atrocități naziste: în Polonia, nemții au expulzat sau deportat aproape două milioane și jumate de polonezi din zonele ocupate, aducând în locul lor mai bine de un milion de etnici germani. Rusii au găsit o soluție mai simplă: naturalizarea extrateritorială în masă. Astfel, în 2019, prin decretul prezidențial al lui Putin, toți locuitorii regiunilor ocupate din Ucraina, precum și a regiunilor Abhazia și Osetia de Sud (care aparțin de fapt, de Georgia), la fel cu locuitorii Transnistriei (teritoriu de fapt al Republicii Moldova) sunt încurajați să devină cetățeni ruși, printr-o procedură de naturalizare mult simplificată.

Dacă pentru alți doritori, cetățenia rusă se obține în cel puțin opt ani, în regiunile de mai sus vorbim de circa trei luni. Astfel, mii de acte de naturalizare și pașapoarte rusești au fost emise din 2019. Ucraina a contestat  acest val de naturalizări, pe care îl vede ca pe un atac la suveranitatea sa. Ca răspuns, Consiliul Europei a luat partea Ucrainei, iar Comisia Uniunii Europene a decis să nu recunoască validitatea pașapoartelor rusești emise populației din aceste zone.

Politologul Hannah Arendt vorbea, în legătură cu oamenii lui Hitler aduși la judecată după căderea regimului nazist (Procesul lui Eichmann la Ierusalim), de  banalitatea răului, manifestată în micimea omului obtuz, care pretinde că n-a văzut în gazarea a milioane de semeni altceva decât o sarcină de serviciu, datoria de onoare a ‘amploaiatului’ credincios națiunii și liderului ei suprem.

În cazul lui Putin, această banalitate există și ea, manifestată în proiecția freudiană de care vorbeam la începutul articolului. Cât de obtuz e discursul  acestei amenințări naziste de care Rusia pretinde că vrea să salveze lumea, dar în ghearele căreia nu a căzut nici o altă țară în secolul 21, mai mult decât Rusia însăși.

ADDENDA


În actuala Rusie nazismul înfloreşte. Putin are organizaţii patriotice care-l susţin fanatic, naziste în esenţă și care au preluat inclusiv salutul nazist cu mâna întinsă înainte, pe care-l performează la întrunirile lor, nepenalizat de autorităţi, deşi acţiunile lor au loc în spaţiul public.

Apoi, naziştii ruşi asasinează periodic muncitori veniţi în Rusia din fostele state sovietice, mai ales din Asia Mijlocie, asasinate filmate şi postate pe Internet, sau luptători antinazişti ruşi.

Acum, în Rusia se perpetuează acelaşi scenariu bolşevic care are la bază minciuna. Cu cât e mai crâncenă dictatura, cu atât regimul se vrea receptat mai democratic şi cu faţă umană, mai antinazist.

Exact ca pe timpul lui Stalin, când bolşevicii tăiau şi spânurau în stânga şi ‘n dreapta, în timp ce maşina lor propagandistică lătra despre crimele capitalismului în putrefacţie. Mărşăluind în acelaşi timp cu naziştii la parade organizate cu ocazia ocupării şi împărţirii unor state independente.

Acum Rusia e revanşardă ca niciodată, aşa cum Germania era în perioada interbelică. Putin a calificat destrămarea Imperiului sovietic drept cea mai mare catastrofă geopolitică a sec. XX. Implicit, ruşii vor depune toate eforturile să-l refacă, folosind în acest scop mijloace imense. Bineînţeles, cu spălarea în prealabil a creierilor ruşilor de rând.

Deci, cam asta ar însemna antinazism în accepţiunea Rusiei putiniene. Care pare să fie înrudită cu Germania hitleristă de acum 7-8 decenii sau care are tendinţe de evoluţie similare.

Puțini mai știu astăzi că faimoasa și mult hulita svastika a fost înainte de a fi adoptat de naziști un simbol comunist la care comuniştii bolsevici ruşi au renunţat, iar in anul 1921 acesta  a fost preluat de  Partidul Muncitoresc Naţional-Socialist German, partidul nazist al lui Hitler.

Intr-adevăr, în anul 1917, odată cu venirea la putere în Rusia a regimului bolşevic si până în 1920, uniformele Armatei Roşii, dar si  bancnotele şi documentele oficiale purtau însemnul svasticii (vezi foto).


Asa cum ştim, naziştii și comuniștii ruși au promovat o politică expansionistă, ceea ce a condus asa cum ştim  la declanşarea unor mari dezastre pentru popoarele lumii.

Întrebarea care se pune acum, este cum au reușit Putin și acoliții lui să sfideze bunul simț și să vorbească cu nerușinare despre niște pretinse asemănări între nazism și regimul ales democratic, aflat în prezent la cârma Ucrainei.

VIDEO: IMNUL FASCISTILOR RUȘI

03/04/2022 Posted by | analize | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

”DENAZIFICAREA” UCRAINEI – UN SLOGAN IMBECIL AL PROPAGANDEI RUSE. VIDEO

Am putut observa cu uimire în ultima vreme, un derapaj major al terminologiei utilizate de propaganda rusă și de Vladimir Putin, tartorul- șef de la Kremlin, când se referă la Ucraina.

Putin și adunătura de așa ziși istorici pe care îi promovează, încearcă să croiască, exact cum au făcut și predecesorii bolșevici și țariști de la conducerea imperiului, o istorie care să justifice poftele colonialiste ale Rusiei.

Multe dintre expresiile, termenii și cuvintele vehiculate de propaganda rusă sunt folosite haotic, fără nici o legătură cu sensul lor real, singurul lor scop fiind în ultimul timp, acela de a demoniza marele dușman care a devenit pentru Rusia lui Putin, statul vecin- Ucraina, care aspiră să strângă legăturile cu lumea occidentală și care luptă pentru independență.

Când Vladimir Putin spune că a luat decizia de a lansa împotriva Kievului „o operaţiune militară specială“, în mod implicit el nu-i recunoaște Ucrainei calitatea de stat.

Pentru Putin, așa cum a și afirmat-o cu insistenţă de altfel, Ucraina este „un teritoriu“ care s-a desprins în mod „nejustificat“ de Rusia, datorită unor intrigi occidentale.

Putin vrea deci să „demilitarizeze“ acest „teritoriu“.

Nu e greu de sesizat ceea ce ascunde acest termen, „demilitarizare“ în mintea lui Putin, el vrea dezarmarea și desfiinţarea armatei ucrainene.

Armata rusă ar urma să asigure apoi „securitatea“ Ucrainei, poate și cu ajutorul unor unităţi autohtone „denazificate“ între timp.

Conceptul de „denazificare“ a fost deja utilizat de Stalin după victoria de la Stalingrad, când Armata Roșie a luat un mare număr de prizonieri. Mii de soldaţi , inclusiv români, au fost internaţi în lagăre speciale și au fost pregătiţi pentru a fi retrimși pe front împotriva naziștilor.

Aceștia au fost atunci în ritm accelerat „denazificaţi“, printre altele predâdu-li-se cursuri privind istoria țărilor lor care fusese total rescrisă și abunda de falsurile propagandei ruse.

Putin înţelege prin termenul de „denazificare“ a Ucrainei, totala schimbare de regim politic în această ţară, cu un regim marionetă care să servească slugarnic Rusia.

Michael Colborne, un expert în problematica ucraineană, a spus că discursul lui Putin „arată cât de internalizată este retorica lui „antifascistă” stupidă și cât de rupt de realitate este el, fiind atât de pătruns de retorica apologetică din al Doilea Război Mondial ”.

„În momentul de față, el reia cea mai proastă propagandă din epoca sovietică despre ucraineni pe care îi descrie ca fiind „naziști”, cu toții”, a spus Colborne.

Putin și acoliții lui, exact ca și bolșevicii care au condus înainte timp de opt decenii cu mijloace criminale destinele Rusiei, contorsionează vocabularul limbii și istoria după bunul lor plac.

De aceea, pentru a înţelege care este adevărul, a devenit necesar să revedem câteva noțiuni elementare.

FASCISMUL

Foto: Benito Mussolini, liderul suprem al mișcării fasciste din Italia

Fascismul este doctrina care, alături de comunism şi nazism, a jucat în secolul XX  un rol extrem de important în modelarea istoriei Europei, fiind specifică mişcărilor naţionaliste de extremă dreapta din prima jumătate a sec. al XX-lea, cu o structura ierarhica totalitara, fundamental opusă democraţiei şi liberalismului (Dicţionarul Oxford).

Fascismul se autodeclara singura forţă capabilă sa restaureze rolul conducător al  naţiunii în stat, prin instaurarea unui stat autoritarist, ale cărui trăsături principale erau:

–    conducerea unui singur partid în stat

–    un conducator carismatic care să energizeze masele

–    dirijarea de către stat a muncii și consumului (etatism )

–    crearea unei economii productive și autosuficiente ( corporatism )

La fel ca şi în cazul celorlalte doctrine totalitare, fascismul (care a apărut în Italia) era caracterizat de existenţa unui lider carismatic, care se confunda cu statul – Benito Mussolini, conducatorul dictatorial al statului fascist de pe poziţia de  Prim Ministru din anul 1922 și până în anul 1943.

Ideea centrala a fascismului era reprezentată de stat și de naţiune, la care se adaugă violenţa şi intoleranţa,faţă de alte partide,regimuri, naţiuni.

Un lider puternic a carui imagine era susţinuta de un puternic cult al personalitatii, vazut ca un salvator al unei națiuni care ieşise deja zdruncintă dintr-un un mare razboi, manipularea maselor, misticismul şi promovarea rasismului, sunt doar cateva elemente care descriu regimul fascist mussolinian.

Deşi putem identifica cu ușurință elemente asemănatoare între fascism, comunism sau nazism, fascismul s-a diferenţiat atât de nazism,  cât si de comunism.

  ” Dar care rasă? Exista oare rasa germană? A exista vreodată? Va exista vreodata? Ei bine, răspundem noi, rasa germană nu există”.( B. Mussolini).

Iată cum prezenta Mussolini însuşi ideologia fascistă :

„Fascismul neaga (faptul că) numărul, prin calitătile sale, poate dirija societățile umane: el neagă că acest numar poate guverna grație unei consultari periodice. El afirma inegalitatea de neșters, fecundă, binefăcătoare a oamenilor, ce este imposibil de a fi nivelată printr-un fapt mecanic si exterior precum sufragiul universal[…]

Pentru fascist, totul se afla în cadrul statului, nimic uman sau spiritual nu exista in afara acestuia. În acest sens, fascismul este totalitar, iar statul fascist, sinteză si unitate a tuturor valorilor, interpretează, dezvoltă si dă forță vieții intregului popor. […] Fascismul este opus socialismului, care ingusteaza miscarea istorica până în punctul in care o reduce la lupta dintre clase și care ignora statul .[…]

Statul fascist, care este forma cea mai inalta si mai puternica a personalității, este o forță, dar o forță intelectuală și morală care rezumă toate formele vieții umane.

In consecință, el nu se poate limita la funcțiile simple de supraveghere şi tutelă cum doreste liberalismul. Statul nu este un simplu mecanism destinat a limita libertatile individuale. El reprezinta o forma si o regula interioara, o disciplina totala: el patrunde in vointa si in inteligenta.

Statul fascist aduce solutii pentru probleme universale, respectiv cele ale: domeniului politic, datorita fractionarii partinice, abuzurilor de putere ale parlamentarismului, iresponsabilitatii adunarilor; in domeniul economic, datorita functiilor sindicale mereu mai numeroase si tot mai apasatoare atat pentru muncitori cat si pentru patroni; in domeniul moral, datorita necesitatii ordinii, disciplinei, supunerii regulilor morale ale patriei.

Un stat care se sprijină pe milioane de indivizi care îl recunosc, îl simt și sunt gata să-l servească, nu este statul tiranic al Seniorului medieval. Nu are nimic in comun cu Statul absolutist dinainte sau de dupa 1789. Individul nu este anulat în statul fascist, ci mai degraba multiplicat, la fel cum un soldat al unui regiment nu este diminuat ci multiplicat de numărul tovarășilor săi de arme.”

Ca  sistem economic, fascismul poate fi etchetat ca  un socialism cu furnir capitalist. Cuvântul derivă de la fascii, simbolul roman al colectivismului și al puterii: un mănunchi de nuiele legate, înzestrat cu o secure proeminentă.

Violența si intoleranța sunt alte doua trăsături definitorii ale regimului fascist.

Cămăşile negre sau „Squadristii” reprezentau o organizatie paramilitară pe care Mussolini a inființat-o și a folosit-o ca instrument de represiune de stat pentru a zdrobi miscarea rivala socialistă.

Cămăşile negre au jucat un rol esential in cadrul Marsului asupra Romei, lovitura de stat prin care Partidul National Fascist condus de Mussolini a acaparat conducerea Italiei. Este usor de intuit ca, mai tarziu, Camasile Negre ale lui Mussolini au devenit sursa de inspiratie a Camasilor Brune ale lui Hitler, asa cum „Fuhrer” este un titlu care aduce a „Il Duce”, titlu pe care conducatorul italian si-l asumase o data cu preluarea puterii.

 Fascismul a aparut ca o reacţie la instabilitatea și la stagnarea caracteristica unora din țările Europei dupa primul razboi mondial, care  generau inechitate sociala,sărăcie, corupţie, revolte, confruntări politice acerbe.

În zilele sale de glorie (anii 1920 și 1930), fascismul trecea drept o fericită concesie între capitalismul liberal de tip boom-and-bust, cu pretinsele sale atribute – conflictul de clasă, competiția risipitoare, și egoismul orientat spre profit – și marxismul revoluționar, cu violenta și social distructiva sa persecuție a burgheziei.

Fascismul a înlocuit internaționalismul, caracteristic atât liberalismului clasic cât și marxismului, cu naționalismul și radicalismul – “sânge și pământ”.

În timp ce socialismul căuta un control totalitar asupra proceselor economice ale societății prin operarea directă de către stat a mijloacelor de producție, fascismul râvnea la acel control în mod indirect, prin dominarea proprietarilor privați nominali.

Pe când socialismul naționaliza explicit proprietatea, fascismul o făcea implicit, cerându-le proprietarilor să-și folosească avutul în “interes național” – mai exact, așa cum era perceput acest interes de către autoritatea autocratică. (Cu toate acestea, câteva industrii au fost operate de către stat.)

În vreme ce socialismul abolea complet toate relațiile de piață, fascismul păstra aparența acestora și totodată planifica toate activitățile economice.

Pe când socialismul abolea banii și prețurile, fascismul controla sistemul monetar și stabilea prețurile și salariile pe considerente politice.

Prin toate aceste activități fascismul a denaturat piața economică. Antreprenoriatul a fost abolit. Ministerele statului, nu consumatorii, decideau ce era produs și în ce condiții.

Fascismul se deosebește de intervenționism, sau de economia mixtă. Intervenționismul caută să ghideze procesele pieței, nu să le elimine, așa cum a făcut fascismul. Legile salariului minim și legile antitrust, deși reglementează piața liberă, sunt mult diferite de planurile multianuale emanate de Ministerul Economiei.

Fascismul a avut o durata de peste 20 de ani. Acesta s-a contopit cu statul, a fost un regim dur care a acaparat toate elementele societatii italiene.

Conducatorul Benito Mussolini s-a confundat cu regimul, reusind sa intruchipeze imaginea eroului salvator, care promite sa redea natiunii italiene gloria trecutului, in care Roma era stapana lumii.

Sub fascism, statul controla prin carteluri oficiale toate aspectele producției, comerțului, finanțelor și agriculturii. Planșetele și tabelele de planificare stabileau liniile și nivelele de producție, prețurile, salariile, condițiile de muncă și dimensiunile unor firme.

Acordarea de licențe era ubicuă; niciun fel de activitate economică nu putea avea loc fără permisiunea guvernului.

Nivelele de consum erau dictate de stat, iar veniturile “în exces” trebuiau predate sub formă de taxe sau “împrumuturi”.

Împovărarea producătorilor și greutățile cu care aceștia s-au confruntat ca urmare a acestor politici, au oferit avantaje firmelor străine amatoare de export.

Dar din moment ce politica guvernamentală năzuia către autarhie, sau altfel spus către auto-suficiență națională, protecționismul a fost necesar: importurile erau interzise sau controlate strict, singura metodă viabilă de achiziționare a resurselor ce nu erau disponibile pe plan local rămânând cucerirea externă.

Astfel fascismul a fost incompatibil cu pacea și diviziunea internațională a muncii – atributele liberalismului.

Guvernul a cartelizat firme ce aparțineau aceleiași industrii, cu reprezentanți ai muncii și managementului deservind miriadele de consilii locale, regionale și naționale – toți aflându-se sub rezoluția permanentă a autorității ultime a planului economic al dictatorului.

Corporatismul fascist încerca să prevină sciziunile ce produceau tumult și frământare în sânul națiunii, precum întreruperea lucrului și grevele sindicaliste. Prețul acestei “armonii” forțate a fost pierderea posibilităților de negociere și deplasare liberă.

Pentru a menține un nivel minim al șomajului și al nemulțumirii populare, guvernele fasciste și-au asumat de asemenea proiecte masive de lucrări publice finanțate prin impozite excesive, împrumuturi și creare de bani discreționari.

Deși multe din aceste proiecte aveau un caracter local – drumuri, clădiri, stadioane – cel mai însemnat dintre ele era militarismul, un efort ce beneficia de armate și producții de armament uriașe.

Antagonismul manifestat de liderii fasciști față de comunism a fost greșit interpretat drept o afinitate pentru capitalism. De fapt, anticomunismul fascist era motivat de credința că în mediul colectivist european al începutului anilor 1920, comunismul se situa pe poziția celui mai însemnat rival în competiția pentru loialitatea oamenilor.

Asemeni comunismului, sub fascism, fiecare cetățean era privit ca un angajat și chiriaș al statului totalitar, dominat de partid.

Drept urmare, folosirea forței sau amenințarea întrebuințării ei erau considerate a fi prerogative ale statului, ce puteau fi folosite chiar și în scopul suprimării opoziției pacifiste.

Dacă un prim arhitect al fascismului poate fi identificat, atunci acesta este cu siguranță Benito Mussolini, fostul editor marxist care, prins în mrejele fervorii naționaliste, a rupt-o cu stânga în perioada premergătoare Primului Război Mondial și a devenit liderul Italiei în 1922. Mussolini a făcut o distincție între fascism și capitalismul liberal în autobiografia sa din 1928:

“Cetățeanul Statului Fascist a încetat să mai fie un individ egoist ce deține dreptul anti-social de a se răzvrăti împotriva oricărei legi a Colectivității. Statul Fascist și concepția sa corporatistă plasează oamenii și capacitățile lor în domeniul muncii productive și le explică acestora îndatoririle pe care ei trebuie să le îndeplinească.”(p. 280)

Înainte de a plonja în imperialism în 1935, Mussolini a fost deseori lăudat pentru programul său economic de către americani și britanici, inclusiv de către Winston Churchill.

În mod similar, Adolf Hitler, al cărui Partid Național Socialist (Nazist) a adaptat fascismul Germaniei, cu începere din anul 1933, a spus:

“Statul ar trebui să păstreze dreptul de supraveghere iar fiecare proprietar ar trebuie să se considere un angajat numit de către stat. Este de datoria sa să nu-și folosească proprietatea împotriva intereselor membrilor propriului său popor. Aceasta este problema crucială. Cel de-al Treilea Reich își va păstra mereu dreptul său de a-i controla pe proprietarii privați.” (Barkai 1990, p. 26-27).

Ca o regulă, fascismul se implica pentru a restabili ordinea în ţară , cu mijloacele dictaturii şi ale represiunii sangeroase.

 Fascismul nu are o ideologie distincta, cu toate ca  isi are radacinile in socialism, de la care a preluat pana la un punct frazeologia , insa promoveaza  nationalismul si sovinismul, in forme extreme .

De asemenea fascism inseamna eliminarea opozantilor politici , abolirea libertatilor cetatenesti, cenzura presei,cultul marelui conducator.

Nici fascistii nu sunt adeptii distrugerii proprietatii private, dar instaureaza un regim dirijist in economie.

Relatiile fascistilor cu biserica majoritara este in general  corecta si de multe ori de colaborare.

 După ce accede la putere (în general prin forță) și ordinea  este restabilita, fascismul devine o povara  pentru naţiune,este din ce in ce mai contestat și până la urmă se prabuseste fie violent, fie paşnic… Vezi Spania franchistă sau Portugalia, dupa Franco și Salazar .

Nazismul

Are drept fundament ideologia totalitara dominantă în timpul dictaturii lui Adolf Hitler in Germania (1933 – 1945 ) care era în esenţă caracterizată prin :

–      doctrina superiorității rasei ariene si a națiunii germane în cadrul rasei, în germană Herrenrasse(rasa de stăpâni), sau Herrenvolk (sau poporul de stăpâni). Este conceptul care proclamă că așa-numita rasă nordică⁠ sau ariană – formată din germani și alte popoare nordice europene este considerată superioară celorlalte rase existente. Membrii acestei rase erau caracterizați drept Herrenmenschen (stăpânitori)

–     imparțirea raselor umane în superioare/stăpâni și inferioare/sclavi.

–     teoria “ spațiului vital “ – Lebensraum – extinderea teritorială prin eliminarea raselor inferioare

–    existenţa unor rase fără patrie, considerate rase parazite (de aici justificarea teoretică a opresiunii şi eliminarii evreilor si țiganilor )

–     controlul direct al guvernului asupra finanțelor, investițiilor, industriei și agriculturii

–     militarizarea economiei –   propagarea antisemitismului (ura împotriva evreilor), anticomunismului, anticlericalismului

–   „principiul conducătorului “ – Fuhrerprinzip –  care simboliza intruparea naţiunii

   Nazismul este de multe ori este confundat cu fascismul, deoarece  a preluat de la acesta  multe elemente specifice cum ar fi: dictatura, iredentismul teritorial, bazele teoriei economice.

Hitler a avut o viziune proprie despre aplicarea  socialismului la naţiunea germană, pe care a inteles sa o conduca în lupta pentru eliminarea a ceea ce el numea „rasele inferioare”, în beneficiul „poporului arian”, pe care îl credea   o rasa de stăpâni ai lumii.

Hitler a fost conducătorul Partidului National Socialist al Muncitorilor din Germania (NSDAP) si a sustinut intotdeauna că lupta pentru binele si fericirea poporului german ,pe care a încercat să-l”purifice rasial” prin eliminarea fizică a persoanelor „neariene”,în special a evreilor și a țiganilor.

Spre deosebire de comuniști, naziștii nu au abolit proprietatea privată, dar au instituit un regim dirijist în economie și au militarizat-o într-un ritm nemaintâlnit.

Regimul nazist conceput de Hitler, a fost varianta cea mai dură a fascismului, care a preluat și a perfecționat de la comuniștii staliniști sistemul lagărelor de concentrare,deportările în masă,asasinatele politice pentru lichidarea oricărei opoziții ,masacrarea unor minorități .

De asemenea, naziștii au procedat identic cu comuniștii în ceea ce priveste abolirea libertătii presei,a libertăților individuale și în ceea ce privește exaltarea  cultului ”marelui conducator”.

Spre deosebire de comunisti, care propovaduiau lupta de clasa, nazistii au avut ca doctrina lupta pentru suprematia rasei ariene nordice.În timp ce comunistii se declarau internationaliști, nazistii erau naționalisti extremisti.

În plan religios, naziştii au încercat sa opună creștinismului un cult păgân nordic și au fost adepții unor practici ezoterice oculte.

Svastica, simbolul preluat din Antichitate de catre bolsevici si apoi de catre nazisti-tpt

Simbolul nazist-svastika (foto) – are o  proveniență mistica antică orientală.

Svastica este un simbol confiscat de un regim totalitar,care în realitate are o istorie de cca. 12 mii de ani. fiind folosit încă din paleolitic și are în culturile orientale, are o semnificaţie cu totul benefică.

Foarte interesant este și faptul ca svastika a fost un simbol comunist în anii revoluţiei din Rusia, la care comuniştii bolsevici ruşi au renunţat, iar in anul 1921, acesta  a fost preluat de  Partidul Muncitoresc Naţional-Socialist German, partidul nazist..

Intr-adevăr, în anul 1917, odată cu venirea la putere în Rusia a regimului bolşevic si până în 1920, uniformele Armatei Roşii, dar si  bancnotele şi  documentele oficiale purtau însemnul svasticii.

Naziştii au tolerat în general creştinii majoritari, dar au trimis în lagăre de concentrare persoanele de religie iudaica și distrus sinagogile şi cimitirele, acţiuni care faceau parte din aşa numita ”Soluție finală”preconizata de Hitler, aceea a unei Germanii sută la sută ariene, fără evrei, ţigani sau alte minorităţi naţionale”neariene”.

Mergând pe aceasta cale, naziştii au ajuns să promoveze  politica expansionista a „spatiului vital” pentru poporul german, ceea ce a condus  asa cum ştim  la declanşarea celei mai mari conflagraţii pe care a cunoscut-o omenirea, cel de-Al Doilea Război Mondial.

Sfârşitul acestor regimuri politice sunt bine cunoscute.

Întrebarea care se pune acum, este cum au reușit Putin și acoliții lui să sfideze bunul simț și să vorbească cu nerușinare despre niște pretinse asemănări între nazism și regimul democratic aflat în prezent la cârma Ucrainei în prezent.

Unde mai pui că președintele acestei țări ”naziste”potrivit propagandei putiniste, Volodimir Zelenski are origini evreiești !

Bibliografie (surse)

– Barkai, Avraham. Nazi Economics: Ideology, Theory, and Policy. Trans. Ruth Hadass-Vashitz. Oxford: Berg Publishers Ltd., 1990.
– Basch, Ernst. The Fascist: His State and His Mind. New York: Morrow, 1937.
– Diggins, John P. Mussolini and Fascism: The View from America. Princeton: Princeton University Press, 1972.
– Flynn, John T. As We Go Marching. 1944. Reprint. New York: Free Life Editions, 1973.
– Flynn, John T. The Roosevelt Myth. New York: Devin-Adair, 1948.
Laqueur, Walter, ed. Fascism: A Reader’s Guide. Berkeley: University of California Press, 1976.
– Mises, Ludwig von. Omnipotent Government. New Rochelle, N.Y.: Arlington House, 1944.
– Mussolini, Benito. Fascism: Doctrine and Institutions. Firenze: Vallecchi, 1935.
– Mussolini, Benito. My Autobiography. New York: Scribner’s, 1928.
Pitigliani, Fauto. The Italian Corporative State. New York: Macmillan, 1934.
– Powell, Jim. FDR’s Folly: How Roosevelt and His New Deal Prolonged the Great Depression. New York: Crown Forum, 2003.
– Shirer, William L. The Rise and Fall of the Third Reich. New York: Simon and Schuster, 1960.
– Twight, Charlotte. America’s Emerging Fascist Economy. New Rochelle, N.Y.: Arlington House, 1975.

– altermedia.info/romania

https://www.rfi.ro/special

04/03/2022 Posted by | analize | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | 2 comentarii

BIZARERII ISTORICE: HITLER NOMINALIZAT ÎN 1939 LA PREMIUL NOBEL PENTRU…PACE! VIDEO

În cei 120 de ani de existenţă ai premiului Nobel pentru Pace, au fost nominalizaţi fel de fel de candidaţi mai puţin obişnuiţi sau chiar incompatibili cu acest premiu.

Primele premii Nobel au fost acordate la 10 decembrie 1901, după moartea iniţiatorului lor şi erau reprezentate de o medalie, o diplomă şi o sumă de bani, care la început a fost în valoare de 40.000 dolari SUA, iar apoi a crescut treptat, ajungând în prezent la suma de circa 800.000 de euro .

Führer-ul Adolf Hitler, cancelarul Germaniei, a fost propus pentru Premiul Nobel pentru Pace printr-o scrisoare către Comitetul norvegian al Premiului Nobel, trimisă pe 27 ianuarie 1939, de Erik Gottfrid Christian Brandt, politician suedez, membru al Parlamentului suedez între 1938-1943, din partea Partidului Social Democratic.

Dar Erik Gottfrid Christian Brandt nu a fost vreun suedez oarecare care susţinea nazismul, ci era un antifascist recunoscut, provenit dintr-o familie de prelaţi din sudul Suediei. Propunerea lui Erik Gottfrid Christian Brandt prin care îl nominaliza pe Adolf Hitler a venit ca o contrapondere la cele făcute în favoarea lui Neville Chamberlain, prim-ministrul Marii Britanii.

Scrisoarea de nominalizare e datată 27 ianuarie 1939 şi a fost trimisă Comitetului norvegian al Premiului Nobel, cel care lua decizia finală în privinţa acordării Premiilor Nobel pentru Pace.

Erik Brandt lăuda mai cu seamă „dragostea arzătoare pentru pace” a liderului nazist, în timp ce acesta anexa Austria şi invada regiunea Sudetă a Cehoslovaciei.

Scrisoarea sa către Comitetul Nobel a făcut vâlvă în Suedia, unde nu au fost mulţi cei care au sesizat tonul sarcastic al nominalizării. Ulterior Erik Brandt a explicat că prin această nominalizare a dorit să protesteze împotriva nominalizării premierului britanic Neville Chamberlain, artizan al acordurilor de la Munchen din 1938 prin care o parte din Cehoslovacia era cedată Germaniei.

Hitler și Stalin nominalizați la premiile Nobel, Edison și Tesla „s-au  bătut”, dar n-au câștigat. Curiozități ale premiilor Nobel – Sibiu 100

Propunerea a generat numeroase discuţii, unii susţinând că Erik Brandt şi-ar fi retras-o, lucru neadevărat, aceasta regăsindu-se şi astăzi pe lista nominalizărilor. Scrisoarea oficială există și era. Este arhivată la Comitetul norvegian al Premiului Nobel.

Textul integral al acestei scrisori trimise de Erik Brandt către Comitetul norvegian al Premiului Nobel, în traducerea din limba engleză publicată de https:// Anonimus.ro, este următorul :

Către Comitetul Norvegian Nobel:

Sugerez cu umilinţă ca Premiul pentru pace din 1939 să i se atribuie Cancelarului german şi Führer Adolf Hitler, un om care, în opinia a milioane de oameni, mai mult decât oricine, merită această recompensă foarte respectată.

Documente autentice arată că în septembrie 1938 pacea mondială era în mare pericol; a fost o chestiune de ore, înainte ca un nou război european să izbucnească. Omul care, în acest răstimp periculos, ne-a salvat partea de lume din această teribilă catastrofă a fost, fără îndoială, marele lider al poporului german. În momentul critic, el nu a lăsat, în mod voit, să vorbească armele, deşi avea puterea să pornească un război mondial.

Prin iubirea sa strălucitoare pentru pace demonstrată anterior în faimoasa carte Mein Kampf – care, alături de Biblie, este probabil cea mai bună şi cea mai populară operă literară din lume  alături de realizarea sa paşnică  anexarea Austriei , Adolf Hitler a evitat utilizarea forţei, eliberându-i pe concetăţenii săi din Sudetenland şi făcând patria sa mare şi puternică. Probabil că Hitler, dacă nu va fi lovit de către militanţii de război şi lăsat în pace, va pacifica Europa şi, eventual, întreaga lume.

Din păcate, există încă un număr mare de oameni care nu reuşesc să vadă măreaţa luptă pentru pace a lui Adolf Hitler. Pe baza acestui fapt, nu aş fi luat în considerare nominalizarea lui Hitler drept candidat la premiul Nobel pentru Pace, dacă nu ar fi existat un număr de parlamentari suedezi care au nominalizat un alt candidat, şi anume pe prim-ministrul britanic Neville Chamberlain. Această nominalizare pare să fi fost gândită în mod pripit. Deşi este adevărat că Chamberlain, prin înţelegerea generoasă pe care a avut-o pentru lupta lui Hitler pentru pace, a contribuit la salvarea păcii mondiale, ultima decizie a fost a lui Hitler şi nu a lui Chamberlain! Lui Hitler şi nimănui altcuiva trebuie, în primul rând, să i se mulţumească pentru pacea care încă domină în cea mai mare parte a Europei; şi acest om este şi speranţa pentru pace în viitor. Aşa cum, evident, Chamberlain poate pretinde partea lui de pace, el putând avea o parte mai mică din Premiul pentru Pace. Dar cel mai corect lucru pe care trebuie să-l faceţi este să nu puneţi un alt nume alături de numele lui Adolf Hitler, aruncând astfel o umbră asupra lui. Adolf Hitler este, prin toate mijloacele, luptătorul autentic dat de Dumnezeu pentru pace, iar milioane de oameni din întreaga lume şi-au pus speranţele în el ca Prinţ al Păcii pe pământ.

Stockholm, 27 ianuarie 1939.

Fișa acestei nominalizări, care se găsește în arhiva Comitetului norvegian pentru Nobel, conţine toate elementele de identificare: anul – 1939, numele celui nominalizat – Adolf Hitler („Chancellor and Führer of Germanyˮ) și numele nominalizatorului – E.C.G. Brandt („Member of Swedish parliament”).

Există însă şi un comentariu care, mai degrabă, apare ca o scuză istorică: „nominalizarea a fost retrasă la 1 februarie 1939 de nominalizatorul E.C.G. Brandt, un membru antifascist al Parlamentului suedez, care nu a intenţionat niciodată ca propunerea lui să fie luată în serios”. Evident, acest comentariu a fost adăugat ulterior, pentru a-l scoate pe Erik Brandt de sub acuzaţia de susţinere a fascismului, dar şi pentru a salva imaginea Parlamentului suedez.

Această propunere a fost în cele din urmă retrasă, însă numele lui Hitler a rămas, pentru istorie, în registrul candidaţilor la premiul Nobel pentru Pace.

Premiul Nobel pentru Pace nu s-a acordat deloc în anul 1939, deşi între cei propuşi figurau, alături de Adolf Hitler, nume notorii precum Arthur Neville Chamberlain, prim-ministru al Marii Britanii, şi Mohandas Karamchand Gandhi, cunoscut sub numele Mahatma Gandhi (nume dat de Rabindranath Tagore), părintele Indiei independente.

Ceea ce rămîne din această poveste este că, în 1939, cuiva i-a trecut prin cap să spună lumii că Adolf Hitler ar fi putut să fie „luptătorul autentic dat de Dumnezeu pentru pace” şi chiar „Prinţul Păcii pe pămînt”. Peste numai şase ani, acelaşi Adolf Hitler avea să se sinucidă, purtînd pe umeri răspunderea declanșării celui de-Al Doilea Război Mondial și moartea a milioane de oameni!


03/02/2022 Posted by | ISTORIE | , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: