Martirul român basarabean Emanoil Catelly un luptător neînfricat pentru măreața cauză a Unirii

Foto: Emanoil Catelly (1883-1943), preşedinte al Partidului Naţional Moldovenesc la Odessa, membru al Sfatului Ţării, Director general al Agriculturii (martie 1918-noiembrie 1918), Senator în Parlamentul României (1927-1928).

Un martir român basarabean luptător pentru măreața cauză a Unirii

Emanoil Catelly s-a născut la 25 decembrie 1887 într-o familie de țărani răzeși din satul Zgărdești, județul Bălți, scrie publicația https://www.timpul.md.de la Chișinău.

A avut încă 11 frați și surori. Din 1891 până în 1895, a învățat la școală primară, peste trei ani este admis la Școala Agricolă inferioară din Cucuruzeni, pe care a absolvit-o în 1901.

 Până în 1903, Emanoil Catelly a lucrat la moșieri ca mecanic.. A fost căsătorit cu Paraschiva Valuță și a avut doi copii, Victor și Octavian, amândoi juriști.

În luna septembrie 1903 a fost înrolat în armata țaristă ca militar cu termen redus iar peste un a ntrat la Școala de iuncheri, unde a învățat până în august 1907. Și-a terminat studiile cu gradul de subofițer.

În 1910 devine locotenet, în 1914 primește gradul de căpitan de stat major și în 1917 devine căpitan.

În luna aprilie 1917 este trimis la Odesa pentru lucrări de cancelarie, unde s-a aflat până la începutul Revoluției din octombrie. 

Din primele zile aflării sale la Odesa a făcut agitație printre moldoveni explicând necesitatea obținerii autonomiei Basarabiei. 

Tot în acel an devine președintele Comitetului Național Moldovenesc de la Odesa.

A participat activ la fomarea Sfatului Țării, fiind printre cei mai de vază militanți pentru unirea Basarabiei cu România.

În chemările către basarabeni lansate în aprilie 1917, Emanoil Catelly spunea:

„ Moldovenii care au tăcut timp de 106 ani, trebuie să vorbească astăzi mult mai tare, să li se audă glasul nu numai până la Petrograd, ci până la Londra, la Paris și la Roma. Căci ei sunt români, numai rușii i-au degradat la rolul de „moldoveni”. Și ei vor să-și ceară acum toate drepturile. Mai mult – ei vor să și le ieie singuri. De aceea-i revoluție acum, ca să luăm îndărăt tot ce ne-au furat tâlharii timp de 106 ani”.

După realizarea unirii Emanoil Catelly este numit în funcția de Director general al Agriculturii în Directoratul General al Republicii Democratice Moldovenești. Postul a fost deținut până în noiembrie 1918, când a fost dizolvat Directoratul.

În perioada anilor 1919 – 1923, E. Catelly îndeplinea funcția de judecător popular în Nădușița, județul Soroca.

În 1920 devine membru al Partidul Național Liberal, care era la guvernare, iar în 1923, Consiliul de Miniștri al României îl numește prefect al județului Bălți. Funcția de prefect a fost ocupată de Catelly timp de un an și 4 luni.

Din 1927 – 1928 devine senator din partea județului Bălți. În 1933, Partidul Național Liberal ajunge iarăși la putere și Emanoil Catelly este repus în funcția de prefect al județului Bălți. În timpul deținerii funcție, în 3 ani în județul Bălți s-au construit 49 de școli (față de 44 din 1918 până în 1933), a fost renovat localul Școlii Normale, s-a construit noua clădire a Liceul de fete „Domnița Ileana”. Postul e ocupat până în 29 decembrie 1937, odată cu instaurarea dictaturii regale. Dintre toți prefecții județului, Emanoil Catelly a fost cea mai reprezentativă personalitate.

La 5 iulie 1940 Emanoil Catelly este arestat de grupul operativ al forțele N.K.V.D. de la Bălți pentru activitatea antirevoluționată, iar la 6 august este transferat la penitenciarul din Chișinău. De teamă să nu-l scape, grupul operativ a procedat, ca de obicei, mișelește. Mai întâi, l-au arestat, apoi au purces la întocmirea tuturor formelor legale.

Mandat de arestare n-a existat pentru motivul că nu ajungeau formulare. Odată cu începerea operațiunilor militare pentru eliberarea Basarabiei de către România, Emanoil Catelly este transferat în interior Imperiului sovietic, ajungând în munții Ural.

În 1942 Catelly este adus la Kazan. În timpul interogatoriilor Emanoil Catelly a afirmat că nu regretă faptele sale și că se va împotrivi mereu bolșevismului.

S-a stins din viață la 18 februarie 1943 în detenție la ITL (ispravitelno-trudovoi lagheri – lagărul de muncă corecțională, GULAG) nr.5 din Sverdlovsk, RSFSR.

Medicii au stabilit că decesul a survenit în urma decompensării miocardului.

Publicitate

CĂLĂII LUI STALIN

 

 

 

 

                                                  Foto: Călăii lui Stalin

 

 

Dezvăluiri ZGUDUITOARE: cum UCIDEAU asasinii lui Stalin

  

 

 

La mai bine de șapte decenii de la primul val al deportărilor, comemorăm zecile de mii de victime care au căzut pradă teroarei comuniste, făcând publice numele câtorva din cei care au răpit, pe nedrept, viețile condamnaților și s-au scăldat în sângele lor nevinovat. 

 

Cum chinuiau oamenii călăii nemiloși ai lui Stalin

Piotr Maggo: „Când împuști, îi dai un șut în fund, pentru ca sângele să nu-ți murdărească tunica și soția să nu fie nevoită să o spele iarăși”.

Adepții lui Stalin păstrează secretul asupra unui tip aparte de „stahanoviști”, asasinii NKVD- ului.

Printre ei se numără adevărații recordmeni: Generalul Vasilii Blohin, care a împușcat nu mai puțin de 20 de mii de oameni sau Piotr Maggo – 10 mii.   

Majoritatea călăilor au murit de moarte bună, au fost îngropați cu onoruri și până în prezent se bucură de aprecierea urmașilor lor din forțele de securitate ruse.

Vorbind despre represiunile staliniste, oficialitățile amintesc doar Gulagul, cu toate că el a reprezentat doar o parte a represiunii comuniste, într-o vreme în care sute de mii de oameni nici nu ajungeau până în lagărele din Gulag, fiind împușcați fără judecată.

 

Dimensiunile acestui sistem represiv uimește și astăzi. În timpul Marii terori din 1937, au fost uciși 353.074 de oameni, aproximativ câte o mie de persoane pe zi, iar în anul 1938 – 328.618 de persoane.

În următorii ani, numărul celor împușcați a scăzut : 1936 – 2552, 1940 – 1649, 1950- 1609, dar în tot acest timp  călăii erau ocupați să ucidă zeci de mii de ofițeri polonezi la Katyn, sau executau fugarii din timpul deportărilor.

 

 

 

 

 

                                            Echipă de executori NKVD 

 

 

 

 

 

 

Blohin, călăul care a răpit peste 20 mii de vieți

 

 

Mai mult de jumătate din execuții se hotărau la Moscova, după câteva interogări organizate de „troika” și de aceea, stahanoviștii NKVD, se găseau în principiu în capitală.

Cercul acestora era destul de restrâns – în toată Moscova, doar 10-15 persoane.

Numărul mic al călăilor, nu era din cauza că nu s-ar fi găsit oameni care să efectueze aceste execuții, dar, pentru că un „adevărat” călău trebuie să fie un meșter desăvârșit: să aibă un psihic puternic, abilități profesionale, păstrarea securității (nici chiar rudele călăilor nu cunoșteau cu ce se ocupă, de fapt, aceștia în NKVD) și devotament.
Unul dintre acești „meșteri” care a bătut toate recordurile este Vasilii Blohin.

În cariera lui, generalul Blohin a împușcat personal, aproximativ 20 mii de oameni. Iar alți doi: P. Maggo și S. N. Nadaraia – câte 10 mii de oameni fiecare.

 

 

 

 

 

 

 

 

                                                    Foto: Vasilii Blohin

 

 

 

 

Vasilii Blohin s-a născut în 1895, în regiunea Vladimir, într-o familie de țărani săraci. La 15 ani a început să lucreze ca zidar la Moscova, în timpul Primului Război Mondial a devenit subofițer, iar din anul 1921 – în Comisia extraordinară pe întreaga Rusie pentru combaterea contrarevoluției și sabotajului.

 La vârsta de 15 ani, a început să lucreze ca zidar la Moscova, în timpul Primului Război Mondial a devenit subofițer. Din 1921 – în Ceka.

Ajunge comandant al OGPU-NKVD-MGB – din 1926, și comandant permanent al execuțiilor până la pensionarea sa în 1953.

 În 1933 a absolvit la locul de muncă Institutul de Arhitectură și Inginerie Civilă din Moscova.

Serviciul lui Blohin era greu: practic el a fost  unicul executor din cei 15, care a ajuns la pensie teafăr. Poate din cauza că, întotdeauna a respectat regulile de siguranță și nu a băut la lucru.
Apropo, Blokhin a fost cel care a condus execuțiile în masă ale polonezilor de la Katyn și a filmat personal acolo aproximativ 700 de asasinate.

Emelianov, unul dintre călăi,  își aduce aminte:

„ Beam vodcă până la pierderea cunoștinței. Orice ați spune, acesta era unul dintre cele mai dificile servicii.

Oboseam atât de tare, încât nu ne puteam ține pe picioare. Ne spălam până la brâu cu apa de colonie ca să ne descotorosim de mirosul de sânge și praf de pușcă. Chiar și câinii simțeau acest lucru și ne lătrau de departe”.

 

 

Executorii își ieșeau din minți

 

 

Nici nu e de mirare că executorii decedau la o vârstă fragedă sau își ieșeau din minți.

Mulți s-au concediat ori s-au pensionat din cauza schizofreniei – cum este în cazul lui Emelianov, sau boli nervoase și psihice – în cazul lui Maci.

În foaia de concediere a lui Emelianov scria:

„Tovarășul Emilianov se pensionează, deoarece suferă de schizofrenie, care are legătură cu activitatea sa operațională pe termen lung în rândul organelor de drept”.

Piotr Maggo a avut un adevărat acces de furie, într-o bună zi, după ce a împușcat 20 de oameni,

A început să țipe la șeful Departamentului Special Popov, confundându-l cu încă o jertfă: „Tu ce stai aici? Dezbracă-te, chiar acum! Că te împușc pe loc!”, a strigat călăul, speriindu-l de moarte pe NKVD-ist.

Odată Maggo a fost mustrat de către superiorul său I. D. Berg.

Acesta a menționat într-un raport, că mulți condamnați mureau cu cuvintele: „Trăiască Stalin!”

Hotărârea conducerii a fost următoarea: „Este necesară realizarea lucrărilor educaționale printre condamnați, pentru ca aceștia să nu ponegrească numele șefului în cel mai nepotrivit moment!”.

Astfel, înainte de moarte condamnaților li se făcea morală. 

   NKVD-ul (ulterior MGB) a pus la punct un sistem de execuții care funcționa ca o mașinărie bine unsă.

Majoritatea covârșitoare a execuțiilor (până la 60%) au fost efectuate la Moscova, după scurte interogatorii în închisoarea Lubyanka și iminenta sentință extrajudiciară a „troicii”. 
  
Filmarile execuțiilor erau privite ca un fel de artă. Peter Maggo  îi învăța  pe călăii fără experiență în acest fel:

„Persoana pe care o împușcați va avea mâinile legate în urmă cu sârmă. Îi porunci să urmeze înainte, iar el, cu o armă în mână, îl urmărește. Dacă este necesar, comandați „dreapta”, „stânga” până când ajungeți la locul unde este pregătit rumeguș sau nisip. 

Acolo a suflat în spatele capului și trrrah! Și în același timp, dai o lovitură puternică în fund. „Pentru ca sângele să nu stropească tunica și ca soția să nu mai fie nevoită să o spele.”

 

Responsabilul masacrului de la Katyn

 

În 1991 la interogatoriul Procuraturii Militare Generale URSS, unul din membrii echipei de executare, fostul șef al NKVD-ului din regiunea Kalinin, Tocarev, povestea: „Prizonierii polonezi au fost împușcați cu pistoale germane „Walter”. Știu exact, deoarece, a fost adusă o valiză întreagă.

Operațiunea era condusă chiar de Blohin. Ne împărțea pistoalele, iar când operațiunea se termina, tot el le strângea înapoi”.

 

Iată ce povestește Tocarev despre executarea ofițerilor polonezi în regiunea Kalinin, de la 5 aprilie 1940:

„Blohin ne-a făcut semn spunând: „ Să mergem, e timpul să începem”. Blohin și-a pus haina specială: o pălărie cafenie din piele, pardesiu negru din piele, mănuși din piele până la cot.

Pentru mine a fost un moment impresionant – am văzut un călău.

Oamenii erau aduși câte unul, pe un coridor lung de către Blohin și Rubanov, apoi, acesta era condus într-o cameră roșie, plină de placate propagandistice și o statuie a lui Lenin.

Era o cameră nu prea mare, de circa cinci metri pătrați. Aici, pentru ultima dată era verificată identitatea prizonierului. Îl întrebau numele și data nașterii, pentru a exclude orice greșeală.

După care, ofițerilor sau polițiștilor polonezi li se îmbrăcau cătușe și erau duși în „Camera de executare”. Aici lua sfârșit viața prizonierului.

Călăii cu experiență împușcau în gât, ținând pistolul oblic în sus. În acest caz, probabilitatea ca glonțul să străpungă ochiul sau cavitatea bucală, era destul de mare.

Astfel, sânge era mai puțin decât în cazul, când prizonierul era împușcat în cap. Ucideau câte 250 de oameni pe zi.

Corpurile neînsuflețite erau scoase în curte, pe ușa din spate. Acolo deja era pregătit camionul.

Mașina era spălată în fiecare zi de sângele și fragmentele de creier care rămâneau acolo.

Corpurile erau acoperite cu o prelată și apoi arse într-o pădure nu departe de Mednoe.
Atunci, când toți prizonierii din Ostankovo au fost lichidați, Blohin a organizat o libație de adio, pentru aceia care au ucis mai mult de 6000 de oameni.

Blohin a primit ca premiu – salariul lunar, iar alții au primit biciclete ori patefoane”.

 

500 de execuții într-o singură noapte

 

După moartea lui Stalin, represiunea care a urmat nu i-a atins pe călăi.

Unul dintre aceștia, Nadaraia, un specialist ”multilateral” care conducea personal anchete și împușca personal,a fost ridicat în grad până la șeful securității lui L. P. Beria. 

 

 

 

 

 

 

                                            Foto: Călăii Sarikov și Nadaraia

 

 

 

Se deosebea printr-o productivitate înaltă, efectuând până la 500 de execuții într-o singură noapte.

În anul 1955, a fost condamnat la zece ani de gulag. A ieșit în 1965, după care și-a petrecut liniștit viața în Georgia.

Însă  călăii care au ucis până la câteva sute de oameni, sfârșeau adesea prin a fi împușcați.

Semnificativă este soarta NKVD-iștilor care au participat la execuțiile în masă a circa 2000 de persoane la închisoarea Solovețk, din pădurea Sandormoh, în octombrie 1937.
Execuțiile  au început la 27 octombrie, apoi activitatea a fost stopată pentru patru zile, din cauza că un prizonier a fugit (în scurt timp prizonierul a fost prins și împușcat).

Execuțiile au reînceput de la 1 noiembrie și s-au terminat la 4 noiembrie.

La sfârșitul operațiunii unor călăi le-au fost acordate premii, iar alții, o lună mai târziu, au fost arestați.

 

Unii călăi au sfârșit executați

 

Majoritatea personalului sau cei care au avut o oarecare legătură cu masacrul de la Solovețk, au fost arestați și duși la Moscova.

Aceștia au fost: șeful celui de-al zecelea departament al Direcţiei Generale a Securităţii Statului, NKVD al URSS de la Moscova,   Nicolai Antonov-Grisiuk; colonelul Veinștoc Iacov ,Krukovschii Vsevolod și procurorul din Leningrad Pozern B.P.

Toți aceștia, au fost învinuiți că ar fi fost spioni și executați de către fostul coleg de serviciu, Vasilii Blohin.

Cu toate acestea, toți acești foști călăi NKVD-iști executați  au fost reabilitați post-mortem în decursul anilor următori .
Principalul executor al crimelor de la închisoarea Solovețk din pădurea Sandormoh, Matveev a fost arestat peste un an și jumătate, în martie 1939.

Soarta lui Matveev, în comparație cu alți călăi, a fost una destul de bună.

A  fost condamnat la zece ani de închisoare, dar cazul său a fost revizuit de către Divizia Militară a Curții Supreme de Justiție și pedeapsa i-a fost redusă până la trei ani.

Nici de medalii nu a fost deposedat. În afară de aceasta, Matveev a fost eliberat înainte de termen.

În timpul războiului, el deja deținea funcția de șef al unei închisori, iar în afară de medaliile pe care le deținea, a mai fost decorat cu ordinul Lenin. Câteodată, acesta se reîntorcea la vechea funcție – executa prizonierii.

A murit de moarte bună, pe timpul când la conducere era Brejnev.

Călăul Garin, care a ucis aproximativ 400 de persoane, în primăvara lui 1938 a fost transferat ca șef în lagărul din Karelia, în 1940 a decedat de un atac de cord și a fost îngropat la Moscova.

Călăul Raevskii, care a împușcat circa 300 de oameni, a fost arestat cu aprobarea lui L.P. Beria ca „unul din conducătorii organizației rebele antirevoluționare, care a existat printre prizonierii lagărului pe insula Solovki”.

După ce și-a ispășit pedeapsa, a redobândit gradul de locotenent-colonel.

În prezent, toți acești asasini executori, sunt considerați „Jertfe ale represiunilor lui Stalin”. Câțiva s-au regăsit chiar pe panourile de onoare ale FSB-ului.

 

   

Vasili Ivanovici Blohin a fost înmormântat în 1955 la cimitirul Novodevici. În același loc, în alte locuri de onoare, au fost înmormântați alți călăi staliniști.

După arestarea șefului NKVD-ului, odiosul criminal  Beria, Blohin a fost lipsit de gradul de general maior și de 8 ordine pe care le primise, precum și de pensia de 3.150 de ruble (salariul mediu în țară era atunci de 700 de ruble).

Călăul nu a putut suporta această „represiune” și a murit în urma unui atac de cord.La sfârșitul anilor 1960, a fost reabilitat, iar  rangurile și ordinele primite i-au fost returnate postum.

                                                                 

 

                      Foto: Mormântul asasinului veteran Vasili Blohin

 

Și asasinul fruntaș Maggo este înmormântat în cimitirul Novodevici , Din când în când cineva scrie pe mormântul său inscripția – „călău”.

 

 

 

 

 

 

Surse:

http://ttolk.ru/articles/stalinskie_palachi-rekordsmenyi prin
https://www.timpul.md/articol/dezvaluiri-zguduitoare-cum-ucideau-calaii-lui-stalin

Traducere de Stela Televca

După 22 iunie 1941, hoardele bolşevice aflate în retragere au jefuit Basarabia și i-au dat foc

 

 

În 28 iunie 1940, la ora 9, prin comunicatul nr. 25 al Marelui Stat Major al Armatei Române, populația a fost anunțată în mod oficial despre existența ultimatumului dat de URSS, despre acceptarea acestuia de către București și despre intenția guvernului de evacuare a armatei și a administrației din Basarabia, pe malul drept al Prutului.

În conformitate cu prevederile ultimatumului, trei orașe cheie – Chișinău, Cernăuți și Cetatea Albă – trebuiau să fie predate sovieticilor până la ora 14.
Până pe 3 iulie, noua graniță de-a lungul râului Prut a fost închisă definitiv.Cam 200 000 de cetățeni au decis să se refugieze în grabă în România.
În zilele următoare, în localitățile mai importante și în unele din gările unde se adunau refugiații pentru evacuare au avut loc incidente antiromânești și prosovietice, în care grupuri de tineri fanatizați, în marea lor majoritate alogeni, au atacat, despuiat, bătut sau omorât preoți, intelectuali, soldați români separați de unitate, persoane civile în curs de evacuare.

 

 

 
Pe 3 iulie 1940, la ora 12, „autoritățile sovietice” de ocupație au închis punctele de trecere la frontieră, astfel în România au reușit să treacă doar o parte din cei care au dorit să se refugieze.

În aceeași zi, la ora 13, toată populația României a păstrat un minut de reculegere.
Circulația a fost complet suspendată în întreaga țară la aceeași oră pentru un minut.

 

Așa a început una dintre cele mai negre perioade ale istoriei României, care a lăsat în urmă milioane de crime și victime, de destine distruse și dezrădăcinate, de efecte care se manifestă până și în prezent în societatea românească.

Din totalul comuniștilor basarabeni de 285 persoane, în august 1940, 186 erau evrei, 28 ucraineni, 21 ruși și 21 români.
Criza de cadre locale loiale partidului comunist se observă și în primăvara anului 1941.
Din circa 9 000 de comuniști din RSS Moldovenească, aproape jumătate erau veniți din alte republici sovietice.
Primii care au căzut victime ale regimului comunist au fost 1 122 de persoane, arestate în perioada 28 iunie – 4 iulie 1940, constituind foști funcționari ai statului român sau suspecți de colaborare cu administrația română.
În următoarele luni au fost arestate alte circa 2000 persoane, majoritatea fiind lucrători ai căilor ferate în care regimul sovietic nu avea încredere.

 

 

 

 

 

În lunile iulie-noiembrie 1940 au fost repatriați în Germania cca. 124 000 de germani basarabeni, conform unor acorduri bilaterale sovieto-germane.

 

În perioada 1940-1941, s-a declanșat o campanie de persecuții împotriva localnicilor – arestări arbitrare, torturi, execuții și deportări în gulagurile Siberiei.
Au rezultat, conform unor estimări, aproximativ 57.000 de morți și peste 100.000 de deportați. ( http://ortodox.md/74-de-ani-de-la-anexarea-basarabiei-la-uniunea-sovietica-saptamana-rosie-28-iunie-3-iulie-1940/)

 

 

De frica românilor, înainte de retragere bolşevicii au jefuit Basarabia şi i-au dat foc.

 

 

La sfârșitul lunii iunie 1941, teroarea sovietică în Basarabia a atins proporții inimaginabile.

În 1941, din RSS Moldovenească au ajuns în URSS peste 70 de mii de animale, circa 3000 de vagoane cu diferite bunuri şi 35 de întreprinderi care fuseseră demontate şi evacuate, iar arhivele și mai multe localități au fost incendiate. 

 După declanșarea Războiului germano-sovietic, la indicația autorităților de la Kremlin, cetăţenii bănuiți de neloialitate față de sovietici au fost fie arestați, fie împușcați.

Bunurile care mai rămăseseră în Basarabia, inclusiv cele ale fabricilor, au fost transportate în URSS.

Orașele au fost incendiate, iar depozitele și lanurile pline de roadă au fost distruse, în baza ordinului ce viza aplicarea tacticii „pământului pârjolit”.

În seara zilei de 24 iunie 1941, Tribunalul militar mobil de la Odesa a fost convocat de urgență la Chișinău. Principala chestiune inclusă pe ordinea de zi era judecarea membrilor organizației antisovietice „Maidajahonda”.

În calitate de președinte al completului a fost numit Ustiujanov, judecătorii fiind Ignatienko și Kaptilov, iar secretar – Godovik.

Acest proces de judecată a durat trei zile, până pe 27 iunie.

Conform sentinței, opt membri ai organizației „Maidajahonda”, care atinseră majoratul, au fost condamnați la pedeapsă capitală, ceilalți fiind duși în Gulag, unde au fost rejudecați pe parcursul anului 1942.

Osândiții la moarte au fost acuzați în baza articolelor 54-4 și 54-11 ale Codului Penal al RSS Ucrainene și toţi au fost împuşcaţi în închisoarea din Chişinău la 27 iunie 1941.

Aceştia au fost: Anatolie Guma, Vichentie Eprov, Grigore Mihu, Victor Brodeţchi, Anatolie Catun, Dumitru Dobândă, Onisim Cosma şi Mihail Grajdian.

În aceeași zi şi în acelaşi loc au fost împuşcaţi şi alţi 23 de deţinuţi, învinuiţi pe motive politice.
Pâinea, animalele și alte bunuri ne-au fost furateLa 22 iunie, autorităţile de la Moscova au emis directive privind interzicerea evacuării de sine stătătoare a populaţiei, eliberarea spitalelor şi sanatoriilor şi pregătirea unor încăperi ce urmau a fi folosite în caz de atac aerian.

În seara aceleiaşi zile, a fost convocată şedinţa CC a PC(b)M, la care a fost stabilită modalitatea de executare a acestor indicaţii.

Pentru a ţine lucrurile sub control, la miezul nopţii au avut loc şedinţe ale împuterniciţilor politici şi secretarilor organizaţiilor primare ale partidului.

Peste două zile, la 24 iunie, a fost adoptată hotărârea CCP a URSS „Cu privire la măsurile de luptă cu desanturile de paraşutişti şi cu diversioniştii inamicului pe linia întâi de front”.

În scopul executării acestei hotărâri, au fost create 63 de batalioane de vânătoare. Iar după 29 iunie, când CCP de la Moscova a dispus organizarea mişcării de partizani, în RSSM au fost create zeci de detaşamente de luptători şi miliţie populară, care urmau să acorde ajutor trupelor sovietice, precum şi batalioane de fortificare, care se ocupau de reparaţia drumurilor, construirea podurilor, aerodromurilor etc.

Astfel, în şase raioane din stânga Nistrului au luat naştere 13 organizaţii de partid ilegaliste şi opt detaşamente de partizani.

Pe malul drept s-au constituit 139 de detaşamente (1479 de persoane), însă activitatea acestora a fost paralizată de înaintarea rapidă a trupelor româno-germane.

În următoarele două săptămâni, Chişinăul nu a emis nicio directivă oficială cu privire la acţiunile ulterioare, concentrându-şi atenţia la transportarea bunurilor locale în URSS.

Prin decizia Comitetului executiv judeţean Bender din 29 iunie 1941 „Cu privire la transportarea din localităţi şi încărcarea cerealelor din staţiile de colectare”, s-a stabilit că pentru transportarea bunurilor din Comrat, Basarabeasca şi Bender erau necesare 644 de vagoane, 105 căruţe şi 815 muncitori.

Întreprinderile ne-au fost transferate în URSS

O situaţie similară se înregistra aproape la toate centrele de colectare, dar şi în cazul transportării altor produse şi mărfuri.

Conform informațiilor oficiale, în interiorul URSS au fost duși 26 244 cai, 35 998 vite cornute, 11 7350 oi, 741 vagoane cu produse alimentare, 95 vagoane cu făină, 308 vagoane cu furaje, 32 vagoane cu mărfuri industriale, 743 vagoane cu diferite mărfuri, 244 vagoane cu utilaje de la uzine și 698 vagoane cu alte bunuri materiale.

Banii şi alte bunuri, care se păstrau în Banca de Stat a RSSM, au fost trimise în oraşul Harkov.

La 4 iulie 1941, în baza Hotărârii CCP din URSS şi a CC a PCUS din 27 iunie, conducerea de la Chişinău a decis ca bărbaţii cu vârste între 18 şi 40 de ani să fie trimişi la lucrări de fortificaţii.

Cei vizați primeau în continuare salariul integral de la locul de muncă, plus un avans pentru două săptămâni.

Se prevedea de asemenea evacuarea în interiorul URSS a muncitorilor calificaţi, îndeosebi a inginerilor şi funcţionarilor, precum şi a activului sătesc şi cel raional, folosindu-se în acest scop transportul local.

În special, se insista pe faptul ca demontarea utilajelor fabricilor şi uzinelor evacuate să se facă în cel mai scurt timp, iar materialele de construcţie, gospodăriile particulare şi colective să fie distruse.

Orașele ne-au fost incendiate, iar podurile – aruncate în aer

Două zile mai târziu, la 6 iulie 1941, sub girul „strict secret”, a fost emisă Hotărârea CC a PC(b)M şi CCP din RSSM „Cu privire la modalitatea de evacuare a bunurilor, animalelor şi a populaţiei din RSSM”.

În temeiul acestui act, urma să fie creat un staff care să se ocupe de evacuarea acestor bunuri, de buna funcţionare a mijloacelor de transport şi de construcţia sau reparaţia podurilor peste Nistru. Conform informaţiilor oficiale, după 4 iulie 1941, din RSSM au fost evacuate în URSS 35 de întreprinderi industriale, majoritatea cărora au fost transferate în Krasnodar, iar tipografia din Chişinău a ajuns în oraşul Saratov.

Chiar a doua zi după această decizie, pe 7 iulie, PC(b)M a interzis trecerea peste Nistru a persoanelor care nu deţineau autorizaţie specială de la NKVD.

În timp ce reparau podurile de peste Nistru, în perioada 22 iunie – 25 iunie 1941, sovieticii au aruncat în aer podurile de pe Prut din preajma localităților Cahul, Ungheni, Stoianovca și Lipcani.

Au fost aruncate în aer podurile ce legau autostrăzi și linii de cale ferată. Muncitorii din Bender au inventat un aparat special de distrugere a căii ferate.

În acea perioadă, unii membri ai organelor de conducere din RSSM au fugit în URSS. Este vorba de Andrus, comisarul adjunct al poporului, responsabil de problemele învăţământului, I. S. Manjura, comisarul adjunct, responsabil de industria alimentară, P. S. Turkevici, adjunctul preşedintelui planificării de stat şi Iurkovskii, comisarul adjunct al justiţiei.

Şi mai mulţi directori de întreprinderi din Chişinău au dezertat. Directorul fabricii de încălţăminte „28 iunie” din Chişinău, Ghitelman, şi cel al fabricii de tutun, Horaş, au fugit de la locul de muncă, luând cu ei salariile miilor de angajaţi.

Mai mult, cel din urmă a transportat în URSS şi trei vagoane cu lucruri casnice.

Totuşi, înaintarea rapidă a forţelor germano-române au zădărnicit realizarea planurilor bolşevicilor. Oricum, aceştia au reuşit să facă multiple stricăciuni, cu precădere în Chişinău, unde au distrus Banca Naţională, Liceul Militar, Circulara I-a de Poliţie, Inspectoratul Învăţământului, Camera de Comerţ etc. La rândul său, şeful garnizoanei oraşului Soroca, Tiulev, a ordonat ca, pe 6 iulie, la ora 4 dimineaţa, să fie aruncate în aer cazărmile, moara şi staţia electrică din localitate.

Şi oraşul Bălţi a fost incendiat de sovietici. La 6 iulie, a început evacuarea oraşului Orhei şi retragerea în debandadă a armatei, iar în dimineaţa zilei de 13 iulie focul a izbucnit în tot oraşul.

Înainte de aceasta, sovieticii au avut grijă să distrugă tot ce ar fi interesat  autorităţile române.

Casele ne-au fost demolate

Bolșevicii nu au cruțat nici casele basarabenilor. În 1947, Mihai Tabunșcic din Grigoriopol i-a scris lui Stalin că în 1941, la ordinul lui Budanov, i-a fost demolată casa, promițându-i-se că, după război, va fi asigurat cu o altă locuință, însă, din păcate, nu i-au dat nimic.

A primit răspunsul de la secretariatul președintelui Sovietului miniștrilor din RSSM, care îl anunța că legislația sovietică nu prevede acordarea ajutoarelor pentru restabilirea locuințelor demolate în timpul războiului.

Încercând să șteargă urmele, comuniștii ne-au lăsat și fără arhive.

Conform unui act din 30 iulie, în localitatea Valeguțulovo, au fost nimicite prin ardere dosarele a 166 de persoane trimise în Gulag după 13 iunie 1941 și 183 de legitimații ale procurorilor care au activat în RSSM.

Ceva mai târziu, la 2 august, în localitatea Rosiopol, au fost arse alte 36 de legitimații de procuror.

De menționat și faptul că toţi moldovenii mobilizaţi la 23 iunie 1941 au fost încadraţi în detaşamente de pază.

La 3 august, aceștia au fost trecuți peste Nistru, unde au fost scoşi din armata regulată şi trimişi în detaşamente la lucru.

Majoritatea acestora a ajuns la minele din Donbas.

După retragerea sovieticilor, în subsolul postului de radio din Chișinău au fost descoperite 49 de cadavre…

Mariana S. ȚĂRANU,
conferențiar universitar, doctor în istorie 

https://www.timpul.md/