CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

IMPERIUL ROMÂNO (VLAHO)- BULGAR, O PAGINĂ DE ISTORIE MEDIEVALĂ PUŢIN CUNOSCUTĂ PUBLICULUI LARG. VIDEO

Untitled-1

Unul dintre episoadele medievale ale istoriei noastre,  puțin cunoscut de publicul larg, poartă numele de Imperiul Vlaho-bulgar.

A fost un episod spectaculos al istoriei românilor sud-dunăreni care s-a consumat în secolele XII-XII-XIV.

Nu numai că românii din zilele noastre nu știu mai nimic despre acest subiect, dar se duce o politică de confiscare a realității istorice și  de atribuire a acesteia exclusiv trecutului bulgarilor și atât, în pofida tuturor dovezilor istorice.

Așa cum cu siguranță vă așteptați, statul român nu face, prin specialiștii săi, prea multe lucruri pentru punerea adevărului la locul lui, motiv pentru care am considerat că este foarte important ca acest subiect să ajungă la publicul larg.

Denumit Imperiul Româno-Bulgar, de români, şi Al Doilea Ţarat Bulgar, de bulgari, acest stat multinaţional a apărut la Dunărea de Jos la leatul 1186, odată cu victoria vlahilor răsculaţi, din Sudul Dunării, împotriva Imperiului Bizantin, şi a dispărut în 1258, odată cu înlocuirea dinastiei vlahe cu suverani cumani şi bulgari.

În pofida surselor istorice primare ale epocii bizantine şi occidentale, a antroponimelor şi a toponimelor româneşti, caracterul multinaţional al acestui stat este negat de tradiţia academică astăzi predominantă în Bulgaria, care susţine că acest ţarat a fost „bulgăresc”, în sensul naţional actual al cuvântului.

Dar iată şi o afirmaţie cu totul obiectivă, aparţinând istoricului rus Aleksandr Aleksandrovici Vasiliev, în lucrarea sa „History of the Bizantine Empire”, apărută la University of Wisconsin Press, 1958, în SUA:

„În baza mărturiilor viabile, mişcarea de eliberare din jumătatea secolului XII în Balcani a pornit şi a fost purtată în mod viguros de către valahi, strămoşii românilor de azi. S-au alăturat şi bulgarii şi, într-o anumită măsură cumanii de dincolo de Dunăre.

Cea mai bună sursă contemporană grecească, Nicetas Choniates, a specificat în mod clar că insurecţia a fost pornită de valahi (blachi).

Liderii insurecţiei, Petru şi Asen (Asan), aparţineau acestei rase. A doua campanie a Imperiului Bizantin în această perioadă a fost dusă împotriva valahilor.

De fiecare dată când Nicetas i-a menţionat pe bulgari a făcut-o concomitent cu menţionarea valahilor/românilor.

Şi românii din stânga Dunării au participat la această revoltă împotriva Imperiului Bizantin.

Trecerea fluviului de către „vlahi” (români) şi „sciţi” (cumani) de la Nord la Sud este menţionată în mod explicit de către Nicetas Choniates”.

Întemeietorii statului, Asan şi Petru, au fost asasinaţi de boierii bulgari, în 1196 şi 1197, însă fratele întemeietorilor, Ioniţă Caloian, s-a urcat pe tron şi a consolidat ţaratul româno-bulgar.

A extins graniţele de la Carpaţii Meridionali, sub poalele cărora avusese propriul lui cnezat, până la râul Mariţa şi la Rodopi, de la Marea Neagră până dincolo de Vardar, la limita Albaniei.

În vremea lui Ioniţă Caloian (1197-1207) s-a petrecut un eveniment în istoria europeană: cea de-a patra cruciadă, care a sfârşit în 1204 prin cucerirea Constantinopolului de către cruciaţi şi înfiinţarea „Imperiului Latin”.

Beneficiind de concursul cumanilor, românii şi bulgarii au obţinut victorii importante, între care cea din 1205 la Adrianopol, unde a fost luat prizonier însuşi împăratul latin Balduin.

Ioniţă aspira chiar la cucerirea Constantinopolului, dar planul său nu a reuşit, din pricina manevrelor politice ale adversarilor săi.

El a fost ucis în 1207 de un cuman, în timpul asedierii Salonicului.

Ioan Caloian ocupă astfel un loc important atât în panteonul istoriei românilor cât şi în cel al istoriei bulgarilor, graţie succeselor sale militare şi politice.

Că Ioan Caloian şi fraţii săi au fost români, o spun şi alte izvoare, nu numai Nicetas Choniates.

Relatând trecerea cruciaţilor lui Frederic Barbarosa prin Peninsula Haemus, cronica germană atribuită lui Ambertus aminteşte de „Blachus ille Iohanitius” – „Acel valah Ioniţă”, care era înconjurat „cum Blacis et Commanis et allis” – „de valahi şi cumani şi alţii”.

Apoi, cronicarii francezi ai Imperiului Latin de Constantinopol, Geoffroy de Villehardonin, Henri de Valenciennes şi Robert de Clary, îl numesc tustrei pe Ioan „Jehan le Blac” ori „Johanice le Blac”.

Ioan sau Ioniţă este stăpânul acelui misterios „cnezat al lui Ioan”, pomenit în Diploma Cavalerilor Ioaniţi.

Până să ajungă împărat al românilor şi bulgarilor, cneazul Ioan îşi va fi avut reşedinţa în cetatea de la Celei-Corabia, care apare, în Diploma Cavalerilor Ioaniţilor, sub forma Cheley, dacă nu la Căluiu, ambele localităţi aflându-se în actualul judeţ Olt.

De la Cheley sau de la Căluiu îi va fi venit şi supranumele de Caloian, sub care a rămas în istorie. Desigur, nu a fost o întâmplare că acest cnezat, moştenire părintească, a fost singurul teritoriu nord-dunărean inclus în Imperiul Româno-Bulgar pe timpul urmaşului lui Ioniţă Caloian, împăratul Ioan Assan al II-lea.

 

 

 

 

Imagini pentru cetatea veliko tarnovo photos

 

 

 

 Veliko Tărnovo, măreaţa capitală a Imperiului Româno-Bulgar, aflată de dealul Ţareveţ este străbătută de râul Iantra.

Atât ruinele vechii cetăţi, cât şi actualul oraş Veliko Tărnovo sunt impresionante.

La Veliko Tărnovo nu e doar istoria bulgarilor, ci şi a noastră.

 

 

 

 

 

 

 

 

Surse:

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/12/03/asanestii-primii-imparati-ai-imperiului-romano-bulgar/

http://epochtimes-romania.com/news/polemici-romano-bulgare-asupra-istoriei–196467

 

Publicitate

01/07/2019 Posted by | ISTORIE ROMÂNEASCĂ | , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Cine a folosit pentru prima dată toponimul „România”si de unde vine acest nume ? VIDEO

 

 

 

 

 

 

 

De unde vine cu adevărat numele „România”?

Pentru mai mult de un mileniu, structura politică pe care o numim astăzi Imperiul Bizantin se numea  Ρωμανία (Romania) sau Βασιλεία Pωμαίων (Basileia Romaion), echivalentul latinescului Imperium Romanorum (Imperiul Roman).

După prăbuşirea imperiului, locuitorii greci de pe aceste teritorii se autointitulau în continuare Romaioi.

Revenirea de la romaioi la denumirea străveche de eleni, la fel ca cea din vlahi la români, a venit din considerente de ordin naţional – patriotic, intr-o vreme in care grecii aveau nevoie de sprijin occidental pentru a-şi câştiga independenţa la începutul sec. XIX.

Ei au preferat o imagine de păstrători ai unei culturi şi civilizaţii fabuloase, creând chiar si un curent” filoelenic”, adică iubitor de greci.

De fapt, dupa prabusirea Imperiului Roman de Apus, mai multe regiuni ale fostului imeriu erau numite Romania.

Astfel,din secolul VI până în secolul al  VIII- lea, Ravenna a fost reşedinţa oficială a exarhului, conducătorul civil şi militar al acestei regiuni, ca reprezentant al împăratului bizantin, iar întreaga zonă din jurul Ravennei era Romania.

 

 

 

 

 

https://i0.wp.com/itcuil.com/images/emilia-romagna-cartina_5.jpg

 

 

 

 

 

În zilele noastre această regiune din nord – estul Italiei a pastrat amintirea romana si se cheamă Romagna.

Denumirea de „Romania“ este atestată de timpuriu si în legătură cu spaţiul dunărean (scrisoarea lui Auxenţiu de Durostorum, dată în jurul anului 383).

Intr-un izvor din secolul al XVI-lea evidenţiat de istoricul Şerban Papacostea, se dovedeşte fără vreun dubiu, că românii (şi anumiţi cunoscători străini) îi ziceau Ţării Româneşti „Romaniola“ sau „Romandiola“.

Acest document din secolul al XVI-lea, era un memoriu al iezuitului ungur Ştefan Szántó (Arator), prin care se cerea înfiinţarea la Roma a unor colegii pentru diverse naţiuni, între care şi pentru Valachia inferior, „quae Romandiola et Romaniola dicitur”.

Clericul spunea că ţara aceasta era vecină cu Transilvania, că se numea odinioară Dacia şi că locuitorii ei vorbesc o limba italică coruptă, pe care italienii o puteau înţelege.

„Romaniola”/„Romandiola” este evident un derivat de la Romania, o variantă a acestui nume.

Iezuitul ungur spunea că „Valahia inferioară este numită Romaniola” şi „Romandiola”, fără să indice de către cine, dar se înţelege însă, că de către locuitorii săi, românii, pe care îi prezintă ca italianofoni/ latinofoni, descendenţi de la Roma.

Fireşte, românii nu pronunţau Romania sau Romaniola/ Romandiola, dar iezuitul nu a putut reda în latină anumite sunete (mai ales vocale) specifice limbii române.

Faptul că autorul mărturiei de mai sus este maghiar, adică un cunoscător al românilor, este extrem de important, fiindcă el i-a putut auzi pe români cum îi ziceau efectiv celei mai vechi dintre ţările lor.

Atestarea pentru secolul al XVI-lea a unei variante a numelui de Romania (Romaniola) în legătură cu Ţara Românească (Muntenia) de atunci, nu este surprinzătoare.

Era firesc să fie aşa, în urma întregii evoluţii istorice.

Ţara Românească a păstrat şi prin numele său denumirea poporului pe care-l adăpostea, a conservat cea dintâi, inclusiv sub aspect politic, identitatea românească şi a preluat apoi misiunea de reconstituire a unităţii tuturor românilor“,  explică istoricul Ioan-Aurel Pop, rectorul Universitatii din Cluj.

Când francii  au devastat in timpul celei de-a patra cruciade în anul 1204, Constantinopolul, capitala Imperiului Roman de Rasarit, in haosul creat în imperiu, aceşti aventurieri şi-au ales propriul împărat, dandu-i  titlul de “Imperator Romaniae” şi au proclamat propriul lor Imperiu Latin.

Împăratul ales de cruciaţi, Baldwin I (1204-1205), si-a luat titlul de “Imperator Romaniae”, împăratul Romaniei, Papa fiind unicul “Imperator Romanorum”.

Împăratul Romaniei era diferit faţă de cel bizantin, acest titlu aparţinând succesorilor germani ai lui Carol cel Mare şi Otto al III- lea, încoronaţi de Papa de la Roma.

După Otto al III- lea, regii germani s-au autointitulat “Rex Romanorum”, regi romani, în intervalul dintre alegerea lor în Germania şi încoronarea la Roma, care putea dura ani de zile.

Pe la jumătatea sec XIII, mulţi dintre regii germani încă nu fusereră încoronaţi, rămânând regi romani în teritoriile lor.

În 1508 Papa le-a permis regilor romani, “Rex Romanorum”, să se autointituleze Împărat roman ales, “Imperator Romanorum Electus”, fără încoronare la Roma, ultimul dintre aceştia abdicând în 1806, odată cu căderea Sfântului Imperiu Roman.

Dar occidentalii nu au fost singurii spoliatori ai Imperiului Bizantin în numele Romei.

În secolul al XI- lea , o ramura a turcilor selgiucizi au înfiinţat un sultanat în Asia Mica, în peninsula anatoliană.

Teritoriul sultanatului a fost cucerit de la bizantini după bătălia de la Manzikert (1071), în care împăratul Romanus IV Diogenes a căzut prizonier în mâinile turcilor.

Noul stat turc a fost numit Rum, de la Roma.

Sultanatul din Rum a existat până după 1300, cu capitala la Konya. Ulterior, turcii otomani au adoptat termenul Rumelia, pentru a denumi teritoriile din peninsula balcanică pe care le-au cucerit de la bizantini în secolul XIV.

Rumelia era un diminutiv, dacă Anatolia era Rum (Roma), atunci teritoriile europene erau Rumelia (Roma Mică). Termenul Rumelia a dăinuit până în secolul al  XIX- lea.

„Actul de botez al României“ erau cărţile unor cărturari italieni, saşi şi greci.

„La începutul secolului al XVII-lea, cărturarul raguzan Giacomo Luccari foloseşte deja cuvântul România, denumind astfel Ţara Românească.

În secolul al XVIII-lea, acelaşi termen este folosit de invatatul sas Martin Felmer.

Asocierea numelui Romania cu cel al ţării noastre are rădăcini în secolul XIX fiind folosit pentru prima oară de către un istoric grec, Dimitrie Phillippide în 1816, care, în lucrările sale Istoria României şi Geografia României,se  referea la spaţiul vechii Dacii traiane.

Multă vreme s-a considerat că aceste cărţi ale grecului Phillippide „au constituit actul de botez al României, dar astăzi medieviştii descoperă mereu menţiuni mai vechi ale unor termeni asemănători precum Romaniolia“, afirmă profesorul Sorin Mitu, şeful catedrei de Istorie Modernă la Facultatea de Istorie şi Filosofie din cadrul Universităţii Babeş-Bolyai Cluj-Napoca.

Când turcii au fost învinşi de armatele ruse, cele două părţi au semnat tratatul de la San Stefano (1877), care includea o clauză prin care se crea pe un teritoriu din Bulgaria, Principatul Rumeliei de est, sub protectorat rusesc, care însă nu s-a realizat niciodată.

Sub presiunile puterilor vestice, tratatul de la San Stefano a suferit modificări importante la Congresul de la Berlin din 1878, Rumelia de Est dispărând înainte de a exista.

 

În primele menţionări istorice din evul mediu, în cronicile maghiare şi bizantine, românii erau numiti vlahi.

Un principat cu numele de Valahia a apărut în jurul anului 1300, urmat de un altul pe teritoriul actualei Moldove.

Limba vlahilor derivă din cea latină, asa zisii vlahi fiind  urmaşii coloniştilor romani care au locuit în Balcani şi nordul Dunării dupa invazia armatelor imparatului Traian.

Idea unei descendenţe latine le-a creat un motiv de mândrie, dar si motivaţia de a cere Franţei lui Napoleon III (1852-1870), ca unei surori mai mari, sprijinul pentru unirea principatelor Valachia (Tara Romaneasca) şi Moldova în 1859.

Acest lucru s-a petrecut în 1862, când şi sultanul otoman Abdul Aziz şi-a dat acceptul creării acestui nou stat.

Numele de România (în forma specifică, cu vocalele „o” şi „â”) s-a folosit pentru prima oară în mod oficial în documente de stat, prin anii 1862-1866, pentru teritoriul rezultat din unirea Ţării Româneşti (Oltenia şi Muntenia, fără Dobrogea) şi al  Moldovei (partea central-apuseană – cu zona de la nordul gurilor Dunării – fără Bucovina şi fără cea mai mare parte din teritoriul dintre Prut si Nistru (Basarabia). (…)

Constituţia de la 1866 a consacrat numele de România, desi in străinătate s-a mai folosit, o perioadă, numele de Valahia.

Foarte mulţi oameni au uitat, iar alţii nu au ştiut niciodată că, până târziu în secolul al XIX-lea, ceea ce românii numeau generic „Ţara Românească” era pentru orice străin „Valahia” (cu diferite variante de scriere şi pronunţare).

Datorită acestei constituiri târzii a statului român modern şi a impunerii denumirii oficiale de România abia în a doua parte a secolului al XIX-lea, mulţi autori străini au rămas derutaţi în legătură cu dualitatea numelui de Valahia-România şi a aceluia de valah-român.

S-a spus şi s-a scris adesea, că numele de România a fost «inventat»   sau folosit pentru prima oară in 1816 de către autorul grec, Dimitrie Philippide, când el publica la Leipzig lucrările Istoria României şi Geografia României, referindu-se în linii mari la spaţiul vechii Dacii Traiane .

In fapt, România nu este decât „o formă a denumirii de Ţara Rumânească/ Românească, adaptată timpurilor moderne“ şi că numele de Rumânia/ România a circulat în trecut în paralel cu denumirea de Vlahia/ Valahia, spune profesorul Ioan Aurel Pop,rectorul Universitatii din Cluj.

„Se ştie sigur, din vechi izvoare, că Moldova, Banatul, Făgăraşul, Maramureşul etc. erau numite uneori şi terrae Valachorum sau Valachiae/ Vlachiae/ Volachiae, adică «ţări ale rumânilor».

Aici, între Dunăre şi Carpaţii Meridionali (sau Alpii Transilvaniei, cum le ziceau occidentalii), s-a format la cumpăna secolelor al XIII-lea şi al XIV-lea, prin reunirea mai multor Vlahii, prototipul statului românesc medieval, adică Valahia Mare sau Ţara Românească. (…)

Numele de Ţară Românească este absolut identic cu acela de Românie“, afirmă Ioan-Aurel Pop.

În susţinerea ideii sale, istoricul precizează că „aşa cum pentru oricine denumirea de Germania este sinonimă cu cea de Deutschland (care, tradusă literal în româneşte, înseamnă „Ţara Germană” sau „Ţara Germanilor”), tot aşa numele de Ţara Rumânească/ Românească nu poate fi decât un sinonim al denumirii de Rumânia/ România“.

„Dacă England (tradus literal „Ţara Anglilor”) este un sinonim perfect al denumirii de Anglia, dacă Scotland („Ţara Scoţilor”) este totuna cu Scoţia şi dacă Magyarország („Ţara Maghiară”) este numele oficial actual al Ungariei, nu vedem de ce şi cum am putea susţine că între numele de „Ţara Românească” şi cel de România ar fi vreo deosebire de esenţă?

De altminteri, chiar şi astăzi, românii, mai ales în mediul rural, când se referă între ei, în limbaj colocvial, la statul român, nu spun România, ci „Ţara Românească“.

„Prin urmare, pentru români, numele de Rumânia/România nu este decât o formă a denumirii de Ţara Rumânească/ Românească, adaptată timpurilor moderne, dar extrasă din trecut, cu rădăcini în trecut şi justificată de istorie“, a explicat  istoricul clujean.

 


 

 

 

 

 

Surse:   adevarul.ro/; Ioan Robert – 

 

 

 

 

16/05/2016 Posted by | ISTORIE ROMÂNEASCĂ | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | 10 comentarii

ASANESTII – primii imparati ai Imperiului Româno-Bulgar

 
Imperiul Româno-Bulgar al Asănestilor 

Scurtă istorie a imperiului clădit de trei frati vlahi (aromâni) la sud de Dunăre

488px-Bulgarian-Wallachian-EmpireÎN JURUL anului 1000, alături de bulgarii slavofoni, izvoarele bizantine, cele narative de la cancelaria imperială si de la cancelaria patriarhală îi mentionează la sud de Dunare pe aromâni, populatie romanică din regiune.

În anul 1185, în Bizant domneste tânărul împărat Isaac II Anghelos. Dorind să-si pregătească cu mare fast nunta cu fiica regelui maghiar Bela II, el pune o dare nouă asupra supusilor săi. Darea îi afectează în primul rând pe cei ce au turme de oi si vite.

Este tocmai cazul valahilor, a căror îndeletnicire principală este păstoritul. Aceste dări si felul abuziv în care sunt strânse produc o mare nemultumire printre valahii care locuiesc în muntele Hemus.

Acestia trimit la împărat, care se afla la Kypsella în Tracia, o delegatie condusă de fratii Petru si Asan, fruntasi ai lor, pentru a-si prezenta plângerile.

Cererile lor nu sunt luate în seamă, ba, mai mult, Asan este pălmuit de un demnitar bizantin, „pentru neobrăzare”.

În aceste conditii, ei se întorc la Târnovo, în biserica Sf. Dumitru unde, „în limba lor părintească”, după cum spune cronicarul Nicetas Choniates, cheamă poporul la răscoală împotriva bizantinilor.

Răscoala porneste în momentul în care normanzii din Sicilia ocupă orasele Durazzo, Seres, Amphipolis si Salonic.

Răsculatii atacă rând pe rând orasele din zonă, stârnind o îngrijorare tot mai mare la curtea imperială.

Împăratul se decide să conducă el însusi operatiunile militare si reuseste să înfrângă pe cei doi frati vlahi, care se refugiază peste Dunăre.

Urmare a promisiunilor de supunere făcute de cei doi, Isaac renuntă a mai ocupa si satele din munti si îsi întoarce armata din drum. Petru si Asan se întorc de peste Dunăre cu forte proaspete de la vlahii si cumanii de pe celălalt mal, si încep să prade Tracia.

Imperiul Romano-BulgarÎmpăratul Isaac trimite o nouă armată, de data aceasta sub conducerea sebastocratorului Ioan, cel care îl pălmuise pe Asan.

Acesta nu rămâne mult timp la comandă, fiind bănuit de complot, si este înlocuit cu Ioan Cantacuzino, cumnatul împăratului.

Acesta nu are nici o experientă militară si, în urma unui atac pe timp de noapte, suferă o grea înfrângere din partea vlahilor.

În 1187, împăratul Isaac revine în regiune în fruntea unei noi armate si, desi îi urmăreste pe răsculati de la Adrianopole la Filipolis si Triadita (actuala Sofia), nu reuseste să obtină nici o victorie majoră.

El se reintoarce la Constantinopol pentru a petrece iarna, iar campania militară este reluată în primăvara lui 1188.

Operatiunile se opresc temporar în momentul în care Isaac o prinde pe nevasta lui Asan si primeste ca ostatic pe cel de-al treilea frate, Ionită.

Trei ani mai târziu, împăratul Isaac trece muntii Balcani, cu gândul să ocupe Târnovo, capitala Asănestilor, dar întimpinând o rezistentă îndârjită, se retrage.

Pe drumul de întoarcere, armata sa cade într-o ambuscadă într-o trecătoare din munti si suferă pierderi grele. Împăratul însusi scapă cu fuga, pierzându-si coiful.

Victoria întăreste si mai mult pozitia Asănestilor, care rămân stăpâni pe teritoriul dintre Dunăre si Balcani.

În 1194, Isaac îl numeste pe Alexios Gidos în fruntea ostilor din răsărit si pe Vasile Vatatzes comandant peste armata din apus. Acesta din urmă poartă o bătălie cu vlahii lângă Arcadiopole si este înfrânt, murind omorât în luptă.

Împăratul se decide să preia încă o dată conducerea. Insă, în primăvara lui 1195, desi beneficiind de o oaste mare si sprijin trimis de socrul său, regele Bela al Ungariei, pierde din nou luptele.
Isaac este detronat de un grup de nobili nemultumiti si este înlocuit de fratele său, Alexios III Anghelos, care le propune pacea răsculatilor vlahi. Petru si Asan pun conditii inacceptabile si, în timp ce Alexios se află în răsărit pentru a înăbusi răscoala pornită de un rebel din Cilicia, vlahii risipesc o altă armată bizantină în apropiere de orasul Seres.

În 1196, Asan este ucis în urma intrigilor bizantinilor, recunoscuti pentru asemenea manevre.

Aceeasi soartă o are si Petru, un an mai târziu (1197).

După Petru, tronul este preluat de cel de-al treilea frate, Ionită cel Frumos (Caloian, 1197-1207), ce dovedeste remarcabile însusiri de militar si om politic.

În urma mai multor victorii împotriva bizantinilor, întelegând că Bizantul nu-l va recunoaste niciodată ca „împărat”, Ionită apelează la Papa Inocentiu III, căruia îi cere recunoasterea ca Impărat al bulgarilor si vlahilor, precum si titlul de Patriarh pentru întâi-stătătorul bisericii sale.

Profitând de conjunctură,papa Inocentiu al III-lea  urmăreste să impună autoritatea bisericii romano-catolice asupra statului Asănestilor.

În prima sa scrisoare, formulată în decembrie 1199, Inocentiu afirmă că victoriile “nobilului Ionită” au fost posibile cu ajutorul lui Dumnezeu.

De asemenea, Papa îi invocă pe strămosii lor comuni – romanii – dovadă a faptului că Ionită, împreună cu fratii săi Petru si Asan, erau vlahi, iar nu bulgari, asa cum încearcă să dovedească azi unii istorici bulgari.

Mai mult, cronica grecească a lui Nicetas mentionează în mai multe rânduri că Petru si Asan erau „vlahi” si că ei apartineau acelui neam de oameni „care locuiesc în muntele Hemus” si care „înainte se numeau Mysi, iar acum vlahi se cheamă”.

Originea valahă a fratilor Asănesti este confirmată de numeroase izvoare contemporane.

Descendenta Asanestilor

Chiar daca faptele si miscarile istorice care dateaza deja de 900 de ani au fost in mare parte reconstituite, nationalitatea rasculatilor care au instaurat „Cel de-al doilea tarat bulgar”, asa cum a ramas in cartile de istorie, este inca controversata.

 

Cert este ca invatatii bulgari contesta originea romana a Asanestilor. In opinia lor, acestia ar fi fost bulgari sau chiar cumani, iar titlul pe care il purta Ionita de „Rege al bulgarilor si al vlahilor” nu ar fi decat varianta modificata de catre scribii cancelariei papale, care au inlocuit cuvantul „graecorum” din documentele slave de la Tarnovo, in „blachorum”.

Prin urmare, Ionita nu era „Rege al bulgarilor si al vlahilor”, ci al „bulgarilor si grecilor”. Pentru ca afirmatiile acestora nu sunt sustinute in ochii invatatilor romani, acestia din urma considera ca nationalitatea valaha a Asanestilor este mai presus de orice indoiala.

Dovezile citate se bazeaza pe o serie de documente, provenind din surse si zone geografice diferite. Istoricul roman Constantin C. Giurescu face in a sa lucrare „Istoria Romanilor”o expunere detaliata a surselor pe care invatatii romani se bazeaza in sustinerea nationalitatii valahe a Asanestilor.

 

 

 

 

 

Cea mai importanta dintre acestea este cronica lui Nicetas Choniates Akominatos, care mentioneaza in repetate randuri ca Petru si Ioan erau vlahi si ca apartineau „acelui neam de oameni care locuiesc pe Muntele Haemus si care inainte se numeau Mysi (locuitori ai Moesiei) si care acum vlahi se cheama”.

Intr-o alta mentiune detaliaza cum intr-una din expeditiile bizantinilor, un preot a fost luat prizonier, iar acesta „s-a rugat lui Asan, graindu-i in limba lui, stiutor fiind de limba vlahilor, sa aiba mila de el si sa il sloboada”.

Mai departe, cronica lui Ansbertus, descrie trecerea cruciatilor prin Peninsula Balcanica si povesteste cum, la un moment dat, acestia au fost luati prin surprindere de acel valah Ionita (in textul original „Blachus ille Iohannitius”), care avea pe langa el „valahi si cumani si altii”. Iata cum, un al doilea izvor, de origine germana de aceasta data, sustine nationalitatea valaha a Asanestilor.

Mai departe, vine randul cronicarilor francezi sa „depuna marturie” in favoarea romanilor. Geoffroy de Villehardouin, Henri de Valenciennes si Robert de Clary il mentioneaza pe Ionita sub numele de „Jehan le Blac” sau „Johanice le Blac”.

In ultimul rand, dar nu in cele din urma, sunt documentele cancelariei papale, in care se consemneaza originea valaha a lui Ionita si chiar faptul ca acesta se trage din vechii romani.

 

 

 

 

 

Toate aceste cronici, mentiuni si documente, luate laolalta, reprezinta pentru istoricii romani o dovada de netagaduit a nationalitatii valahe a celor trei frati Asanesti care, prin perseverenta si darzenia lor, au scris episodul in care istoria romanilor s-a intalnit cu cea a bulgarilor pentru a crea una dintre cele mai surprinzatoare pagini din istoria Balcanilor.

O istorie pe care ambele popoare ar trebui sa si-o recunoasca reciproc, in spiritul adevarului istoric.

Se pune întrebarea cum au reusit acesti vlahi, care nu constituiau o majoritate în acea regiune, să repurteze asemenea succese? Răspunsul constă în faptul că vlahii erau elita conducătoare peste mozaicul de neamuri din regiune.

În plus, ei aveau deja o traditie în opozitia fată de autoritătile bizantine.

De exemplu, în jurul anului 1000, ei sprijiniseră activ rezistenta împotriva împăratului Vasile al II-lea Macedoneanul.

De asemenea, ei fusesera principalii animatori ai unei răscoale cu caracter etnic si social din zona specific românească, Larissa (Thesalia) în preajma anului 1066.

Ionită îi răspunde Papei abia în 1202 si vorbeste despre sine folosind cuvintele Caloiohannes Imperator Bulgarorum et Blachorum (Caloian, împăratul bulgarilor si al vlahilor). Ii multumeste Papei pentru scrisoare si îi dezvăluie că si fratii lui, Petru si Asan, încercaseră să ia legătura cu el, nereusind însă din cauza vicisitudinilor vremii.

Papa se dovedeste un abil negociator si astfel, pe 8 noiembrie 1204, Ionită este încoronat ca „rege al bulgarilor si valahilor”, primind coroana, sceptrul si bula de recunoastere trimise de Papă, împreună cu un steag cu chipul apostolului Petru.

Ionită primeste si dreptul de a bate monedă. Întâi-stătătorul bisericii româno-bulgare, Vasile, devine arhiepiscop primat. În schimb, Ionită îi dă cardinalului un act prin care el, boierii si întregul cler se obligau a se supune bisericii romano-catolice si a urma legile si ritualul acesteia. Se specifică, de asemenea, că teritoriile noi ce s-ar adăuga statului lui Ionită vor urma acelasi regim. Cardinalul se întoarce la Roma, luând cu el si doi copii, unul fiind chiar fiul lui Ionită, pentru a studia limba latină la Roma.

Spre dezamăgirea Papei, împărătia Asănestilor nu devine un pilon al Romei în sud-estul Europei si nici nu se apropie de Imperiul Latin de Răsărit, fondat de Balduin de Flandra, care cucerise Bizantul în cea de-a patra Cruciadă (1204) proclamându-se Impărat al Imperiului Latin de Răsărit.

Ionită, dorind să stabilească legături cu noii stăpâni ai Bizantului, trimite o delegatie, cerând să fie recunoscut si de acestia. Latinii fac însă o greseală fatală, cerându-i regelui să nu li se mai adreseze ca unor egali, ci ca un vasal stăpânilor săi.

Lui Ionită, ofensat, care porneste război, i se alătură o serie de nobili greci, fosti ofiteri în armata lui Alexios III, izgoniti de latini. Ionită preia conducerea noii aliante, iar latinii ajung repede să înteleagă ce greseală au făcut. Vrând să înăbuse revolta lui Ionită, ei se decid să lovească punctul principal si asediază Adrianopolele. Bătălia care are loc în ziua de 5 aprilie 1205 se încheie însă cu un dezastru pentru latini, iar Balduin este prins si dus la Târnovo, unde moare în chinuri grozave, după cum povesteste cronicarul Nicetas.

Ionită socoteste că e momentul potrivit să-si rotunjească hotarele împărătiei. Intentia avea să îi fie fatală. In timpul asediului asupra Salonicului, rămas fără rege după moartea nobilului Bonifaciu de Montferrat, este este asasinat de Manaster, unul din comandantii cumani aliati, pe 8 octombrie 1207.

Papii încearcă mentinerea statului Asănestilor în sfera lor de influentă, prin abile actiuni diplomatice si politico-militare, cu implicarea regatului Ungariei, a Ordinului Teutonilor si a Imperiului Latin. Totul se dovedeste zadarnic. Urmasul lui Ionită, Borilă (un nepot de frate, 1207-1218), convoacă un sinod la Târnovo, după legea ortodoxă, iar urmasul său, Ioan Asan II (fiul lui Asan), care domneste între 1218 si 1241, repudiază oficial legăturile cu biserica Romei.

În 1235, patriarhul ecumenic de la Niceea recunoaste oficial patriarhia autonomă a Bulgariei. În timpul lui Ioan Asan II, împărătia Asănestilor cuprinde Moesia (teritoriile dintre Dunăre si Balcani), o parte din Serbia cu orasele Belgrad, Nis si Skopie, Macedonia cu orasele Seres, Ohrida, Bitolia, Prosak si Sturmita, Tracia cu Adrianopole si Dimotica si Albania, fără orasul Durazzo.

In anul 1258, dinastia regilor valahi se stinge, iar statul devine în scurta vreme exclusiv bulgar. Valahii sunt redusi la rangul de minoritate, supusă intens deznationalizării. Statul Asănestilor, devenit acum cel de-al doilea tarat bulgar, este lichidat ulterior de expansiunea otomană din prima jumătate a secolului al XIV-lea.

Surse:

http://foaienationala.ro – Bogdan Mateciuc; Descopera ro.

03/12/2015 Posted by | ISTORIE ROMÂNEASCĂ | , , , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

%d blogeri au apreciat: