Transilvania și epoca popoarelor migratoare

 

 

Valurile de migratori pe teritoriul vechii Dacii

 

Teritoriul Ungariei de astăzi era locuit în trecut de un popor de origine indo-europeană, cunoscut sub denumirea de daci –  fapt dovedit în izvoarele latine.

Dacii vor constitui nucleul statului carpato-dunărean Dacia, în tot timpul existenței acestuia, respectiv de la începutul domniei regelui Burebista (82 î.Hr.) până la cucerirea imperială romană din anul 106.

Imperiul Roman a cucerit teritoriul în anul 35 î.e.n, şi devine provincie a imperiului sub numele de Pannonia. 

Este o regiune istorico-geografică (dispusă în Pannonia Superior şi Pannonia Inferior) ce cuprinde regiunea Slavonia din partea de est a Croaţiei și regiunea Transdanubia(teritoriul Ungariei situat la vest de Dunăre) .

    Harta Imperiului Roman în anul 117 e.n.

Asadar, în epoca romană, regiunea actualului stat Ungaria se numea în latina Pannonia, fiind locuita de diverse triburi dacice.

Pannonia a fost invadată de o serie de popoare migratoare, precum hunii, ostrogoţii, lombarzii, iar mai apoi de avari.

Europa sec. al VII-lea

Ultimii care au invadat în acea perioada Câmpia Panonică au fost hunii, conduşi de Attila. Hunii au facut alianţă cu Imperiul Roman, acesta folosindu-i în luptele împotriva galilor.

În anul 453 Attila moare, odată cu el dezmembrându-se şi imperiul său. Hunii au fost alungaţi de către triburile germanice ale lombarzilor şi mai ales gepizilor, care au pus stăpânire pe acest teritoriu.

În jurul anului 560, avari și longobarzi cuceresc teritoriul Panoniei şi îl păstrează sub controlul lor timp de 200 de ani, până în secolul VIII(anul 796).
Urmează o perioadă de dominare (sub controlul francilor) care îi înving pe avarii şi aşi asumă stăpânirea până la sfârşitul sec.IX când Pannonia este cucerită de hoardele migratoare ungureşti.

Ei descind din ramura ugrică a familiei de triburi fino-ugrice, originari din Asia, din regiunea munţilor Altai.

Aplicând o tactică de luptă specifică popoarelor de stepă, bazată pe atacuri şi retrageri surprinzătoare, războinicii unguri  au reuşit să iasă învingători în numeroase confruntări militare, mai ales folosind cu abilitate arcul asiatic.

Fiind o populatie migratoare mongoloidă ungurii,onoguri (în mongolă poporul celor 10 săgeți) au pătruns în Europa pe cursul mijlociu al Volgăi şi munţii Urali, iar mai apoi, în jurul anului 830 au trecut între Don şi Nipru în frunte cu Árpád(dinastia arpadiană), conducătorul acestora; şi s-au asezat în câmpia Tisei în anul 896 ….. finalizând cu aşezarea în Pannonia în 900/901.

Opriţi în expansiunea lor către apus, sunt siliţi să se reîntoarcă la vechiul lor popas de la vest, de Dunăre(lângă Transilvania), în Pannonia regii Ungariei vor urmari de-acum extinderea regatului către sud şi răsărit, împotriva slavilor si românilor, ba atacând chiar Imperiul Bizantin, în ultimii ani ai veacului al XII-lea.

În mod treptat, sub conducerea dinastiei Árpád populaţia ungară s-a alăturat civilizației vest-europene culminând cu anul 1001..când ei se convertesc la catolicism sub conducatorul ungur Vaik ,al patrulea descendent al lui Arpad (997-1038) care aşi schimbă numele în Ştefan astfel devenind rege în Regatul Ungariei,un avanpost al catolicismului,deci fidel papalităţii.

Astfel Panonia devine Ungaria, iar ungurii urmași ei.
Stefan, ca rege catolic a înființat biserica ungară, și a asigurat trecerea populației la creștinismul catolic. A întemeiat zece episcopii, iar regatul l-a împărțit în comitate .

Nemulţumindu-se doar cu aceasta întemeiere va începe cucerirea spațiului transilvănean sub pretextul răspândirii creştinismului catolic.

Cucerirea Transilvaniei de către regatul Ungariei se realizează treptat, între secolele XI-XIII, prin integrarea formațiunilor autonome (ţări,voievodate)autohtone fie prin forță, fie prin negociere… dorind formarea unui Principat pe modelul Ungariei. Principiul Principatului  însă eșuează în fața Voievodatului preluat de la autohtoni. Astfel,Voievodatul Transilvaniei avea o organizare autonomă în raport cu regatul ungar, voievozii fiind numiți de regii Ungariei cu acordul nobilimii transilvănene și considerați, de aceștia, printre marii lor dregători.

Uneori, regele doar confirma decizia nobililor. Atribuțiile domnitorului erau administrative, judiciare şi militare.

Însă religia oficială în Transilvania a fost cea catolică (impusă), în timp ce religia ortodoxă a românilor, majoritari în Transilvania, era doar tolerată.

Formațiuni statale românești în Transilvania sec.IX-XIII

Pentru punerea în valoare a Transilvaniei, cu scopul de apăra graniţele şi de a stimula dezvoltarea economică, regii unguri aplică aici, ca şi în Ungaria, o intensă politică de colonizare, printe altele, ei aşezând, la poalele Carpaţilor răsăriteni, niste ostaşi-grăniceri ; ungurii ii numesc Szekely (în latineşte siculi) secui ,un grup care va fi asimilat.Secuii sunt cu certitudine urmaşii avarilor(popor migrator), neam turcic originar tot din Mongolia, care au participat alături de unguri la cucerirea Pannoniei , aceştia oferindule protecţia.

 Saşii(colonisti germani) vin în Transilvania chemati de regalitatea ungurească (regele Geza al II-lea 1143 – 1163) care de altfel ai şi „botează” cu acest nume.

La fel ca şi secuii ,chemaţi în mod explicit de a apăra coroana, trebuiau doar să predea cămării regale o parte din veniturile lor şi să îndeplinească obligaţia serviciului militar.

În ţara ajung mai multe valuri datorită transformărilor economice din lumea germană: au fost aduşi din regiunea Rinului, zona Flandrei, şi mai ales din Saxonia.Ei formează împreună cu ungurii şi secui, centre administrative teritoriale astfel păstrânduşi vechea organizare socială,economică,politic şi juridică.

Administrația Transilvaniei se afla în mâinile unui guvernator regal, sau voievod, care controla la mijlocul secolului XIII întreaga regiune.

Societatea era împărțită în trei „națiuni” privilegiate, ungurii, secuii și sașii, şi una neprivilegiată, în mare parte exploatată…autohtonii(români);… fiecare având 7 unități administrative: 7 județe unguresti, 7 scaune săsești, 7 scaune secuiești .

Stema Transilvaniei la 1550

După instaurarea controlului asupra Transilvaniei, regalitatea ungară caută să se extindă și asupra ținuturilor de la sud și est de Carpați dar nu reuşesc  aceasta.

La începuturile cuceririi lor, ungurii respectau drepturile provinciilor cucerite, dar încetul cu încetul ei schimbă tactica, aservind pe români(poporul de bastina) , reducându-i în sclavia cea mai degradatoare.

Tot în acele vremuri apare denumirea de iobag (ungureste jobbágy),care în traducere liberă înseamnă  un ţăran „legat” de pământul unui stăpân feudal), obligat să facă acestuia prestații în muncă, în natură sau în bani și mai ales …legat de pământ (fără drept de strămutare).

Din locuitor şi stăpân al pământului, românul treptat devine… iobag (ţăran); un producător pentru alţii.

În Ardeal avem documente despre naţiunea română şi ştim că i s-au acordat drepturile legale de către coroana maghiară până la un anumit punct.

Treptat, nobilimea română sau a trecut munţii cu o suită proprie , sau s-a catolicizat pentru ca să-şi păstreze averile şi titlurile legale.

Poporul de rând, locuitorii ţării („ţăranii”), lipsiţi de căpetenii, şi-au pierdut până şi dreptul legal de „naţiune” din moment ce românii, ortodocşi fiind, legal erau declaraţi„schismatici”. Au rămas ca naţiuni (în faţa legii, a Coroanei maghiare) doar ungurii, saşii şi secuii.

Majoritatea locuitorilor ţării, românii (ţăranii) erau  doar exploataţi…

Să revenim…expansiunea lor se termina odată cu marea invazie a mongolilor (1236-1242),invazie aflată sub comanda unui nepot al lui Genghis Han,Batu Han(1205 – 1255)…  

Ungaria fiind principala ţintă a invaziei , mongolii s-au instalat în Ungaria şi au organizat teritoriul cucerit pentru putin timp, retragându-se în  anul 1242 determinaţi de moartea Marelui Han Ogodai.

 

Invadarea Europei

Marea invazie mongolă a afectat şi regiunile noastre, importante atât pentru pradă, cât şi pentru faptul că reprezentau baze de atac spre alte ţări.

Românii, care nu dispuneau de formaţiuni statale consolidate, de structuri militare bine organizate, de fortificaţii corespunzătoare, nu au fost în stare să le reziste drept pentru care au servit drept culoar de tranzit, bază de aprovizionare şi atac a invadatorilor.

După 1241 arpadienii continuă expansiunea în „spirit cruciat”, dincolo de Carpaţi, locul teutonilor,aduşi  tot de Ungaria, fiind luat de ioaniţi.

Actul lui Bela al IV-lea,”Diploma cavalerilor ioaniţi” îi numeşte  pe români, străvechii posesori ai pământului.

Acesta este un act acordat de regele Ungariei Bela al IV-lea, lui Rembald – marele preceptor al cavalerilor ioaniţi, prin care se permite aşezarea lor în Banat, Oltenia şi teritoriile de la răsărit de Olt la 2 iunie 1247.

După o perioadă de zbucium şi de cumplite nenorociri, ţările medievale româneşti din Dacia de vest scapă de sub presiunea noului stat ungar, se unifică şi formează Principatul Transilvaniei.

Acest principat va fi una din cele trei mari ţări româneşti mediaevale ale Daciei in (Romania)……..va urma

 

Harta țărilor române în evul mediu

 

 

 

„Această naţiune neglijată şi oprimată stăpâneşte pământurile cele mai rele din întreaga ţară. Aceste pământuri le sunt luate îndată ce sunt defrişate de ei cu sudoarea feţei şi gata pentru a fi însămânţate cu porumb.

Fiecare saş sau ungur poate să se înstăpânească pe pământul românului, chiar dacă acesta a fost stăpânul lui de sute de ani.

Românul este alungat cu întreaga sa familie în munţi, unde el nu găseşte decât piatră şi câteodată este obligat să părăsească ţara
Dacă un sat românesc este aşezat în vecinătatea unui sat săsesc sau unguresc, românul nu are voie să se apropie mai mult de satele acestor două naţiuni privilegiate decât ţiganii.

Nimeni nu îi adresează o vorbă bună şi el nu are niciodată o zi de sărbătoare.

Eu nu voi uita niciodată vorbele unui bătrân al acestei naţiuni, din Şinca veche (Făgăraş) rostite pe patul său de moarte:

Eu mor fericit, pentru că eu nu las în urma mea în sclavie nici femee, nici copii.
Când am trăit printre ei am avut mai mult decât ocazia să constat că românul e bun.

Cum se înduioşa inima sa când era tratat ca un frate. Oricât de duri ar fi aceşti oameni, eu am putut observa, în cei doi ani pe care i-am petrecut printre ei, trăsături care sigur nu ar fi fost nedemne pentru omul cel mai civilizat.

Cât rău au făcut ura şi indiferenţa faţă de această naţiune altădată atât de mare şi de strălucitoare.

Orice ar fi, naţiunea română are, prin numărul şi dreptul său la stăpânirea ţării, meritele sale proprii.”

(geologul german Haquet, despre anii petrecuţi în Transilvania, 1763-1764).

Citiți:

https://daciqum.wordpress.com/2013/02/21/adevar-sau-minciuna-ungurii-prima-data

 

 

Descărcați  studiul istoric :

 

https://daciqum.files.wordpress.com/2013/02/transilvania-epohttps://daciqum.files.wordpress.com/2013/02/transilvania-epoca-popoarelor-migratoare.pdf.

A fost o vreme când România încerca să oprească la graniţă imigranţii ilegali italieni

”A existat o epocă în care rolul de azi al românilor aparţinea italienilor… iar viaţa era mai mult sau mai puţin ca şi azi. Italienii mergeau spre România să-şi caute norocul, oferindu-şi priceperea ca  proiectanţi, constructori, dulgheri sau chiar mineri sau muncitori în fabricile româneşti. Sigur imigranţi clandestini.

Aşa cum mulţi români erau în Italia înainte de intrarea noastră în Uniunea Europeană. Nedoriţi de nimeni, suntem încă priviţi cu suspiciune şi cu ură.

La mijlocul secolului trecut nu italienii îi considerau pe români infractori şi criminali, ci vameşii români se străduiau să ţină italienii departe de frontierele României, pentru a evita o invazie a italienilor.

Aceştia creau o grămadă de probleme, fiind violenţi şi indisciplinaţi. Poveştile acestor oameni fără căpătâi se împletesc cu ale dizidenţilor politici faţă de regimul lui Mussolini, care îşi aduceau cu ei problemele în dictatura generalului Ion Antonescu”, scrie Stefania Parmeggiani în La Reppublica.

În prima jumătate a secolului trecut, România a reprezentat un veritabil magnet pentru italieni.

În mai multe perioade, au avut loc fenomene migratoare din Italia către România, ajungându-se ca în 1935 în România să fie înregistraţi 60.000 de cetăţeni italieni.

Ultimul flux migrator a avut loc în primii ani ai celui de-al Doilea Război Mondial, când mii de persoane căutau să se refugieze în ţara noastră din Italia lui Mussolini.

Prima migraţie importantă a italienilor în România a avut loc la începutul secolului al XX-lea. 12.000 de cetăţeni din Peninsulă au venit să lucreze în construcţii. Muncitorii italieni au construit în România drumuri, poduri, căi ferate, bănci, şcoli, biserici.

Cei mai mulţi au ajuns în Transilvania, Bucovina, Banat şi Basarabia. Motivul a fost în principal cel economic.   S-au stabilit şi au întemeiat comunităţi în locuri diferite din ţară.

S-au aşezat acolo unde au găsit de lucru corespunzător pregătirii şi profesiei lor. Totuşi, cei mai mulţi italieni puteau  fi întâlniţi în oraşe.

Marea comunitate care a existat la Târgovişte prin anii 1937, a impus la un moment dat necesitatea înfiinţării unei agenţii consulare italiene.

Conform recensământului realizat de Ministerul Afacerilor Externe din Italia, numărul de emigranţi italieni în România a crescut de aproape zece ori mai mult de trei decenii, crescând de la 830 în 1871 la mai mult de 8.000 în 1901.

Fenomenul a continuat şi după Primul Război Mondial, astfel încât în 1935 statisticile arată o cifră de 60.000 de cetăţeni italieni în ţara noastră.

În 1942 Ministerul de Interne al Italiei a încercat să oprească emigrarea italienilor în România, unde aceştia erau prost văzuţi.

În Bombay, de exemplu, cine avea de-a face cu proxenetismul era numit „italian”.

Documente dintr-o epocă în care cei care treceau graniţele erau săracii Italiei, când criminali, când victime ale fărădelegilor.

 

 

Imigranti italieni 

 

A existat o epocă în care rolul de azi al românilor aparţinea italienilor… iar viaţa  lor era mai mult sau mai puţin asemanatoare cu cea a emigrantilor de azi.

Italienii plecau in  România să-şi caute norocul, oferindu-şi priceperea ca proiectanţi, constructori, dulgheri, chiar mineri sau muncitori în fabricile româneşti.

 

 

Foto: Urmasi ai emigrantilor italieni, constructori ai socialismului in România.

 

Sigur, mulţi dintre ei erau imigranţi clandestini, aşa cum mulţi români erau în Italia înainte de intrarea României în Uniunea Europeană.

Nedoriţi de nimeni, românii sunt  încă priviţi in Italia de azi cu suspiciune şi cu ură.

La mijlocul secolului trecut nu italienii îi considerau pe români infractori şi criminali, ci vameşii români se străduiau să ţină italienii departe de frontierele României, pentru a evita o invazie a lor.

 

 

Ştearsă complet din memoria Italiei, răsturnând prejudecăţile, chestiunea emigraţiei italiene în România a iesit din praful aşternut pe documentele aflate la Arhivele de Stat ale Italiei, prin intermediul unei expoziţii  intitulate :

„Urme ale emigrării italiene şi din Parma, între secolele al XVI-lea si al XX-lea”.

Italienii, la fel ca toți emigranții, au reprezentat nu numai o problemă de securitate, ci și o resursă economică importanta, astfel încât dictatorul Mussolini, după cum reiese din una dintre circularele pe care le-a emis, a interzis plecarea forței calificate de muncă din Italia  în străinătate . 

Expoziția documentează o serie de fluxuri de emigrare ilegale, care  au avut  loc între anii  1925 și 1973, cand imigrantii italieni  au ajuns în Franţa si Corsica, dar și în alte țări, cu paşapoarte turistice și apoi au ramas acolo ilegal, in timp ce alții au plecat în baza unei vize de tranzit, şi nu au mai părăsit  țarile în care declaraseră ca se aflau doar în trecere.

Alții si-au procurat  pașapoarte false sau bilete de călătorie trimise prin poştă din America, pretinzând  oficial, că pleaca în vizita la  rude și prieteni.

In  fapt, o dată ajunsi de cealaltă parte a oceanului, erau așteptaţi de proprietarii  de terenuri, care îi forțau să lucreze în schimburi epuizante, fără plată, pentru a achita costurile calatoriei  Italia – SUA.

Aceste materiale  aflate in arhiva Ministerului Afacerilor Externe, descriu tabloul  unei epoci, nu prea indepartate, in care italienii erau incriminaţi, nedoriţi sau exploataţi, exact asa cum sunt in zilele noastre, românii.

Sunt prezentate peste o sută de documente, multe dintre ele inedite.

Printre acestea, o scrisoare circulara cu ştampila Ministerului de Interne Italian, trimisă în 28 august 1942 către toate chesturile de poliţie din Italia, Ministerului de Afaceri Externe, Guvernului Dalmaţiei, Direcţiei de poliţie din Zara şi către Înaltul Comisariat din Lubliana.

Circulara in cauza continea un ordin  extrem de precis: să se ia măsuri pentru ca cetăţenii italieni să nu emigreze în România.

Carmine Senise, unul dintre participanţii la complotul împotriva lui Mussolini,  cel care a propus arestarea Ducelui la Vila Savoia, a fost înaltul reprezentant al Poliţiei italiene care condamna comportamentul italienilor care emigrau în România:

„Legaţia italiană din Bucureşti raportează că cetăţeni italieni sosiţi în România cu viză temporară, după expirarea permisului de şedere nu părăsesc România, provocând probleme cu autorităţile de poliţie din România, pentru comportamentul şi ţinuta lor nu întotdeauna exemplare, dar şi pentru implicarea acestora în activităţi încă neclare”.

Situația îl îngrijora foarte mult:

„Având în vedere afluxul tot mai mare de italieni către România se dispune ca cererile de călătorii în străinătate să fie evaluate cu deosebită severitate, în special cu privire la comportamentul moral sau convingerile politice ale celor interesaţi precum şi motivele invocate pentru călătorie.

Doar cererile care vor dovedi un caracter imperativ şi de necesitate absolută vor ajunge la Oficiul de Paşapoarte din Ministerul de Externe.”

Un exemplu al comportamentului care scandaliza opinia publică, poate fi şi o altă scrisoare din expoziţie, cea a consulului italian din India, care în 1893 informa patria-mamă, că în Bombay toţi cei care aveau de-a face cu proxenetismul erau numiţi “italieni”.

O asociere de idei deloc măgulitoare, dacă eşti italian.

Italienii, ca orice alţi emigranţi, nu reprezentau doar o problemă de siguranţă ci şi o resursă economică, astfel încât Mussolini, după cum reiese dintr-o circulară expusă în expoziţie, a interzis exportul de mână de lucru calificată şi specializată.

Puteau ieşi din Italia doar  italienii simpli fără niciun fel de pregătire, care alimentau  reţelele de imigraţie clandestină, care existau şi atunci ca şi acum.

 

 

Expoziţia „Urme ale emigrării italiene şi din Parma, între secolele al XVI-lea si al XX-lea”, prezintă documente despre  emigraţia  italiană, contribuind  la rememorarea unei epoci nu prea îndepărtate, în care in locul românilor, purtând stigmatul infracţionalităţii, nedoriţi şi în acelaşi timp exploataţi, erau italienii.

 

 

 Se calculează că la sfârșitul secolului al XIX- lea, aproximativ 10-15% dintre emigranții plecati din provincia italiana Veneto, au ales România.

Acestea au fost de multe ori de migrații sezoniere, în construcții, construcția de căi ferate, activități forestiere sau miniere etc.

Un „manual” pentru imigrantul italian în Balcani și  România, publicat în 1910, se concentra asupra procedurilor birocratice necesare emigrării, este impresionant .

La  emigrare, italienilor le era recomandat să  aplice pentru un pașaport – ștampilat în mod corespunzător de către un consulat român – și sa aiba incheiat un contract de muncă înainte de plecare cu  angajatorul din România si de asemenea, ei trebuiau  să obțină o  licență specială care să se aplice la Ministerul de Interne. 

Sunt aceleași proceduri birocratice pe care Italia le-a cerut imigranților români, până la intrarea țării lor în Uniunea Europeană.

Cateva mii de  italieni  au rămas în  România, iar migranților care între timp au renunțat la cetățenia italiană, Statul Român le-a recunoscut, după căderea regimului comunist, statutul de limbă minoritară, precum și dreptul de a fi reprezentat în Camera Deputaților, de către propriul parlamentar.

 După aproape un secol, un secol și jumătate, de la începutul povestii italienilor din România, comparând tratamentul la care sunt supusi românii aflati in ​​Italia, cu cel al italienilor din România, se constata in continuare in Italia, existenta unui  fenomen xenofob larg raspandit antiromânesc.

 

Surse:

 

http://sergiobontempelli.wordpress.com/2008/09/07/italianiinromania/

Traducere şi adaptare după articolul „Quando i clandestini eravamo noi e la Romania non voleva gli italiani” de Stefania Parmeggiani, La Reppublica – Italia.

http://www.identitatea.it/quando-gli-italiani-emigravano-in-romania/#

http://parma.repubblica.it/dettaglio/quando-i-clandestini-eravamo-noi-e-la-romania-non-voleva-gli-italiani/

VIDEO:CEA MAI RIDICOLA CEREMONIE MILITARA LA FRONTIERA DINTRE INDIA SI PAKISTAN. World’s most ridiculous border