CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

13 august 1787 – Se împlinesc 231 de ani de la izbucnirea războiului ruso-turc

Şturmul Ismailului. Gravura S. Şiflear

În data de 13 august 1787 a izbucnit un nou război  ruso-turc.

 Ţările Române au devenit teatrul operaţiunilor militare, fiind ocupate mănăstirile Sinaia, Cozia şi Tismana (13/24)

În ultimii 500 de ani Rusia şi Turcia au avut nu mai puţin de 12 războaie, dintre care şapte s-au soldat cu victoria ruşilor, trei au fost câştigate de turci, iar în cazul a două războaie victoria a fost indefinită.

Împărăteasa Rusiei, Ecaterina a II-a (1762-1796) a schiţat un proiect de împărţire a Imperiului Otoman în care i-a atras şi pe Habsburgii austrieci în 1782.

Sub denumirea „Proiectul grecesc” Austria şi Rusia urmau să-şi împartă teritoriul otoman.

În partea europeană a imperiului turc trebuia să se refacă Imperiul Bizantin, iar  Ţările Române urmau să formeze un stat tampon sub numele de „Regatul Daciei” condus de un principe creştin.

Prin pacea de la Kuciuk-Kainardji (1774) Rusia şi-a inaugurat protectoratul asupra Ţărilor Române. Habsburgii ocupă zona de nord a Moldovei (Bucovina).

Conflictul dintre Imperiul Rus şi Poarta Otomană din 1769-1774 n-a satisfăcut poftele expansioniste ale Rusiei.

Pe de altă parte Turcia asuprea popoarele creştine subjugate şi le nesocotea interesele, pe care, prin Pacea de la Kuciuk-Kainardji, otomanii se obligaseră să le respecte, iar Rusia să le ocrotească.

În aceste împrejurări, la cererea guvernului rus, a fost încheiată  Convenţia ruso-turcă de la Ainalî-Kavak (10.03.1779), care, privitor la Moldova, stabilea: 

1. Restituirea pămînturilor ocupate de turci şi incluse în raiaele Benderului şi a Hotinului;
2. Încasarea impozitelor numai în bani şi neadmiterea abuzurilor la perceperea lor;
3. Achitarea haraciului o dată în 2 ani;
4. Recunoaşterea de către Poarta Otomană a dreptului Moldovei de a avea la Istanbul însărcinaţi oficiali cu afaceri pentru apărarea drepturilor ei…

Poarta Otomană a respectat numai unele din aceste stipulări.

Dispreţuind prevederile Tratatului de pace de la Kuciuc-Kainardji (21.07.1774) şi ale Convenţiei de la Ainalî-Kavak (10.03.1779), Poarta Otomană  a cerut Rusiei în 1787 în mod ultimativ să-i cedeze Crimeea, şi să  înceteze orice demersuri în favoarea Moldovei şi a Valahiei (Munteniei).

Rusia a respins aceste cereri, astfel încât Turcia a declanşat ostilităţile.

La început de 1788 a intrat în război contra Turciei şi Austria, şi drept urmare, între 1787-1791/1792 se va desfăşura un nou război ruso-austro-turc.

Armata rusă condusă de generalul A. V. Suvorov a respins atacurile turceşti asupra cetăţii Kinburn (pe ţărmul Mării Negre, în regiunea Herson). 

În iulie 1788 ostile ruseşti sub comanda cneazului Gr. Potiomkin au forţat Nistrul, eliberînd, pe rînd, Hotinul, Iaşul, biruind la Bîrlad şi Maxineni pe turci, i-a alungat din Galaţi.

 

Ca rezultat al acestor strălucite operaţiuni militare, armata rusă sub comanda lui A. V. Suvorov a repurtat biruinţe de mare rezonanţă la Focşani (21.06.1790) şi lângă Râmnic (1789), la capul Caliacra (1790) şi au pierdut Hotinul şi Oceakovul;

– în Ţara Românească au întâmpinat rezistenţa domnului Nicolae Mavrogheni (1786-1790); cu greu a reuşit prinţul de Coburg să ocupe Bucureştiul;
 
– în 1792 prin pacea de la Iaşi cu Rusia, Turcia a cedat Oceakovul şi teritoriul dintre Bug şi Nistru. Rusia ajunge vecina Ţărilor Române.

Între timp Austria, a încheiat pace separată cu Turcia (Pacea de la Şiştov în 1791), negociindu-şi păstrarea hotarelor de dinainte de conflict.

Înfrângerile crunte suferite din partea armatei şi flotei ruseşti, au silit Poarta Otomană să ceară încetarea ostilităţilor. Rusia a acceptat.

La 9.01.1792 a fost încheiată Pacea ruso-turcă de la Iaşi, în urma căreia Rusia primea  teritorii întinse între Nistru şi Bug, devenind astfel  pentru prima dată în istorie,  vecina Ţărilor Române.

 Turcia renunţa la pretenţiile sale asupra Crimeei şi în general asupra ţărmului nordic al Mării Negre (cu excepţia celui moldovenesc) şi se obliga să respecte întocmai condiţiile Păcii de la Kuciuc-Kainardji referitoare la Moldova.  

 

 

CITIŢI ŞI :

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/08/13/o-istorie-a-zilei-de-13-august-video-4/

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2016/08/13/ziua-de-13-august-in-istoria-romanilor/

 

 

 

 

 

Surse:

 

http://www.rador.ro/2017/08/13/calendarul-evenimentelor-13-august-selectiuni-3/

https://islidedocs.net/view-doc.html?utm_source=razboiul-ruso-turc-1787-1792-tratatul-de-la-sistov-si-iasi

13/08/2018 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Cum au ajuns românii minoritari în Bucovina?

Map of Bukovina (2340 x 3177 dot version, 711 KB)

Etimologic, cuvântul Bucovina derivă de la denumirea slavă a fagului (buch = fag; Bucovina = ţara fagilor, ţara de fagi). Ţinut atestat din cele mai vechi timpuri, era locuit de triburile dacilor Costoboci şi Carpi, pomeniţi în nordul şi nord-estul Daciei de Claudios Ptolemaios şi Cassius Dio Cocceianus.

Tot la est de Carpaţi, tradiţia localizează „Ţara Sipeniţului” şi „Codrii Cosminului”, grupând aşezările întărite din secolele IX-XI, identificate în jurul localităţii Cernăuţi, sau „Ţara Bolohovenilor” în secolul al XII- lea, care din punct de vedere etno-cultural, aparţin „populaţiei vechi româneşti”.

Intrată apoi sub autoritatea lituano-polonezilor, ea va reveni în stăpânirea domnilor români, sub formă de gaj, în urma împrumutului de 3000 de ruble, acordat de domnul Moldovei, Petru Muşat în 1388 regelui poloniei Wladyslav Jagello pentru care i s-a dat amanet voievodului moldovean, Haliciul cu teritoriul aferent, inclusiv Pocuţia.

Wladyslav trabuia să plătească datoria în trei ani, iar neachitarea ei îl determină pe urmaşul lui Petru, Roman I, să ocupe teritoriul în gaj.

Acţiunea lui Roman era îndreptăţită ţinând cont de faptul că suma împrumutată regelui polon, echivala în epocă cu 493 Kg de argint sau 52 Kg de aur.

     Destinul a făcut, ca peste vremuri, această regiune să servească de mai multe ori ca monedă de schimb între marile puteri.

Astfel în urma Convenţiei turco-austriece din 1775 de la Constantinopol, Bucovina este cedată habsburgilor.

 

 

, ANA er 9 TerniibAra o 1ra.. to Aib Arad. . MUr 1420 fne king, la Mar ,17Se . mi.hadia 101,107 I330A. 1 , . thly),` . 11'...

 

Ea reprezenta de fapt preţul neutralităţii austriece în războiul ruso-turc din 1768-1774. Ideea a apărut în 1772 la Viena şi scopul a fost încredinţat generalului Karl von Enzenberg pentru a culege informaţii asupra Bucovinei.

     După ce a fost tratată de o comisie mixtă austro-turcă, în vara lui 1776 s-a semnat acordul prin care Bucovina, cu 10441 Km2 şi 71770 de suflete, a fost cedată Austriei, fiind instituită o administraţie militară, care depindea direct de Consiliul Aulic de Război.

     Primul guvernator al Bucovinei după ocupare a fost generalul Gabriel von Splény (1775-1778), succedat de generalul Enzenberg (1778-1786). După 10 ani, în 1786, austriecii au recurs printr-un rescript la renunţarea administraţiei militare în Bucovina. În acelaşi timp este alipită la Galiţia.

     Populaţia românească din Bucovina a ridicat numeroase proteste materializate prin memorii (1791), unul din conducătorii acestei mişcări şi autor al memoriului fiind boierul bucovinean, Vasile Boşi.

     Politica austriacă în Bucovina viza două aspecte: 1) deznaţionalizarea, 2) catolicizarea.

Acum începe să se schimbe raportul de populaţie; înainte de 1775 erau 77% români şi 16% ucraineni, 6% evrei, armeni şi ţigani, ajungându-se în 1990 la 15% români.

     Bazându-se pe rapoartele lui G. Splény, istoricul Ion Nistor arăta că la monumentul anexării, în Bucovina locuiau 11099 familii de români, 2373 familii de ruteni şi huţuli, 526 familii de evrei, 294 familii de ţigani şi 58 familii de armeni – totalizând 71750 persoane 2. Procentual aceste cifre ridică numărul românilor la 77,34% în timp ce ucrainienii reprezintă doar 16,54%, iar 6,12% erau evrei, armeni şi ţigani.

     Ştefan Purici 3, coroborând date preluate după P. Ţugui4, I. Popescu5, C. Ungureanu6, alcătuieşte următorul tabel pentru reprezentarea populaţiei Bucovinei la anul 1774; cu menţiunea că cercetătorii de mai sus au ajuns la datele respective pe baza recensămintelor ruseşti din anii 1772, 1773 şi 1774.

     Reformistul luminat promovat de Iosif al II-lea şi bazat pe centralizare, germanizare, colonizare şi dominaţia bisericii de către stat, urmărea de fapt transformarea imperiului multinaţional într-un stat în care toţi locuitorii, indiferent de etnie, să devină cetăţeni supuşi şi utili, având aceleaşi drepturi şi obligaţii idiferent de apartenenţa etnică sau confesională.

Identificăm aici acelaşi principiu impus cândva de romani prin „pax romana”, sau mai târziu cel al statului comunist sovietic, de a forma un cetăţean fidel statului, „homo sovieticus”, fără etnie şi fără religie, supus statului şi conducătorului său.

     Un prim pas în procesul de deznaţionalizare a românilor a constat în desfiinţarea formelor de organizare socială autohtone şi integrarea nobilimii bucovinene în structurile imperiale şi în clasa dominantă austriacă – obiectivul urmărit fiind germanizarea  elitelor autohtone şi transformarea lor într-un puternic sprijin al Casei de Habsburg.

     La 14 martie 1787 apare decretul imperial care desfiinţa vechile ranguri şi titluri moldoveneşti, înlocuindu-le cu titlurile de conte, baron, cavaler.7 Istoricul Mihai Iacobescu, arăta că în prima jumătate a secolului al XIX-lea, au obţinut titlul de cavaler 165 de proprietari din Bucovina, 6 familii de boieri au obţinut titlul de baron şi exista un singur titlu de conte,8 mulţi români refuzând atât titluri, cât şi funcţii sau locuri în dieta poloneză, preferând să-şi păstreze naţionalitatea şi confesiunea.9 Îndepărtarea autohtonilor din funcţiile administrative a fost dublată de favorizarea de către Guberniul de la Lemberg a acaparării proprietăţilor funciare şi a loturilor ţărăneşti de către arendaşii veniţi din Galiţia, treptat întreaga activitate economică fiind concentrată în mâinile meşteşugarilor germani, evrei, armeni, poloni etc., habsburgii susţinând politica de colonizare şi stimulând în acelaşi timp migrările în Bucovina.

Chiar împăratul Iosif al II-lea indica funcţionarilor ca sporirea populaţiei să se facă pe toate căile, folosind toate mijloacele dar „fără cheltuieli însemnate”10.

     Curtea de la Viena era interesată să susţină colonizarea, dar fără cheltuieli însemnate, fapt pentru care vor fi încurajaţi să emigreze în Bucovina în special ţărani care erau mai puţin pretenţioşi în ceea ce priveşte scutirea de impozite şi alte privilegii, nu cereau să li se construiască locuinţe şi veneau cu animalele şi uneltele proprii.

Coloniştii veneau din toate teritoriile aflate sub stăpânirea imperiului austriac, dar şi din Moldova, Ucraina şi Rusia. Cei veniţi din Transilvania şi Moldova se aşezau de regulă în zona de la sud de Prut, în timp ce ucrainenii vor coloniza partea dintre Prut şi Nistru, iar ţăranii polonezi se aşează în extremitatea nordică.

Fuga ţaranilor galiţieni în Bucovina a luat o asemenea amploare încât a îngrijorat autorităţile austriece, dovadă fiind o scrisoare a nunţiului papal la Viena, Joseph Grampi, către baronul Püchler, secretarul de taină al coregentului Iosif al II-lea, căruia la 9 martie 1780 îi semnala următoarele:

„De la un timp oarecare s-a anunţat din Leopol (Lemberg – n.n.) că un mare număr  de ţărani greco-catolici emigrează continuu din Galiţia şi trec în Bucovina, unde, nefiind decât biserici schismatice (ortodoxe – n.n.), ei toţi apelează în cele divine la preoţii ţării şi prin aceasta devin în realitate schismatici, fără să-şi dea seama”.11

     Una din etniile a cărei emigrare în Bucovina a fost stipulată şi susţinută material şi moral de către stăpânirea austriacă a fost cea armeană, datorită faptului că erau vestiţi comercianţi şi meşteşugari, iar Viena era interesată să atragă comerţul din ţările turceşti, fapt pentru care stimulează venirea lor în Bucovina.

     Nu trebuie uitaţi nici ţiganii al căror număr a crescut de la 294 de familii sedentare, în momentul anexării (1775), la 627 de familii în anul 1800.12

     În timp ce din regiunile învecinate emigrau în Bucovina un număr mare de oameni de diferite etnii, românii bucovineni plecau în Moldova, nedorind să rămână sub o stăpânire străină care atenta la valorile lor spirituale, culturale şi naţionale.

Exodul românilor bucovineni a început chiar de la anexare, dar va lua amploare după 1800, când politica Vienei de germanizare şi catolicizare se accentuează, la acestea adăugându-se şi recrutările pentru armata imperială, mulţi români refuzând să se înroleze şi să lupte pentru o cauză care le era străină, preferând să treacă în Moldova.

Între 1803 şi 1814 au trecut în Moldova peste 20000 de bucovineni13, însuşi guvernul vienez recunoscând că numărul persoanelor care s-au strămutat din Bucovina în Moldova, în 1815 ar fi de 16000, cei mai mulţi emigrând pentru a nu fi recrutaţi în armata imperială.14 La 1848, locuitorii Sucevei arătau că de la ocuparea provinciei de către austrieci, „multe mii de suflete, astfel că se zice că mai mult de jumătate din locuitorii săi, s-au împrăştiat în Moldova vecină”.15

     Efectul politicii imperiale de colonizare, germanizare şi catolicizare a Bucovinei a fost că, la mijlocul secolului al XIX-lea românii nu mai reprezentau decât 40,4% în timp ce ucrainenii reprezentau 35,3%, evreii 9,3%, germanii 9,2%, polonezii 4,5%.

     Următoarea direcţie în care a acţionat politica integratoare austriacă a fost împotriva Bisericii Ortodoxe, care alături de limbă şi tradiţie reprezenta liantul de menţinere al legăturilor între români, şi în acelaşi timp o piedică în calea înfăptuirii politicii austriece de deznaţionalizare şi transformare a Bucovinei într-o provincie imperială, supusă şi utilă.

     Prima încercare de introducere a catolicismului în Bucovina are loc în 1780, când prefectul seminarului greco-catolic din Viena, abatele Iosafat Batassich, invocând pretinsa moarte a episcopului Dositei Herescu şi declarând „vacant” postul de Episcop al Rădăuţiului cere prin două memorii adresate împărătesei Maria Theresia şi respectiv nunţiului papal J. Grampi, numirea în pretinsul post „vacant” al unui episcop catolic sau măcar al unuia greco-catolic16. În acelaşi an Conferinţa de la Viena (4-7 aprilie) propune ridicarea unor biserici greco-catolice la Suceava, Cernăuţi, Siret, Sadagura, Vijniţa şi Câmpulung Moldovenesc, însă Consiliul Aulic de Război căruia i-au fost remise ambele proiecte, le apreciează irealizabile, ţinând cont de realităţile din Bucovina, dominată de ortodoxism, ca şi de posibilitatea unor reacţii din partea Constantinopolului şi a Rusiei, cu care Austria nu dorea înrăutăţirea relaţiilor.

     Prima comunitate greco-catolică în Bucovina a fost organizată în 1811 la Cernăuţi, când Emisarul unit A. Stupniţki a reunit emigranţii din Galiţia, în număr de 563 de persoane la acea dată, iar prima biserică greco-catolică din piatră a fost ridicată la Cernăuţi în anii 1820-1821.17

     După 1780, Iosif al II-lea, în virtutea politicii „luminate” va acorda libertate religioasă tuturor confesiunilor prin patenta imperială din 13 octombrie 1781, afirmând că: „Libertatea religioasă o înţeleg eu astfel că aş primi serviciile fiecăruia, fără privire la credinţa religioasă”18. Totuşi, biserici catolice au fost ridicate în toate oraşele pentru a deservi numeroşii funcţionari şi militari austrieci, şi după cum arată M. Iacobescu,19 pentru aceste biserici au fost luate chiar clopotele din unele biserici ortodoxe de pe lângă mănăstirile desfiinţate, cum s-a întâmplat la Voroneţ şi Moldoviţa în 1811, iar în posturile vacante din parohiile ortodoxe, autorităţile habsburgice numeau preoţi greco-catolici.20

     O altă direcţie în care habsburgii au acţionat în vederea distrugerii elementului românesc, a fost învăţământul.

     Deşi în prima fază, „Regulamentul administraţiei bisericeşti şi al şcolilor din Bucovina”, din 29 aprilie 1786, favoriza accesul românilor la cultură, stabilind ca limbi de predare „numai germana sau moldoveneasca”, în fapt el nu urmărea decât o integrare lentă a Bucovinei în cadrele Austriei pentru a nu stârni nemulţumiri din partea populaţiei autohtone.

Însă răscoala populară din 1784 condusă de Horea, Cloşca şi Crişan, a demonstrat Vienei că nu se pot face experimente cultural-politice cu populaţia românească.21 De aceea, cultura şi religia, cele mai puternice elemente ale unei conştiinţe unitare, trebuiau controlate şi apoi desfiinţate.

     În urma decretului imperial din 6 august 1786, Bucovina a fost încorporată provinciei imperiale Galiţia. Alipirea la Galiţia şi revocarea reformelor iosefiniste după 1790, a permis polonezilor să pornească un adevărat război împotriva învăţământului românesc din Bucovina. Astfel, în 1795, locotenenţa imperială din Lemberg a dispus anularea obligativităţii învăţământului primar. Urmarea a fost că în acel an, în Bucovina au fost desfiinţate 11 şcoli rurale, măsură care a lovit direct în populaţia românească.

     Legea învăţământului primar, adoptată în 1804 sub numele de „Constituţia politică a şcolilor germane în provinciile ereditare cezaro-regeşti” prevedea că şcolile să fie întreţinute de domeniile de pământ a mănăstirilor, iar clerul trebuia să sprijine statul în supravegherea şcolilor. Efectul legii a fost de fapt trecerea majorităţii şcolilor primare sub dependenţa directă a Consistoriului catolic din Lemberg.

     În 1811 Comisia Aulică de Studii cerea guberniului galiţian să prezinte propuneri privind înfiinţarea de şcoli triviale în comunele rurale din Bucovina, în urma cărora împăratul a aprobat în 24 decembrie 1813 înfiinţarea a 17 şcoli. Cu toate acestea, contrar aşteptărilor Austriei, numărul elevilor ortodocşi care frecventau şcoala a scăzut foarte mult; în oraşul Cernăuţi, în 1829, din 3.500 copii ortodocşi de vârstă şcolară (6-14 ani), doar 59 frecventau şcoala, iar în toată Bucovina, în anul 1831, din 41.689 copii de rit ortodox de vârstă şcolară, frecventau şcoala după 700.22

     Refuzul ortodocşilor de a studia şcolile înfiinţate de administraţia austriacă se explică atât prin eliminarea limbii române din procesul de instrucţie cât şi prin catolicizarea şcolilor. La 27 iulie 1820 Consistoriul romano-catolic de la Lemberg cerea învăţătorilor bucovineni să dea copiilor o educaţie religios-morală şi să efectueze ritualurile bisericeşti în stil catolic.23

 În anul 1924, învăţătorilor li se cerea să utilizeze limba maternă a elevilor numai „cât e de lipsă pentru explicarea lecţiei (…) spre a fi înţeleasă de şcolari, în rest să folosească doar limba germană”,24 iar în 1839, acelaşi Consistoriu dispunea ca „şcolarii să participe în fiecare zi la liturghie (catolică n.n.) şi numai în caz de mare frig sau de ploaie cumplită să fie dispensaţi de la această datorie”.25

     În aceste condiţii nu e de mirare că numărul copiilor români ortodocşi care frecventau şcoala a scăzut atât de mult. De altfel şi profesorul de teologie Mihai-Miron Călinescu consemna mai târziu: putea oare să „lase cu bucurie şi cu zel pre copii săi a lua parte la învăţătura în astfeliu de şcoale, unde se propune copilului numai cât limbi străine şi neînţelese, de astfeliu de învăţători, cari nu-şi pute câştiga încrederea poporului şi a tinerimei nici prin legătura năciunei nici prin cea a religiei”.26

     Preoţii şi învăţătorii catolici şi greco-catolici erau favorizaţi spre deosebire de cei ortodocşi fiind mai bine salariaţi şi mult mai repede numiţi în funcţii. Se încerca de asemenea, prin diverse metode, atragerea spre convertire la unire cu biserica romano-catolică, după cum reiese dintr-o scrisoare a unui învăţător din Suceava, Ioniţă Botezat, adresată Episcopului ortodox al Bucovinei, în care arată cum fiul său Samuil, încercând fără succes să obţină un post de dascăl în orice parohie din Bucovina, este sfătuit de pedagogul său, Panchievici, în mod semnificativ:

„De vei lua lege catolicească, apoi degrabă vei fi aşezat (…). Văzând el atâta gonire asupra legii greceşti şi înţelegând din unii şi alţii aceasta cum că, care nu se face catolic, nu se pute aşeza în slujba dăscălească”, a plecat în Moldova.27

     Politica promovată de Habsburgi în Bucovina şi materializată prin măsuri ce favorizau colonizarea, catolicizarea şi omogenizarea societăţii prin distrugerea elementului românesc şi crearea unei societăţi aetnice care să servească intereselor imperiului a dat rezultate în timp, numărul românilor reducându-se simţitor. Reducerea numerică a românilor nu a însemnat însă şi distrugerea românismului, din contră, a întărit şi mai mult legăturile între români, unindu-i la greu şi mai ales la acţiuni îndreptate împotriva măsurilor antiromâneşti şi antiortodoxe luate de autorităţile imperiale.

     Mişcarea antihabsburgică cu caracter naţional românesc a îmbrăcat diferite forme şi s-a manifestat în multe feluri, dar întotdeauna a avut ca deziderat afirmarea identităţii naţionale şi egalitatea în drepturi a limbii române cu cea germană şi bisericii ortodoxe cu cea catolică şi cea greco-catolică.

     Sprijinul puterii „protectoare a ortodoxiei” era inexistent, Rusia urmărind de fapt propriile interese prin această politică. Ca întotdeauna de altfel, românii au rămas singuri în faţa vitregiilor soartei. Patrioţi de excepţie vor perlua conducerea luptei pentru realizarea dezideratelor naţionale. Între aceştia, de cea mai bună reputaţie se bucură peste timpuri familia Hurmuzachi. Din această familie primul reputat este Eudosiu, care în 1786 s-a stabilit la Cernăuca. Fiii acestui Eudocsiu, cinci băieţi şi două fete, vor reprezenta o valoroasă generaţie pentru istoria Bucovinei.

     În sprijinul Bucovinei se înscriu şi acţiunile a numeroşi români din celelalte provincii româneşti, de remarcat fiind intervenţiile în cadrul Dietei imperiale a delegatului românilor din Transilvania, A. Şaguna şi a lui Al. Mocioni, delegatul Banatului, care alături de acţiunile bucovinenilor, pe fondul modificării situaţiei politice din Austria, au făcut ca prin Constituţia din 26 februarie 1861, Austria să recunoască autonomia Bucovinei, ceea ce îi permitea să aibă cinci reprezentanţi în Dieta imperială, şi o Dietă provincială proprie compusă din 30 de membrii.

28 Tineri precum I.G. Sbiera, A Berariu, L. Popescu, studenţi fiind la Viena, la 2 martie 1861, au lansat un apel către bucovineni, îndemnându-i să nu voteze în Dieta provincială forţele pro-galiţiene ce încercau să-şi asigure controlul asupra Bucovinei: „Bucovinenilor! Feriţi-vă de toţi străinii, veneticii, bocănarii şi mişeii, care poartă crucea în sân şi vă gogolesc cuvinte dulci de pe limbă, iar în inima lor au pe dracul. Aceste fiinţe rele, dacă îţi alege de deputaţi de dietă, vă vor vinde cu trup şi suflet”.29

     Autonomia provinciei a permis desfăşurarea a unor intense activităţi culturale şi sociale care au dus la modernizarea societăţii civile, dar şi la o mai puternică afirmare a aspiraţiilor naţionale româneşti, culminând cu revenirea Bucovinei la Patria Mamă, România, în 1918.

     Din păcate însă, procesul de deznaţionalizare din timpul stăpânirii austriece a lăsat urme adânci în structura etnică a Bucovinei, ceea ce a servit drept motiv, mai târziu, pentru alte puteri, să revednice şi să ocupe cu forţa acest teritoriu, atât de năpăstuit de soartă.

 

Prof.Popescu Ioan Dorin 

http://www.dacoromania-alba.ro/nr16/

 

 


NOTE

1. Vezi „Documente privind istoria României”, colecţia Eudoxiu de Hurmuzacki (serie nouă) Rapoarte consulare ruse (1770-1796), I. Bucureşti, 1962 (sub. Red. Acad. A. Oţetea), p. 106-107.

2. I. Nistor, „Istoria Bucovinei”, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1991, p. 16-17;

3. Ştefan Purici, „Mişcarea naţională românească în Bucovina”, Ed. Humanitas, Suceava, 1998, p. 30.

4.  P. Ţugui, „Populaţia Bucovinei între anii 1772-1774”, „Academica”, Revistă de ştiinţă, cultură, artă, (Bucureşti), 1992, nr. 4(16), p. 5.

5. I. Popescu, „De ce românii din Ţara Fagilor sunt trataţi în conformitate cu legea lui Murphi: adevărul învinge totdeauna în trei din şapte cazuri. I. Populaţia Bucovinei de până la răpire în lumina recensămintelor feldmareşalului Rumianţev, „Glasul Bucovinei”, I, 1994, nr. 2, p. 17.

6. C. Ungureanu, „Populaţia Bucovinei în preajma anexării ei de către Austria”, „Ţara Fagilor”, Almanah cultural-literar al românilor nord-bucovineni, Cernăuţi – Târgu Mureş, V, 1996, p. 12.

7. Vezi textul diplomei la I. Nistor, op. cit. p. 53-55.

8. Mihai Iacobescu, „Din istoria Bucovinei”, vol. I, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 1993, p. 263-264.

9. Pentru amănunte, vezi Gh. Sbiera, „Familia Sbiera după tradiţie şi istorie şi amintiri din viaţa autorului”, Cernăuţi, Societatea Tipografică Bucovineană, 1899, p. 158.

10. Emil I. Eamandi, C. Şerban, „Contribuţii de geografie istorică la cunoaşterea fenomenului demografic în nord-vestul Moldovei la sfârşitul secolului al XVIII-lea”, Suceava, Anuarul Muzeului Judeţean, X, 1983, p. 495.

11. Dimitrie Onciulescu, „O încercare de catolicizare a Bucovinei” (cu anexe documentare), Cernăuţi, Ed. Glasul Bucovinei, 1939, p. 61.

12. Adolf Ficker, „Die Ziegeuner in der Bukovina”, „Statistische Monatschrift”, 1880, nr. 5, p. 255.

13. Ionel Dârladă, „Conştiinţa naţională a românilor din Bucovina”, în „Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie” <A.D. Xenopol> din Iaşi, II, p.178.

14. I. Nistor, op. cit. p. 129.

15. „Suceava – Anuarul Muzeului judeţean”, File de istorie, p. 667.

16. D. Onciulescu, op. cit., doc. nr. 2, p. 53.

17. M. Iacobescu, op. cit., p. 301.

18. D. Onciulescu, op. cit. p. 9.

19. M. Iacobescu, op. cit. p. 297.

20. Şt. Purici, op. cit. p. 86.

21. Vezi H. Hofbauer, V. Roman „Bucovina, Basarabia, Moldova”, Ed. Tehnică, Bucureşti, 1995, p. 24.

22. Şt. Purici, op. cit. p. 93.

23. Simeon Reli, „Politica religioasă a Habsburgilor faţă de Biserica ortodoxă – română în secolul al XIX-lea în lumina unor acte şi documente inedite din arhiva Curţii imperiale din Viena”, Cernăuţi, 1929, p. 33.

24. Ibidem, p. 35.

25. Ibidem, p. 34.

26. „Calendarul pentru ducatul Bucovinei… pentru anul 1861”, f.19.

27. „Suceava – Anuarul Muzeului judeţean”, X, 1983, p. 636.

28. Teodor Bălan, „Redobândirea unei autonomii”, în „Revista Arhivelor”, VII, 1946, nr. 1, p. 63

29. Vezi textul integral în I.G. Sbiera, op. cit. p. 135-139.

27/01/2018 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Prinderea prin tradare a eroului Horea la 27 decembrie 1784

                   Craisorul Horea

Fişier:Chc horea.jpg
Nicolae Ursu din Albac

Horea a hotărât înainte de 14 decembrie 1784 să-şi retragă oastea ţărănească din Câmpeni formată din 3000 de oameni şi să urce în satele de munte. Şi bine a făcut. Horea era recunoscut de către răsculaţi ca şi Căpitan-General, dar ţăranii îi spuneau simplu: Căpitanul. Viena trimise 750 de soldaţi bine antrenaţi şi dotaţi cu tunuri de la Abrud, conduşi de vicecolonelul Schultz, cel înfrânt în urmă la Râmeţ şi era dornic de răzbunare. În jurul Câmpenilor mai acţionau 250 de grăniceri unguri şi secui „plini de venin” împotriva lui Horea. Trupele austriece au intrat în Câmpeni-ul golit de răsculaţi pe 14 decembrie. Horea hotărăşte ca oamenii săi să plece la casele lor şi în primăvară să reînceapă lupta. Căpitanii şi ţăranii i-au jurat credinţă că-l vor urma la o nouă ridicare în martie 1785. Între timp armata regulată austriacă şi poterele ungurilor înconjoară Munţii Apuseni pentru ca Horea să nu poată fugi în Principatele Române s-au, mai grav, să treacă prin Ungaria la Viena, pentru a se justifica împăratului Iosif al II-lea. Teamă nefondată, deoarece Horea era dornic să reaprindă lupta în martie pentru drepturile românilor, nu să fugă ca un laş în străinătate.

Alexandru Sterca Şuluţiu ne-a lăsat o mărturie a plecării în munţi a căpeteniilor româneşti: „Horea şi Cloşca, silindu-se a nu se arăta în calea sa prin sate ca să-şi piardă urma, se întoarse în Albac: şi în munţi şi în desele păduri a vecinului sat Scărişoara numit, nu departe de Albac, aşa loc secret îşi căutară de ascuns, cât de locul acela, afară de două frăţii a Horii din din cele mai de aproape, nici un suflet de om nu a ştiut”. Horea, care era un muntea dârz, era conştient că ascuns în munţii păduroşi şi înzăpeziţi pe care îi cunoştea foarte bine nu avea cum să fie prins de trupele austriece. Cine cunoaşte bine topografia şi geografia locului ascunzătorii lui Horea, pădurea Scorucet de lângă satele Râul Mare şi Arada (azi comuna Horea) va putea recunoaşte iscusinţa strategică de retragere a conducătorului revoluţionar român. De la pădurea Scorucet aflată pe un deal-munte se vede foarte bine satele de baştină a lui Horea, care acum fac parte din comuna Horea.

Fişier:Chc closca.jpg
Ion Oarga zis Closca

 Cei câţiva „fraţi de sânge” care ştiau ascunzătoarea îi aduceau alimente şi veşti de la Abrud despre măsurile autorităţilor. În caz de s-ar fi apropiat armata, şi Horea, care avea paznici la pândă de zi şi noapte pe culme, ar fi fost înştiinţat şi putea să fugă înspre peşterea Scărişoara, Doda Pilii, Poiana Călineasa, Vf. Ocoale sau Cascada Voalul Miresii de la Răchiţele, ce era o zonă de munte şi pădure deasă pe zeci de kilometrii, necunoscută şi necartografiată de austrieci. Mai mult, ostaşii austrieci nu aveau pregătirea necesară să reziste prin pădurea deasă de munte întinsă pe circa 100 km pătraţi fără nici o localitate sau punct militar de sprijin. Această zonă Horea şi Cloşca o cunoşteau din copilărie ca munteni ce hălăduiau după lemne, ciuperci, vânat şi fructe de pădure.

Şi totuşi cum a fost posibil să fie prins Horea. Răspunsul e simplu şi trist: prin trădare. Locotenentul colonel Kray, care răspundea militar de zonă l-a chemat la el pe pădurarul Apusenilor, veneticul Anton Melzer, un brigadier silvic pus pe căpătuială. Cu ajutorul acestuia i-a identificat pe „fraţii de cruce” ai lui Horea care îi duceau alimente căpeteniei ţăranilor români. Li s-a făcut promisiunea că vor fi recompensaţi cu 300 de galbeni (după alte surse 600 ducaţi) şi eliberaţi din şerbie dacă îl vor trăda pe Horea. Pe de altă parte au fost ameninţaţi că dacă nu-l dau prins pe Horea ei, familiile şi satele în care locuiesc, vor avea de suferit ca şi complici. Din păcate şi preoţii ortodocşi din zonă i-au îmbărbătat să-l trădeze pe Horea pentru a nu suferi răzbunarea împăratului de la Viena şi a nobililor unguri. Primii care au acceptat să trădeze au fost gornicii (pădurari şi paznici de vânătoare): Ştefan Trif şi Nuţu Matieş.Lor li s-au mai adăugat alţi trădători: Trif Manoşel, Iacob Neag, Dumitru Neag, Ion Mătieş, Gheorghe Matieş şi, mai tragic, chiar vărul lui Horea, numitul Gheorghe Nicula (Nicula era numele real a lui Horea). Ei au pornit în faţă coborând pe apa Beiuşului, însoţiţi la o distanţă apreciabilă de un detaşament de austrieci conduşi de locotenenţii Vaida şi Jeney.  

Fişier:Chc crisan.jpg
Georghe Crisan{sau Marcu Giugiu}
zis si Crisan

Ajunşi pe muntele şi în pădurea deasă Scorucet îl anihilează pe omul lui Horea, care stătea de pândă, pentru ca acesta să nu dea de veste, când îl vor prinde pe revoluţionar, că urmează să sosească detaşamentul de militari. Horea i-a primit pe „fraţi” cu inima deschisă în coliba sa făcută în scorbura unui brad bătrân uriaş acoperită cu cetini. Dar să lăsăm să vorbească raportul din epocă al colonelui austriac Kray, cum s-a făcut prinderea: ”Prinderea lor s-a întâmplat în ziua de 27 Decembrie, sub un brad de jumatate găunos, în jurul caruia pusese nişte crengi de lemne si facuse un foc mare ca să se încălzească. Ţăranii, de cari m-am folosit eu, au dat de urma lor pe zapada proaspata ce cazuse de curand si dansii prinsera mai intai, la o departare mai mica, pe un pazitor al revolutionarilor, pe care il silira sa le descopere locul unde se afla capitanii. Ţăranii, cari se angajase sa-i prinda, erau 7 inşi la numar, dintre cari numai 4 mai aveau pusti, si acestia patru plecara inainte si cand se apropiara de coliba, Horea ii primi ca pe amici si-i intreba, daca umbla cumva dupa vânat, la care ei raspunsera ca da, sunt siliti sa caute vanat pentru armata, dar nu pot sa capete nimic si de jumatate sunt mai inghetati. Atunci Horea îi invita sa seaza la foc. Doi dintre taranii acestia se asezara langa Horia si alti doi insi langa Closca, si acest din urma ii intreba numaidecat ce noutati mai sunt prin comune, iar ei raspunsera ca oamenii in general se plang de multimea cea mare de soldati si ca poporul trebuie sa fuga. La cuvintele aceste, Cloşca zise înjurând: <Acuşi îi scoatem noi şi pe ei de aici şi-i alungăm la dracu> În timpul acesta se apropiară de foc si ceilalti trei tarani si in momentul acesta cei doi ţărani credinciosi, cari aveau certificate din partea mea, anume Ştefan Trifu si Nuţu Matieş, se aruncara asupra lui Horia şi Cloşca, îi prinseră de gât, îi trântiră la pământ şi cu ajutorul celorlalţi doi insi si cu inca cei trei soti, cari inca alergara la dansii, îi prinsera şi îi legara. În timpul acesta Horea scoase din sân un volum de hârtii, cât ţii într-o mana, si le arunca in flacarile cele mari ale focului, dar ocupati cu legarea lor dansii n-au putut sa le scape din foc. In urma temandu-se, ca nu cumva să năvăleasca asupra lor niste oameni de ai lui Horia, se retrasera în graba mare cu ei intr-o poiana de oi, ceva mai depărtată şi de aici dedera îndată ştire trupei de soldati, care inconjurase si dansa padurea si tinutul acesta si era ocupata cu cautarea lor. Soldaţii acestia sosiră numaidecat si gornicii îi predara pe amandoi. Horia si Closca erau armati cu pusti si cu lanci. Closca mai avea si doua pistoale, pe cari inca nu mi le-au adus. Alte lucruri la dansii nu s-au aflat, nici cai, nici bani, nici hartii, afara de 6 fl. la Closca. Probabil ca toate lucrurile aceste le-au ascuns, pe la amicii lor, sau le-au ingropat in padure sub zapada. Ca prinderea lor s-a intamplat intr-adevar astfel, aceasta o confirma unanim Horia si Closca aici, in prezenta mea si a mai multor ofiteri, si dansii adaoga ca de aceea au stat timp asa mult ascunsi prin paduri, fiindca voiau sa calatoreasca la Viena, îndată ce le sosiau banii, ce-i ceruse dela comune. Abrud, 1 Ianuarie 1785″. În vâltoarea luptei, Horea, care şi-a dat seama că a fost trădat de „fraţii de sânge” i-a blestemat pe trădători din neam în neam: „voi mi-aţi mîncat capul şi m-aţi mâncat Judo fără de lege; preţul meu va fi pieirea voastră şi în chip de blestăm asupra fiilor voştri”. Horea aruncă „un teanc de scrisori” în foc. Se pare că erau planurile de luptă, numele căpeteniilor şi corespondenţa secretă cu agenţii anti-nobiliari ai lui Iosif al II-lea.

Fără trădarea „fraţiilor de sânge şi de cruce”, Horea nu avea cum să fie prins. L-au dat românii prins pe Horea în ziua de 27 decembrie, când creştinii comemorează marele praznic al Sfântului Ştefan, primul martir ucis de păgâni cu pietre în urma trădării iudeilor. Horea, care era un ortodox practicant, a simţit pe pielea lui preţul trădării celor de un neam. De aceea, a şi blestemat pentru ca acesta să se prindă de trădători. În anii, imediat următori, trădătorii lui Horea au decedat subit de boli nemiloase şi accidente ciudate. Până mai acum 30 sau 40 de ani, urmaşii trădătorilor lui Horea erau văzuţi de moţii din Arada şi Râul Mare, ca din  familii „trădătoare” şi „blestemate”. Până să se împlinească blestemul lui Horea, trădătorii au fost recompensaţi de împărat într-o ceremonie oficială la Zlatna pe 5 februarie 1785, când au primit cei 300 de galbeni, iar ei şi urmaşii lor au fost eliberaţi din şerbie prin patentă imperială. Protopopul Iosif Adamovici prezent la ceremonie a primit o medalie a monarhului de la comisarul gubernial Michael Brukenthal, în semn de recunoştinţă că a îndemnat „popimea” să-i liniştească pe ţăranii răsculaţi şi să-l trădeze pe Horea.

Zilele acestea am căutat degeaba pe internet referiri istorico-turistice sau o poză a bătrânului brad a lui Horea din pădurea Scorucet, care încă mai este în picioare. Am găsit numai pozele celebrului Gorun al lui Horea de la Ţebea şi a frasinului plantat, de Căpitanul General, din curtea casei memoriale. Asta spune multe despre „trădarea” la români şi în zilele noastre sub forma uitării şi indiferenţei. La primăvară am să merg să fotografiez celebru brad secular şi voi posta poza pe NapocaNews, pentru ca imaginea locului trădării lui Horea să fie veghe de amintire şi rugăciune pentru sufletul său chinuit de dorinţa dreptăţii românilor din neam în neam.

Napocanews.ro

28/01/2010 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

   

%d blogeri au apreciat: