CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

O istorie ascunsă a celui de-al doilea război mondial

 

 

„Când a început Al Doilea Război Mondial?


Manualele de istorie şi istoricii noştri răspund prompt: Al Doilea Război Mondial a început pe 1 septembrie 1939, când Hitler a invadat Polonia. Simplu şi clar.
Știm când a început, ştim cine este vinovat. Treaba e clară, nu mai avem nevoie de lămuriri suplimentare. Și dacă totusi e altfel?

Oare ce făcea Uniunea Sovietică în septembrie 1939?

Păi, ce să facă, invada Polonia pe 17 septembrie şi apoi trupele sovietice defilau cot la cot cu trupele naziste la Brest-Litovsk.

Și totuşi Uniunea Sovietică nu a avut nicio responsabilitate cu privire la declanşarea celui de Al Doilea Război Mondial!

Sa recurgem la raţionamentul lui Viktor Suvorov, din volumul sau «Spărgătorul de gheaţă», pentru a vedea care a fost rolul Uniunii Sovietice în acei ani.

Care este data intrării Uniunii Sovietice în cel de Al Doilea Război Mondial?


Toată lumea este de acord asupra datei: 22 iunie 1941, când Uniunea Sovietică a fost invadată de Germania nazistă şi aliaţii ei (printre care se număra şi România).

Aici avem de-a face cu o incoerenţă: Al Doilea Război Mondial începe pe 1 septembrie 1939, prin invadarea Poloniei de către Germania nazistă, Uniunea Sovietică se alătură invadării Poloniei pe 17 septembrie 1939 şi totuşi… Uniunea Sovietică participă la război abia din 22 iunie 1941!

Soldaţii germani şi polonezi morţi în septembrie 1939 au participat la cel de Al Doilea Război Mondial, dar soldaţii sovietici morţi în Polonia, în septembrie 1939, nu au participat la Al Doilea Război Mondial ?…

 

Cât de neutră a fost Uniunea Sovietică ?

 


În istoriografia rusă (şi nu numai!), în perioada dintre 1 septembrie 1939 şi 22 iunie 1941, Uniunea Sovietică este considerată… neutră!

Aproape doi ani de neutralitate, în care Al Doilea Război Mondial bântuia prin toată lumea, iar Uniunea Sovietică era NEUTRĂ!

A fost atât de neutră în aceşti doi ani Uniunea Sovietică, încât a reuşit să cucerească 23 de milioane de oameni, invadând câteva ţări cu adevărat neutre.

Dar să vedem în ce a constat neutralitatea Uniunii Sovietice de la 1 septembrie 1939 până la 22 iunie 1941.

Pe 30 noiembrie 1939, neutra Uniune Sovietică (neparticipantă în acel moment la cel de Al Doilea Război Mondial!), a declanşat invadarea Finlandei.

A urmat un război crâncen, care a durat până pe 13 martie 1940, încheiat cu un tratat de pace valabil şi în ziua de azi.

În timpul luptelor din Finlanda, neutra Uniune Sovietică a înregistrat 126.000 de soldaţi morţi şi dispăruţi, plus 188.000 de răniţi. Tot ca un act de neutralitate, în toamna anului 1939, Uniunea Sovietică a transmis ţărilor baltice ultimatumuri prin care a impus instalarea de baze militare sovietice.

Continuând această originală politică de neutralitate, Uniunea Sovietică a anexat ţările baltice în iunie 1940.

Tot în iunie 1940, Uniunea Sovietică a transmis României un ultimatum, prin care a cerut Basarabia şi Bucovina.

România a cedat, dar, dacă nu ar fi făcut-o, cu siguranţă am fi avut de-a face cu un alt exemplu de neutralitate, manifestat sub forma unui război. Uniunea Sovietică îşi motivează «neutralitatea» spunând că nu au existat declaraţii de război în conflictele enumerate mai sus. După această logică şi Germania nazistă a fost la fel de neutră.

Când a invadat Danemarca şi Norvegia, pe 9 aprilie 1940, Hitler nu a declarat război acestor ţări, ci a spus că a venit să le apere neutralitatea. Practic, acţiunile Uniunii Sovietice şi ale Germaniei naziste (în perioada 1 septembrie 1939 – 22 iunie 1941) sunt identice.

Și totuşi despre  Uniunea Sovietică se spune ca a fost neutră, in timp ce aproape toata lumea este de parere ca  Germania nazistă a declanşat cel de Al Doilea Război Mondial.

Pactul Ribbentrop – Molotov şi parada comună sovieto-nazistă din Brest-Litovsk

Pe 22 septembrie 1939, la Brest-Litovsk, trupele Germaniei naziste mărşăluiau alături de cele ale Uniunii Sovietice în cea mai ciudată paradă din întreaga istorie. Soldaţii a două ideologii autodeclarate ca inamice îşi dădeau mâna şi făceau schimb de ţigări, după ce sfâşiaseră Polonia.

Părintele trupelor de tancuri naziste, generalul Heinz Guderian, se saluta şi primea această ciudată paradă alături de unul dintre cei mai valoroşi comandanţi de blindate ai sovieticilor, generalul Semion Moiseevici Krivoşein.

 

 

04 trupele germane

Foto: Generalul german Guderian şi comandantul sovietic de tancuri, Semion Krivoşein la parada comuna sovieto-germană în Polonia ocupată, Brest 1939

 

Sovieticii salutau steagul cu zvastică, iar arcul de triumf al paradei reunea secera şi ciocanul cu zvastica.

Hitler şi Stalin îşi dădeau mâna zâmbind peste cadavrul Poloniei.

O paradă aproape necunoscută în istorie, ale cărei imagini au ieşit cu greu din arhive – şi este vorba de imagini provenind exclusiv din arhivele germane.

Probabil că sovieticii nu au făcut fotografii la Brest-Litovsk pe 22 septembrie 1939 – sau, dacă au făcut, atunci fotograful a murit prin cine ştie ce lagăr, iar imaginile au fost distruse.

Toată această poveste a venit ca o concluzie logică a pactului încheiat între Hitler şi Stalin prin miniştrii lor de externe, Joachim von Ribbentrop şi Viaceslav Molotov, semnat la Moscova pe 23 ­august 1939.

 

 

 

 

Foto: Semnarea “PROTOCOLUL ADIŢIONAL SECRET SOVIETICO-GERMAN – 23 august 1939 ( Pactul Ribbentrop – Molotov)

 

Cei doi dictatori şi-au împărţit atunci Europa, Polonia a fost sfâşiată în două, iar Basarabia românească a fost făcută cadou sovieticilor.

După ce Germania a atacat Polonia, pe 1 septembrie 1939, generalul Heinz Guderian a ajuns pe 17 septembrie la Brest-Litovsk, dincolo de linia de demarcaţie de pe râul Bug.

Guderian a aşteptat aici sosirea sovieticilor, care au ajuns la Brest pe 22 septembrie, sub comanda generalului Semion Moiseevici Krivoşein. Cei doi generali au căzut de acord pentru desfăşurarea unei parade comune în oraşul Brest, care a început la ora 16.

Krivoşein a exprimat, în timpul discuţiilor, speranţa că Germania nazistă şi Uniunea Sovietică vor reuşi să înfrângă inamicul comun, respectiv imperialista Mare Britanie.

Un eveniment istoric ocultat, care exprimă un adevăr geopolitic: când Rusia şi Germania îşi dau mâna, ţările din Europa de est dispar, iar Marea Britanie este izolată şi pusă în pericol.

Generalul polonez Plisowski, comandantul trupelor care au apărat Brestul, a fost luat prizonier de sovietici şi mai apoi executat în timpul masacrului de la Katyn.

 

 

 

 

Foto: Gen. Konstanty Plisowski

 

 

 

Arcul de triumf purta zvastica alături de seceră şi ciocan, cu inscripţia «Trăiască Armata Roşie, eliberatoarea clasei muncitoare din Belarus şi Ucraina de vest!»”.

 

 

 

 

 

 

Cronologia agresiunii sovietice asupra vecinilor săi europeni este următoarea:

 

 

17 septembrie 1939 – URSS atacă Polonia şi ocupă teritoriul estic al acesteia, până la limita teritoriului  polonez ocupat de Germania.

 

 

30 noiembrie 1939 – URSS atacă Finlanda şi după un război de 3 luni şi jumătate (Războiul de iarnă), ocupă 11 % din teritoriul finlandez.

 

15 iunie 1940 – URSS înaintează un ultimatum Lituaniei, care îl acceptă, în rezultat ţara fiind ocupată de sovietici, punându-se bazele RSS Lituaniene.

16/17 iunie 1940 – URSS invadează Letonia şi Estonia, la fel înaintând ultimatumuri în care se cerea instituirea de guverne pro-sovietice sub controlul Armatei roşii şi deplasarea liberă a soldaţilor ruşi pe teritoriul statelor baltice.

28 iunie 1940 – URSS ocupă estul şi nord-estul României (Basarabia, nordul Bucovinei şi ţinutul Herţa), după retragerea administraţiei şi armatei române în urma ultimatumului sovietic.

 

 

 

Toate aceste invazii şi anexări au fost făcute de sovietici până la începerea războiului lor „pentru apărarea patriei”.

Niciuna din ţările pe care le-a invadat URSS în 1939 şi 1940 nu a atacat „patria” sovieticilor.

 

 

 

 

 

Surse: http://ioncoja.ro/cine-a-inceput-al-doilea-razboi-mondial-cand-a-inceput-al-doilea-razboi-mondial/; http://www.lumeamisterelor.com;

 

CITITI SI :

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2013/05/06/despre-prietenia-sovieticilor-cu-nazistii/

05/03/2016 Posted by | ISTORIE | , , , , , , , , , , , , , , , , , | 2 comentarii

DOSARE INSANGERATE: La 8 august 1940 s-a creat organizatia criminală sovietică N.K.V.D. din R.S.S. Moldovenească. VIDEO

 

 

 

 

Ca urmare a Pactului de neagresiune Hitler-Stalin şi a Protocolului aditional secret, la 26 iunie 1940 URSS adresa României un ultimatum prin care cerea „inapoierea cu orice preţ” a Basarabiei şi cedarea părţii de nord a Bucovinei.

La 28 iunie, orele 11, guvernul român comunica acceptarea dictatului, cerând sovieticilor prelungirea termenului de evacuare, de patru zile incepând cu data de 28 iunie 1940; sovieticii fixează finalul retragerii pentru 3 iulie 1940, ora 14.00, ora Moscovei.

Comisarul Afacerilor Străine, Molotov la 26 iunie 1940:
„În 1918, Romînia, profitând de slăbiciunea militară a Rusiei, a desprins din Uniunea Sovietică (Rusia), o parte din teritoriul său, Basarabia, atentând în acest fel la unitatea seculară dintre Ucraina şi Basarabia, populată în principal de ucraineni”

Pe lângă Basarabia şi Nordul Bucovinei, la 29 iunie, tancurile ruseşti au ocupat abuziv şi Ţinutul Herţa.

In total, 3.776.309 locuitori şi o suprafaţă de 50.762 km2 din trupul României au fost lăsate pradă furiei oarbe a hoardelor ruseşti.

Nordul Bucovinei, Ţinutul Herţa, nordul şi sudul Basarabiei au fost încorporate, de către Stalin, RSS Ucrainene; RSSA Moldovenească – ce făcea deja parte din componenţa URSS – a fost împărţită in două: o parte a fost incorporată Ucrainei, cealaltă a fost alipită restului Basarabiei anexate, constituind RSSA Moldovenească, la data de 2 august 1940.

 

 

 

 

La 7 august 1940, a fost creată regiunea Cernăuti, prin alipirea părţii de nord a Bucovinei cu Ţinutul Herţa şi cu cea mai mare parte a judeţului Hotin (Khotyn) din Basarabi

Imediat dupa ocupaţie a inceput exterminarea românilor: arestaţ, împuşcaţi, torturaţi, deportaţi în Siberia, supuşi foametei provocată de regimul bolşevic.

Intre 1940 şi 1950, conform recensămintelor oficiale efectuate de autorităţile ruseşti, o treime din populaţia românească a dispărut; de la 3.200.000 in 1940, au mai rămas doar 2.229.000 in 1950.

 

La 8 august 1940, prin ordinul N.K.V.D. al Uniunii Sovietice cu nr. 00961, s-a creat N.K.V.D.-ul R.S.S. Moldoveneşti, la conducerea căruia a fost numit Nikolai Sazîkin. Eextinderea atribuţiilor N.K.V.D.-ului (Народный Коммисариат Внутренних Дел – Comisariatul Poporului al Afacerilor Interne) sovietic asupra Basarabiei ocupate de Uniunea Sovietică (28 iunie 1940)

 

Insigna N.K.V.D., sursă:marxists.org

Nikolai Sazîkin, Comisar N.K.V.D. al R.S.S. Moldovenești 1940-1941, sursă:timpul.md

 Insigna N.K.V.D., sursă:marxists.org

Nikolai Sazîkin, Comisar N.K.V.D. al R.S.S. Moldovenești 1940-1941, sursă:timpul.md

 

 Acest organism criminal de represiune a aparut  imediat după crearea la 2 august 1940 a Republicii Sovietice Socialiste Moldovenești (R.S.S.M.), prin unirea („reuniunea”, potrivit legii de „Alcătuire a Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti Unionale”) Basarabiei cu Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească (Transnistria) (şi cedarea către R.S.S. Ucraineană a sudului Basarabiei şi nordului Bucovinei).

„Tovarășul” Sazîkin s-a aflat în fruntea securităţii moldoveneşti pînă la declanşarea Războiului germano-sovietic (22 iunie 1941), cand a fugit împreună cu autorităţile sovietice în adîncul U.R.S.S.

În activităţile sale era asistat de locţiitorul său, Iosif Mordoveţ, precum şi de S. A. Goglidze, împuternicitul C.C. al P.C. al U.R.S.S. şi Consiliului Comisarilor Poporului pentru R.S.S. Moldovenească (numit la 7 mai 1941 în această funcţie).

Pe parcursul întregului an de ocupaţie (1940/1941), organele N.K.V.D. şi-au adus din plin aportul la instaurarea şi consolidarea noului regim al „dictaturii proletariatului” în R.S.S.M., prin terorizarea şi exproprierea ţăranului basarabean.

Au comis un lung şir de crime, care au îngrozit întreaga populaţie a Basarabiei, iar pretinşii „eliberatori”, în ochii basarabenilor de atunci, erau simpli criminali, preocupaţi de jafuri şi profanarea a tot ce era sfînt.

După o statistica sumară alcătuita de autorităţile româneşti, dupa revenirea acestora in Basarabia, între 28 iunie 1940 şi 22 iunie 1941, în spaţiul dintre Prut şi Nistru au fost asasinate sau moarte sub tortură circa 30 000 de persoane.

 Prima perioadă de teroare sub conducerea «patrulelor de autoapărare»: evacuarea: 28 iunie – 3 iulie 1940:

A doua perioadă : de la 3 iulie la sfârşitul lunii august 1940:


– Preluarea administraţiei de către funcţionari aduşi din Rusia;
– înlocuirea «patrulelor de revoluţionari locali (sic)» cu «truditori NKVD profesionişti»;
– arestarea tuturor persoanelor suspecte, în primul rând a oamenilor politici, mai ales a celor din Sfatul Ţării care militaseră pentru unirea Basarabiei cu România din 1917, foşti ofiţeri în Armata Albă, funcţionari civili şi militari – aceştia au fost transferaţI pentru mai multă siguranţă la Tiraspol, pe malul stâng al Nistrului, pretextînd că nu mai era loc la Chişinău”.

„în această perioadă au fost confiscate aparatele de radio şi introdusă radioficarea.

„S-au înfiinţat organizaţii de partid în toate localităţile.

„Colectivizarea s-a făcut fără opoziţie: ţăranii erau atât de terorizaţi, traumatizaţi de brutalitatea ocupaţiei şi au «consimţit»”.

– au atacat şcoala românească, europeană, impunînd şcoala sovietică, prin discreditarea familiei, a respectului faţă de profesori(«Mama voastră: Uniunea Sovietică, Tatăl vostru: Tovarăşul Stalin!»), promovînd-încurajînd denunţul, lepădarea de părinţi după modelul Pavlik Morozov;

– au atacat cartea: au ridicat din biblioteci, de la particulari şi au ars toate volumele «tipărite cu litere burgheze, monarhiste, naţionaliste, faşiste» (citeşte: latine); cele tolerate au fost „epurate”.
Rezultat – în învăţământ:
– şcoli de rang secundar, la Chişinău: 25 ruseşti, 17 «moldoveneşti», 5 evreieşti”;
– facultăţi: la Chişinău şi la Cernăuţi – de filologiepedagogie însă numai în ucraineană şi în rusă. Facultăţi tehnice: numai în afara «republicii», cu precădere în Ucraina; aceeaşi politică şi cu şcolile de meserii: adolescenţii care doreau să înveţe o meserie, după un examen de limbă rusă, erau trimişI la şcoli-internat în Ucraina”.

„La 1 ianuarie 1941 s-a anunţat: alfabetul latin a fost interzis, înlocuit cu cel chirilic”.

Fabricarea „linghii maldavineşti” (limbii moldoveneşti) din arhaisme, din rusisme, din „adaptarea” rusismelor şi eliminarea tuturor neologismelor franceze – dar nu şi germane!

„Biserica a fost interzisă în faza a doua (1 ianuarie 1941), însă preoţii, călugării, credincioşii au fost agresaţi din primele momente ale regimului sovietic. Evreii au fost în majoritate zdrobitoare alcătuitorii Brigăzilor de Propagandă Antireligioasă („S.V.P”).

Ei pătrundeau în catedrale, în biserici, în mănăstiri, chiar în timpul slujbei religioase, cu drapele roşii, cu şepcile pe cap, urlînd: «Moarte popilor! Jos opiul noroadelor!!», după care treceau la devastări: doborau, spărgeau icoanele, le mâzgăleau cu vopsea – nu de puţine ori cu scârnăvie – scoteau ochii sfinţilor; uneori, pe dosul lor lipeau portretul lui Stalin.

Intrau în altar, se îmbrăcau cu veşmintele preoţeşti – şi, cu pumnul ridicat, cântau Internaţionala. Scuipau crucile, urinau în faţa altarului – credincioşii nu îndrăzneau să se opună: în uşă se aflau NKVD-işti înarmaţi, gata să intervină. Au pângărit, au ars cărţile de cult, precum şi cele din bibliotecile parohiale, episcopale, mitropolitane.

Au percheziţionat locuinţele, confiscînd, distrugînd icoane, crucifixuri, biblii.

Lăcaşurile de rugăciune au fost prefăcute în cluburi, magazii, grajduri. Paraclisul Palatului Mitropolitan a fost amenajat în sală de spectacole a Palatului Pionierilor. Capelele din cazărmi: în magazii, grajduri.

O bisericuţă din portul Ismail în magazie, iar o capelă militară din Cetatea Hotinului – în latrină.
Tinerii evrei din Brigăzile Antireligioase perturbau, fluierînd, huiduind cortegiile funebre…

48 preoţi deportaţi, ucişi, dispăruţi între 1940-1941; siliţi să fugă în iulie 1941, ruşii au vrut să-i împuşte, dar evreii au impus „pedeapsa focului”: au incendiat penitenciarul, cu arestaţii în celule.

In groapa comună din curtea sediului NKVD Orhei au fost găsite cadavre cu chipurile arse cu vitriol, imposibil de identificat.

„închisoarea: până la 15 februarie 1941: arestate 48.000 persoane”.

„Deportarea : fără judecată – «pe bază de listă»;
„a) capi de familie
„b) familii întregi

„Pe vagoane scria: «Tren cuprinzînd muncitori români care au fugit din România de sub jugul boerilor, ca să vină în raiul sovietic. Ieşiţi-le în cale cu flori!»”

 

 

6 iulie, operațiunea „IUG”

 

 

Numărul deportaţilor nu se cunoaşte cu precizie. Se crede că cel puţin 300.000 persoane.

In locul lor au fost aduşi cca 200.000 de nemoldoveni.

Planul de deportări fusese pus la punct mult timp înainte de ocuparea Basarabiei şi a Bucovinei.
Scopul: deznaţionalizarea.

„în toamna anului 1941 unităţi ale Armatei române au descoperit, lângă Odessa, un tren de marfă: în fiecare vagon (din cele 22) câte 40-60 persoane împuşcate prin pereţii de lemn [Doar acest tren a cuprins 1.000 victime]. Adulţi, femei, copii – fuseseră arestaţi şi trimişi în Siberia cu câteva zile înainte de izbucnirea războiului…”

„«Rezolvarea şomajului» (deportarea mascată) prin «deplasare benevolă»:
„- până în septembrie 1940 «trimişi în URSS» [din Teritoriile Ocupate]: 135.000 muncitori;
„- în octombrie-noiembrie: 19.200
„- în decembrie: 27.000
„Aceştia erau «trimişi liberi»”.

„Asasinatul individual, colectiv:
„- arestaţii mai puţin periculoşi erau deportaţi;
„- periculoşii erau asasinaţi pe loc, după ce, sub tortură, li se zmulgeau scrisori care trebuiau să pară expediate din… Siberia.

„- la Chişinău, execuţiile: în beciul sediului NKVD din str. Viilor nr. 97. în septembrie 1941 [la trei luni după liberare] au fost descoperite 87 cadavre, dintre care 15 într-o groapă comună
– mâini, picioare legate;

„- la Ismail: sediul NKVD, subsolul imobilului din str. G-l Văitoianu: 6 cadavre (5 bărbaţi, o femeie), mâini legate la spate;

„- la Cetatea Albă: 19 aprilie 1942 – 19 cadavre;

„Orchestra simfonică a Basarabiei fusese surprinsă de cedare într-un turneu de concerte prin ţară. S-a întors în 3 iulie [1940]. în gara Chişinău toţi muzicienii au fost suiţi în camioane, duşi, în Valea Morii, lângă Orhei şi împuşcaţi”;

„După izbucnirea războiului: la Sorotov, au fost executaţI 15.000 ostatici şi prizonieri români ca represalii pentru împuşcarea ostaticilor evrei după explozia Comandamentului de la Odessa.”

După o statistică sumară alcătuită de români la sfârşitul anului 1941: în intervalul de 12 luni – între 28 iunie 1940 şi 22 iunie 1941 – au fost asasinate sau au murit sub tortură cca 30.000 de persoaae

Deportari : 13 spre 14 iunie 1941 „în noaptea de 13 spre 14 iunie 1941 (joi spre vineri) a început deportarea masivă a Basarabenilor şi a Bucovinenilor. Circa 200.000 (unii contestă cifra astfel: «Numai 100.000!») oameni au fost deportaţi în Siberia”. „«într-un sfert de oră să fiţi gata!»

„De acasă erau urcaţi în camioane militare. La gară, în tren, câte 60-70 persoane în fiecare vagon (de marfă). „Pe vagoane scria: «Emigranţi voluntari»”. 3)

„Au fost deportaţi şi evrei – numai dintre cei foarte bogaţi ori sionişti; au fost şi câteva cazuri de ‘membri ai partidului culacilor'” (PNţ) şi ai „partidului fascist liberal” (PNL). „în judeţele din Sudul Basarabiei, trecute la Ucraina, nu au fost despărţite familiile; în RSSM: bărbaţii duşi separat în lagăre de muncă forţată, familiile în Siberia”.

Direct-responsabili de teroarea din Basarabia – între 28 iunie 1940-22 iunie 1941 au fost :

„Serov – înalt comisar NKVD al… RSS Ucrainene;

„Dmitrenko, înalt comisar NKVD al RSS M(old)”

„Gog(o)lidze – reprezentantul NKVD al lui Stalin [a fost executat odată cu Beria – ce târziu, ce târziu!];

„Nasedkin, şeful Gulagului pe întreaga Uniune Sovietică [în luna mai 1941 Nasedkin definitivase planul de deportări masive
din Estonia, Letonia, Lituania, Basarabia şi Bucovina de Nord];

„Borodin – prim-secretar al PCM…” Bilanţul unui an de „putere sovietică”:

– arestarea, deportarea, asasinarea a peste 300.000 români, reprezentînd 12,23% din populaţie – după revenirea sovieticilor, în 1944, numărul victimelor avea să urce la valori terifiante, atingînd în 1953 peste o treime (33%) din totalul populaţiei Basarabiei.
(Paul Goma, „Săptămâna Roşie”, pg. 249-257; http://paulgoma.free.fr).

Arestările se făceau noaptea, între orele 1 şi 3, pentru ca efectul moral (de intimidare) să fie cît mai mare.

Din cauza terorii exercitate de N.K.V.D., sinuciderile în rîndul celor chemaţi pentru cercetări, erau frecvente.

Faptul că, N.K.V.D.-ul a fost atît de „eficient” în represiuni într-un timp relativ scurt, demonstrează că acesta avea adunate materialele de acuzare, precum şi listele întocmite cu adresele celor ce urmau să fie arestaţi, încă înainte de ocupaţie.

 

 Surse: Romania – Rusia info; Istoria md.

09/08/2015 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Crimele structurilor represive sovietice din Basarabia în primul an de ocupaţie (1940/1941)

Teritorii romanesti  cotropite de sovietici in 1940.

 

 

Structurile de securitate sovietice din Basarabia, în primul an de ocupaţie (1940/1941).

Instalarea organelor N.K.V.D. în Basarabia ocupată. Organizare şi reorganizare.

 

în urma realizării prevederilor Pactului Molotov-Ribbentrop, Uniunea Sovietică a ocupat la 28 iunie 1940, Basarabia şi nordul Bucovinei.

Tancurile sovietice aduceau pentru basarabeni şi bucovineni un regim cu totul inedit, despre care doar auziseră şi de care li era frică.

Această frică a fost justificată, căci a urmat un an de groază, însoţit de multiple măsuri represive din partea noilor autorităţi.

Retragerea administraţiei româneşti din aceste teritorii peste Prut, urma să dureze doar patru zile, adică, până la 2 iulie inclusiv, timp în care trebuiau evacuate autorităţile, bunurile Statului român, precum şi o bună parte a populaţiei, care nu dorea să rămână sub regimul sovietic de ocupaţie.

Şi cu toate că, s-a stabilit un termen de patru zile pentru evacuare, sovieticii au încercat să zădărnicească pe toate căile operaţiunea de retragere.

Urmărindu-se acest scop, ocuparea armată a Basarabiei şi nordului Bucovinei, s-a făcut în cel mai scurt timp posibil şi cu toate mijloacele avute la dispoziţie.

La orele 13.20 din data de 28 iunie, V. Homenko, locţiitorul comandantului trupelor de grăniceri ale N.K.V.D. al R.S.S. Ucrainene, a solicitat şi a obţinut aprobarea Consiliului militar al Frontului de Sud, pentru ocuparea pichetelor de grăniceri, părăsite de grănicerii români.

La 28 iunie, oraşele Cernăuţi, Hotin, Bălţi, Chişinău şi Cetatea Albă – importante noduri de comunicaţii – erau deja ocupate de unităţile militare sovietice. în cursul zilelor de 29-30 iunie, pe unele direcţii, elemente militare rapide sovietice, întrecând ritmul de evacuare convenit, depăşeau trupele române în retragere, generând incidente locale. „în acelaşi timp, aviaţia sovietică evolua pe deasupra trupelor române în retragere, producând o mare panică”.

Mulţi dintre militarii români au fost dezarmaţi şi arestaţi.

în sprijinul unităţilor militare sovietice, operau mai multe grupuri teroriste, formate din comunişti (şi simpatizanţi) localnici sau din elemente venite cu trupele sovietice.
Acestea, la fel, încercau să împiedice evacuarea, „executând arestări şi sechestrând şefi de autorităţi, insultând şi molestând ofiţeri, subofiţeri şi soldaţi”, etc.

La ora 14.00, în ziua de 3 iulie 1940, la termenul indicat de Guvernul sovietic, noua graniţă sovieto-română a fost închisă.
în data de 8 iulie 1940, unităţile militare sovietice de pe graniţa sovieto-română, au fost retrase şi aduse detaşamentele de grăniceri ale N.K.V.D. (7 detaşamente, divizate pe 120 de pichete), pentru paza noii frontiere.

După instalare în teritoriile ocupate, autorităţile sovietice au declarat în afara legii fostele organe administrative, organe judiciare, militare, poliţieneşti.

A fost interzisă activitatea partidelor politice (cu excepţia celui comunist) şi a sindicatelor (considerate fasciste şi reacţionare). Asupra teritoriului Basarabiei au fost extinse legile din U.R.S.S., iar basarabenii au fost declaraţi „cetăţeni sovietici”.

Iniţial, funcţiile administrative au fost preluate de comisariatele militare şi de organele politice ale Armatei roşii, acestea din urmă asumându-şi prerogativa formării noilor organe administrative locale.

Au fost create consiliile săteşti (selsovet), comitetele executive raionale (ispolcom) cu secţiile: agrară (raizerno), financiară (raifino), etc.
Au fost instituite tribunale, secţii de miliţie, reprezentanţe ale Securităţii statului.
în cazul organelor securităţii statului, era vorba de faimosul N.K.V.D. (Народный Коммисариат Внутренних Дел – Comisariatul Poporului al Afacerilor Interne), care şi-a extins competenţele din Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească (R.A.S.S.M.) asupra Basarabiei ocupate.

Unele organe teritoriale de securitate şi-au amenajat sediile chiar în lăcaşurile sfinte, aşa precum a fost la Soroca, unde biroul N.K.V.D.-ului şi-a început activitatea în localul parohiei din oraş.

După 28 iunie 1940, conducerea R.A.S.S.M., şi-a extins împuternicirile asupra Basarabiei doar formal, toate directivele venind de la Moscova.

Prima decizie oficială, privind instaurarea regimului bolşevic în noile teritorii ocupate, a fost cea din 2 iulie 1940, întitulată Probleme ale C.C. al P.C. (b) din Ucraina.

Aceasta prevedea constituirea comitetelor judeţene de partid şi a comitetelor executive în Basarabia şi nordul Bucovinei.

Deja pe 3 iulie, Biroul politic al C.C. al P.C. (b) din Ucraina, a aprobat preşedinţii şi membrii comitetelor executive judeţene ale Sovietelor şi ale comitetelor judeţene de partid din Basarabia şi nordul Bucovinei.

Din totalul persoanelor confirmate în funcţiile de conducere (51), numai două erau de origine română – T. A. Konstantinov şi S. S. Zelenciuk (transnistreni), din care, nici un basarabean.

In ziua de 2 august 1940, la Moscova şi nu la Chişinău, pentru românii-basarabeni, fără participarea împuterniciţilor din partea majorităţii lor, prin hotărârea sesiunii a VII-a a Sovietului Suprem al U.R.S.S., a fost decisă crearea Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti (R.S.S.M.), prin unirea („reuniunea” (sic!), potrivit Legii de alcătuire a Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti Unionale), Basarabiei cu Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească.

De subliniat este că, faimoasa Constituţie stalinistă din 1936, acorda dreptul Sovietului Suprem al U.R.S.S. să accepte includerea unei noi republici în componenţa U.R.S.S., dar nu şi să creeze noi republici în teritoriile Uniunii Sovietice.

Şi după ce la 2 august a fost creată R.S.S. Moldovenească, la 3 august s-a adoptat decizia privind includerea ei (precum şi a R.S.S. Lituaniene, şi a nordului Bucovinei în cadrul R.S.S. Ucrainene) în componenţa U.R.S.S.

Proclamarea R.S.S.M. s-a făcut înainte de a i se fixa frontierele. Doar la 4 noiembrie 1940, prin Decretul Prezidiului Sovietului Suprem al U.R.S.S., privind delimitarea frontierei dintre R.S.S. Ucraineană şi R.S.S. Moldovenească, au fost stabilite frontierele R.S.S.M. Basarabia pierdea judeţele Ismail, Cetatea Albă şi Hotin (peste 15.000 km2), care intrau în componenţa R.S.S. Ucrainene şi era unită cu un teritoriu din stânga Nistrului (raioanele Grigoriopol, Dubăsari, Camenca, Râbniţa, Slobozia şi Tiraspol), mult mai mic decât fosta R.A.S.S.M., din care o bună parte (8 raioane) i-a fost dată tot Ucrainei.

 

In aceiaşi zi, în componenţa R.S.S. Ucrainene, a fost inclusă partea de nord a Bucovinei, denumit „regiunea Cernăuţi”. R.S.S.M. avea o suprafaţă de 33,7 mii km2 şi o populaţie de aproximativ 2,7 mil. de locuitori.

Ca rezultat al politicii Kremlinului, R.S.S. Moldovenească a fost lipsită de ieşire la Marea Neagră şi Dunăre. Pentru R.S.S.M., ca subiect al Uniunii Sovietice, au fost stabilite frontierele: la nord, est şi sud – cu Ucraina Sovietică, iar la vest, pe Prut, – cu România.

Posturile importante din cadrul noii administraţii a R.S.S.M., au fost încredinţate funcţionarilor aduşi din Rusia şi Ucraina, dar şi unora din fosta R.A.S.S.M., consideraţi de mare încredere.

Comuniştii basarabeni, (în număr de 285 în luna august 1940, dintre care 186 erau evrei, 28 ucraineni, 21 ruşi şi 21 români), mizând pe susţinerea P.C. (b) din Uniunea Sovietică, sperau că anume ei vor veni la putere în Basarabia ocupată.

Insă, C.C. al P.C. (b) al U.R.S.S. nu i-a răsplătit pentru serviciile lor şi nu numai că nu i-a numit în conducerea R.S.S.M., dar i-a şi lăsat în afara partidului bolşevic: la 14 august 1940, organizaţia regională de partid din R.A.S.S.M. a fost transformată în Partidul Comunist (bolşevic) al Moldovei, în care nu a intrat nici unul din comuniştii basarabeni.

Comuniştii-ilegalişti basarabeni, care au activat într-un teritoriu aflat sub „dominaţia burghezo-moşierească” şi deci, erau dubioşi şi periculoşi, căci puteau fi recrutaţi de serviciile speciale inamice, au fost declaraţi indezirabili. Mulţi dintre ei au fost deportaţi în Siberia sau condamnaţi la ani grei de puşcărie.

Elocvent este cazul unui basarabean, condamnat de autorităţile române pentru activitate comunistă şi persecutat de noua autoritate.

Acesta a declarat în faţa instanţelor sovietice de judecată că, a lucrat pentru Soviete şi i s-a răspuns: „D-stră aţi lucrat pentru noi fiind plătit, noi recunoaştem numai pe aceia care au activat din convingere”.

In postul de prim-secretar al C.C. al P.C. (B) M., a fost numit P. G. Borodin, ex-prim-secretar al organizaţiei de partid din R.A.S.S.M.

Şi în alte funcţii importante au fost numiţi funcţionari din stânga Nistrului; la conducerea Procuraturii nou înfiinţatei republici, era desemnat Serghei Bondarciuk, care până atunci activase în procuratura fostei R.A.S.S.M. în primăvara anului 1941, din cei circa 9.000 de comunişti din R.S.S.M., aproape jumătate erau veniţi din alte republici sovietice.

La 8 august 1940, prin ordinul N.K.V.D. al Uniunii Sovietice cu nr. 00961, a fost înfiinţat N.K.V.D.-ul R.S.S. Moldoveneşti, care urma să-şi desfăşoare activitatea în conformitate cu Hotărârea Comitetului Executiv Central al U.R.S.S. din 10 iulie 1934, despre formarea N.K.V.D., ca o componentă a N.K.V.D. al U.R.S.S.

La conducerea N.K.V.D.-ului R.S.S.M. a fost numit Nikolai Stepanovici Sazîkin, general-maior de securitate şi acolit al comisarului N.K.V.D. al U.R.S.S., Lavrentii Beria (1938-1946; 1953).

S-a dovedit a fi cea mai bună candidatură trimisă de la Moscova, menită să contribuie la instaurarea şi consolidarea regimului sovietic în Basarabia, prin anihilarea antisovietismului şi a viziunilor „burgheze”, unde era necesară o persoană „aspră, întreprinzătoare şi care îşi atinge scopul propus prin orice mijloace”.

Era ajutat de locţiitorul său, Iosif Lavrentievici Mordoveţ, precum şi de Serghei Arsentievici Goglidze, împuternicit al C.C. al P.C. (b) şi al C.C.P. al U.R.S.S pentru R.S.S. Moldovenească (numit în această funcţie doar la 7 mai 1941).

Numirea primului şef al N.K.V.D.-ului R.S.S.M., a fost precedată de demiterea ultimului şef al N.K.V.D.-ului R.A.S.S.M., Vladimir Matveevici Trubnikov (3 septembrie 1939-7 august 1940), trecut în funcţia de şef al Direcţiei N.K.V.D. a regiunii Jitomir, (7 august 1940-28 martie 1941), apoi transferat în funcţia de şef al Direcţiei N.K.G.B. al regiunii Cernăuţi.

N.K.V.D.-ul era alcătuit din aparatul central, direcţii, secţii şi servicii. Componentele de bază ale sistemului organelor afacerilor interne din 1940 erau: Direcţia miliţiei muncitoreşti-ţărăneşti, Secţia instituţiilor penitenciare, Secţia serviciului de pompieri, Secţia arhive, Serviciul securităţii de stat şi paza frontierei.

In baza aceluiaşi ordin din 8 august 1940, au fost înfiinţate 6 secţii judeţene ale organelor afacerilor interne şi 14 secţii raionale în stânga Nistrului.

La 3 februarie 1941, la nivel unional a avut loc reorganizarea N.K.V.D.-ului, prin dedublarea căruia s-a creat N.K.G.B.-ul (Народный Коммисариат Государственной Безопасности – Comisariatul Poporului al Securităţii Statului), condus în R.S.S.M., începând cu 26 februarie 1941, de Nikolai Sazîkin.

Misiunea N.K.V.D.-ului – activitatea căruia era coordonată de comisarul Iosif Mordoveţ, locotenent major, – rămânea a fi prevenirea şi combaterea crimelor de drept comun, iar a N.K.G.B.-lui – prevenire şi combaterea crimelor îndreptate împotriva securităţii statului.
Pe atunci, nu s-a spus care era cauza acestei reorganizări.

Dar se susţine că, s-a făcut pentru a nu concentra în mâinile unei singure persoane toate prerogativele de ordine publică şi securitate, transformând-o într-o persoană extrem de influentă şi temută.

La sfârşitul anilor `30 – începutul anilor `40, dar şi mai târziu, în cadrul conduceri U.R.S.S. existau două tabere în această problemă: una susţinea păstrarea N.K.V.D.-ului ca structură unică centralizată, iar alta milita pentru divizarea instituţiei în două organisme – pentru afacerile interne şi pentru securitatea statului.

Existenţa unui supermonstru, precum N.K.V.D., părea pentru mulţi extrem de periculoasă. în acelaşi sens, se mai susţine că, toate reorganizările care au avut loc, nu erau dictate de o oarecare logică, ci de dorinţa lui Stalin de a mai vântura încă o dată structurile de securitate ale statului.

Potrivit altor opinii, reorganizarea din februarie 1941, a fost dictată de anexarea la U.R.S.S. a unor noi teritorii (Ţările Baltice, Basarabia şi nordul Bucovinei), în care erau multe „elemente contrarevoluţionare” şi pentru anihilarea cărora era necesară o instituţie separată care să se ocupe de reprimarea elementelor ostile statului.

După izbucnirea Războiului germano-sovietic, s-a revenit la vechea organizare, căci pe timp de război, era necesară centralizarea eforturilor serviciilor speciale sovietice împotriva inamicului: prin decretul Prezidiului Consiliului Suprem al U.R.S.S. din 20 iulie 1941, N.K.G.B.-ul a fost reintegrat în N.K.V.D., sub conducerea lui Beria.

Apoi, la 14 aprilie 1943, I. Stalin iarăşi a divizat N.K.V.D.-ul: Vsevolov Merkulov a fost numit la conducerea N.K.G.B., iar activitatea N.K.V.D.-ul era coordonată, în continuare, de Lavrentii Beria.

Această măsură s-a impus după bătălia de la Stalingrad, când trupele sovietice au recucerit teritorii cu numeroase „elemente antisovietice”, care au colaborat cu autorităţile germano-române de ocupaţie, s-au implicat în lupta armată contra regimului sovietic şi de care acum trebuiau să se ocupe organele N.K.G.B.

Această organizare a serviciilor speciale sovietice a durat până la 15 martie 1946, când comisariatele poporului au fost transformate în ministere. Atunci, a fost format Ministerul Afacerilor Interne şi Ministerul Securităţii Statului (M.G.B. – Министерство Госсударственной Безопасности – Ministerul Securităţii Statului), condus de Vsevolod Merkulov.

Direcţia Generală de contrainformaţii militare din cadrul Ministerului Apărării al U.R.S.S., cunoscută sub denumirea de SMERŞ (СМЕРШ de la aglutinarea cuvintelor Смерть шпионам – „moarte spionilor”), a fost trecută în cadrul M.G.B.-ului, cu denumirea de Direcţia Generală a III-a, responsabilă de contrainformaţii în armată.

Au urmat alte reorganizări similare: la 15 martie 1953, cele două instituţii au fost comasate, formând Ministerul Afacerilor Interne, iar exact peste un an de zile, la 13 martie 1954, au fost iarăşi divizate, în M.A.I. şi K.G.B. (Comitetul Securităţii Statului – К.Г.Б. – Комитет Государственной Безопасности).

Activităţi de anihilare a „elementelor contrarevoluţionare”.

Procesul de sovietizare şi comunizare a teritoriilor ocupate a început imediat. Urma procesul de „curăţire a teritoriului” de elementele ostile şi periculoase, de lichidare a tot ceea ce era considerat „burghez” şi antisovietic. De subliniat este că, „Exemplul basarabean se distinge în ansamblul arealului românesc prin faptul că, în comparaţie cu România, Basarabia a cunoscut experienţa comunistă în varianta sa clasică, sovietică.

Dacă în România inamicii regimului comunist erau identificaţi, de regulă, din rândurile claselor exploatatoare, în Uniunea Sovietică, mai ales în republicile naţionale preponderent rurale, duşmanul de clasă coincidea adesea cu o anumită comunitate etnică”.

Toate organele, instituţiile, partidele politice, sindicatele, asociaţiile, societăţile, ligile, etc. din trecut, au fost scoase în afara legii. întreaga societatea trebuia trecută pe calea „construcţiei socialiste”. Au început transformările „menite să schimbe modul de producţie capitalist prin acel socialist”.

Economia basarabeană trebuia urgent integrată în spaţiul sovietic, aşa că, la 15 august 1940, Prezidiul Sovietului Suprem al Uniunii Sovietice, a emis decretul Cu privire la naţionalizarea băncilor, întreprinderilor industriale şi comerciale, a transportului feroviar şi pe apă, a mijloacelor de comunicaţie ale Basarabiei.
Potrivit decretului, toate mijloacele de producţie au fost declarate, încă din 28 iunie 1940, proprietate a statului sovietic.

Au fost naţionalizate toate întreprinderile Statului român şi cele ale cetăţenilor care au reuşit să se evacueze peste Prut. A urmat apoi şi naţionalizarea întreprinderilor, a căror proprietari nu au reuşit să se evacueze.
In aceiaşi zi, de 15 august, a fost declarată naţionalizarea pământului în Basarabia, astfel fiind stabilite formele sovietice colectiviste de folosire a lui.

Unii ţărani au fost împroprietăriţi cu pământ, însă după ce a fost cultivat şi însămânţat, a început crearea gospodăriilor agricole colective de producţie.

La data de 15 februarie 1941, oficial existau 29 de colhozuri, înglobând 3.629 de gospodării individuale.

Tot în data de 15 august 1940, a fost decretat sistemul fiscal sovietic, cu impozite extrem de grele pentru ţăranii basarabeni.
Măsurile noii autorităţi în domeniul economic, au perturbat întreaga viaţă social-economică. Aprovizionarea populaţiei cu produse alimentare, scăzuse brusc.

Ţăranii nu mai erau interesaţi să-şi vândă produsele lor la oraş. Multă lume a rămas fără lucru şi o ducea extrem de greu. Multe mori şi fabrici de ulei fuseseră demontate şi transportate peste Nistru.

Deşi locuitorilor Basarabiei li s-au eliberat paşapoarte, ei erau legaţi de locul de trai, având dreptul să se deplaseze doar în baza unor permise speciale, de la caz la caz, nu mai mult de trei luni de zile.

A fost declanşată şi o intensă campanie propagandistică, „de denigrare a armatei şi autorităţilor române, de falsificare a situaţiei politice din România şi de proslăvire a regimului comunist din Uniunea Sovietică”.

Propaganda era desfăşurată de agenţii comunişti, „plasaţi dinainte în Basarabia şi Bucovina de Nord” (până la ocupaţie), precum şi de cei veniţi cu primele unităţi sovietice.

Aceştia, „au făcut aprecieri jignitoare şi de ponegrire a armatei române şi a Comandamentului său, au criticat vehement şi cu ostilitate activitatea desfăşurată de autorităţile române, căutând să dovedească incapacitatea şi lipsa de gospodărie a conducătorilor şi starea de mizerie a populaţiei în comparaţie cu situaţia din U.R.S.S.”.

Agenţii sovietici de propagandă declarau că, „în România este o mare sărăcie, că a izbucnit revoluţia, că Ungaria şi Bulgaria au declarat război României, ocupând Transilvania şi Dobrogea, şi că trupele germane, au ocupat Bucureştiul pentru a restabili ordinea”.

Basarabenii şi bucovinenii, încercau să fie convinşi a nu se evacua peste Prut, promiţându-li-se de către propagandişti, „acelaşi regim de bunăstare” ca cel existent în U.R.S.S. Se tindea spre provocarea unui spirit de ostilitate faţă de România şi de stopare, prin propagandă, a evacuărilor.

 

 

 

Pe parcursul întregului an de ocupaţie (1940/1941), organele N.K.V.D. şi-au adus din plin contribuţia la instaurarea şi consolidarea noului regim al „dictaturii proletariatului” în R.S.S.M., comiţând un şir de crime, care au îngrozit întreaga populaţie a Basarabiei, iar pretinşii „eliberatori”, în ochii basarabenilor de atunci, erau simpli criminali, preocupaţi de jafuri şi profanarea tuturor valorilor.

Primele arestări, operate cu concursul unor elemente din sânul populaţiei minoritare, au avut loc chiar în timpul ocupării teritoriului dintre Nistru şi Prut, şi i-au vizat în primul rând, pe ostaşii români care se evacuau, fiind reţinuţi şi dezarmaţi (au fost arestaţi 282 de ofiţeri, din care aproximativ 100 erau activi).

Motivele arestării erau unele imaginare: „ofiţeri români şi educaţi – deci – împotriva U.R.S.S. şi regimului de acolo”; „au făcut educaţia soldaţilor de sub comandă în spirit anticomunist şi antisovietic”; „au tolerat maltratarea soldaţilor basarabeni de sub comandă”; „au executat ordinele guvernului român de a face lucrări şi a se pregăti pentru un eventual război împotriva U.R.S.S.”; „au făcut propagandă antisovietică printre soldaţi şi populaţia civilă”; „au făcut şi ordonat rechiziţii de la populaţia basarabeană şi bucovineană”; „bănuiala că au făcut spionaj în favoarea României”; „în general, arestările ofiţerilor români s-au făcut numai pentru şicanarea, molestarea şi batjocorirea lor, fără motive juridice întemeiate”.

Ofiţerii arestaţi erau închişi în subsolurile clădirilor Facultăţii de Teologie din Chişinău, unde N.K.V.D.-ul îşi amenajase una din închisori, (specializată, mai cu seama, în anchetarea ostaşilor răpiţi în timpul retragerii).

Condiţiile de detenţie în care erau ţinuţi ofiţerii şi soldaţii români, au fost din cele mai inumane. Cercetarea lor se făcea de regulă noaptea, „sub continui ameninţări (împuşcare, deportare în Siberia), insulte, ofense şi înjurături”.

Erau forţaţi să semneze diverse declaraţii al căror conţinut nu-l cunoşteau, căci era scris de organele anchetatoare în limba rusă. Li se cerea „să dea informaţii asupra organizării, dotării şi comandamentului armatei române”.

Au fost obligaţi să declare domiciliile şi rudele lor din România. Majoritatea au fost impuşi să semneze o declaraţie pe propria răspundere că, „vor servi statul sovietic, dând informaţii asupra intenţiilor probabile ale Germaniei faţă de U.R.S.S. şi că nu vor spune nimănui [despre] tratamentul la care au fost supuşi în timpul arestării şi anchetării”.

Unor ofiţeri li s-a propus să rămână în serviciul Armatei sovietice, „cu aceleaşi grade sau altele mai superioare”.

După o perioadă, majoritatea au fost lăsaţi să plece în România. însă, „Ofiţerii combatanţi, basarabeni şi bucovineni, au fost opriţi – fără excepţie – în închisori şi trimişi în judecată”.
Aşadar, unor militari li s-a propus să rămână în „armata moldovenească”, altora li s-a propus să facă spionaj, să fie gazde de spioni.

Majoritatea au fost exploataţi informativ în privinţa Armatei române.

Ca recompensă, unora li s-au promis grade militare foarte mari (de colonel sau general), „atunci când trupele roşii vor ocupa România”.
După cum rezultă din documentele serviciilor speciale româneşti, unii militari au acceptat ca la reîntoarcerea acasă, în România, să lucreze în interesul spionajului sovietic.

Au fost descoperiţi agenţi externi sovietici, trimişi din Basarabia pentru spionaj în România, care urmau să se întâlnească cu agenţii sovietici locali – reveniţi din Basarabia, unde făceau armata.

Arestărilor au fost supuse şi persoanele considerate suspecte din punct de vedere al sentimentelor faţă de noul regim.

Era vorba, în primul rând, de funcţionarii Statului român, care nu s-au refugiat peste Prut (sau au fost împiedicaţi să se refugieze) – prefecţi, primari, poliţişti, jandarmi, agenţi fiscali, etc.

Erau arestaţi, averile lor – confiscate, iar familiile lor – lăsate pe drumuri, „fără nici un mijloc de trai” sau arestate şi ele.

Mulţi erau executaţi doar în baza bănuielilor că ar fi ostili regimului sovietic.

Toate acestea se făceau în urma denunţurilor făcute de agenţii comunişti locali sau în baza informaţiilor culese înainte de ocupaţie de către agenţii sovietici, care au venit în România cu misiuni informative.

Conform unor date, până la 3 iulie 1940, regimul sovietic a arestat în Basarabia 1.042 de oameni bănuiţi de colaborare cu Statul român.

Mulţi foşti funcţionari români, care nu au fost arestaţi în primele zile după ocupaţie, au fost obligaţi să-şi continue serviciul, iar cei care au refuzat, au fost arestaţi şi judecaţi pentru sabotaj.

Represiunea i-a vizat şi pe foştii oameni politici, în special pe foştii deputaţi ai Sfatului Ţării, care în 1918 au votat unirea Basarabiei cu România, iar acum erau arestaţi sub învinuirea „de trădare şi pactizare cu autorităţile române”.

Potrivit informaţiilor deţinute de serviciile secrete româneşti la data de 18 iulie 1940, în Basarabia au fost arestaţi de N.K.V.D. un număr de cinci foşti deputaţi ai Sfatului Ţării, un fost senator, doi foşti ofiţeri în Armata albă şi numeroşi funcţionari civili şi militari români (Pan Halippa, N. Secară, I. Ignatiuc, G. Turcuman, Şt. Botnariuc, A. Baltaga, T. Neaga, V. Bodescu, P. Sinadino, C. Bivol, I. Codreanu, F. Uncu, E. Catelei).

Aceştia au fost întemniţaţi la Chişinău şi apoi o parte, transferaţi la Tiraspol, deoarece în închisoarea din capitala Basarabiei nu mai era spaţiu.

Situaţia foştilor deputaţi ai Sfatului Ţării, rămaşi sub ocupaţie, era necunoscută la Bucureşti. Doar la 24 februarie 1941, Serviciul Special de Informaţii (S.S.I.), prin şeful lui, Eugen Cristesci, a informat conducerea României că, foştii deputaţi ai Sfatului Ţării nu au fost judecaţi sau deportaţi în interiorul U.R.S.S. şi sunt „concentraţi la închisorile din Chişinău şi Tiraspol”. S.S.I.-ul considera că, aceştia vor fi aduşi în faţa instanţei de judecată, dar fără să li se prezinte acuzaţiile.

Era remarcată atitudinea dârză a unor foşti deputaţi – Ion Codreanu, Catelli, Leancă, Secară şi alţii, care au declarat că: „Au votat Unirea fiindcă aşa le-au dictat convingerile şi conştiinţa românească.

Republica Moldovenească actuală este un instrument de dezbinare a poporului român.

Basarabia fiind plămădită cu sângele şi oasele strămoşilor lor, va rămâne totdeauna românească şi, orice ar face Sovietele, ea fiind a românilor, tot lor le va reveni”.

La repetatele cereri ale autorităţilor române pentru eliberarea acestora, sovieticii nu au dat nici un răspuns.

Dar, în final, au acceptat eliberarea lor, condiţionată de schimbarea lor cu un lot de 246 de persoane comuniste, aflate în închisorile româneşti, condamnate pentru spionaj, trădare şi activitate comunistă.

Până la urmă, sovieticilor li s-a predat un număr mai mic de persoane, printre care figura: Ana Pauker, Emil Bodnăraş, Liuba Chişinevski ş.a.
Prigoana a fost întreprinsă şi împotriva legionarilor, a foştilor militari din Armata albă, a bogătaşilor, indiferent de naţionalitate şi religie.

Toţi aceştia, dacă nu erau asasinaţi, erau arestaţi (de obicei, noaptea, între orele 1 şi 3, pentru ca efectul psihologic (de intimidare) să fie cât mai mare) şi internaţi în închisori, unde li se aplica tratamentul deţinuţilor de drept comun, însoţit de ură şi batjocură.

Unii, din cauza torturilor fizice şi psihice, nu au rezistat şi au decedat, alţii s-au sinucis.

De subliniat este că, cei vizaţi de acţiunile represive sovietice (inclusiv în anii postbelici), de regulă erau egalaţi cu criminalii de drept comun.

Din această cauză, cercetând documentele de epocă, este dificil să se facă o diferenţiere între criminalii de drept comun şi cei condamnaţi pe motive politice.

Apoi, represiunea s-a îndreptat spre cei care se opuneau „reformelor” ocupantului sovietic. în special, procesul de naţionalizare a general o rezistenţă dârză din partea populaţiei.
De pe urma represiunii şi a reeducării sovietice a avut de suferit majoritatea populaţiei.

Unul din martorii calvarului basarabean, relata despre acele timpuri: „Peste câteva zile de la aşa-zisa «eliberare», mascată cu manifestări stradale, cu agitatori sovietici, dar şi de ai noştri (mai mult evrei), care îşi rupeau gura, făgăduiau o viaţă nouă, fericită, bună pentru toţi, au început arestările.

Ele se făceau mai mult noaptea, venea „duba” (ciornîi voron) şi stăpânul casei dispărea, era dus la închisoare. închisorile erau pline, gemeau.

Arestau pe foştii membri ai Sfatului Ţării, pe primari, prefecţi, preoţi, comercianţi, pe foştii poliţişti, pe foştii ofiţeri din armata română, dar şi din cea ţaristă, intelectuali, membri ai partidelor politice, funcţionari.

Sovieticii, lucrătorii N.K.V.D.-ului, aveau liste, în care erau înscrişi toţi acei care luptaseră cu cuvântul şi fapta împotriva sovieticilor, în fosta ţară România, pe acei în care nu aveau încredere, care nu simpatizau noul regim.

Bineînţeles că, aşa cum e la moldoveni, s-au găsit uscături, lichele, care pe din dos, dar şi cu spumă la gură, îşi trădau nu numai cunoscuţii şi prietenii, dar şi duşmanii.

Din închisori au fost eliberaţi toţi hoţii şi delicvenţii, care acum se răzbunau slujind noii stăpâniri”.

Pentru judecarea celor arestaţi, la 9 iulie 1940, pe când Basarabia şi nordul Bucovinei aveau doar statut de teritorii cucerite, Consiliul Comisarilor Poporului al U.R.S.S. a aprobat hotărârea secretă, „Cu privire la activitatea tribunalelor militare în teritoriile Basarabiei şi Nordului Bucovinei”.

Potrivit ei, tribunalele militare au fost împuternicite, temporar, să examineze cazurile privind „crimele contrarevoluţionare şi de banditism a locuitorilor Basarabiei şi Nordului Bucovinei”, precum şi a celor referitor la „specula cu mărfuri şi produse alimentare”, şi să le judece în baza Codului penal al R.S.S. Ucrainene.

Numărul celor arestaţi era extrem de mare, încât închisorile au devenit neîncăpătoare.

Organele speciale aveau foarte mult de lucru, fiind necesară sporirea numărului de oameni pentru executarea represiunii.

In acest sens, la 10 iulie 1940, Lavrentii Beria, comisarul poporului al afacerilor interne al U.R.S.S., a solicitat aprobarea preşedintelui Consiliului Comisarilor Poporului al U.R.S.S., Veceaslav Molotov, pentru suplimentarea numărului trupelor de escortă ale comisariatului de interne până la 1.910 de persoane, în vederea constituirii unui regiment şi a unui batalion.
Era necesară mărirea efectivului de pază al închisorilor din Basarabia şi nordul Bucovinei, precum şi al celui implicat în arestări şi escorta deţinuţilor.

Din cauza ostilităţii înverşunate a populaţiei faţă de noile autorităţi, capitala R.S.S. Moldoveneşti – oraşul Chişinău – a devenit oraş cu regim special: potrivit Hotărârii Consiliului Comisarilor Poporului al U.R.S.S. nr. 1.667 din 10 septembrie 1940, Chişinăul a fost trecut în categoria oraşelor cu regim special de gradul II, în care nu aveau dreptul să locuiască persoanele condamnate penal (în conformitate cu prevederile Codului penal al Ucrainei, aflat în vigoare în R.S.S.M. până în anul 1961), în baza articolelor: 58 (crime contrarevoluţionare), 59-3 (banditism), 74 (acte de huliganism din partea indivizilor cu două condamnări), 107 (speculă), 193-24 (spionaj).

De asemenea, nu aveau dreptul să locuiască în Chişinău, persoanele condamnate în baza legii sovietice „despre lupta împotriva sustragerii din proprietatea socialistă” din 7 august 1932.

Foştilor condamnaţi penal, nu li se permitea nici măcar să viziteze capitala. De respectarea acestor prevederi era responsabil N.K.V.D.-ul.
Acest regim special pentru Chişinău, s-a menţinut şi în anii postbelici.
în septembrie 1940, Nikolai Sazîkin insista asupra soluţionării grabnice a tuturor problemelor provocate de „elementele vechi” – adepţi ai aşa-zisei „românizări” a populaţiei basarabene.

R.S.S.M. era considerată o periculoasă pepinieră de atitudini antisovietice şi burgheze.

Dar cel mai mult organele unionale ale securităţii statului erau deranjate de problema orientării clare proromâneşti a majorităţii populaţiei.

„Soluţionarea” tuturor acestor probleme, a fost însoţită de un şir de asasinate politice comise la Chişinău, Ismail, Cetatea Albă şi în alte localităţi ale Basarabiei ocupate, finalizate cu deportarea din iunie 1941, a unui număr însemnat de basarabeni în Siberia.

Revenirea autorităţilor româneşti în vara anului 1941, în Basarabia, a făcut posibilă descoperirea multora din acele asasinate, executate de autorităţile sovietice în acest teritoriu timp de un an de ocupaţie.
Rezultatele uneia din investigaţiile efectuate în capitala Basarabiei au arătat că, „în partea din fund a curţii fostului local al Consulatului italian din Chişinău, strada Viilor nr. 97, devenit în timpul regimului sovietic sediul central al N.K.V.D.-ului local, în prezent distrus complet, într-un loc acoperit cu scânduri înalte, s-au descoperit două gropi mari şi altele mai mici, în care au fost îngropate ultimele victime ale N.K.V.D.-ului”.
Raportul inspectorului regional de poliţie, Alfred Pacsimade, menţiona că, execuţia s-a făcut în beciul fostului Consulat italian, unde au rămas urme evidente şi unde s-au găsit două tărgi pline de sânge.
După săpături intense au fost deshumate 85 de cadavre, din care un grup de 15 persoane aruncate într-o groapă comună aveau mâinile, iar un grup şi picioarele legate.

Unele cadavre erau în costume sumare (pijama, cămaşă de noapte), ceea ce denotă că victimele au fost ridicate în timpul nopţii de acasă şi executate imediat fără a fi cercetate. S-au găsit, de asemenea, şepci de elevi, un grup de 6 ceferişti, doi preoţi.

După sentinţele de condamnare, s-au putut identifica fraţii Petre şi Pavel Tanţu, Cernovschi, fost şef de secţie de gardieni publici în Chişinău; ceferiştii Ion Teslaru, Ilie banu, Dionisie Doroftei, Grigore Ene Tluşca, Dimitrie Vieru, Teodor Guţu, David Filipenco, Melentievici şi Şevcenco. După anumite indicii, a fost identificat şi unul dintre preoţi, care ar fi fost fruntaşul legionar Gh. Tudorache. în buzunar la Pavel Tanţu, s-a găsit o sentinţă dată de Tribunalul militar al N.K.V.D., circumscripţia Kiev, prin care condamna pe aceşti doi fraţi, în ziua de 21 iunie 1941, la moarte prin împuşcare şi confiscarea averilor, ca fiind fii ai unui fost ofiţer din Armata albă.
S-a constatat că, împuşcarea s-a făcut în serie, iar cadavrele au fost aruncate în stare muribundă în gropi, în dezordine. Majoritatea cadavrelor au rămas neidentificate, căci fuseseră mutilate, batjocorite, arse la flacără în timpul „anchetei”, iar după moarte date cu var nestins şi cu acizi.

In subteranele Palatului Mitropolitan din Chişinău, unde s-a aflat Consistoriul bisericesc şi fabrica de lumânări, şi unde sovieticii aveau secţia de spionaj a N.K.V.D., s-au descoperit mai multe celule individuale, unde erau deţinute cele mai suspecte şi mai importante persoane, care trebuiau să fie cercetate cu o grijă deosebită. în aceiaşi subterană, s-au găsit instrumente speciale de tortură, unele cu folosirea curentului electric.

Sovieticii au distrus aceste instalaţii în timpul retragerii, însă specialiştii români au fost în măsură să le reconstituite.

La data de 7 septembrie 1941, la Chişinău au avut loc funeraliile naţionale ale celor 450 de persoane găsite în gropile din curţile Consulatului italian, Palatului Mitropolitan, Facultăţii de Teologie, multe ramase neidentificate din pricina mutilărilor.

La 16 octombrie 1941, Guvernământul Basarabiei raporta Preşedinţiei Consiliului de Miniştri despre săpăturile efectuate în beciul imobilului din str.
General Văitoianu nr. 25 din Ismail, fost sediu al N.K.V.D.-ului local. Acolo s-au găsit cadavrele a cinci bărbaţi cu vârsta cuprinsă între 45-60 de ani şi a unei femei de 22-23 de ani.

„Cadavrele – se spunea în raport Guvernământului Basarabiei – au fost îngropate cu capul în jos, legate cu mâinile la spate şi la ochi.

Din expertiza făcută s-a stabilit că sunt îngropaţi de aproximativ 7-8 luni.

Cadavrele prezintă arsuri pe corp, deducându-se că au fost stropiţi cu vitrol.
Descoperirea a făcut adâncă impresie în rândurile populaţiei din oraşul Ismail şi acest fapt a mărit ura populaţiei contra evreilor din ghettoul local.

Populaţia a venit în pelerinaj compact, crezând că va identifica vreun membru al familiilor, dispăruţi sub ocupaţia bolşevică. Până în prezent nu s-a putut identifica nici un cadavru.
Din partea poliţiei şi garnizoanei locale, s-au luat măsuri de menţinerea ordinii”.
La Cetatea Albă au fost descoperite 19 jertfe ale totalitarismului comunist, majoritatea foşti militari din Armata ţaristă.

în perioada, noiembrie 1940 – ianuarie 1941, organele N.K.V.D. au realizat verificarea şi trierea întregii populaţiei a R.S.S.M., cu scopul fixării vizelor de reşedinţă şi a paşaportizării generale a populaţiei.

Pentru eliminarea anumitor persoane din viaţa socială şi politică, în paşapoarte li s-a indicat categoria de indezirabilitate.
Mulţi cetăţeni nici nu bănuiau că, în paşapoartele lor deja există informaţia necesară organelor sovietice de securitate, pentru a şti la momentul oportun, cum să procedeze cu fiecare în parte. Unora li se fixa domiciliu obligatoriu, pentru a puteau fi supravegheaţi mai uşor.

De rând cu transformările politice şi social-economice, însoţite de anihilarea elementelor ostile, mulţi tineri basarabeni au fost mobilizaţi la munci forţate în regiunile industriale ale U.R.S.S. – Dondass, Ural, Siberia, etc. – de unde, o bună parte, nu s-a mai reîntors acasă. Basarabenii erau trataţi de sovietici ca o sursă de forţă de muncă ieftină, necesară şantierelor industriale şi minelor de cărbune din diferite regiuni ale U.R.S.S.

Deja la o lună de la ocupaţie, în august 1940, organele locale de stat şi de partid, au mobilizat şi trimis la muncă forţată în interiorul U.R.S.S., 53.356 de tineri din satele Basarabiei. Unii încercau să scape de această deportare la munci forţate, prin fugă.
După o statistica sumară, alcătuita de autorităţile româneşti (după 1941), între 28 iunie 1940 şi 22 iunie 1941, în spaţiul dintre Prut şi Nistru au fost asasinate sau moarte sub tortură circa 300.000 de persoane.

După arestarea, deportarea, asasinarea a peste 300.000 de români în 1940/1941, reprezentând 12,23% din populaţie, în 1944, procentul victimelor avea să urce la peste o treime din totalul populaţiei.

Crimele comise de regimul sovietic în Basarabia şi cruzimea cu care erau executate, au îngrozit populaţia.

Cei care au adus noua autoritate în teritoriul dintre Nistru şi Prut, făceau parte dintr-o cu totul altă civilizaţie, cu o altă mentalitate, în care valorile general-umane au fost deturnate, iar sentimentele lichidate.

Două decenii de comunism în Rusia, însoţite de transformări social-economice şi politice nemaiîntâlnite, soldate cu milioane de oameni morţi, au format un cu totul alt individ, care venise acum în Basarabia să realizeze aceleaşi transformări.

Cineva, după eliberarea din 1941, spune că, „Am mai trăit noi cu ruşii, dar aceia aveau teamă de Dumnezeu: dar «tovarăşii» iştia, cum li se spune, sunt alţi ruşi; îs păgâni, lepădaţi de lege…”.
Chiar şi cei ce s-au bucurat de instaurarea regimului sovietic în Basarabia, la scurt timp au avut de regretat.

Unii din ei declarau că, „Noi am crezut că tovarăşii au venit pentru a ne elibera şi nu pentru a ne sugruma”. Alţii îşi manifestau public nemulţumirea. Astfel, în februarie 1941, elevi şi studenţi de la şcoala nr. 2 şi Şcoala Pedagogică din Orhei au scos un manifest pe care l-au lipit pe uşa şcolii.

Manifestul, printre altele, conţinea următoarele revendicări: „Ne-am săturat de pâinea sovietică. Vrem pâine românească. Jos Stalin şi comunismul. Jos N.K.V.D.-ul…”.

Autorii manifestului au fost denunţaţi de o colegă de-a lor, de origine evreiască, originară din comuna Leuşeni, jud. Orhei, evacuată în U.R.S.S. la retragerea armatelor sovietice în vara anului 1941.

Chiar a doua zi au început arestările: peste 40 de elevi şi studenţi au fost deportaţi în Siberia. Printre ei au fost: O. Frunză, D. Stâci, I. Balaş, S. Bacalu, Ciumac, V. Aşveţ, P. Bogos, V. Bogos, B. Veslovschi, A. Levinţa, V. Eprov, D. Avramoglu, T. Gojocaru, V. Guma, etc.
Pe parcursul întregului an de ocupaţie, N.K.V.D.-ul s-a dovedit a fi extrem de „eficient” în represiunile sale.

Aceasta denotă faptul că, avea adunate din timp, încă înainte de ocupaţie, materialele de acuzare, precum şi listele cu adresele celor care urmau să fie arestaţi.
Timp de un an de ocupaţie sovietică, în Basarabia şi nordul Bucovinei, haosul şi dezmăţul erau la ei acasă. Totul era dezorganizat.

Represiunea nu a contenit nici o clipă. Basarabenii şi bucovinenii erau deprimaţi, mulţi s-au refugiat în România, alţii nu au reuşit să se refugieze, dar îşi doreau să ajungă pe celălalt mal al Prutului.
Persoanele dornice de a pleca în România, „au fost şicanate, purtate din loc în loc, în scopul de a renunţa la această idee, bunurilor lor mobile şi imobile confiscate şi obligaţi să semneze declaraţii că, după sosirea în România, vor activa în favoarea serviciului de spionaj sovietic, părinţii lor fiind opriţi ca ostatici”.

Multora li s-au confiscat banii şi obiectele de preţ, lăsându-li-se numai câte 1.000-2.000 de lei, restul sumelor fiind oprite, căci constituiau „o contrabandă de valută”.

Pe cei evacuaţi peste Prut, sovieticii doreau să-i transforme, prin diverse mijloace, în agenţii lor de spionaj şi propagandă.

Cu toate acestea, numărul celor refugiaţi (oficial şi neoficial) în stânga Prutului, era în continuă creştere. Spre sfârşitul lunii octombrie 1940, numărul celor plecaţi din Basarabia trecuse de 100.000 de persoane.

Exodul nu a încetat nici în lunile următoare.
Numărul doritorilor de a pleca era destul de mare. După cum estimau unii refugiaţi, „dacă s-ar lăsa graniţa deschisă”, 80% din populaţia Basarabiei ar fi trecut în România.

Alţii afirmau „că românii din Basarabia doresc din tot sufletul războiul, credinţa lor fiind că numai aşa vor scăpa de stăpânirea sovietică”.

Unii, neavând posibilitatea să se refugieze, din disperare, s-au sinucis.
Forme de rezistenţă armată organizată nu s-au înregistrat, însă au avut loc incidente între populaţia civilă şi autorităţi, în special în timpul implementării „reformelor sovietice”, a colectării impozitelor şi pe parcursul desfăşurării operaţiunii de deportare (din iunie 1941).

 

 

Pavel Moraru – Extras din lucrarea „Basarabia sub urmaşii lui Felix Dzerjinski: organele securităţii statului în Republica Sovietică Socialistă Moldovenească” (1940-1991)” .

03/06/2014 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , | 5 comentarii

   

%d blogeri au apreciat: