Se spune că Revoluţia din 1917 a fost făcută de Lenin, numai că el a aflat de revoluţia din Rusia abia după o săptămână, din ziarele elveţiene…

 

 

 Motto:

„… ce se stabileşte în spatele uşilor închise, muritorii de rând află de la istorici, poate peste 100 de ani. Aşa că să nu ne facem probleme, că ce se discută astăzi în „cercurile elitiste”, poate vor afla şi urmaşii, urmaşilor noştri, peste…”

 

Acad. Nicolae Dabija

 

 

 

Lenin

Un geniu monstruos

Se spune că Revoluţia din 1917 a fost făcută de Lenin.

Dar el va afla despre Revoluţia Socialistă (adevărata Mare Revoluţie Socialistă) de la 27 februarie 1917 din Rusia abia la 2 martie 1917 din ziare, când se afla la Zurich. Ajungând acasă i-a spus N. Krupskaia: Este zguduitor! Ce surpriză! Închipuie-ţi! Trebuie să mergem acasă, dar cum? Totul mi se pare atât de neaşteptat! (în cartea lui Volkogonov, pag. 138).

Era atât de neaşteptat pentru „conducătorul revoluţiei proletare”: miniştrii, demnitarii şi țarul fuseseră arestaţi. Alţii făcuseră revoluţia, al carei  părinte  s-a dorit. S-a grăbit să plece spre Rusia.

În acele zile era în toi Primul Război Mondial. Germania, care lupta contra Imperiului Rus îşi dorea țara-rivală paralizată din interior. Lenin fusese racolat de mai mult timp, împreună cu alţi „revoluţionari de profesie” ruşi, de către poliţia secretă germană.

I se sugerează să se întoarcă în Rusia. I se dau fonduri impresionante de bani. Social-democratul german Eduard Berstein afirma: pentru a efectua revoluţia din Octombrie Germania îi dase lui Lenin o sumă „foarte mare, aproape incredibilă”, de 50 de milioane de mărci-aur. Cu aceşti bani se putea face un război, dar mite o revoluţie.

Din legendarul tren blindat sau „sigilat”, dăruit de nemţi, înainte de a ajunge la gara Finlandeză din Petersburg, Lenin – cu „modestia” care-l caracteriza, telegrafiază şefilor partidului bolşevic ca sosirea sa să fie anunţată în ziarul „Pravda”, or, el nu dorea să se întoarcă ca un emigrant de duzină, ci ca un lider, de care până la acea oră în toată Rusia n-auziseră decât o mână de oameni.

În iulie 1917 Guvernul Provizoriu avea să emită un ordin de arestare pe numele lui Lenin ca „spion german” pe bază de documente, între ele, aflându-se şi Ordinul Băncii Imperiale Germane No. 7433, din 2 martie 1917 prin care era plătit cu cincizeci de milioane de mărci, dar colegul lui de liceu A. Kerenski, dorindu-și-l viitor aliat, avea să-l salveze în ultimul moment.

Pe front în 1917 nemţii aruncau în tranşeele ostaşilor ruşi manifeste semnate de V. I. Lenin, care spuneau: „Predaţi-vă! Aruncaţi armele şi întoarceţi-vă acasă! Principalii voştri duşmani nu se află în tranşeele germane, care-s şi ei muncitori ca şi voi, ci în scaunele guvernamentale de la Petrograd”. Lenin devenise aliatul cel mai de nădejde al duşmanilor patriei lui.

Mii de dezertori fugeau cu tot cu arme de pe front. Lenin le promitea pace, pământ, uzine, vodcă şi pâine, fără să muncească. Asta-i face pe dezertori ca Lenin să le fie simpatic.

Cercetătorii acelei perioade sunt cu toţii de acord că arestarea lui Lenin în vara sau toamna anului 1917 ar fi schimbat cursul istoriei.

Lenin ne-a fost oferit mereu drept exemplu de mare patriot rus. Dar toate acţiunile i-au fost îndreptate pentru a provoca înfrângerea ţării sale în primul război mondial şi a pune, el şi partidul său, mâna pe putere.

Visa să transforme războiul mondial într-un război civil. Specula şi el, ca şi comuniştii de azi, pe ideea internaţionalismului, mai importantă ca cea de patriotism.

Generalul Erich von Gudendorff, şeful Statului Major German avea să scrie:

„Înlesnind călătoria lui Lenin în Rusia, guvernul nostru şi-a asumat o mare răspundere. Acţiunea a fost pe deplin justificată din punct de vedere militar. Trebuia să învingem Rusia”.

După ce ia puterea, Lenin îi ajută, din interior, pe nemţi să învingă Rusia. „Decretul despre pace” din noiembrie 1917 emis de Lenin însemna, de fapt, abandonarea fronturilor cu Germania de către armata rusă, dar şi o gravă trădare de către noua Rusie a aliaţilor.

România se pomenise de una singură pe Frontul de Est, contra puternicelor armate ale Kaizerului. La 3 decembrie 1917, la nici o lună de la preluarea puterii, bolşevicii stabilesc legătura cu germanii, întrebându-i care sunt condiţiile lor.

Partea germană cere cedarea unor teritorii de peste 150 000 kilometri pătraţi.

Lev Troţki (Leiba Bronstein, născut la Telenești)

Conform păcii de la Brest – Litovsk, condiţiile căreia Lenin i le-a dictat lui L. Troţki (Lev Bronstein, născut la Telenești), ajuns al doilea om după Lenin în vastul imperiu, ca acesta să le accepte fără discuţii: Rusia sovietică renunţa la 34 la sută din populaţia sa, 32 la sută din pământul agricol, 89 la sută din minele de cărbune.

Buharin, care vede în aceste cedări „o trădare a revoluţiei”, e numit de Lenin trădător. Întrucât Petrogradul urma a fi cedat şi el benevol, Lenin mută capitala ţării la Moscova.

Congresul Sovietelor votează la 15 martie 1918 Tratatul de Pace de la Brest-Litovsk cu 724 voturi pentru, 276 – împotrivă, la rugămintea lui Lenin, care totodată indemna populaţia „să nu opună rezistenţă armatei nemţilor”.

Cetăţenii ruşi se întrebau, nedumeriţi: „Cum este posibil ca trupele Kaiserului să vină în trenuri de pasageri, ca nişte turişti şi să ocupe oraş după oraş fără nici un fel de luptă?!”

Lenin îşi îndeplinea promisiunile luate.

Dar în curând Antanta, din care făcea parte şi România, avea să învingă Germania şi aliaţii ei. Astfel Rusia bolşevică a fost salvată de „pacea ruşinoasă” de la Brest-Litovsk, semnată de Lenin, prin care Rusia rămânea aproape fără teritoriu în partea ei europeană.

Lenin ne mai era prezentat de biografii săi drept model de democraţie.

În iunie 1917, când Guvernul Provizoriu, preîntâmpinat de încercarea bolşevicilor de a pune mâna pe putere, a interzis orice fel de demonstraţii timp de trei zile, Lenin a protestat vehement, afirmând că „în orice ţară democratică organizarea unor asemenea demonstraţii este un drept irevocabil al fiecărui cetăţean.”

După 25 octombrie 1917, însă, dacă o demonstraţie, un congres, o manifestare nu era aprobată de Dzerjinski, şeful CEKA, Lenin ordonase ca participanţii să fie sau arestaţi, sau împuşcaţi pe loc.

„Revoluţia” din 25 octombrie 1917, n-a fost decât o banală lovitura de palat, în ea „n-a existat nici măcar un singur rănit”.

În Palatul de Iarnă n-au intrat, cum arată filmele sovietice, soldaţi bolşevici, ci „o mulţime zdrenţăroasă şi furioasă, care s-a comportat cu violenţa caracteristică unor astfel de gloate” (în cartea lui D. Volkogonov, la pag. 192).

 

 

 

 

 

A fost o trecere paşnică a puterii de la un Guvern Provizoriu la altul, care urma să fie şi el la fel de provizoriu, cum se credea atunci. „Semăna mai degrabă cu o schimbare a gărzii”, îşi va aminti bolşevicul Suhanov.

A doua zi însă Petersburgul se trezi într-o altă ţară, într-o altă lume, într-o altă epocă. Cea a începutului unui dezastru care nici acum, la 2004, încă nu s-a încheiat.

Deşi e oferit drept exemplu de rus veritabil (Maiakovski zicea: Я русский бы выучил тoлькo за то, что им разговаривал Ленин» – Aş învăţa numai Rusă pentru ceea ce Lenin a vorbit ”), Lenin îi ura pe ruşi.

Aşa zisa «revoluţie din Octombrie» din 1917 a fost una orientată contra poporului rus. Din componenţa primului Birou Politic, constituit la 25 martie 1919, din care făcuseră parte 5 membri permanenţi: Lenin (Ulianov), Kamenev (Rozenfeld), Krestinski, Stalin (Djugașvili), Troţki (Bronstein), nici unul nu era rus.

Alţi conducători importanţi: Dzerjinski (polonez), Zinoviev (evreu, numele adevărat Radomyslski), Ordjonikidze (gruzin), Sverdlov (evreu), Rakovski (bulgar din România), Enukidze (gruzin), Linacearski (polonez), Aitakov (turkmen), Rudzutac (leton), Mikoian (armean), Smidt (neamţ), Kaganovici (evreu), Radek (evreu), Smilga (leton), Stucika (leton), Kosior (polonez) etc. erau selectaţi din minorităţile asuprite de imperiul ţarist.

Astfel Dumnezeu bătea Rusia pentru lăcomia ei de a se fi lăţit fără scrupule peste alte neamuri. Din cei 500 de comisari ai poporului ai RSFSR de la sfârşitul lui 1917 – 475 erau nerusi şi doar 25 dintre ei – de regulă muncitori necărturari – aparţineau poporului pe care pretindeau că-l reprezintă.

1. I. Lenin, fiind evreu după mamă – care era fiica lui Izrael Moisevici Blank din Jitomir, şi calmâc după tată, bunica lui, Anna Alexeevna Smirnova, fiind o calmâcă botezată, nu avea încredere în ruşi. După revoluţie recomanda „sarcinile de mare exigență intelectuală să fie încredinţate străinilor, în special evreilor şi să se lase treburile simple pe seama „proştilor de ruşi” (citatul e reprodus de sora mai mare a lui Ilici, Ana Elizarova, care, între altele, îi scria lui Stalin: „Probabil că nu e un secret pentru dumneavoastră faptul că bunicul nostru provenea dintr-o familie de evrei săraci, că era, aşa cum se menţionează în certificatul de botez, fiul unui mesceanin din Jitomir, Moise Blenk.”

Într-o discuţie cu L. Troţki, Lenin a spus: „Ruşii sunt prea blânzi, aş putea spune chiar blegi”, de aceea nu merită să li se dea funcţii importante (în cartea lui D. Volkogonov, pag. 293). Într-o scrisoare adresată în toamna lui 1920 lituanianului Jean Berzin numea poporul pe care-l conducea: „idioţii de ruşi”.

Marelui scriitor rus Maxim Gorki i-a zis: „Un rus inteligent este aproape întotdeauna un evreu sau un rus cu sânge evreiesc”.

Aşa se explică ascensiunea ameţitoare a basarabenilor Mihail Frunze (ministru de război al URSS între 26 ianuarie şi 31 octombrie 1925), Serghei Lazo, comandant al frontului din Transbaicalia, Grigore Kotovski, comandant al Armatei 2 de Cavalerie, Iona Iakir, comandant de armată de rangul I, comandant al districtului militar Kiev şi Ucraina, Ivan Fedko, comandant de armată de rangul I, Val Zarzăr, comandant de corp de armată, Ion Secrieru, şef al Direcţiei principale de artilerie a Armatei Roşii ș.a. la cârma în derivă a noului imperiu, meritul lor mare fiind şi faptul că nu erau ruși.

Timp de aproape un secol s-a vorbit despre „bunătatea” legendară a lui Ilici. Dar nu Stalin a fost cel care a declanşat execuţiile în masă, ci Lenin. Stalin doar le-a continuat. Există ordine de spânzurare, de împuşcare, de închidere a mii de oameni în lagăre de concentrare, scrise personal de „cel mai bun dintre buni”- V.I.Lenin.

La sugestia lui Lenin în decembrie 1917 e creată CEKA – Comisia Extraordinară pentru Combaterea Contrarevoluţiei şi Sabotajului, căreia i se acordă drepturi nelimitate. Decretul lui „Despre teroarea roşie” menţionează: „Este esenţial ca Republica Sovietică să fie apărată de duşmanul de clasă prin izolarea acestuia în lagăre de concentrare, iar toţi cei implicaţi în conspiraţiile şi rebeliunile alb – gardiste să fie împuşcaţi”. Nu cădeau sub incidenţa acestui decret doar membrii partidului bolşevic, în rest CEKA avea dreptul să aresteze şi să lichideze pe loc pe oricine. Tot el i-a scris lui Dzerjinski ca arestările să se opereze în timpul nopţii, Lenin inventând şi termenul de „duşman al poporului”.

Acest război contra poporului rus şi a celorlalte popoare din URSS început de Lenin a continuat până la moartea lui Stalin din 1953. Au murit în el 66 de milioane de cetăţeni. Mai mulţi decât reprezentanţii ţărilor Europei pe toate câmpurile celor două războaie mondiale din secolul XX. Acesta e cel mai mare păcat al lui Lenin şi al partidului comunist din ex-URSS.

Teroarea de stat declanşată de Lenin avea un singur scop: ca el să rămână la putere cu orice preţ. Chiar cu preţul dispariţiei tuturor cetăţenilor statului pe care şi-l dorea al său şi dincolo de moarte. El, după mărturiile celora care l-au cunoscut, „acţiona şi ca anchetator, şi ca procuror şi judecător”. Lenin recunoştea o singură clasă – proletariatul. Celelalte urmau a fi lichidate, inclusiv ţărănimea. Despre ultima a spus că „planul de strângere a grânelor cu ajutorul mitralierelor este strălucit”, tot el dând „preţioasa indicaţie: „Spânzuraţi-i pe conducătorii cercurilor chiabureşti”.

Sau: „Împuşcaţi-i pe conspiratori şi şovăielnici fără să întrebaţi pe nimeni” (p. 304). La indicaţia lui, participanţii răscoalei ţărăneşti din regiunea Tambov au fost ucişi în august 1921 cu zecile de mii – ţărani, femei, copii, bătrâni neajutoraţi – laolaltă – cu gaze asfixiante, interzise încă de pe atunci de forurile internaţionale.

Intelectualitatea era considerată „parazitară”, preoţimea – „contrarevoluţionară”, burghezia – „ex-popor”, ţărănimea – „sălbatecă”.

În foametea din anii 1921-1922 muriseră peste 25 de milioane de oameni. Dar în acelaşi timp, la indicaţiile sadiste ale lui Lenin, țara trimite sute de tone de grâne, bani, aur, obiecte de valoare etc. partidelor comuniste din străinătate ca acestea să declanşeze „revoluţia mondială”.

La 7 decembrie 1922 Biroul Politic, sub preşedinţia lui Lenin, decide să exporte aproape un milion de tone de grâu peste hotare – pentru a înfiinţa cât mai multe partide comuniste în Europa. „Grija” lui cea mare nu era propriul popor, ci extinderea terorismului mondial.

Într-o telegramă din 1918 trimisă lui Stalin, Lenin scria:

„Este timpul să încurajăm declanşarea revoluţiei din Italia. După părerea mea, acest lucru presupune sovietizarea Ungariei, poate şi a ţărilor cehe şi a României”.

Sovietizarea României a fost una dintre preocupările leniniştilor moscoviţi din toate timpurile. Deşi până la 1917 Lenin menţiona în lucrările sale că Basarabia e teritoriu care aparţine României, „…la periferiile Rusiei locuiesc finlandezi, polonezi, români…” etc.), după preluarea puterii se răzgândeşte şi la 12 aprilie şi 18 aprilie 1918, la câteva săptămâni, după ce Sfatul Ţării votase unirea Basarabiei cu România, Guvernul condus de el protestează, în viziunea lui Lenin, deşi votarea a fost „o manifestare a voinţei poporului”, ea „este în flagrantă contradicţie cu normele dreptului internaţional”, dând indicaţii – caz unic în experienţa diplomatică mondială – să fie imediat arestat ambasadorul român la Petrograd, Diamandi.

Într-o telegramă trimisă la 5 mai 1919 preşedintelui Republicii Sovietice Ucrainene, Cristian Rakovski, 

 

românul bulgar, care până la 1918 în zeci de articole şi cuvântări vorbise că Basarabia e pământ românesc, cotropit de Rusia ţaristă, Lenin îl apostrofează pentru abuzuri la Lugansk, condamnând într-un fel şi dorinţa expansionistă a Ucrainei de a ataca şi cuceri România.

 

 

 

În aceeaşi perioadă Grigore Kotovski se lăuda plin de grandomanie că dacă n-ar fi existat disciplina militară ar fi trecut de mult Nistrul cu cele câteva sute de cavalerişti ai săi ca să „elibereze” România de sub călcâiul boierilor şi moşierilor exploatatori (Dicționar enciclopedic, Granat, Moscova 1927, pag. 218, în articolul despre Gr. Kotovski, unde acesta e numit cu drag de autori, între altele, „erou penal și tatăl bandiților”).

 

Lenin, care-şi zicea în anchete că profesia sa ar fi cea de „scriitor” şi care, deci, se considera intelectual, va spune despre toată intelectualitatea rusă: reprezentanţii acesteia „…cred că sunt creierul naţiunii. În realitate, nu sunt creierul, ci dejecţiile ei” (pag. 393). El afirmase nu o dată că intelectualitatea trebuie lichidată, iar literatura să fie o anexă a partidului bolşevic: „problema literaturii trebuie să devină parte componentă a muncii de partid”. Despre L. Tolstoi va zice că e „moşier”, „un idiot întru Hristos”, despre V. Korolenko: e „un filistin jalnic”, despre M. Gorki, că „mai crede în Tătuca Țarul”.

La sugestia lui se ia decizia ca elita intelectualităţii ruse să fie expulzată peste hotare, iar intelectualitatea ucraineană „să fie deportată în zone îndepărtate ale RSFSR” din Siberia. Cele mai cunoscute nume ale lumii culturale şi ştiinţifice – Șaliapin, Bunin, Berdeaiev (Vezi „Sensul Creației” cu prefața de A. Pleşu) , Kandinsky, Chagal, Stravinski etc., etc., etc. îşi părăsesc patria.

Partidul a decis şi soarta celor rămaşi: el hotăra cine şi ce să scrie, cine avea dreptul să publice, cine putea fi lăudat sau criticat, cine – decorat, cui să i se dea onorarii grase etc. Şi totul se făcea în funcţie nu de talentul, ci de servilismul artistului sau scriitorului.

Se mai spunea că V.I.Lenin „iubea foarte mult teatrul”. Dar Lenin n-a fost niciodată la nici un spectacol. A fost cu Krupskaia

 

 

 

de vreo 2-3 ori pe când se aflau la Berna, în străinătate, dar, mărturiseşte consoarta sa, „mergeam la teatru şi plecam după primul act”. Deci, acest om care n-a văzut la viaţa lui nici o piesă până la capăt va propune după revoluţie să fie închis Bolșoi Teatr – mândria Rusiei din toate vremurile – cu indicaţia strictă: „Se vor păstra doar câteva zeci de artişti la Moscova şi la Petrograd ca să dea spectacole (ca dansatori şi cântăreţi) pe bază de autofinanţare” în faţa clasei muncitoare. În rest toţi marii artişti (inclusiv I. Șaliapin – decedat la 65 de ani, în 1938, la Paris) sunt disponibilizaţi, ca inutili cauzei revoluţiei.

Lenin, ca intelectual care dispreţuia intelectualii şi ca scriitor care dispreţuia scriitorii, ştia: cu cât nivelul intelectual al maselor va fi mai scăzut, cu atât acestea vor putea fi mai uşor manipulate.

Lenin îi cere mereu lui Dzerjinski liste cu intelectualii care constituiau un pericol pentru revoluţie, şeful GPU incluzând în ele toată elita societăţii ruse. Listele conţin: numele a mii de profesori ai instituţiilor superioare de învăţământ, scriitori, artişti, medici, ingineri etc. Toţi aceştia sunt suiţi cu sila în trenuri, vapoare şi expulzaţi din ţară.

Lenin a lichidat toate partidele din Rusia, instaurând dictatura unui singur partid, cel bolşevic. Tot el creează CEKA, cu puteri nelimitate. CEKA era stat în stat. Indicaţiile erau următoarele: „Dacă vedeţi pe cineva deştept, îmbrăcat cuviincios şi care vorbeşte corect ruseşte –împușcați-l pe loc, pentru că nu-i de-al nostru”.

Biserica Ortodoxă Rusă avea trecut până nu demult (poate-l mai are şi azi) numele lui Lenin în calendarele sale, care era pomenit obligatoriu la slujbele de la 22 aprilie.

Dar n-a fost om care să-l fi urât cel mai mult pe Dumnezeu, căruia a şi încercat într-un fel după 1917 să-i ia locul. I se lăudase bolşevicului G. M. Krjijanovski că încă în clasa a cincea „mi-am smuls crucea de la gât şi am aruncat-o în lada de gunoi”. Îi numea pe preoţi „contrarevoluţionari în sutane”. Cere de la CEKA rapoarte despre „reprimarea revoluţionară a preoţilor şi a altor funcţionari religioşi”; iar la 4 mai 1922 emite un decret oficial care consfinţea „pedeapsa cu moartea pentru preoţi”.

Indicaţiile lui Lenin erau clare: – cine purta haina preoţească trebuia împuşcat sau cel puţin arestat. El va scrie în 1922, într-o scrisoare adresată Biroului Politic: „Cu cât va fi mai mare numărul victimelor din rândul clericilor reacţionari şi burghezi, cu atât mai bine”. Într-o altă scrisoare din acelaşi an va indica: „Cu cât împuşcăm mai mulţi preoţi, cu atât mai bine”. La 22 martie 1922 găseşte de cuviinţă să ceară la şedinţa Biroului Politic „arestarea sinodului şi a patriarhului” Bisericii Ortodoxe. Patriotul Tihon e arestat şi va muri în curând pentru că el „şi banda lui se opun făţiş preluării bunurilor bisericeşti”. Sunt confiscate raclele sfinţilor ruşi: Sf. Serghei din Radonej, Sf. Barnabas din Vetluga etc., care sunt dezbrăcate de aur şi argint şi profanate, zeci de tone de aur şi argint, diamante, obiecte de preţ sunt rupte de pe icoane, scoase din biserici, topite şi vândute în străinătate pentru sprijinirea partidelor comuniste din diverse țări. Din 1918 până în 1924 au fost împuşcaţi „între paisprezece şi douăzeci de mii de clerici şi laici activi” (la Volkogonov, pag. 411). Din cele 80 000 de biserici mai funcţionau 11 525. Prin decret a fost interzisă bătaia de clopote pe tot întinsul „ţării lui Ilici”.

Oraşul Simbirsk, în care se născuse V. Lenin, avea în 1917 zeci de biserici, catedrale şi mânăstiri. În următorii ani toate clădirile de cult, între care şi biserica în care a fost botezat Lenin, au fost aruncate în aer. Cimitirele au fost rase de buldozere, în cimitirul Pokrovski a fost lăsat neatins doar un mormânt, cel al lui Ilia Nicolaevici Ulianov, tatăl acestui monstru, căruia însă i-a fost distrusă crucea, înlocuită cu un însemn bolşevic.

Ţara avea nevoie de altă religie şi de alţi dumnezei. Religie nouă, în concepţia lui Lenin, urma să fie ideea comunist-bolșevică, iar noul dumnezeu era gata să devină chiar el, paranoicul din Simbirsk.

Se susţine, fals, că Lenin era de o „modestie legendară”. Dar încă în timpul vieţii sale, atât el, cât şi confraţii săi de la conducere, de cum au ajuns la Putere, botezau oraşe cu numele lor, îşi ridicau monumente, plăteau scriitori care să scrie cărţi despre ei, pictori care să le facă portrete, tot ei s-au mutat în apartamentele ţarilor din Kremlin, îşi editau operele complete (unele nescrise) etc.

În 1922 la ordinul lui V.I.Lenin, i se ridică statui „lui V. I. Lenin în oraşele Simbirsk, Jitomir, Iaroslav”, iar în anul următor încă în vreo 30 de localităţi. De menţionat faptul că „modestul” conducător pierdea zile întregi ca să pozeze armatei de sculptori care urmau să-l imortalizeze.

Încă în iulie 1918, la sugestia lui Lenin, academicianul Pokrovski prezentase Sovnarkomului un raport în care cerea înălţarea „a cincizeci de monumente închinate activităţii revoluţionare”.

 

 

 

Pentru că ridicarea statuilor noilor lideri întârzie, Lenin îi telegrafiază lui Lunacearski:

„Am ascultat raportul lui Vinogradov despre busturi şi monumente şi sunt profund indignat. Te admonestez pentru neglijenţa dumitale criminală. Să-mi trimiţi de urgenţă lista vinovaţilor pentru a fi trimişi în judecată. Ruşine sabotorilor şi tâlharilor”. Vreo duzină de activişti, sculptori, pictori, arhitecţi „sabotori”, care întârziaseră să-i înalţe statui au fost împuşcaţi.

Pe urmă a mers totul mai bine: de „modestia” lui Lenin avea grijă alt „mare modest” – I. V. Stalin, care în 1924 a sugerat sanctificarea lui Lenin cu indicaţia, ca „în fiecare localitate din URSS să fie înălţat câte un monument dedicat conducătorului proletariatului mondial”. În 1990 în fosta URSS existau peste 2.000.000 de monumente, statui, busturi amenajate dedicate lui V. I. Lenin. Pentru edificarea acestora se plătiseră atâţia bani câţi ar fi fost necesari pentru construirea a 2.000.000 de apartamente. Locuinţe – pentru aproape un sfert de ţară.

Tot ce-a spus Lenin era minciună sfruntată. La 1 mai 1919 a declarat în faţa mulţimii adunate în Piaţa Roșie: „Cei mai mulţi dintre Dumneavoastră, cei care încă nu aveţi treizeci-treizeci şi cinci de ani veţi vedea înflorind comunismul”.

La Congresul al III-lea al tineretului comunist din 1921 preia minciuna: „Generaţia care are azi cincisprezece ani va trăi peste 10 ani sau douăzeci într-o societate comunistă”. Hruşciov avea să ne fixeze şi el o dată pentru venirea comunismului pe pământ: 1981. Voronin ne zice, că dacă-l lăsăm să conducă țara încă 50 de ani, ne va arăta şi dânsul cum arată comunismul. Baliverne ca toate balivernele! Or, comuniştii ştiu doar să mintă convingător.

Lenin a murit acum 80 de ani. Autopsia a dovedit că moartea lui Lenin a fost provocată de „o afecţiune incurabilă a vaselor sangvine”, consecinţă a unui sifilis netratat în tinereţea „revoluţionară”.

Marele Sifilitic, cum i se zicea la Zurich, era – cum au scris, între primii revoluţionari bulgari, cu mărturii care au fost reproduse acum câţiva ani în presa de pe mapamond, inclusiv în „Literatura şi arta” – homosexual şi în exilurile sale de la Razliv sau Siberia n-o lua pe Nadejda Konstantinovna Krupskaia, ci pe „frumuşelul” Grișka Zinoviev ( Zinoviev către Lenin: „Te pup pe tine şi fundul tău marxist” )

Scriitorul rus Ilia Ehrenburg menţiona cu ironie: „E de ajuns să te uiţi la Krupskaia, ca să-ţi dai seama că pe Lenin nu l-au interesat femeile”. Dar poate s-a şi căsătorit cu Krupskaia, tocmai pentru că semăna leit cu un bărbat mătăhălos?!

Savanţii sovietici au creat după moartea lui Lenin un Institut special care să-i studieze creierul. (Institutul „Creierului lui V.I.Lenin”, condus de Vogt), deşi creierul la moartea lui în urma bolii era „cât o nucă”. Şi nu prea era ce studia.

Dar V.I.Lenin se trăgea dintr-o familie cu grave boli de creier, tatăl său îşi pierduse facultăţile mintale în jurul vârstei de 40 de ani. Se ştie că V. I. Lenin a murit nebun: în ultimii ani de viaţă lătra ca un câine, în loc să vorbească – scheuna jalnic, uitase să citească şi să scrie, medicul Kojevnikov la 11 martie 1923 nota în jurnalul său că măreţul orator „spunea nu” unde trebuia să spună „da” şi invers. Krupskaia e cea care îl învăţa de la o vreme să vorbească. În 1923 deprinsese doar câteva cuvinte. Iată cuvintele cele mai importante ale limbii pe care reuşise să le însuşească după luni de trudă: „celulă” (de închisoare), „congres”, „ţăran”, „muncitor”, „popor” şi „revoluţie”.

„Lenin a murit, dar fapta lui este vie”, zic comuniştii. Atâta timp cât faptele unui degenerat vor fi „vii” şi luate drept modele, cât schizofreniile lui politice vor continua să fie călăuze pentru nişte indivizi, care cred că omul poate fi fericit numai într-o cazarmă, iar marile lui crime vor fi calificate drept „merite în fața istoriei”, pentru că „orice crimă în numele revoluţiei este morală”, (citat din V.I.Lenin), atâta timp cât dintr-un om avid de sânge se va face un sfânt infailibil, o icoană la care să se închine generaţii, această orbire evidentă nu poate fi decât o pedeapsă a lui Dumnezeu.

Iar comuniştii de azi, care se consideră continuatorii lui Lenin, ar trebui să poarte deopotrivă răspundere şi pentru crimele lui. Care sunt enorme.

Revoluţiile comuniste au toate ca una drept mobil banala invidie omenească: cei care n-au vor să aibă ca şi cei care au, dar fără să muncească. Dacă ar fi să rezumăm vastele învăţături ale lui Lenin, acestea ar fi câteva:

Dacă doreşti să ai ceva – ucide-l pe cel care are acel ceva şi acel ceva va fi al tău!

În numele viitorului luminos – să împuşcăm zece, o sută de milioane de oameni, „să nu ne oprim indiferent de numărul morţilor” (Lenin), chiar dacă nu vor rămâne decât câteva sute de mii, care merită cu adevărat să fie fericite.

„Interesul maselor” poate fi folosit doar în interes propriu. Împuşcaţi masele, invocând interesele maselor! Propovăduiţi fără încetare că statul trebuie să fie condus de popor, şi conduceţi-l în numele lui, fără să mai consultaţi poporul!

Unui comunist totul îi este permis. Orice ticăloşie făcută de un comunist este morală, şi orice ticălos dacă-i comunist este un erou. (Acestor idei Lenin le-a dat rostire la Congresul Comsomolului din 1919:

„Noi nu credem în moralitatea eternă şi considerăm perimate toate poveştile despre moralitate!”). Într-o discuţie cu bolşevicul Vladimir Voitinski, a precizat nevoia de ticăloşi a bolşevicilor: „Partidul nu este o şcoală pentru doamne… un ticălos poate să fie exact omul de care avem nevoie, tocmai pentru că e ticălos”.

Toate metodele propuse de Lenin pentru a schimba faţa lumii sunt metode teroriste. V. I. Lenin a fost părintele terorismului mondial. De-o mie de ori mai periculos ca Ben-Laden, Carlos „Şacalul” sau Igor Smirnov, nepotul lui din flori.

Venirea lui V.I.Lenin la putere în Rusia anului 1917 a însemnat un blestem pentru această ţară şi pentru ţările peste care acest vast imperiu s-a lăţit sau a venit în atingere. El a aruncat dezvoltarea acestei ţări, dar şi a ţărilor cărora le-au fost impuse ideile leniniste, cu o sută de ani înapoi. Timp, se pare, pentru unele popoare irecuperabil.

Cât unii vor încerca să ne facă să mai credem că ideile lui Lenin ne pot face fericiţi vreodată, iar noi îi vom şi crede – vom fi un popor condamnat, cu un destin ratat, scos în afara istoriei de istoria însăşi.

 

 

 

Foto: Nicolae Dabija (n. 15 iulie 1948, comună Codreni, raionul Cimișlia, Republica Moldova), este scriitor, istoric literar și om politic din Republica Moldova, Membru de Onoare al Academiei Române din 2003.

Trăsăturile caracteristice ale comunismului de război din Rusia sovietică

Сe a fost „comunismul de război”?

 

Comunismul de război este denumirea politicii interne aplicată de  Rusia sovietică din anii 1918-1921, în condițiile Războiului civil.

Trăsăturile caracteristice ale acestei politici au fost:

1. naționalizarea pământului, bogățiilor subpământene, pădurilor, apelor;

2. naționalizarea industriei mari, mijlocii și, parțial, a celei mici;

3. conducerea centralizată a economiei;

4. Militarizarea muncii;

5. monopolul de stat asupra multor produse ale gospădăriei sătești;

6. rechizițiile produselor gospodăriei sătești;

7. interzicere comerțului particular;

8. egalitatea distribuirii bunurilor materiale;

9. încheierea parțială a relațiilor marfă-bani;

10. Lichidarea băncilor particulare și confiscarea depozitelor mari;

11. monopolul asupra comerțului extern, a flotei comerciale;

12. serviciul obligatoriu de muncă.

 

 

 

Componentele politicii comunismului de război  nu au fost introduse printr-o decizie a noii puteri, o parte  din ele  acumulându-se în urma situațiilor extrem de dificile din timpul Primului Război  Mondial și a celui civil care a urmat.

Astfel, sistemul cartelelor alimentare fusese introdus de către guvernul țarist încă din 1915, fiind continuat de către Guvernul provizoriu în 1917.

Cât pivește naționalizarea întreprinderilor, aceasta  a fost anunțată încă în luna mai a anului 1917, de A.I. Conovalov, ministru al Guvernului provizoriu, în legătură cu „fuga capitalurilor” peste hotare.

Deranjați de pierderea supraveniturilor, de utilizarea de către muncitori a dreptului la grevă, de conflictele permanente cu muncitorii, plecau peste hotare nu numai întreprinzătorii străini, dar și mulţi dintre cei băștinași.

Ce era de făcut cu întreprinderile părăsite?!

Statul sovietic, încă înainte de începutul Războiului civil, s-a văzut nevoit să le „înfieze”.

Începută ca măsură de „înfiere” a întreprinderilor fără de stăpân, naționalizarea acestora a continuat ca o măsură de combatere a contrarevoluției.

Naționalizarea întregii economii a devenit temelie a întregii politici a comunismului de război.

La 2 septembrie 1918, Comitetul Central Executiv bolşevic a introdus legea marțială. Toată puterea a trecut în mâinile Sovietului Apărării Populare și Țărănești, comandat de V. Lenin.

Noua putere a introdus comunismul de război, pentru că bolșevicii își dădeau seama că nu vor putea obține victoria în războiul civil, dacă nu vor lua măsuri excepționale de centralizare și control.

Pe fondul măsurilor extraordinare apărute în urma situației economice și militare, în sânul conducerii bolșevice a apărut tendința nerealistă a construirii imediate a socialismului, în varianta sa utopică egalitaristă.

Organul de conducere principal în organizarea comunismului de război, a fost Consiliul Suprem al Gospodăriei poporului, creat după proiectul lui Iuri Mihailovici Larin (pseudoniumul lui Ihil-Mihl Zalmanovici Lurye).

Cine a fost acest Lurye-Larin? Născut în familie de evrei, suferea din copilărie  de  atrofie musculară progresivă,o boală incurabilă.

Se zice că a absolvit gimnaziul..

Apoi s-a implicat în activitate revoluționară. A fost arestat, surghiunit, dar din surghiun ar fi  fost scos într-un coș de rufe – era micuț… 

A  trăit un timp în Germania. Despre studii la vreo facultate nu am găsit informații.

Cu ocazia Răsturnării din octombrie, a urcat în ierarhia bolșevică. De la Larin porneau diferite idei irealizabile. Spre exemplu, el era unul din adepții lichidării totale a circulației banilor.

El argumenta necesitatea trecerii grabnice la distribuirea directă, fără bani, a bunurilor și serviciilor (chiar a pregătit, împreună cu adepții săi, un proiect despre anularea circulației banilor în Rusia).

Un timp, V. Lenin era influențat de acest Larin, apoi către 1921 a abordat o atitudine critică, iritată numindu-l „projectior”, adică amator de proiecte irealizabile.

N.N. Suhanov a făcut portretul lui Lurye-Larin: „…e un cavalerist aprig, care nu cunoaște obstacole pentru alergările fanteziei sale, un experimentator  feroce, specialist în toate domeniile conducerii de stat, diletant în toate specialitățile sale”.

R. Pipes (savant american, specialist în filosofia istoriei) scria despre acest politician bizar: „acest invalid semiparalizat, suferind de dureri groaznice, chiar și specialiștilor puțin cunoscut, pe drept cuvânt poate fi considerat autorul realizării unicale în istorie: puțin probabil ca cineva să fi reușit într-un timp incredibil de scurt – treizeci de luni – să deraieze  economia  marelui stat”.

Apropo, Lurye-Larin are câteva publicații în favoarea intereselor evreilor. La 1923 a inițiat proiectul de creare a unor colonizări cu evrei în Crimeea, Ucraina și Bielorusia.

Era preconizată strămutarea în zone geografice favorabile a cca trei milioane de evrei. Rușii înghesuiți din Crimeea au reacționat cu zicala: „Rușii sunt trimiși în Kolâma (regiune siberiană de exil- n.n.), iar evreii – în Crimeea”…

Politica comunismului de război a permis bolșevicilor să câștige în Războiul civil, însă a contribuit la ruinarea totală a țării.

Politica aceasta a produs mari nemulțumiri în rândurile muncitorilor, țăranilor și a unor intelectuali.

Biruința asupra albilor a lipsit de sens continuarea mai departe a comunismului de război.

Inerția continuării aceste politici, care a trezit ostilitate generală, manifestată prin greve muncitorești, răscoale țărănești cu sute de mii de participanți, rebeliunea din Kronsadt, erau semnele declanşării unei crizei antibolșevice.

Evident, în timpul promovării politicii comunismului de război, bolșevicii lucizi conștientizau caracterul cu dublu sens al acestei politici.

Din punct  de vedere abstract-teoretic, politica comunismului de război era greșită – dacă ar fi fost promovată în condiții de pace ,dar, din punct de vedere al necesităților militare și politice ale momentului istoric dat, această politică a fost absolut necesară.

Urmărind scopul restabilirii integrității organismului social  sfărmat de criza instalată în tmpul țarismului și amplificată la maximum de  Războiul mondial și de ineficiența Guvernului provizoriu, conducerea partidului bolșevic  intenționa să treacă pe altă bază – fără relații de piață, intermediind  relațiile gospodărești și sociale prin aparatul de stat.

Această schimbare a dat naştere unei creșteri nemaiîntâlnite a birocrației.

Aparatul birocratic țarist moştenit de reprezentanții stratului inferioar și chiar marginal al societăţii,devenit elită conducătoare nouă, a înlocuit burghezia și aristocrația, iar noua dictatură, cea comunistă, avea evident drept purtător aparatul birocratic comunist, extrem de nociv în toate privințele.

La Congresul X-lea al Partidului Comunist (bolșevic) din Rusia (14 martie 1921), a fost luată decizia încetării politicii comunismului de război și de trecere la NEP – Noua Politică Economică.

A fost adoptată decizia anulării rechizițiilor alimentare, care au fost înlocuite cu un impozit alumentar mai ușor.

Produsele alimentare rămase în surplus, după achitarea impozitului, țăranii le puteau vinde.

Țara râmânea în dezastru…

 

VITALIE PSATUH

http://www.ziarulnatiunea.ro/2017/12/18/%D1%81e-a-fost-comunismul-de-razboi/

Adevărul despre instaurarea comunismului în Rusia. VIDEO

 

 

 

ADEVĂRUL DESPRE REVOLUȚIA BOLȘEVICĂ DIN 1917

Instaurarea comunismului în Rusia, la 7 noiembrie 1917, nu a fost câtuși de puțin un act spontan, ci rezultatul unui amplu proiect secret – Planul Marburg – pregătit minuțios în afara Rusiei și finanțat generos de marii bancheri internaționali, în primul rând de cei de pe Wall Street: Jacob Schiff, J.P. Morgan, Otto Kahn, Paul Warburg, John D. Rockefeller, Edward Henry Harriman, Frank Vanderlip.

Finanțarea de către Wall Street a bolșevicilor fost intermediată de banca suedeză NYA Banken, condusă de bancherul pro marxist Olof Aschberg.

La începutul secolului XX, Andrew Carnegie a finanțat un plan secret, prin care guvernele statelor importante să fie „comunizate”, adică trecute, economic, la forma monopolismului de stat.

Controlat de bancherii internaționali de pe Wall Street, sistemul monopolismului de stat le-ar fi permis acestora să trateze economic și financiar direct cu guvernele impuse de ei prin „revoluții”.

În 1905, acest sindicat al bancherilor internaționali – numit la vremea aceea, la New York, Trust of Money (Trustul banilor) – și Iacob Schiff au finanțat „duminica sângeroasă” de la St. Petersburg, revoluție condusă de părintele Gapon, un agent al Ohranei (poliția secretă rusă), și încheiată cu un eșec.

Trustul banilor – mai ales Guaranty Trust al lui J.P. Morgan – a finanțat revoluția lui Pancho Villa din Mexic, în urma căreia SUA au luat de la Spania un vast teritoriu. Apoi există o documentație vastă privind implicarea bancherilor internaționali în revoluția lui Sun Yat-sen.

Charles B. Hill, care conducea trei filiale ale lui Westinghouse, a tratat direct cu Sun Yat-sen aspectele financiare ale revoluției chineze. Mai târziu, în 1917, același Charles B. Hill a folosit filiala Westinghouse din Rusia pentru a-i finanța generos pe bolșevici.

În anul 1923, când URSS și-a creat prima bancă internațională –  Ruskombank – asociatul lui J.P. Morgan, bancherul suedez Olof Aschberg, a devenit președintele băncii sovietice, iar Max May, vicepreședinte la Guaranty Trust, a preluat funcția de director al Ruskombank. Primul ambasador sovietic în SUA – Ludwig Martens – a fost susținut financiar deGuaranty Trust al lui J.P. Morgan.

Prin aceste manevre, bancherii internaționali de pe Wall Street urmăreau să instaureze în Rusia un guvern care să practice monopolismul de stat, astfel încât înțelegerile directe cu guvernul sovietic să le garanteze exploatarea pe termen lung și cu garanții guvernamentale a fabuloaselor bogații ale Rusiei.

Bolșevismul a fost prima forma de globalizare, prin crearea unor structuri supranaționale, iar Cominternul nu e altceva decât bunicul Uniunii Europene.

La 21 septembrie 1917, o telegramă de la Stockholm anunța oficial deschiderea unui cont curent la NYA Banken „pentru acțiunile tovarășului Troțki”. Iată textul:

„Stockholm, 21 septembrie 1917

Domnului Rafael Scholan

Stimate tovarășe,

Casa bancară Warburg, în urma unei telegrame trimise de președintele Sindicatului Renano-Westfalian, a deschis un cont curent pentru acțiunile tovarășului Troțki. Un avocat, probabil domnul Kestroff, a primit muniții, al căror transport, împreună cu banii, l-a organizat… și căruia i se va da suma cerută de tovarășul Troțki”.

Tovarășul Troțki, cel la care se referă telegrama, se numea în realitate Leiba Davidovici Bronstein și era fiul unui negustor originar de lângă Elisabetgrad (Krivoirog – Ucraina).

Era însurat cu fiica bancherului Jivtovski, cel care îl pusese în legătură și cu cercurile bancare de pe Wall Street.

În 1904-1905, firma Kuhn, Loeb & Co a finanțat Japonia în războiul contra Rusiei, permițând astfel Japoniei să obțină o victorie care a destabilizat serios Imperiul Rus.

Prizonierii ruși au fost preluați apoi de la japonezi de Schiff, iar o parte dintre aceștia, antrenați pe un teren aparținând lui Standard Oil (SUA), îl vor însoți pe „tovarășul Troțki” când acesta va reveni de la New York în Rusia, în 1917, la bordul vasului Cristianja.

Din 1916, Iacob Schiff devine principalul conducător al operațiunii de implantare a bolșevismului în Rusia.

Nepotul său, John Schiff, estima în New York Journal-American, la 3 februarie 1949: „Bătrânul a cheltuit cca 20.000.000 de dolari pentru triumful final al bolșevismului în Rusia”. O sumă imensă la acea vreme.

Prima revoluție din Rusia avusese loc, de fapt, în februarie 1917, sprijinită de G. Buchanan, ambasadorul Angliei la Petersburg, și avusese un caracter pașnic.

Urmărise, între altele, instaurarea în Rusia a unei monarhii constituționale: țarul urma să fie controlat de Duma (parlament).

Guvernul provizoriu constituit atunci îi cuprindea, între alții, pe prințul Lvov, pe istoricul Miliukov și pe avocatul social-democrat A.F. Kerenski.

Guvernul provizoriu – de comun acord cu Țarul Nicolae al II-lea, care abdicase – a propus fratelui acestuia, Marele Duce Mihail, să-i urmeze la tron țarului. Marele Duce se bucura la vremea aceea de sprijinul soldaților, țăranilor și muncitorilor, ca să nu mai vorbim de clasa conducătoare a Rusiei.

El a declinat însă propunerea. Troțki a recunoscut mai târziu, în 1922, într-o scrisoare către S.R. Mstislaviski că: „Revoluția ne-a surprins în plin somn, ca pe fecioarele nebune din Evanghelie”.

Adevărul este că la data veritabilei revoluții – cea din februarie 1917 – corifeii revoluției bolșevice din octombrie erau aproape toți, bine mersi, în Occident: Troțki la New York, iar Lenin și Zinoviev în Elveția.

Prin refuzul Marelui Duce Mihail de a prelua puterea în Rusia începe ceea ce istoricii numesc perioada de dvoevlastie (dualitate a puterii) dintre Comitetul provizoriu al Dumei (proaspăt constituit) și Comitetul executiv provizoriu, ceea ce va afecta, treptat, deciziile și autoritatea guvernului provizoriu. Bolșevicii, aflați atunci în Occident, au mirosit momentul favorabil.

Dar nu numai ei: bancherii de pe Wall Street, interesați de bogățiile enorme ale Rusiei și, din motive strict militare, Germania, sunt cele două forțe care vor facilita bolșevicilor accesul la putere.
 
Eminența cenușie care a făcut posibilă reîntoarcerea lui Troțki în Rusia din SUA a fost unul dintre cei mai importanți masoni de stânga ai secolului XX: colonelul Edward Mandell House, care în realitate nu era colonel, așa i se spunea. să intrăm prea mult în detalii, să menționăm că președintele american Woodrow Wilson, reales prin diverse manevre în 1916, a fost permanent vidat politic de House, un apropiat al comunității bancherilor de pe Wall Street, mai ales al băncii Kuhn, Loeb & Co.

Președintele Wilson însuși recunoștea: „Domnul House este a doua mea personalitate. El este celălalt ego al meu. Gândurile lui și ale mele sunt aceleași”.

 

 

 

 

House, un marxist, scrisese în 1912 un roman profetic, Philip Dru, Administrator, în care personajul principal încerca să instaureze în lume „socialismul, așa cum l-a visat Karl Marx”. Ce-i drept, impozitul pe venit și ideea de bancă centrală fuseseră propuse chiar de Marx în „Manifestul Comunist”, inspirat de programul Lojei Iluminaților al lui Weishaupt.

Punctul 2 din cele 10 ale Manifestului prevedea „un impozit gradat pe venit”, iar punctul 5, „centralizarea creditului în mâinile statului, prin intermediul unei bănci naționale cu capital de stat și monopol exclusiv”.

Înainte de intrarea SUA în război (provocată de scufundarea vasului Lusitania de către un submarin german), ancheta și Președintele Wilson ascunseseră faptul că Lusitania transporta 6 milioane de cartușe la bord pentru Anglia, în timp ce Statele Unite se declaraseră, oficial, în neutralitate.

Colonelul House negociase un acord secret cu Anglia, garantând participarea SUA la război.

În 1917, Mandell House a format la New York grupul The Inquiry, care a elaborat planurile acordului de pace din 1919. Douăzeci de membri ai grupului l-au însoțit pe Președintele Wilson la Paris, la Conferința de Pace.

Printre aceștia, House și bancherii Paul Warburg și Bernard Baruch. Celebrul punct al Conferinței, „Asociația generală a națiunilor”, din care s-a născut „Liga Națiunilor”, a fost tot ideea lui House. Ulterior, el va deveni consilierul lui Roosevelt.

În 1917, după evenimentele din februarie/martie, House, susținut de bancherii Iacob Schiff și Paul Warburg, îl expediază pe Troțki cu un grup de 276 de oameni instruiți, la bordul vasului Cristianja, în Rusia, cu misiunea de a-i aduce la putere pe bolșevici.

Un incident este semnificativ: arestat în portul Halifax de către autoritățile canadiene ca anarhist (3 aprilie 1917), Troțki va fi eliberat urgent la intervenția personală a colonelului House.

Fratele bancherului american Paul Warburg, anume Max Warburg – care era șeful serviciului secret militar german – îl va expedia în Rusia pe Lenin, împreună cu un grup de bolșevici care parazitau de ani de zile în Elveția, într-un tren special („vagonul plumbuit”), în scopul de a organiza la Petersburg o lovitură de stat care să scoată Rusia din război.

Bolșevicii urmau apoi să încheie rapid o pace separată cu Germania.

Winston Churchill, în cartea The World Crisis (Criza mondială), vol. IV, pag. 72-73, scrie următoarele: „Către mijlocul lui aprilie, germanii au luat o decizie sinistră. Ludendorff își cobora vocea când venea vorba despre ea.

E adevărat, trebuie ținut cont și de riscurile disperate pe care comandanții militari germani și le asumaseră.

Ei se găseau în aceeași stare de spirit care îi condusese la declanșarea unui război submarin, știind prea bine că acesta va provoca intrarea în război a Statelor Unite contra Germaniei.

Totuși, nu fără un sentiment de teroare, au îndreptat împotriva Rusiei arma cea mai respingătoare dintre toate: Lenin.

L-au transportat din Elveția în Rusia, într-un vagon plumbuit, ca pe un mort.

Decizia germană de a sprijini un puci bolșevic în Rusia a fost dictată în martie (aprilie) 1917 de iminenta intrare a SUA în război, de partea Angliei.

De aceea, Germania avea interesul să încheie urgent o pace separată în Est, cu Rusia”.

După revoluția din februarie și instituirea guvernului provizoriu, Lenin (stabilit de ani de zile într-un exil comod în Elveția, lecturând tihnit prin marile biblioteci) intrase în legătură cu Max Warburg și serviciul secret german.

Trocul propus de Lenin lui Warburg era simplu: Germania să-l ajute să preia puterea la Petersburg, în schimbul promisiunii lui de a încheia imediat o pace separată, în condițiile dictate de nemți.

Ceea ce s-a și întâmplat ulterior la Brest-Litovsk, în 1918.

Hotărârea de a-l expedia pe Lenin cu bolșevicii săi în Rusia a fost supusă de Max Warburg examinării Statului Major german.

La întrunire au participat, între alții, generalul Erich Ludendorff (șeful Statului Major), ministrul de interne Diego von Bergen și secretarul de stat din Ministerul de Externe, Arthur Zimmermann.

S-au discutat rezultatele operațiunilor de destabilizare a Rusiei, organizate de Von Bergen, cu ajutorul cercurilor socialiste ruse. Sume între 40 și 80 de milioane de mărci fuseseră folosite de Von Bergen pentru finanțarea unor mișcări subversive, produse de anarhiști, naționaliști și grupări antițariste, dar fără succes.

La mijlocul discuțiilor, Diego von Bergen a rostit o frază care a hotărât soarta secolului XX:

„Cred că cel mai bine ar fi să auziți părerea dr. Helphand despre întreaga problemă”.

Dr. Helphand, alias Parvus, s-a recomandat participanților drept „purtătorul de cuvânt al unor cercuri financiare bine plasate”.

În realitate, el era spionul lui Max Warburg în Rusia și conducea o întreagă rețea, infiltrată mai ales în anturajul țarinei (din care făcuse parte și celebrul Rasputin).

Dar, în aceeași măsură, Parvus era la fel de bine infiltrat și în cercurile bolșevice. Preocupat de ocultism și fenomene parapsihologice, dr. Helphand mai era și un membru important al Lojei Marelui Orient.

Imediat ce a început discuția, Parvus a expus planul expedierii lui Lenin și a bolșevicilor din Elveția, cu un tren special, în Rusia.

Parvus a solicitat pentru toată afacerea 5.000.000 de mărci.

Cu un an înainte, el primise de la Max Warburg și serviciul secret german 1.000.000 de mărci pentru organizarea unei greve generale la Petersburg, care a adunat în ianuarie 1916 vreo 55.000 de participanți.

Suma solicitată acum de Parvus urma să fie procurată de Max Warburg de la diverși bancheri europeni, legați de magnatul Rothschild, ca Olaf Aschburg, Alfred Milner etc.

Trebuie să menționăm că până în 1918, Max Warburg le-a asigurat bolșevicilor lui Lenin o finanțare „europeană” (așadar, diferită de ceea ce primea Troțki din Wall Street) de 40.580.997 mărci, ulterior, expediindu-le alte 15.000.000 mărci, sume considerabile la acea vreme.

În plus, Max Warburg și colonelul Nicolai din serviciul secret german au „legendat” câțiva zeci de ofițeri ai acestui serviciu cu nume rusești și i-au expediat la Petersburg, ca principali experți în organizarea puciului.

Acești ofițeri germani legendați ca ruși au ocupat ulterior poziții de conducere în Armata Roșie, pe tot parcursul Războiului Civil.

Ei au alcătuit, până în 1921, corpul de gardă al conducerii bolșevice, asigurându-i securitatea, fapt trecut, sistematic, sub tăcere de către istorici.

Din cauza acestor legături cu bolșevicii, colonelul Nicolai a fost mai târziu respins de Hitler și, după Al Doilea Război Mondial, s-a refugiat în URSS, al cărei spion devenise.

Lenin și grupul său de bolșevici au părăsit Zürich-ul cu un tren special, pe 9 aprilie 1917, orele 15:10, dată fixată de serviciul secret german.

Despărțirea bolșevicilor de ceilalți socialiști ruși aflați în exilul elvețian a fost violentă, bolșevicii fiind catalogați drept canalii, trădători și porci.

Voiajul de reîntoarcere s-a făcut pe linia Singen, Offenburg, Mannheim, Frankfurt, Berlin, Bergen și Sassnitz.

Ulterior, prin Telleborg, Malmö, Stockholm și Bielo-Ostrov, Lenin și grupul său au sosit la Petersburg la 3/16 aprilie 1917, seara. În total, pregătirea politico-diplomatică și tehnică a expedierii lui Lenin cu grupul lui în Rusia, de către germani, n-a durat decât vreo 3 săptămâni.

În timpul călătoriei, Lenin și grupul lui de bolșevici n-au avut voie să se angajeze în discuții cu alte persoane.

Ca o curiozitate, să remarcăm că serviciul secret german a suportat în cursul anului 1917 toate cheltuielile de propagandă ale bolșevicilor. Printre altele, Max Warburg a finanțat și Pravda.

În august 1917 – cu două luni înainte de „revoluție” – la Petersburg își face apariția o așa-zisă „Misiune a Crucii Roșii” americane: 36 de persoane, toate îmbrăcate în halate albe, cu însemnele și simbolurile Crucii Roșii.

Misiunea afișa scopuri strict umanitare, dar în realitate, lucrurile stăteau altfel.

Misiunea Crucii Roșii americane descinsese la Petersburg direct de pe Wall Street: 26 dintre „misionari” se numărau printre cei mai mari bancheri, oameni de afaceri și industriași americani, deghizați în medici, încadrați fantezist în serviciul sanitar al armatei americane.

Misiunea fusese expediată în Rusia chiar de colonelul Edward Mandell House, consilierul președintelui Wilson, același care îl expediase de la New York la Petersburg și pe Troțki, cu grupul său de mercenari, la bordul vasului Cristianja, ca să organizeze puciul bolșevic plănuit.

În fruntea misiunii Crucii Roșii americane se afla „medicul” William Boyce Thompson, nimeni altul decât directorul FED (Rezerva Federală a SUA).

Alături de el, alți „medici” și „infirmieri” vestiți pe Wall Street: Robert Barr (președintele Chase National Bank), Corse (de la National City Bank), Averell Harriman (de la firma Harriman, cu mari investiții în mine și petrol), Thomas Thacher, Henry Davison, Alan Wardwell, Harold Swift.

Amestecați printre ei, 10 medici și infirmiere autentici, care, de altfel, vor pleca o lună mai târziu. „Medicii” de pe Wall Street vor rămâne însă la Petersburg până în noiembrie 1917. Adică se aflau acolo în timpul puciului bolșevic.

Cine erau translatorii ruși ai grupului de „medici” de pe Wall Street? Primul, căpitanul Ilovaiski, se numea de fapt Boris Reinstein (viitorul secretar al lui Lenin).

Alt „translator”: Alexandr Grünberg (nume real: Mihail Gruzenberg, al cărui frate, Zorin, va deveni ministrul-comisar al lui Lenin și va face apoi o lungă carieră în diplomația sovietică).

Cei 26 de „medici” de pe Wall Street și „translatorii ruși” conduși de Ilovaiski sunt primiți în august 1917 în audiență de Lenin, la insistențele lui Troțki.

Se pun la cale fabuloase afaceri post-revoluționare, ca și sprijinul secret pe care Wall Street urma să-l acorde bolșevicilor după preluarea puterii, prin puciul planificat.

Colaborarea secretă a Wall Street-ului cu bolșevicii se va concretiza, după puci, printr-o serie de mari contracte: General Electrics, de pildă, va obține un contract fabulos pentru electrificarea Rusiei.

La rândul său, Standard Oil Company, imperiul lui Rockefeller, cumpără 50% din câmpurile de petrol, cu toate că, oficial, s-a spus că au fost naționalizate.

În 1927, Standard Oil, prin partenerul său, Vacuum Oil Company, obține și dreptul exclusiv de vânzare a petrolului rusesc în țările europene și construiește prima rafinărie din Rusia.

Iată alte câteva dintre firmele profitoare ale puciului bolșevic: Gillette, Du Pont, Harriman, Hammer, Singer, Ford, Harvester, Westing House, Caterpillar, General Electrics; firmele englezești Royal Dutch, Shell, Metro-Vickers, Birmingham Arms, Stery, Ferguson; firmele franceze Duverger, Schlumberger, Duralumin; firmele italiene Fiat, Nobile, Montefiore.

Mulți dintre „medicii” de pe Wall Street vor face apoi, decenii la rând, colosale afaceri cu URSS. Harriman, de exemplu, a format cu statul bolșevic o firmă maritimă care opera în regim de monopol.

A căpătat concesii pentru exploatarea, cu mână de lucru rusească, ieftină, a imenselor zăcăminte de mangan din munții Caucaz.

Nu întâmplător, același Harriman va deveni trimis al SUA la Moscova și confidentul lui Stalin pe relația cu SUA.

Sursa: http://www.timpul.md/articol/adevarul-despre-revolutia-bolsevica-din-1917-46706.html

 

 

CITIŢI ŞI :

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2013/10/30/cum-a-finantat-wall-street-ul-revolutia-bolsevica-planul-marburg-video/