„Istoriografia românească a declarat ziua de 22 iunie 1941 drept ziua în care țara noastră a început bătălia pentru eliberarea Basarabiei și a Bucovinei de Nord, teritorii care fuseseră răpite României prin ultimatumul sovietic de la 28 iunie 1940. Mai mult, istoriografia a reținut ordinul viitorului Mareșal Antonescu drept începutul unei bătălii juste, atât din punct de vedere moral, cât și juridic, pentru recuperarea unor teritorii pierdute prin forță și abuz.
Cu toate acestea, în Rusia și în spațiul ex-sovietic, dar și în Occident, se susţine o variantă a istoriei în care România este portretizată ca un stat care a comis o agresiune împotriva unui stat suveran, asociindu-se în acest sens cu Germania nazistă”.
Prin actul de la 22 iunie 1941 România nu a fost stat agresor. Războiul sovieto-român s-a declanșat la data de 28 iunie 1940 și nu la 22 iunie 1941.
„Nu pot fi socotit agresor, fiindcă România era în stare de război cu U.R.S.S. din 1940 iunie, când Rusia a fost agresorul. Acceptarea ultimatumului nu a fost decât o retragere strategică și politică la care recurge orice țară, orice om, când este surprins fără sprijin și nu este în măsură de a se apăra” (Mareşal Ion Antonescu, 15 mai 1946).
„Împrejurările geopolitice ale raptului teritorial comis de U.R.S.S. împotriva României în iunie 1940 sînt de notorietate. Se impune însă ca acestea să fie amintite – fără a cerceta în profunzime mecanismul complex creat de diplomația Pactului din 23 august 1939 în scopul izolării complete a României – pentru a explica acel context încare s-au derulat evenimentele ce fac obiectul prezentului studiu.
Pregătirile diplomatice începuseră cu multă vreme în urmă. Un moment „cheie” în evoluțiile politice a fost semnarea primului Protocol adițional secret la Pactul sovieto-german de neagresiune (23 august 1939), în cuprinsul căruia „Partea Sovietică accentuează interesele sale în Basarabia”.
Pe fundalul victoriilor germane în Franța, la 23 iunie 1940 – a doua zi după capitularea Franței -, Molotov îi comunică lui Schulenburg pretențiile Moscovei în legătură cu Basarabia și îi menționează că guvernul sovietic intenționează „soluționarea pe cale pașnică, însă este decis să întrebuințeze forța în caz că guvernul român refuză o înțelegere pașnică”.
Pretențiile sovietice se extindeau „și asupra Bucovinei, care are o populație ucraineană”.
Concomitent cu activitatea diplomatică, U.R.S.S. desfășura ample dislocări de trupe la frontierele române, în ultima decadă a lunii iunie, în districtele militare Liov, Kiev și Odessa se aflau dislocate – conform datelor serviciilor de specialitate ale armatei române – 3-5 divizii infanterie, 10-11 divizii cavalerie, 10-11 brigăzi C.L., 9-10 brigăzi aviatice.
Situația era de natură să îngrijoreze guvernul român, drept pentru care ambasadorul României la Moscova a primit instrucțiuni, în ziua de 26 iunie, să comunice ambasadorului Reichului că „în cercurile militare românești situația este considerată ca foarte serioasă, căci nimeni nu-și poate explica prezența a 24 divizii sovietice la granițele noastre și nici pregătirea efectuată pe teren de aceste trupe”, astfel de pregătiri nefăcîndu-se „decît în ajunul unor operații ofensive”.
Era vorba, în primul rînd, de capacitarea spionajului și a diversiunii, încare forța militară sovietică se sprijinea pe ajutorul larg al minoritarilor din Basarabia. Cu consimțamîntul Germaniei, Ribbentrop comunicase acceptul german la 25 iunie – și al Italiei, la 26 iunie, Molotov remite lui Gheorghe Davidescu, ministrul României la Moscova, după ora 22.00 prima notă ultimativă prin care „guvernul U.R.S.S. propune guvernului regal al României:
1. să înapoieze cu orice preț U.R.S.S. Basarabia; 2. să transmită U.R.S.S. partea de nord a Bucovinei cu frontierele potrivit cu harta alăturată”, așteptând răspunsul părții române în cursul zilei de 27 iunie.în ciuda intenselor pregătiri ale sovieticilor – de altminteri, prompt sesizate de factorii responsabili români -regele Carol al II-lea nota în jurnalul său că știrea ultimatumului „m-a trăsnit ca o lovitură de măciucă și m-a revoltat în cel mai înalt grad”.
Dar consemnarea regelui trebuie interpretată ca o meschinărie ieftină, pentru că numai de surpriză nu se poate vorbi cu întregul siste democratic intern prăbușit și cu sistemul de alianțe căzut în fantasmagorie. Consultarea reprezentanților statelor Axei la București va genera ideea acceptării ultimatumului sovietic, idee ce se va adopta la Consiliul de Coroană,convocat în 27 iunie la orele 12.00, datorită conjuncturii externe complet nefavorabile României. Carol al II-lea notează referitor la aceasta:
„Ceea ce face poziția noastră mult mai gravă este că n-avem siguranța pe granițele Ungariei și Bulgariei și riscăm o situație foarte critică dacă vom fi atacati pe trei fronturi”.
Se impune a adăuga faptul că în aceeași zi guvernul maghiar înainta directorului Departamentului Politic German un memorandum în care se arăta că „Ungaria dorește sau mai degrabă intenționează să realizeze îndeplinirea revendicărilor ei justificate cu privire la România […]”.
Tot la 27 iunie ministrul Bulgariei la Berlin prezintă și el un memorandum prin care dorea să afle punctele de vedere ale guvernului german „cu privire la satisfacerea ulterioară a revendicărilor Bulgariei”.
În consecință, guvernul român va formula un răspuns prin care „declară că este gata să procedeze imediat și înspiritul cel mai larg, la discuțiunea amicală și de comun acord, a tuturor problemelor emanînd de la guvernul sovietic”.
Răspunsul român nu a fost de natură să mulțumească guvernul sovietic, în seara zilei de 27 iunie, Gheorghe Davidescu transmitea la București faptul că Molotov i-a comunicat lui Schulenburg că „guvernul sovietic nu este dispus a se prelungi termenul și că, în lipsa unui răspuns pozitiv, trupele sovietice își vor începe operațiunile la miezul nopții”, pentru ca în cursul nopții de 27/28 iunie să-i fie remisă cea de-a doua notă ultimativă prin care se cerea guvernului român ca „în decurs de 4 zile, începînd de la ora 14.00, după ora Moscovei, la 28 iunie să se evacueze teritoriul Basarabiei și Bucovinei de trupe române”, acesta fiind simultan ocupat de Armata Roșie.
De asemenea, se cerea ca încă din prima zi, 28 iunie, „trupele sovietice să ocupe următoarele puncte: Cernăuți, Chișinău, Cetatea Albă. Răspunsul părții române era așteptat „nu mai târziu de 28 iunie, ora 12.00 ziua”.
Sfătuit de miniștrii Axei să cedeze, izolat în plan intemational de intensa activitate diplomatică sovieto-germană, guvernul român a fost nevoit să accepte condițiile dure impuse de Moscova. Imediat după ora 14.00, în ziua de 28 iunie, trapele sovietice au trecut Nistrul ocupînd – pînă la 3 iulie – Basarabia și nordul Bucovinei.
Din primele zile de la prezentarea notelor ultimative au ieșit în evidență două aspecte.
In primul rând a fost vorba de ritmul rapid de înaintare al trupelor sovietice, care atinseseră cu elementele motorizate râul Prut la 30 iunie, în loc de 3 iulie, ora 13.00, după cum se convenise.
Trupele sovietice au avut o atitudine ostilă, deschizând focul, luând prizonieri și dezarmând unitățile române întilnite, capturând material de război în valoare de 2.750.900.803 lei și sechestrind trenurile de evacuare. Un al doilea aspect a avut în vedere depășirea cadrului teritorial fixat pe harta care însoțea nota ultimativă – „un teritoriu din Vechiul Regat”.
Ministrul român la Moscova i-a arătat lui Molotov că problema Herței „agravează considerabil situația, dat fiind că trupele sovietice au intrat adînc în teritoriul Vechiului Regat al României”.
Molotov a replicat că problema va fi în atenția comisiei de la Odessa, deși „rezolvarea ei i se pare dificilă”. Ulterior – cu toate că Berlinul s-a declarat de acord cu nemulțumirea României – guvernul sovietic a precizat că „nu consimte la schimbarea liniei «acceptate» în Bucovina”.
În consecință, derularea evenimentelor, așa cum a fost ea prezentată sintetic mai sus, permite formularea unei concluzii importante pentru încadrarea exactă a atitudinii României și a armatei sale în cursul perioadei 1939-1941:
Presiunile și acțiunile militare exercitate de Moscova s-au constituit într-un act de agresiune, asemănător celor împotriva Austriei și Cehoslovaciei, făcute de Germania, chiar dacă au fost acoperite de înțelegeri, acorduri și cedări în fața unui ultimatum. Gheorghe Tătărescu nota la l mai 1943:
„Tactica Kremlinului a considerat în chip permanent chestiunea Basarabiei ca un izvor de agitație internațională,ca o problemă destinată să fie actualizată după nevoile politicii externe a Sovietelor. Guvernul Uniunii Sovietice recunoscuse totuși unirea Basarabiei în 1929, când semnează la Moscova Protocolul pentru punerea anticipată în vigoare a pactului Briand-Kellogg, care stabilea renunțarea la actele de război a statelor semnatare, și în 1933,cînd semnează la Londra pactele pentru definirea agresorului. El recunoscuse din nou unirea Basarabiei cu România prin intrarea Sovietelor în Societatea Națiunilor”.
Mult mai important este însă faptul că între 1918 și 1941, U.R.S.S. a încălcat în permanență legile internaționale, provocînd 197 incidente de frontieră, cu deschiderea focului, omorând 31 de grăniceri români și rănind 22.
În raportul înaintat de Corpul grănicerilor către Marele Stat Major în 1942 se sublinia: „Nu trebuie uitat și posteritatea (trebuie) să știe că, timp de 23 de ani, la frontiera cu Uniunea Sovietică nu a fost liniște, nici pace. Acolo, bravii grăniceri au înfruntat zi de zi provocările mârșave și atacurile lașe ale bolșevicilor”.
În timpul procesului său, mareșalul Ion Antonescu a înaintat Tribunalului Poporului un memoriu (15 mai 1946) în care făcea și următoarea afirmație:
„Nu pot fi socotit agresor, fiindcă România era în stare de război cu U.R.S.S. din 1940 iunie, când Rusia a fost agresorul. Acceptarea ultimatumului nu a fost decât o retragere strategică și politică la care recurge orice țară, orice om, când este surprins fără sprijin și nu este în măsura de a se apăra”.
Deși aserțiunea mareșalului era exactă, în coordonatele sale generale, ea se oprea totuși la jumătatea drumului. Și anume, agresorul a fost indubitabil U.R.S.S. în 1940, dar trecerea Nistrului din ordinul mareșalului, de data asta împotriva unui stat aflat în alianță cu Marea Britanie și sprijinit de S.U.A., dincolo de granițele statului, nu va putea fi niciodată calificată altfel decît ca agresiune.
De altfel, României i s-a declarat război de către marile democrații occidentale numai după acest act.
Până atunci, România era considerată țară ocupată, deși ea purta război, însă doar pe teritoriul Basarabiei.
Dar la fel de clară este și situația de stat agresat în care se afla România în 1940, prin încălcarea prevederilor Convenției pentru definirea agresiunii (Londra, 3 iulie 1933) și Convenţiei pentru definirea agresiunii, semnată între România, U.R.S.S., Cehoslovacia, Turcia și Iugoslavia, la 4 iulie 1933. România a ratificat convențiile și a depus instrumentele de ratificare la Moscova, la 16 octombrie 1933, primul,și la 17 februarie 1934, al doilea.
Atât prima cât și a doua convenție stipulau la articolul 3:
„Nici un considerent de ordin economic, politic, militar sau de altă natură nu poate servi drept scuză sau justificare pentru agresiunea prevăzută la articolul 2”, iar articolul 2, alin. 2, menționa:
„în consecință, va fi considerat drept agresor într-un conflict internațional, sub rezerva acordurilor în vigoare între părțile în conflict, statul care, primul, va comite una din următoarele acțiuni: […] 2. invadează cu forțele sale armate, cu sau fără declarație de război, teritoriul unui alt stat”.
Anexele celor două convenții (cu text identic) detaliază astfel articolul 3: (semnatarii – n.r.) „Declară că nici un act de agresiune în sensul articolului 2 al zisei Convenții nu va putea fi justificat de vreuna din circumstanțele următoare:
A. Situația internă a unui stat, de exemplu: Structura politică, economică sau socială; lipsurile pretinse în organizarea administrativă; tulburări provenite din cauza grevelor, revoluțiilor, contrarevoluțiilor sau războiului civil. B. Comportarea internațională a unui stat, de exemplu: Violarea sau pericolul de violare a drepturilor sau intereselor materiale sau morale ale unui stat străin sau ale cetățenilor săi; ruperea relațiilor economice sau diplomatice; boicoturi financiare sau economice, controverse cu privire la obligațiile economice, financiare sau de altă natură fată de statele străine; incidente de frontieră care nu formează nici unul din cazurile de agresiune prevăzute în articolul 2”.
Citind cu atenție ambele note ultimative trimise României de către U.R.S.S. se poate constata ușor încălcarea acestor convenții; termenele fixe de reactie, tonul dur și trecerea la acțiuni diversioniste, provocări și propagandă pentru război s-au constituit în amenințare cu folosirea forței, iar prin depășirea prevederilor înțelegerii convenite sub amenințare, în folosirea efectivă a forței, ocuparea de teritoriu străin și agresiune.
În această privință, mareșalul Antonescu avea perfectă dreptate, „în dimineața zilei de 29 iunie, când rușii au intrat în Herța, comandantul garnizoanei, căpitanul român Boroș, și-a permis să atragă atenţia că sunt într-un teritoriu din Vechea Românie neprevăzut în ultimatum.
Această «mare îndrăzneală» pe care și-a permis-o bravul căpitan Boroș a fost «răsplătită» de către ruși cu omorîrea lui, a încă doi ostași și cu rănirea gravă a sublocotenentului Dragomir. […] În legătură cu acest moment, din telegrama nr. 5 871 a Armatei a 3-a expediată la data de 29 iunie 1940, ora 10, mai aflăm că rușii la ora 12 așteptau răspunsul comandantului de corp de armată de la Cernăuți, unde fusese trimis un car de luptă după ordine noi”.
Mai mult decât atât, în afară de ocuparea tinutului Herța, care nu era prevăzută în ultimatum, Uniunea Sovietică a trecut și la alte agresiuni armate, după termenul așa-numitului acord:
„Demersurile făcute de guvernul român la Moscova pentru a obține retragerea trupelor sovietice din localitatea Herța, ocupată de tancurile sovietice la 29 iunie 1940, au fost respinse de sovietici”.
În timp ce la București se făceau eforturi diplomatice pentru retragerea liniei de demarcație în această localitate, trupele sovietice din zonă încercau zilnic să ocupe noi teritorii din nordul Moldovei și în sudul Bucovinei, dînd naștere la numeroase incidente, așa cum au fost cele din Covul de Sus și Sadău sau cele din sectorul Siret-Tereblecea-Sinăuţii de Jos – Dersca.
Trupele sovietice au provocat un incident între 26 – 28 octombrie 1940, în urma căruia s-au instalat în ostroavele Salangic, Dalerul Mare și Dalerul Mic, la sud de brațul Chilia.
Ocuparea acestor ostroave a avut loc în urma unor scurte lupte în care sovieticii au atacat cu forte superioare și în care românii au avut morti și prizonieri.
La 5 noiembrie trupele sovietice au ocupat ostrovul format din brațul Măsura și canalul Gura Stari-Stambul care controla ieșirea la Mare”. Dar chiar documentele sovietice tratează ocuparea teritoriilor românești drept act de război: Raportul acţiunilor trupelor Frontului de Sud la eliberarea (sic!) Basarabiei și Bucovinei de Nord, întocmit de mareșalul Timoșenko, la capitolul V se prevedea:
„înștiințarea trupelor despre punerea în stare de război a fost făcută de către Statul Major al Regiunii în răstimp de 15 minute prin consiliile militare ale armatelor și prin comandantii marilor unități și unităti subordonate nemijlocit. Direcțiile privind concentrarea trupelor spre linia frontierei aufost date pe 10.6.40 de la orele 15.04 până la 21.45 […].
Prin semnarea Actului final de la Helsinki (1975) și a celui al Conferinței de la Paris (1990), România a recunoscut status-quo-ul frontierelor, dar încadrarea juridică a agresiunii U.R.S.S. împotriva României are importanță pentru a delimita exact în timp raportul agresor-agresat, astfel că istoriografia românească este îndreptățită să afirme că războiul sovieto-român s-a declanșat la data de 28 iunie 1940 și nu la 22 iunie 1941.
Perioade lungi de non beligeranță între inamici, între agresiune și ripostă au mai existat în istoria modernă a războaielor, în funcție de capacitatea celui agresat de a riposta. Japonia a atacat U.R.S.S. în 1938, iar aceasta a ripostat în 1945, pentru că, dacă nu se acceptă acest interval, înseamnă că, la 8 august 1945, U.R.S.S. a încălcat prevederile Tratatului de neutralitate încheiat la 13 aprilie 1945 cu Japonia și a efectuat un act de agresiune, ceea ce ar face din Insulele Kurile în mod clar un teritoriu japonez ocupat ilegal de Rusia!
În privința stării de beligerantă instaurate la sfîrșitul lunii iunie 1940 între U.R.S.S. și România, Convenția privitoare la deschiderea ostilităților – Haga, 18 X 1907 – articolul l precizează:
„Puterile contractuale recunosc că ostilitățile între ele nu trebuie să înceapă fără un avertisment prealabil neechivoc, ce va avea forma unei declarații de război motivată, fie aceea a unui ultimatum cu declarație de război condiționata”.
Rusia era parte semnatară a acestei convenții”.
Acest text este un fragment din volumul «Armata, Mareșalul și evreii», ediția I, Editura Rao, 1998, autor Alex Mihai Stoenescu.
Prin anul 2006, televiziunea La7 din Italia, în cadrul unei emisiuni de investigații, a efectuat un test, prelevând urina din toaletele Parlamentului European, iar pe baza analizelor medicale s-a stabilit că între 60% și 70% erau persoane gay.
Probabil între timp a mai crescut acest procent, având în vedere presiunea la nivel european a propagandei LGBT.
Iată că, 47 de europarlamentari i-au trimis marți o scrisoare deschisă premierului Viorica Dăncilă, prin care își declară consternarea față de referendumul privind redefinirea familiei drept căsătoria dintre un bărbat și o femeie, scrie G4 media.
Semnatarii documentului subliniază că noua definiție a familiei are potențialul de a dăuna copiilor din toate familiile, iar desfășurarea referendumului încurajează discursul prin ură împotriva comunității LGBTQI.
Cei 47 de europarlamentari atrag atenția că în Convenția ONU privind drepturile copilului , familia nu este definită drept uninea dintre un bărbat și o femeie, acordând tuturor copiilor aceleași drepturi, indiferent de cine sunt părinții lor.
De asemenea, aceștia o chestionează pe Dăncilă și despre motivele pentru care a emis Ordonanța de urgență de prelungire la două zile a duratei referendumului și se declară îngrijorați de decizia Guvernului de a nu utiliza sistemul integrat de monitorizare a voturilor.
Scrisoarea integrală a celor 47 de europarlamentari către Viorica Dăncilă (vezi aici varianta în engleză – Scrisoare europarlamentari Dancila):
„Am fost consternați să aflăm că referendumul pe tema redefinirii familiei ca fiind uniunea între un bărbat și o femeie va avea loc în perioada 6 – 7 octombrie.
Această redefinire a familiei are potențialul de a dăuna copiilor din toate familiile, prin promovarea mesajului că familiile monoparentale, partenerii non-căsătoriți și copiii, bunicii care își cresc nepoții, familiile curcubeu și toate celelalte familii care nu se încadrează în definiția îngustă propusă de referendum nu merită să fie recunoscute și protejate.
Permiterea continuării referendumului fără a fi asigurate forme alternative de recunoaștere juridică pentru familii vă face să păreți că sunteți complici la încălcările drepturilor omului, care sunt în curs de desfășurare, și că sunteți împotriva drepturilor tuturor celor care trăiesc în familii “non-tradiționale”.
Permiterea efectuării acestui referendum promovează retorica anti-LGBTI și încurajează discursul prin ură și violență împotriva persoanelor LGBT.
Nu putem permite ca acest limbaj legal să pună persoanele LGBT, inclusiv copiii și copiii LGBT în familii curcubeu, într-o poziție vulnerabilă și în încălcarea flagrantă a dreptului fundamental la nediscriminare, așa cum este consacrat în Legea drepturilor omului a UE.
Convenția ONU privind drepturile copilului – ratificată de toate statele membre ale UE, inclusiv România – nu definește niciodată o familie între un bărbat și o femeie, acordând tuturor copiilor aceleași drepturi, indiferent de cine sunt părinții lor.
Hotărârea recentă a Curții Constituționale din România, conform căreia cuplurile de ecelași sex ar trebui să aibă aceleași drepturi ca și cuplurile heterosexuale, subliniază că familiile curcubeu nu au protecție în prezent și nu au drepturi legale în România, indiferent de naționalitatea lor.
Absența legislației privind parteneriatele civile și lipsa legii recunoașterea documentelor publice și a deciziilor judecătorești în cadrul UE (în ceea ce privește adoptarea, de exemplu) face ca toate cuplurile de același sex și copiii lor să se afle într-o stare juridică de tip limbo, împiedicându-i să se bucure pe deplin de drepturile lor ca cetățeni egali ai UE.
În ciuda hotărârii recente a CJUE în cazul Coman, soții de același sex în România rămân în situații juridice instabile.
Acest lucru pune foarte mult în pericol libertatea de circulație a cetățenilor UE, care reprezintă piatra de temelie a proiectului UE.
De asemenea, am dori să aflăm despre motivele dvs. de a emite o ordonanță de urgență, emis de guvernul dvs., declarând că acest referendum va avea loc în două zile în loc de una, practica obișnuită în referendumurile anterioare din România.
Suntem îngrijorați de faptul că acest lucru ar putea fi interpretat ca o încercare deliberată de a influența rezultatul referendumului, prin asigurarea pragului de participare de 30%.
Decizia de a nu utiliza sistemului integrat de monitorizare a voturilor este, de asemenea, îngrijorătoare, deoarece este un pas înapoi și ar putea fi văzută ca o încurajare a fraudei.
În concluzie, și în lumina acestei situații, invităm guvernul român să se asigure că toate cuplurile beneficiază de protecție juridică și că toți copiii – inclusiv copiii de părinți de același sex și copiii și tinerii LGBT – li se acordă cel mai mare bivel de protecție.
Toți copiii ar trebui să se poată bucura pe deplin de dreptul lor de a crește într-un mediu familial, într-o atmosferă de fericire, iubire și înțelegere, așa cum au fost consacrate în Convenția ONU privind drepturile copilului.
În timpul Primului Război Mondial, după doi ani de lupte eroice duse împotriva trupelor Antantei, România rămasă singură, ca urmare a părăsirii frontului românesc de către armata rusă aliată, nu mai avea nici o şansă reală de a se împotrivi prin mijloace militare, armatelor germane, austro-ungare, turce şi bulgare, fiind obligată prin Tratatul de la Buftea – Bucureşti să încheie pacea cu Puterile Centrale.
Pacea a fost semnată de către ţara noastră sub presiunea prăbuşirii frontului, ca urmare a revoluţiei bolşevice din Imperiul Ţarist, cu toate că în vara anului 1917 armata română reorganizată şi refăcută câştigase marile victorii de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz.
Tratatul a fost încheiat la 20 februarie/5 martie ora 19, în localitatea Buftea, de lângă Bucureşti, care la acea vreme se afla în teritoriul românesc ocupat de Puterile Centrale.
Foto: Caricatură politică franceză: Kaiserul german, cu piciorul pe cadavrul unui rus (Rusia), amenință cu un pumnal o femeie (România), ca să semneze tratatul de pace.
După numai câteva luni, în data de 27 octombrie 1918, Guvernul român a adresat un ultimatum trupelor de ocupaţie ale Antantei, prin care le cerea să părăsească teritoriul României în 24 de ore şi imediat, în noaptea de 28 octombrie/10 noiembrie spre 29 octombrie /11 noiembrie, Armata română reîncepea operaţiunile militare împotriva Puterilor Centrale.
Cu mari eforturi s-a reușit mobilizarea armatei, adunându-se cca 90 000 de oameni. Trupele române au primit ordin să treacă simultan în Transilvania,Muntenia și Dobrogea.
În același timp, trupele franceze din corpul expediționar, comandat de generalul Franchet d’Esperey au forțat Dunărea pe la Giurgiu, îndreptându-se spre București.
Armata germană, comandată de mareșalul August von Mackensen, a fost obligată să înceapă retragerea spre Transilvania.
Pe 9 aprilie 1918, Sfatul Ţarii din Basarabia proclamase cu o majoritate zdrobitoare a voturilor, unirea cu România.
Pe 28 noiembrie, reprezentanţii populaţiei din Bucovina au votat pentru unirea cu Ţara, iar pe 1 decembrie acelaşi an, şi reprezentanţii românilor din Transilvania a adoptat o Proclamaţia de la Alba Iulia de unire cu Regatul României, aprobată şi de reprezentanţii saşilor din acest străvechi ţinut istoric românesc.
România Mare se născuse !
Tratatul de la Versailles a recunoscut toate aceste proclamaţii de unire, în conformitate cu dreptul la autodeterminare stabilit de Declaraţia celor 14 puncte ale preşedintelui american Thomas Woodrow Wilson.
Rusia sovietică a refuzat însă cu încăpăţânare recunoaşterea Unirii cu România a Basarabiei, teritoriu românesc pe care îl anexase abuziv între anii 1812- 1918.
Foto: Regele Ferdinand decorând militari români care se distinseseră în timpul luptelor.
Luptele de eliberare a teritoriului național au continuat în Transilvania și în anul următor. La 16/29 ianuarie 1919, trupele române au eliberat orașul Zalău, linia de demarcație cu forţele ungare stabilindu-se pe latura de vest a Munților Apuseni.
Între 16-18 aprilie, armata română a respins un atac ungar, începând astfel ofensiva şi eliberând orașele Satu Mare, Carei, Salonta, Oradea, pentru ca la 1 mai să ajungă la Tisa.
Între 20-23 iulie o ofensivă a trupelor ungare pe Tisa a avut loc între 20-23 iulie, fiind urmată de o contraofensivă a armatei române (24-26 iulie),care a continuat cu trecerea Tisei și intrarea în scurt timp Armatei Române în Budapesta (4 august), fapt care a dus la prăbuşirea regimul comunist instaurat de bolşevicii lui Kun Bela în Ungaria.
După eliberarea Ungariei de comunism, a urmat retragerea trupelor române din această ţară, în mai multe etape, între 14 noiembrie 1919 și 20 martie 1920.
Nu se uscaseră bine cernelurile de pe iscăliturile tratatelor internaţionale încheiate de Ungaria, că politica amiralului (fără mare) Horthy Miklos, devenit regent al acestei ţări în primăvara anului 1920, a început să se facă simţită. Încă în octombrie 1919,Horthy desemna într-un memorandum „România inamicul numărul unu”, iar ca principal ţel al politicii externe ungare el vedea „rezolvarea problemelor cu România prin recurgerea la arme”.
Planul său a început să se concretizeze imediat ce a fost posibil să se mişte prin măsuri antiromâneşti.
Nu ne mai poate mira aşadar faptul că, pe 14 noiembrie 1919, la retragerea armatei române, ziarul „Uj Nemzedek” scria:
„Când pe creştetul cetăţii Buda fâlfâia steagul valah totuşi ungurimea considera faptul acesta ca o mântuire şi pe drept, deoarece ştia că după ocupaţia valahă poate urma numai învierea.
Două fapte avem de înregistrat în cartea lui Clio.
Recunoaştem că, desigur regretabil, numai cu ajutorul valah am reuşit şi nu din iniţiativa noastră, al doilea fapt este că nici dracul nu ne poate uni”.
Eu, iubite cetitoriule, nicăirea n-am aflatŭ nici un istoric, nici latin, nici leah, nici ungur, şi viiaţa mea, Dumnezeu ştie, cu ce dragoste pururea la istorii, iată şi pănă la această vârstă, acum şi slăbită. De acéste basne să dea seama ei şi de această ocară. Nici ieste şagă a scrie ocară vécinică unui neam, că scrisoarea ieste un lucru vécinicŭ. Cândŭ ocărăsc într-o zi pre cineva, ieste greu a răbda, dară în véci? Eu voi da seama de ale méle, câte scriu. Făcutu-ţ-am izvod dintăiaşi dată de mari şi vestiţi istorici mărturii, a cărora trăiescŭ şi acum scrisorile în lume şi vor trăi în véci. Şi aşa am nevoit, să nu-mi fie grijă, de-ar cădea această carte ori pre a cui mână şi din streini, carii de-amăruntul cearcă zmintélile istoricilor. Pre dânşii am urmat, care vezi în izvod, ei pavăţa, ei suntŭ povaţa mea, ei răspundŭ şi pizmaşilor neamului acestor ţări şi zavistnicilor. Putérnicul Dumnezeu, cinstite, iubite cetitoriule, să-ţi dăruiască după acéste cumplite vremi anilor noştri, cânduva şi mai slobode veacuri, întru care, pe lângă alte trebi, să aibi vréme şi cu cetitul cărţilor a face iscusită zăbavă, că nu ieste alta şi mai frumoasă şi mai de folos în toată viiaţa omului zăbavă decâtŭ cetitul cărţilor. Cu cetitul cărţilor cunoaştem pe ziditoriul nostru, Dumnezeu, cu cetitul laudă îi facem pentru toate ale lui cătră noi bunătăţi, cu cetitul pentru greşalele noastre milostiv îl aflăm. Din Scriptură înţelégem minunate şi vécinice fapte puterii lui, facem fericită viiaţa, agonisim nemuritoriŭ nume. Sângur Mântuitorul nostru, domnul şi Dumnezeu Hristos, ne învaţă, zicândŭ: Čńďèňŕèňĺ ďèńŕíiŕ, adecă: Cercaţi scripturile. Scriptura departe lucruri de ochii noştri ne învaţă, cu acéle trecute vrémi să pricépem céle viitoare. Citéşte cu sănătate această a noastră cu dragoste osteneală.
De toate fericii şi daruri de la Dumnezeu voitoriŭ
Miron Costin, care am fost logofăt mare în Moldova
CER SI PAMANT ROMANESC 