CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Arhivele furnizează din ce în ce mai multe dovezi privitoare la iminența punerii în aplicare a planurilor lui Stalin de invadare în 1941 a României, Germaniei și a întregii Europe occidentale și caracterul preventiv al atacului german împotriva URSS

 

 

Iosif Stalin și Adolf Hitler, colaj

Foto: Iosif Stalin și Adolf Hitler, colaj  www. moldova.europalibera.org 

 

 

La 80 de ani de la debutul militar al celui de-Al Doilea Război Mondial se poate constata o exacerbare a tendinţei ofensiv-mitologice din ultimii ani a propagandei Rusiei oficiale în încercarea acesteia de a rescrie, reinterpreta şi manevra în scop politic istoria a celui de-Al doilea Război Mondial, care a schimbat faţa Europei şi lumii.

În Al Doilea Război Mondial, URSS a mobilizat în structurile militare (şi militarizate) peste 34 de milioane de cetăţeni, reprezentând aproape 20% din populaţie, dublul pragului de 10% considerat în tratatele militare ale vremii ca fiind limita superioară la care un stat industrializat normal putea suporta mobilizarea generală fără a se ruina.

URSS a fost însă orice altceva decât un “stat normal”. Înainte ca primul cartuş să fi fost tras pe frontul de Est, regimul sovietic exterminase deja, “pe timp de pace”, peste 10 milioane dintre proprii cetăţeni, dintre care 5-7 milioane numai prin marea foamete (Holodomor) organizată deliberat în Ucraina.

Presiunea pusă pe civilii sovietici – “norocoşii” care fuseseră lăsaţi în viaţă până în 1941 – pentru a susţine o armată care includea o cincime din populaţie (aproape toţi bărbaţi tineri, de vârstă activă), într-un regim precum
cel stalinist, depăşeşte cu mult imaginaţia medie actuală.

Moscova ar vrea să şteargă din memoria universală istoria primilor doi ani de război. După ce îndelungata poziţie oficială de negare a existenţei anexelor secrete ale pactului Ribbentrop-Molotov a devenit nesustenabilă odată cu dizolvarea URSS, discursul oficial rus s-a retras pe o linie de “argumentaţie” mai facilă, admiţând existenţa trocului cu Germania nazistă, pe care îl “justifică” însă prin “necesitatea URSS de a câştiga timp pentru a-şi pregătiri apărarea“.

Este un “argument” care ultragiază logica elementară: dacă URSS se “temea” într-adevăr de o agresiune germană, cel mai bun lucru pe care-l putea face era să lase Polonia (aflată în relaţii ostile cu Germania din martie 1939) exact acolo unde se afla, nu s-o împartă cu Hitler în august 1939, oferind astfel armatei germane o frontieră terestră directă cu URSS.

Fără o frontieră comună germano-sovietică, atacarea URSS de către Germania ar fi fost excepţional de dificilă (atât militar, dar şi politic), iar atacarea URSS “prin surprindere” ar fi fost imposibilă.

Istoria Europei în secolul 20 nu se poate înţelege fără acceptarea faptului evident că pactul sovieto-german semnat la Moscova, la 23 august 1939, a fost actul politic fondator al celui de-Al Doilea Război Mondial.

Actul militar care a dus la declanșarea celui de-Al Doilea Război Mondal a fost atacarea Poloniei de către Germania nazistă la 1 septembrie 1939, numai că  Berlinul şi Moscova au intrat ca aliate în acel război.

Stalin a fost (mult) mai inteligent decât Hitler, l-a lăsat pe acesta să atace primul şi să “încaseze”, două zile mai târziu, declaraţiile de război ale Marii Britanii şi Franţei. La 3 septembrie 1939 “marele război imperialist” a început, iar URSS şi-a atins apogeul geopolitic al istoriei sale..

La 17 septembrie 1939, URSS a comis exact aceeaşi infracţiune gravă asupra dreptului internaţional ca şi Germania nazistă la 1 septembrie 1939: o agresiune militară neprovocată contra Poloniei. Aflate deja în război cu Germania, Marea Britanie şi Franţa n-au judecat cu aceeaşi măsură şi nu au declarat război şi URSS, care până în vara lui 1940, deşi intrată făţiş într-un tratat de “neagresiune şi prietenie” cu Germania nazistă, a anexat nederanjată de Occident mai mult de jumătate din Polonia, o cincime din România, cele 3 state baltice şi părţi din Finlanda.

Raportarea radical diferită a democraţiilor occidentale faţă de cele două totalitarisme sanglante ale secolului 20 are ca zi oficială de naştere 17 septembrie 1939, aceasta fiind cheia înţelegerii modului timorat şi defensiv în care Occidentul răspunde, astăzi, ofensivei propagandistice a Moscovei pe subiectul celui de-Al Doilea Război Mondial.

În ce priveşte situaţia din 1941, propagandiştii de la Kremlin nu au nicio explicaţie logică pentru faptul că 14 armate sovietice (primul eşalon strategic al Armatei Roşii ) erau “lipite” de frontierele de vest ale URSS la 22 iunie 1941, iar alte 3 armate (al doilea eşalon strategic, aflat în faza de completare a efectivelor) se aflau în faza finală de mobilizare la circa 100-200 de kilometri spre est. Toate au fost victime sigure, fiind încercuite şi distruse sau devastate în primele săptămâni ale blitzkrieg-ului german. Din cei 11 milioane de militari pierduţi de URSS în război, 40% au fost pierderile provocate de asaltul iniţial german, între iunie şi noiembrie 1941.

O cifră frapantă, care trimite la o mare întrebare: de ce era grosul armatei sovietice din 1941 masat la frontierele de vest ale URSS?

 

 

 

 

 

Desfăşurarea forţelor germane şi sovietice pe 22 iunie 1941. Ambele tabere ocupaseră poziţii de atac.

 

Foto: Desfăşurarea forţelor germane şi sovietice pe 22 iunie 1941. Ambele tabere ocupaseră poziţii de atac.

 

 

 

Documente găsite după 1991 în arhivele militare sovietice, confirmă că atacul lui Hitler din 22 iunie 1941 asupra Uniunii Sovietice a fost necesar, pentru că a reușit să împiedice o invazie sovietică asupra Germaniei și României, care fusese planificată pentru iulie 1941.

S-a dovedit că Hitler a apreciat corect că un atac preventiv împotriva sovieticilor era necesar, dat fiind faptul că aceștia se aflau într-o fază avansată a pregătirilor de atac asupra Germaniei și a întregului continentului european.

Așa se explică de ce, pe 22 iunie 1941, prin operaţiunea „Barbarossa”, Hitler şi aliaţii săi (printre care şi România, căreia sovieticii îi cotropiseră cu un an înainte provinciile istorice românești Basarabia și Bucovina de nord), au hotărât să atace preventiv URSS-ul lui Stalin.

Stalin pregătise minuțios între august 1939 și iunie 1941, întărirea forţei militare a Armatei Roșii, sporindu-i efectivele de la 1,5 la 5,5 milioane de militari și creșterea numărului de divizii de la 120 la 303, așadar sensibil mai mulţi soldați decât concentraseră  Germania şi aliaţii ei.

Semnificativ este faptul că umărul total de divizii de tancuri ale armatei germane în momentul operațiunii Barbarossa era de 20, comparativ cu cele 61 de divizii de tancuri de care dispunea armata sovietică.

Primul obiectiv de bază al planului de invazie sovietică a Europei era să ocupe România, cu scopul de a tăia accesul Germaniei la câmpurile petroliere românești, ceea ce ar fi condus la imobilizarea forțelor armate ale acesteia , urmată de o înfrângere sigură .
Imediat după ce cucerea Berlinul și forța capitularea germanilor, Armata Roșie ar fi continuat ofensiva în vederea ocupării întregii Europe.

Autorul britanic Anthony Beevor este de părere că Operațiunea Barbarossa în urma căreia Hitler și aliații Gerrmaniei au invadat URSS a fost maicurând o operațiune preventivă în urma căreia s-a reușit distrugerea a peste 20.000 de tancuri sovietice și mii de avioane de luptă concentrate la frontiera de est și care aveau menirea de a invada peste doar câteva săptămâni teritoriul german, amânând astfel subjugarea Germaniei și a Europei de Est cu aproape 4 ani.
În cartea sa „Chief Culprit”.

La rândul său, un bun cunoscător al istoriei perioadei staliniste, Viktor Suvorov, sugera că Hitler a făcut bine invadând Uniunea Sovietică, deoarece a salvat Europa Occidentală de cotropitorii ruși.

Pentru o armată care pregătea o ofensivă, dispunerea în teren era firească. Ciudăţeniile apar însă la analiza dispunerii Armatei Roşii, adică a armatei unui stat care – ne spune până azi istoria oficială de la Moscova – era “iubitor de pace”, se pregătrea “de apărare” şi “se temea” de agresiunea Germaniei naziste (suficient de mult încât să încheie pactul din 1939 pentru “a câştiga timp”).

În plus, ordinele de încorporare fuseseră trimise spre alţi 14 milioane de cetăţeni sovietici, conturând tabloul unei mobilizări totale de război, lansate evident înainte de atacul german din 22 iunie 1941.

 

 

 

 

 

În 1941, când au intrat în URSS, nemţii habar n-aveau că inamicii lor îi surclasează atât ca număr, cât şi ca performanţe ale tehnicii de luptă

 

În 1941, când au intrat în URSS, nemţii habar n-aveau că sovieticii îi surclasau atât ca număr, cât şi ca performanţe ale tehnicii de luptă

 

 

 

 

Spre comparaţie, Germania avea să introducă mobilizarea totală a populaţiei şi economiei pentru efortul de război abia în februarie 1943, după înfrângerea de la Stalingrad.

Stalin nu avea cum să creadă, aplicând logica de bază, că Hitler va ataca cu 3.300 de tancuri o armată care avea 24.000 de tancuri, şi nici că-şi va trimite soldaţii în URSS doar cu haine de vară în dotare.

În logică “liniară”, Hitler “nu putea” să atace, şi totuşi a făcut-o. Şi inclusiv sursele sovietice de după 1945 (memoriile comandanţilor militari, de exemplu) indică aceeaşi concluzie: dezastrul militar al URSS din 1941, care a stat la baza pierderii a 27 de milioane de cetăţeni, s-a datorat faptului că armata germană a atacat ”în cel mai prost moment cu putinţă” pentru armata sovietică, respectiv când aceasta era în proces de concentrare-organizare pe frontiera de vest şi de mobilizare generală în interior.

Cu siguranţă, mişcările Armatei Roşii din prima parte a anului 1941 nu au vizat “strângerea recoltei”: nici Hitler, nici Stalin, nu au avut vreun moment intenţia să respecte pactul Ribbentrop-Molotov, în principal pentru că regimurile totalitare, de factură criminală, nu-şi respectă, prin “definiţie”, angajamentele.

 

Pentru Europa însă, consecinţele au fost funeste.

Victor Suvorov susţine că Stalin se pregătea să atace pe un front de la Baltica la Marea Neagră, iar atacul lui Hitler din 22 iunie 1941 nu a fost altceva decât o lovitură grăbită de prevenire a tăvălugului sovietic ce se pregătea să pornească spre Atlantic.

În sprijinul raţionamentului său, Victor Suvorov aduce o prezentare extrem de detaliată a dispozitivului militar sovietic de la graniţa cu Germania nazistă şi cea cu România. Cifrele exacte şi denumirile unităţilor le găsiţi în cărţile lui Suvorov. Dar sunt confirmate aceste afirmaţii din alte surse?

Istoricul român Petre Opriş a verificat în arhivele militare ce ştiau românii şi germanii despre dispunerea trupelor sovietice (în „Omagiu istoricului Dan Berindei”, Focşani, 2001, p. 415-425). Informaţiile din rapoartele militare româneşti au rezultat în urma spionajului, iar datele nu au cum să coincidă perfect cu cele prezentate de Victor Suvorov (care nu prea citează surse exacte în sprijinul afirmaţiilor sale).

Chiar şi aşa, spionajul românesc a stabilit în vara anului 1941 că în Bucovina, pe Prut şi la Marea Neagră sovieticii aduseseră între 20 şi 24 divizii de infanterie (dintre care cel puţin 5 divizii de infanterie motorizată), 2-4 divizii de cavalerie şi 6-7 brigăzi motomecanizate. Pe Nistru se găseau încă 4 divizii de infanterie, 4 divizii de cavalerie şi cinci brigăzi motomecanizate. Informaţiile obţinute de spionii armatei române coincid cu datele prezentate de Victor Suvorov. Doar deschiderea arhivelor armatei sovietice ar putea tranşa definitiv chestiunea.

O concluzie a spionajului militar german prezent pe Prut din 7 iunie 1941: „Această concentrare de trupe rapide dă posibilitatea ruşilor în orice moment să treacă la ofensivă pentru a pătrunde în Moldova.

După cadrul general şi rapiditatea execuţiei măsurilor ruseşti trebuie contat că armata rusă poate fi gata pentru ofensivă către sfârşitul lunii iunie”. Victor Suvorov afirmă că Stalin dorea să declanşeze atacul în prima duminică a lunii iulie 1941, doar că Hitler i-a luat-o înainte.

După decenii, opinia celebrului gazetar Pamfil Seicaru rămâne deosebit de actuală:

„Propaganda a depus eforturi neintrerupte, neobosite, pentru a proiecta imaginea unei Rusii victime a agresiunii naziste, cea a unei democratii atacate, invadate de hoardele fasciste (…). Rusia, victima a agresiunii popoarelor vecine? Guvernul sovietic avea, fara indoiala, tot interesul sa difuzeze minciuna nerusinata ca Rusia este un stat expus fara incetare invaziilor (…). Alianta incheiata cu Napoleon avea, in linii generale, aceeasi factura ca si pactul semnat in 1939 de catre Stalin si Hitler.

In 1812, ca si in 1941, ruptura aliantei a fost provocata de manevrele ascunse ale Rusiei, care se pregatea sa atace vechiul sau aliat de indata ce acesta s-ar fi gasit intr-o situatie dificila” („Sa ramana doar cenusa”, Editura Fronde, Alba Iulia – Paris, 1996, pag. 19-20).

 

Surse:

http://valeriusaharneanu.com/cristian-negrea-minciuna-22-iunie-1941

https://www.aesgs.ro/in zori ei nu  dormeau

https://historice.ro/de-ce-a-atacat-hitler

http://www.contributors.ro/sinteze/dupa-80-de-ani

https://mateiudrea.wordpress.com/2015/06/21/22-iunie-1941-a-devansat-operatiunea-barbarossa- 

13/01/2020 Posted by | DIVERSE | , , , , , , , | Lasă un comentariu

FRĂȚIA CRIMINALĂ DINTRE GESTAPOUL NAZIST și POLIȚIA POLITICĂ SOVIETICĂ NKVD

 

 

 

 

 

 

Imagini pentru stalin si hitler photos

 

 

 

 

 

  URSS, despre care, în perioada sovietică am învăţat că a eliberat lumea de urgia nazistă, a fost de fapt un stat care, alături de Germania lui Hitler, a pus bazele înrobirii naţiunilor, proiect ce nu a reuşit în totalitate, din cauza mai multor factori care au dus, ulterior, la destrămarea imperiului sovietic.

În contextul în care Moscova continuă până astăzi să-şi trâmbițeze rolul salvator al Europei, este important sa se stie  că URSS şi Germania fascistă au fost extrem de apropiate ca valori şi interese în prima jumătate a sec XX, şi că aceste două state totalitare au colaborat  fructuos, până în momentul în care Germania a atacat URSS.

Stalin, principalul redactor al Pactului germano-sovietic

 

    Dramatica cronică a încheierii Tratatului de neagresiune dintre URSS şi cel de-al treilea Reich, din 23 august 1939, tratat cu consecinţe tragice pentru multe alte state din Europa şi, în mod special, pentru Polonia, România şi Ţările Baltice, a fost prezentată pe larg de istoricii români și străini.

Istoria acestui tratat a devenit în prezent cunoscută, după ce culisele redactării fiind zeci de ani,  până de curând,  misterioase.

 Criminalul Lavrenti Beria, prezentat de Stalin președintelui american Roosevelt (la Yalta) cu fraza “este Himmler al nostru”, a fost câinele de paza cel mai fidel al dictatorului sovietic.

El, Beria, a fost  responsabil personal pentru milioane de execuții și deportari în masă.

Nici un oficial comunist sovietic sau de alta naționalitate, nu a recunoscut însă vreodată ca între Gestapoul lui Hitler si NKDV-ul lui Stalin și Beria au existat legături strânse și întâlniri de lucru periodice.

Începutul colaborării dintre  Gestapoul german și  NKVD-ul sovietic datează din 1938, adică înainte de semnarea Pactului tâlhăresc secret Ribbentrop – Molotov, la 23 august 1939 .

 

 

 

 

Imagine similară

 

Foto: 1939 – Soldații germani înlătură după invazie, însemnele poloneze ale fostei  granițe dintre Germania și Polonia

Imediat după semnarea Pactului din 1939, Germania lui Hitler a invadat Polonia, urmată la câteva zile la 17 septembrie de către Uniunea Sovietică, această țară fiind împărțită după ocuparea sa între cei doi agresori.

În orașul Brest, s-a desfășurat pe 23 septembrie 1939,  o paradă comună a victoriei germano-sovietice asupra Poloniei.

După câteva zile, pe 28 septembrie 1939, la Moscova  fost semnat un tratat privind frontierele și prietenia celui de-al treilea Reich cu URSS , în baza căruia s-a făcut partajarea teritoriului Poloniei între cele două state agresoare.

Granițele dintre cei doi aliați au fost stabilite pe linia San , Bug , Narew și Pisa .

Anexele secrete la acest tratat prevedeau cooperarea dintre Gestapo și NKVD în combaterea organizațiilor poloneze de rezistență :

„Ambele părți nu vor tolera pe teritoriile lor nici o formă de propagandă poloneză care se referă la teritoriile celeilalte părți, vor suprima toate încercările de a se face o astfel de propagandă și se vor informa reciproc în legătură cu măsurile adecvate în acest scop. „

Această înțelegere a devenit baza pentru cooperarea dintre polițiile și forțele de securitate ale celor doi ocupanți, modalitățile de acțiune în comun făcând obiectul a patru conferințe tematice, care au avut loc între anii  1939 -1941 în Brest, Przemyśl , Zakopane și Cracovia .

Atât Himmler cât și Beria, capii celor două organizații criminale, au avut obiective comune cu privire la soarta Poloniei și drept urmare, colaborarea dintre organele de represiune ale celor două imperii totalitare s-a intensificat,  forțele germane și sovietice de ocupație  făcând schimburi de informații cu privire la operațiunile lor în Polonia ocupată.

Potrivit unor documente din arhiva filialei NKVD- ului (ulterior KGB) din RSS Ucraineană, declasificate de Guvernul Ucrainei în 2015,  la respectivele conferințe comune, NKVD a fost reprezentat de mai mulți ofițeri superiori, în timp ce Germania a trimis un grup de experți din Gestapo.

Astăzi se știe că naziștii germani au colaborat cu NKVD- ul sovietic în vederea exterminării națiunii poloneze, conferințele comune ale Gestapo-ului și ale NKVD au reprezentând efectiv o expresie a cooperării de anvergură dintre cei doi dictatori – Hitler și Stalin.

Imagini pentru Europa de Est în anii 1939-1940. photos

Europa de Est în anii 1939-1940.

Prima întâlnire între  între reprezentanții Gestapo și NKVD a avut loc, potrivit rapoartelor, la 27 septembrie 1939 in localitatea Brest în Belarus , chiar în timp ce unele unități ale ale armatei poloneze luptau încă împotriva invadatorilor germani si sovietici.

Atât șefii Gestapoului , cât șcei ai NKVD se așteptau la apariția unei mișcări de rezistență în Polonia și au discutat modalitățile de combatere în comun a activităților clandestine ale polonezilor. S-a decis internarea în masă a soldaților polonezi  prizonieri și  trecerea la execuții  extrajudiciare de-a lungul întregului teritoriu ocupat.

Imediat după întâlnire, NKVD-ul sovietic a început să ia măsurile care au condus la masacrul barbar de la Katyn, comis  în primăvara anului 1940.

Rezoluțiile conferinței au fost concretizate  în Tratatul germano-sovietic de prietenie, cooperare și demarcare a frontierei semnat la 28 septembrie 1939 de către URSS și Germania nazistă.

A doua conferință  

Această întâlnire a avut loc la sfârșitul lunii noiembrie 1939, probabil în Przemysl un oraș care a rămas împărțit în zonele de ocupație germane și sovietice între septembrie 1939 și iunie 1941. Pe lângă discuțiile privitoare la lupta împotriva rezistenței poloneze, sovieticii și germanii au discutat despre schimbul de prizonieri de război polonezi.

În plus, au început primele convorbiri referitoare problemele ridicate de ocuparea Poloniei.

Protocolul secret germano-sovietic privind granițele și tratatul de prietenie, dintre naziștii germani și bolșevicii sovietici, prevedea printre altele că: 

„Ambele părți nu vor tolera pe teritoriile lor nici o agitație poloneză care să afecteze teritoriul celeilalte părți. Ei vor suprima pe teritoriile lor orice început de agitație și se vor informa reciproc despre acțiunile luate în acest scop „.

A treia conferință 

Aceasta este cea mai cunoscută și a început în sudul Poloniei la  Zakopane, în Munții Tatra, pe 20 februarie 1940 în vila „Pan Tadeusz“ situată la Droga do Bialego, în apropiere de valea Dolina Bialego.  Partea germană a fost reprezentată de Adolf Eichmann  și un funcționar numit Zimmermann, care mai târziu a devenit șeful districtului Radom, pe teritoriul Guvernământului General al Poloniei ocupate de Germania.

Clădirea din  Zakopane, fost sediu al Gestapo cu camere de tortură în subsol

Delegația sovietică a fost condusă de Grigorii Litvinov .

Potrivit unor surse,  unul din rezultatele acestei conferințe a fost planul  Ausserordentliche Befriedungsaktion (Acțiunea extraordinară de pacificare) care prevedea acțiuni de eliminare a intelectualității din Cracovia, o operațiune specială în care germanii au arestat 183 de profesori din universitățile locale și i-au trimis în lagărele de concentrare.

În același timp partea sovietică a propus transferarea în Germania a ofițerilor polonezi aflați în URSS, dar a fost refuzată. Ulterior,  mii de ofițeri prizonieri polonezi au fost împușcați de NKVD  la Katyn (masacrul de la  Katyn).  

 

A patra conferință 

A patra și ultima întâlnire a avut loc în martie 1940, la Cracovia (conform unor istorici respectiva întâlnire ar fi  făcut parte din conferința de la Zakopane).

Acest eveniment a fost descris de generalul , Tadeusz Bor-Komorowski , comandantul Armiei Krajowa , în cartea sa ” Armia Podziemna ” (” Armata secretă „), în care este descris   modul în care o delegație specială a NKVD a venit la Cracovia, pentru a discuta cu Gestapo cum să acționeze împotriva rezistenței poloneze.

Discuțiile au durat câteva săptămâni.

 Sovieticii și comisii germane  au abordat atunci  problema refugiaților din cele două teritorii ocupate, subiectul discuției fiind  „schimbul de refugiați”.

Naziștii germani au colaborat cu NKVD- ul sovietic în vederea exterminării națiunii poloneze, conferințele comune ale Gestapo-ului și ale NKVD au reprezentând efectiv o expresie a cooperării de anvergură dintre cei doi dictatori – Hitler și Stalin pentru atingerea acestui obiectiv.

Istoricul britanic George Watson de la Universitatea din Cambridge consideră că soarta ofițerilor polonezi în captivitatea sovietică a fost hotărâtă la această conferință comună a NKVD – ului și Gestapo – ului.

Domeniul de aplicare al cooperării  a inclus:

  • Schimbul de informații între URSS și cel de-al Treilea Reich despre acțiunile conspirative  poloneze îndreptate împotriva ocupanților ruși și germani.

  • Eliminarea elitei conducătoare poloneze și a inteligenței poloneze.

  • Măsuri de deznaționalizare a  polonezilor , în scopul de a priva de identitate națională populația majoritară în Polonia ocupată și includerea populației de naționalitate poloneză  în politicile de germanizare și rusificare a populației de pe acest teritoriu.

Efectele cooperării sovieto-german pentru polonezi  

Germanii au inclus  Polonia în așa-numitul ” Plan general estic”un plan minuțios de germanizare și eliminare a populației poloneze. Efectul direct al cooperării dintre Gestapo și NKVD a fost schimbul de informații despre personalitățile reprezentative ale intelighenției poloneze.

Aceste date au fost folosite pentru a organiza masacre sistematice a intelectualilor prin așa numitele acțiuni  “extraordinare de inspecție” , în care au fost  exterminați mai mult de 8 mii dintre cei mai importanți  reprezentanți ai inteligenței poloneze din diverse regiuni ale țării.

Obiective similare au fost aplicate pe scară largă de sovietici, în zonele ocupate de  sovietici.

În memoriile sale NS Hrusciov remarca faptul că Serov, [în acel moment, șeful NKVD ucrainean]  a stabilit contacte cu Gestapo-ul. Reprezentantul Gestapo-ului a sosit oficial prin acord reciproc la Lviv cu agenții săi … Potrivit lui Hrusciov, pretextul a fost „schimbul de oameni” între noi și Germania „

 În Cartea amintirilor lui Tadeusz Komorowski ” Armia Podziemna „, scrisă în Marea Britanie și publicată în 1951 în SUA, găsim  următoarea afirmație:

„În martie 1940, am primit vestea că o delegație specială a NKVD a sosit la Cracovia, unde urma să discute cu  Gestapo-ului măsurile  împotriva rezistenței poloneze. NKVD era deja conștient de existența unei organizații centralizate, gestionată dintr-un singur loc. Negocierile de la Cracovia au durat câteva săptămâni ” , scrie https://en.wikipedia.org/wiki/Gestapo%E2%80%93NKVD_conferences

CITIȚI ȘI:

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/11/28/de-ce-istoria-trebuie-sa-l-plaseze-pe-stalin-alaturi-de-hitler-iar-mitul-eliberarii-europei-de-catre-urss-este-un-fals-propagandistic/

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/04/30/fratia-de-arme-sovieto-nazista-parade-militare-comune-naziste-in-polonia-cotropita-galerie-foto-si-video/

 

 

 

15/05/2019 Posted by | ISTORIE | , , , , , , , , , , , , , , , , , , | 2 comentarii

Harta etno-demografică a României dinainte de iunie 1940 –  Executarea silită a României

Image result for sfasierea romaniei photos

 

 

HARTA CARE NE DOARE –  Executarea silită a României. 1920-1940

  Ori de câte ori privim, retrospectiv, tragicele evenimente ale anului 1940, când marile puteri europene ale momentului, sfidând orice normă de drept internaţional, realitatea istorică şi demografică, au sfâşiat România, ne vin în minte, involuntar cuvintele rostite de Juan Ruiz Alemansa: “Istoria fără demografie este o enigmă”.

Eruditul spaniol a făcut această remarcă în anul 1948, la finele semnării tratatelor de pace care încheiau al doilea război mondial, ocazie cu care diplomaţii şi politologii, conştient sau nu, invocaseră permanent etnodemografia.

     Recurgând la “Histoire a rebours” se poate spune că aceeaşi situaţie a existat neîntrerupt în timpul tuturor discuţiilor premergătoare sau finale ale unui război. Cazul României este concludent în această direcţie! În zilele precizării sistemului de tratate de pace cunoscute sub numele Versailles-Washington, pentru stabilirea hotarelor României Mari a fost invocată permanent situaţia etnodemografică.

S-a ajuns astfel la conturarea hotarului României Mari cuprinzând o suprafaţă de 295.049 km pătraţi şi 15.900.000 locuitori în 1919, ţinându-se cont de situaţia ei etnodemografică şi de un element determinant pentru epoca modernă: niciodată nu se poate trasa o linie de marcaj între state, astfel încât să se ajungă la separarea absolută a unor grupuri umane pure din punct de vedere etnic. Totdeauna vor exista interferenţe între popoare, în special în zonele de graniţă şi grupuri etnice mai mult sau mai puţine compacte, în teritoriile din interior.

     Urmărirea hărţii României sub aspect etno-demografic, în sensul larg al noţiunii, care depăşeşte limitele strict cantitative, permiţând corelări şi deschideri de perspective, arată respectarea acestor principii. Graniţa de sud a ţării cu Bulgaria era convenţională pe o lungime de 232 km, prin Dobrogea, şi naturală, cu o lungime de 388 km pe cursul firului apei Dunării.

În continuare, către sud, şi sud-vest, România se mărginea cu Iugoslavia, de-a lungul unei frontiere naturale de 40,8 km, urmând firul apei Dunării şi a alteia, convenţionale, de 283,6 km prin Banat.

Către vest, cu Ungaria este o graniţă naturală de 208 km, succedată de alta convenţională de 407,2 km. Stabilirea acestei graniţe a impus cele mai ample discuţii în preajma semnării tratatului de pace de la Trianon, la 4 iunie 1920. În final, delegaţia română condusă de dr. Ion Cantacuzino şi de Nicolae Titulescu şi cea maghiară avându-l în frunte pe contele Albert Apponyi au convenit să aibă ca temei pentru trasarea frontierei demo-politice, harta întocmită de Kosuth Lajos căreia i s-au adus corectivele necesare.

     La rândul lui, către nord, hotarul cu Cehoslovacia era natural, pe o lungime de 66 km, pe firul apei râului Tisa şi 135 km convenţional. În continuare, cel cu Polonia, situat tot către nord, măsura 271 km în forme naturale şi 75 km în cea convenţională. În fine, către est, cu U.R.S.S. hotarul, exclusiv natural, lung de 812,6 km, era fixat pe firul apei fluviului Nistru.

     În acest cadru locuia marea masă compactă a românilor. La frontierele României Mari, în afara lor, trăiau numeroşi români, fie în grupuri compacte, fie dispersaţi. În părţile meridionale, în Bulgaria şi Iugoslavia vieţuiau atât români emigraţi din nordul Dunării, în special datorită procesului de transhumanţă, cât şi români băştinaşi: daco-români din ramurile sudice (aromâni, meglenoromâni şi istroromâni) extinşi până în Grecia.

Nu s-a putut stabili numărul lor nici relativ nici absolut deoarece lipsesc datele statistice oficiale concludente. Se ştie însă că era şi este vorba despre milioane de suflete! Aceeaşi situaţie a existat către vest, la hotarul cu Ungaria.

Nu s-a putut ajunge la o cifră, acceptată ştiinţific, pentru structura etnodemografică a Ungariei, datele oferite de diverse lucrări variind între 200.000 şi 800.000 de români, datorită modului de lucru al recenzorilor.

Criteriile folosite de slujbaşii guvernelor horthyste, moştenite de la cei din Imperiul Habsburgic, au fost două: cel lingvistic şi cel religios. Neîndioelnic, ele nu pot reda realitatea apartenenţei etnice deoarece limba vorbită curent – umgangs – nu se suprapune celei materne, iar religia a avut totdeauna un caracter polietnic.

     Spre nord, în Cehoslovacia şi în Polonia, au existat şi pot fi încă identificate, zone relative cu sate româneşti. Spre deosebire de celelalte puncte cardinale, se poate aprecia că numărul lor a fost mai mic în această direcţie, dar nu este posibil să se facă aprecieri absolute.

     În fine, spre est, la frontiera cu U.R.S.S., numărul românilor aflaţi în afara statului lor, în Transnistria, a fost însemnat. Acceptându-se cu rezervă cifra indicată de Ştefan Ciobanu, pe baza statisticilor sovietice, de o jumătate de milion, dintre care 173.000 formau o masă compactă, se poate susţine că ea justifică întemeierea, din 1924, a Republicii Sovietice Autohtone Moldova, care grupa însă, simbolic, doar o mică parte a băştinaşilor români neslavizaţi.

     În interiorul hărţii etnodemografice a României din anul 1940 se remarcă uşor că cifrele şi procentele populaţiei avansate de diverşi autori, au la bază datele recensământului din decembrie 1930. El rămâne singurul izvor autorizat, serios care a fost acceptat ca instrument unic de lucru de toţi demografii, sociologii şi istoricii reputaţi.

Două exemple sunt concludente şi suficiente în acest sens. În Germania nu s-au folosit cifrele statistice fanteziste publicate în “Porunca vremii”, ci acelea din recensământul oficial socotit un “model de lucru statistic”. La rândul lor, cifrele oficiale maghiare pentru populaţia de origine etnică maghiară din Transilvania au fost corectate prin prisma recensământului din 1930.

A reprezentat o necesitate deoarece evreii de acolo, vorbitori de limbă maghiară, fuseseră incluşi, ca şi ţiganii, slovacii, rutenii şi numeroşi germani, nejustificat, între etnicii maghiari.

     Criteriile utilizate de Sabin Mănuilă pentru recensământul din 1930 au fost trei: “cel de neam”, prin care s-a înţeles originea etnică, “cel de limbă”, prin care s-a înţeles limba maternă şi “cel de religie”, prin care s-a înţeles confesiunea sau religia căreia îi aparţinea fiecare. În cadrul recensământului, recenzorii erau obligaţi să înregistreze declaraţia liberă a fiecărui subiect la aceste trei rubrici şi, în final, să stabilească apartenenţa şi procentele etnice generale.

Ca urmare, s-a conchis şi s-a acceptat de către toţi demografii probi şi serioşi, că în decembrie 1930, România număra 18.052.896 suflete, dintre care 71,9 la sută erau români, 7,9 la sută maghiari, 4,1 la sută germani, 4 la sută evrei, 3,2 la sută ruteni şi ucrainieni, 2,3 la sută ruşi, 2 la sută bulgari etc. Situaţia statistică oficială permite să se tragă mai multe concluzii:

     1. Statul român s-a aflat în situaţia oricărui stat modern unitar unde există o majoritate etnică net dominantă alături de care vieţuiesc, firesc, minorităţi stabilite pe pământul majorităţii, de-a lungul vremii;

     2. Procentul impresionant de mare al românilor explică neîntrerupta depăşire a graniţelor de stat către toate punctele cardinale;

     3. S-a realizat în timp, ca urmare a convieţuirii şi realităţilor politice din diferite etape istorice, atât un proces de “românizare” prin asimilarea alogenilor cât şi unul de deromânizare în zonele în care alogenii trăiau în mase compacte sau când aceştia (cazul ungurilor) au făcut din sporirea pe cale artificială, un scop în sine.

     În legătură cu ultimul punct, al treilea al primelor concluzii parţiale, afirmaţia este susţinută de privirea şi discutarea hărţii etnodemografice din anul 1940. Din 71 judeţe câte număra România în perioada ianuarie-iunie 1940, numai 7 aveau o componenţă etnică încât să poată menţine procentele din recensământul efectuat în anul 1930. Celelalte 64 judeţe, adică 91 la sută aveau o populaţie majoritară românească în continuu proces de mărire prin spor natural.

     Urmărirea repartizării ei arată că în 1940 circa 75 la sută din total locuia în mediu rural. Dar, după cum a remarcat Hansen, satul invada oraşul. Fenomenul definit plastic de Pierre Chaunu ca fiind al “oamenilor născuţi la ţară, veniţi să trăiască la oraş” a contribuit la “românizarea” oraşelor din regiunile de colonizare medievală ungaro-germană unde alogenii au fost pur şi simplu înecaţi de băştinaşi.

     În favoarea acestui proces pledează cifrele din Anuarul Statistic 1940 care arată că, faţă de 1930, procentul general al populaţiei de origine etnică românească a sporit la 75 la sută. Prin prisma acestui procent, România se prezenta aşadar, în 1940, ca cel mai mare şi unitar stat etnic din sud-estul Europei.

     Evoluţia evenimentelor istorice nu a ţinut seama de situaţia etnodemografică din Europa, în general, şi din România, în special. Consideraţiile etnodemografice, ades invocate în timpul discuţiilor pentru semnarea tratatelor de pace din sistemul Versailles-Washington, al discursurilor de la  L.N.U. au fost brusc preluate de politologii statelor revanşarde, semnatare ale “Pactului de Oţel”: Germania nazistă, Italia fascistă şi Japonia militarist-imperială.

O preluare deformată însă, deoarece ele au invocat criteriul etnico-demografic, în primul rând prin formularea teoriei “spaţiului vital” pentru a-şi fundamenta doctrina politică expansionistă, agresivă, lipsită de orice esenţă etică. Văzând succesele acestor state, politologii, aparţinând unor state mai mici, au adoptat aceeaşi doctrină.

Profitându-se astfel de indiferenţa marilor puteri liberale, preocupate să menţină pacea cu orice preţ, după repetate încălcări ale tratativelor de pace de la Versailles-Washington, la 23 august 1939 s-a semnat pactul Ribbentrop-Molotov, care a deschis porţile celui de-al doilea război mondial.

     Din punctul nostru de vedere, al evoluţiei hărţii etnico-demografice a României, în anul 1940, pactul din 23 august 1939 şi, mai ales, revizuirea lui în noiembrie 1939 au avut implicaţii tragice.

Încă de la 23 august 1939, clarvăzătorul premier român Armad Călinescu nota în jurnalul său “Lovitura de teatru a acordului germano-sovietic: Socotesc situaţia foarte gravă! S-au înţeles oare la o împărţire a Poloniei şi României?”. Conducătorul guvernului român, care va sfârşi asasinat la 21 septembrie 1939, s-a vădit un om cu o intuiţie politică remarcabilă. La 29 martie 1940, în şedinţa Sovietului Suprem al U.R.S.S. la Moscova, V.M. Molotov a declarat că o ţară cu care U.R.S.S. nu a încheiat un pact de neagresiune este România. Situaţia se datora numai nerezolvatei probleme a Basarabiei a cărei unire cu Ţara, la 27 martie / 9 aprilie 1918, Stalin nu voia s-o recunoască. Imediat au început presiunile concertate ale Moscovei asupra Bucureştilor.

Ele au avut loc în condiţiile ofensivei reuşite a celui de al treilea Reich împotriva Franţei, ale renunţării guvernului român, prezidat de Ion Gigurtu, la garanţiile oferite de Franţa şi de Anglia şi, în fine, ca  noutate documentară, în clipa de faţă, ale sprijinului necondiţionat oferit Moscovei de Berlin, credincios pactului de la 23 august 1939.

Punctul culminant al presiunilor sovietice asupra românilor a fost atins la 26 iunie 1940, orele 22, când reprezentantului diplomatic al României la Moscova, Gh. Davidescu i s-a înmânat un ultimatum prin care se cerea ca, în termen de 3 zile, să se cedeze U.R.S.S.-ului Basarabia ca fostă parte integrantă a Rusiei Sovietice “…populată în special de ucrainieni”.

Drept „despăgubire”, după cum se exprimă comunicatul Molotov, pentru că România ocupase şi deţinuse 22 de ani Basarabia, trebuia cedată U.R.S.S.-ului Bucovina de nord, adică regiunea Cernăuţi şi, suplimentar, ţinutul Herţa.

     În cadrul consiliilor de coroană convocate de regele Carol al II-lea, dintr-un total de 26 prezenţi, numai 6 membrii – N. Iorga, Şt. Ciobanu, V. Iamandi, E. Urdăreanu, S. Dragomir, T. Pop – s-au pronunţat ferm împotriva cedării de teritorii U.R.S.S., cerând să se ajungă până la luptă armată dacă va fi cazul. Alt element nou, rezultat din stenogramele inedite ale guvernului, constă în relevarea opoziţiei premierului Ion Gigurtu la cesiuni teritoriale.

El s-a referit, expressis verbis la Bucovina asupra căreia ruşii nu puteau invoca nici măcar prtextul unei ocupaţii anterioare, aceasta fiind smulsă prin forţă Moldovei de Imperiul romano-german în 1775 şi deţinută de Habsburgi până în 1918. Numai intervenţia regelui la presiunea ministrului Germaniei la Bucureşti, Fabricius, l-a determinat pe premier să-şi schimbe atitudinea.

     La 28 iunie 1940, României i s-au luat Basarabia cu o suprafaţă de 44.500 km pătraţi şi o populaţie de 3.200.000 suflete, dintre care 62 la sută erau români şi Bucovina de Nord cu ţinutul Herţia, cu o arie de peste 6.300 km pătraţi şi o poulaţie de circa 500.000 suflete.

 

 

Image result for sfasierea romaniei photos

 

 

     Discutând problema componenţei etnice a populaţiei din Bucovina de Nord şi ţinutul Herţa, profesorul Vladimir Trebici a conchis că numai aparent se poate afirma că acolo a existat o populaţie majoritară ucraineană, deoarece, în realitate, cifrele indică – aici intervine o altă noutate – că erau numeroase sate ucrainizate ai căror locuitori ştiau că erau şi se declarau de origine română. Fiind un studiu nefinalizat, nu ne este posibil să avansăm procente absolute astfel încât ne menţinem în stadiul unei aproximaţii relative.

     După acest prim act de modificare brutală, nejustificată, a hărţii etnodemocratice a României, s-a permis statelor vecine mai mici, cu obiective revanşarde mari, să emită şi să-şi materializeze pretenţiile – Ungaria a reluat vehement contestarea tratatului de pace semnat la Trianon şi a cerut României să-i cedeze Transilvania, în sensul cel mai larg al noţiunii, iar Bulgaria a pretins Dobrogea.

     După tratativele de la Turnu-Severin (16-24 august 1940) între Valer Pop şi András de Hory, terminate fără rezultat deoarece ungurii nu au avut argumente etnodemografice, politice şi culturale peremtorii, Budapesta a cerut ajutorul Berlinului şi al Romei. Din nou intervine o noutate documentară: ea a primit şi sprijinul nesperat al Moscovei.

Ca urmare, s-a convocat conferinţa de la Viena în zilele de 29-30 august 1940, acolo unde trebuiau să participe delegaţiile României, Ungariei, Germaniei şi Italiei, pentru a discuta revizuirea hărţii etnico-demografice a României şi problema Transilvaniei.

Delegaţia română a fost condusă de ministrul afacerilor străine, Mihai Manoilescu, avându-l ca expert principal în probleme etnodemografice pe Anton Golopenţia.

Este astăzi unanim recunoscut că discuţiile de la Viena s-au transformat într-un dictat antiromânesc sprijinit de concentrări de trupe germane şi sovietice la frontierele României. Argumentele solide prezentate de Anton Golopenţia nu au fost luate în seamă, iar unele nu mai pot fi reconstituite total astăzi, deoarece arhiva lui s-a pierdut, el însuşi pierind în condiţii tragice.

S-a folosit expresia “argumentele nu pot fi reconstituite total” deoarece s-a reuşit să se regăsească o parte a schiţelor hărţilor demografice folosite la Viena, la executantul lor, octogenarul geograf Nicolae Economu.

Relaţiile etno-demografice au fost sfidate de cei care au prezentat noua hartă a Ungariei la Viena, făcându-l pe Mihai Maniolescu să leşine când a văzut-o şi pe Anton Golopenţia să declare lui Mircea Eliade, la revenirea la Bucureşti “dacă nu aş avea copii, m-aş sinucide”.

     Sentimentele lor au fost împărtăşite de toţi românii deoarece, fiecare avea în familie cel puţin un membru care se jertfise în anii războiului de reîntregire a ţării, între 1916-1918, pentru eliberarea şi unirea Transilvaniei cu România.

Astfel au fost atunci răpiţi României, 43.492 km pătraţi din nordul Transilavaniei, cu o populaţie de 2.609.000 suflete.

Anuarul Statistic arată clar că, la 1 ianuarie 1940, în acea zonă locuiau 50,2 la sută români şi numai 37,1 la sută unguri, secui şi maghiarizaţi, deci nu a existat nici o justificare etnico-demografică, aşa cum s-a căutat să se susţină de către revizioniştii unguri.

     În fine, concomitent cu dictatul de la Viena, s-au purtat discuţii la Craiova, finalizate la 7 septembrie 1940, printr-o nouă modificare a hărţii etnodemografice a României. Atunci, fără o justificare etnodemografică, Bulgaria, cu sprijin german, italian, sovietic şi maghiar, a rupt din trupul României Cadrilaterul, adică judeţele Durostorum şi Caliacra, cu o suprafaţă de 6.921 km pătraţi şi o populaţie de 410.000 locuitori.

Fiind pierdute sau inaccesibile documentele din arhivele referitoare la populaţia judeţelor Durostorum şi Caliacra, se poate face numai o apreciere aproximativă pe baza Anuarului Statistic din 1940, afirmându-se că acolo românii reprezentau circa 51 la sută din total, restul fiind greci, turci, găgăuzi, ţigani, bulgari.

     Astfel, în mai puţin de trei luni, între 26 iunie şi 7 septembrie 1940, harta etnodemografică a României s-a schimbat prin pierderea unei suprafeţe de 100.913 km pătraţi adică 33,8 la sută din totalul naţional al ţării şi a 6.777.000 locuitori reprezentând 33,3 la sută din populaţie la 1 ianuarie 1940.

Image result for sfasierea romaniei photos

 

 

În cifrele absolute se indică o scădere a numărului locuitorilor de la 20.088.968, câţi erau la 1 ianuarie 1940, la 13..311.969 suflete, dar şi o întărire a componenţei naţionale – 11.380.000 adică 85,6 la sută erau români, şi numai 536.000, adică 4 la sută maghiari, 525.000, adică sub 4 la sută germani, 328.968, adică 2,4 la sută evrei, 75.000, adică 0,6 la sută ruteni, ucrainieni şi ruşi, 17.000, adică 0,1 la sută bulgari etc.

     Cum a fost privită şi ce rezultate a avut noua hartă etnico-demografică a României?

     Nu se va stărui asupra manifestaţiilor de mulţumire din Ungaria şi Bulgaria către Germania şi aliaţii ei, nici asupra demonstraţiilor de protest ale românilor din toate pământurile rupte de patria mamă şi ale celor de acasă, căci ele sunt cunoscute.

Pe baza unor documente inedite se va releva starea de spirit a conducătorilor politici şi a românilor conştienţi de realitatea nou apărută în sud-estul Europei în vara anului 1940: datorită intervenţiei brutale a marilor puteri, România nu mai era cel mai mare şi mai puternic stat din această zonă a pământului lui Jaffet.

Exprimând gândurile celor care au înfăptuit raptul, Hitler i-a declarat lui Sztoyai, la 10 septembrie 1940, că n-a fost uşor să fie siliţi românii să cedeze un teritoriu atât de mare, “dar.. dacă puterile Axei pierd războiul… aceste revizuiri devin nule”.

Conştienţa Führerului asupra fragilităţii acestor acte dictatoriale, împărtăşită şi de guvernanţii celorlalte state participante la raporturile teritoriale, se baza pe o realitate. Se ştia din toate rapoartele secrete ale observatorilor diplomatici de pe pământurile româneşti, că românii priveau cesiunile teritoriale numai ca pe nişte acţiuni temporare.

     Istoria a arătat că românii au avut dreptate să considere că atunci nu s-a rezolvat problema naţională. Între 31 august şi 25 octombrie 1944, trupele române au făcut din nou ca pământul Transilvaniei să fie udat de mai mult sânge românesc decât de apa ploilor, dar au realizat, prin acest sacrificiu, o primă şi parţială revenire la harta etno-demografică a României dinainte de iunie 1940.

În ceea ce priveşte restul teritoriilor pierdute, dacă a fost şi este îndreptăţită credinţa Românilor în România Mare, ne-o va arăta evoluţia evenimentelor viitoare!

 

Dr. Radu-Ştefan Vergatti

http://www.dacoromania-alba.ro/

 

 

 

 

 

17/09/2017 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: