CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Destrămarea URSS – o istorie multietnică

Uniunea Sovietelor s-a născut în anul 1917. Era anul în care revoluţionarii bolşevici alimentaţi anterior cu banii ne cesari de către unele cercuri de putere din Occident (Statele Unite şi Germania) îl detronau pe ţar şi înfiinţau primul stat comunist din istorie pe teritoriul care a aparţinut dintotdeauna imperiului rus. În anul 1922, Rusia Sovietică începea sângerosul proces de acaparare sub cleştele sovietelor a viitoarelor republici cu care urma să creeze URSS-ul.

Primul lider al sovietelor unite era revoluţionarul marxist Vladimir Ilici Lenin. Pe hârtie şi în declaraţiile oficiale, Uniunea Soivietică se dorea a fi  o „societate a adevăratei democraţii”, dar în realitate avea sp devină cu mult mai represivă, absurdă şi sângeroasă decât autocraţia ţaristă care o precedase. Era condusă cu mână de fier de către Partidul Comunist şi Sovietul Suprem.

După anul 1924, când cumplitul dictator Iosif Vissarionovici Stalin a ajuns la putere, statul sovietic şi-a accentuat controlul totalitarist asupra economiei, relansând activitatea industrială şi obligându-i pe oameni să intre în fermele agricole comune, aşa numitele sovhozuri şi colhozuri.

 

Organizarea administrativă a URSS în 1989. Foto: wikipedia

În 1917, revoluţiile naţionale au dublat protestele sociale din capitala statului.

Ele au fost determinate mai ales de război, ale cărui dificultăţi au sporit neîncrederea faţă de centru şi
au încurajat popoarele din Rusia să se organizeze. Astfel, în septembrie 1917, la Kiev s-a
desfăşurat un congres al popoarelor, la care au participat 93 de reprezentanţi.

Ei au căzut de acord că Rusia trebuia organizată într-o republică democrată federală. Desfăşurarea la Kiev a
congresului nu era întâmplătoare. Ucraina devenise în 1917 un teritoriu foarte activ în direcţia cererilor de autonomie.

În iunie, peste 2000 de ţărani au participat la Congresul ţăranilor ucraineni, care cerea rezolvarea problemelor pământului şi autonomie. Sub presiunea ţăranilor, Rada (Consiliul central, un fel de proto-parlament, înfiinţat în februarie 1917) a declarat autonomia Ucrainei, în iunie 1917.

Guvernul provizoriu rus a fost obligat să recunoască Rada ca reprezentant al naţiunii ucrainene, fiind pentru prima dată când guvernul rus ceda o parte din putere unui organism naţional şi recunoştea principiul naţional ca bază a unei unităţi administrative.

Multe alte grupuri etnice non-ruse s-au mobilizat pentru cereri politice şi sociale.

În mai toate cazurile, mişcările naţionale conduse de intelectuali au fost forţate de masele de
ţărani să ţină cont tot mai mult de scopurile agrarienilor socialişti.

Astfel, o serie întreagă de partide naţionale, care la începutul lui 1917 înclinau mai degrabă către cadeţii liberali, s-au apropiat, în toamnă, de revoluţionarii socialişti.

În plus, socialiştii militau şi ei pentru reorganizarea federativă a statului.

Mişcările naţionale au fost iniţial cucerite de promisiunile egalitariste ale bolşevicilor, dar au realizat repede că erau doar discursuri de propagandă, pentru a câştiga sprijin popular.

Astfel, în ianuarie 1918, Finlanda, Estonia, Lituania, Ucraina şi Basarabia s-au declarat independente.

Războiul şi pierderile teritoriale au complicat şi mai mult situaţia, aşa încât, la 6 luni de la preluarea puterii, bolşevicii nu mai controlau nicio zonă de la periferia imperiului.

Aceste regiuni şi-au păstrat un timp independenţa, fiind legate de Rusia doar prin alianţe militare şi înţelegeri economice.

Până în 1921, însă o bună parte din teritorii au revenit la Rusia, bolşevicii speculând antagonismele etnice şi sociale locale pentru a atrage vechile provincii în graniţele noului stat.

În 1922 s-a format URSS, prin includerea Ucrainei, Bielorusiei şi a Republicii Transcaucaziene. În 1936, aceasta din urmă a fost dizolvată şi s-au format 8 republici sovietice: Georgia, Armenia, Azerbaidjan, Uzbekistan, Turkmenistan, Tadjikistan, Kazakstan şi Kîrghîzia.

Împărţirea noului stat federal se baza pe teritorii definite de limbă şi naţionalitate.

Aceasta nu doar că încălca principiul comunist, conform căruia naţionalităţile trebuiau să dispară, dar ignora şi realităţile demografice şi compoziţia etnică a zonelor.
NEP-ul a fost acompaniat de o politică flexibilă faţă de naţionalităţi. Una dintre primele măsuri a fost de a înlocui principiul autodeterminării cu cel al egalităţii popoarelor din URSS.

Guvernul central a cooperat cu elitele non-ruse locale, atrase în noile structuri de conducere comuniste, astfel încât, în anii 20-30, pe fondul insuficienţei cadrelor ruseşti, evreii, georgienii şi armenii au fost supra-reprezentaţi în structurile centrale ale partidului şi statului, la cel mai înalt nivel.

Tot în acea perioadă s-a pus în practică politica de „indigenizare” a aparatului local, prin care creştea numărul de persoane aparţinând altor naţiuni care ocupau poziţii de conducere şi administrative.

De exemplu, ucrainenii ocupau 59% din aparatul birocratic din Ucraina, bieloruşii – 66% în Bielorusia, armenii – 95 % în Armenia.

În Asia centrală, din cauza nivelului scăzut de instrucţie, majoritatea o deţineau europenii. Limbile neruse au devenit tot mai utilizate în administraţie şi tribunale, iar pentru a combate analfabetismul au fost acceptate şcoli cu predare în limba maternă.

Aceste transformări au dus la formarea unei elite neruse puternice, la multiplicarea numărului de
publicaţii periodice în limbile naţionale (în 1933 – 37% din publicaţii nu erau în rusă) şi la înflorirea literaturii.

Regimul liberal privind naţionalităţile avea ca scop crearea unei elite loiale faţă de noul imperiu şi de putere, abandonarea tensiunilor dintre centru şi periferie, deci stabilitate internă şi alfabetizatea în spiritul regimului, pe limba popoarelor, adică răspândirea comunismului printre neruşi.

Această linie, urmată până la mijlocul anilor 30 a avut efecte profunde: a permis difuzarea ideilor comuniste sau cel puţin a neutralizat anumite grupări şi ideologii concurente şi a consolidat naţiunile din cadrul URSS. Guvernul central a sperat că dând astfel de drepturi va reduce sentimentele naţionale şi va contribui la crearea
sentimentului apartenenţei la URSS.

Fenomenul a fost, însă contrar, elitele neruse dorindu-şi treptat şi drepturi politice în stat.
De la sfârşitul anilor 30 a început un proces de lichidare (chiar şi fizică) a elitelor politice şi intelectuale neruse.

De exemplu, toţi membrii Politbiroului ucrainean au dispărut şi din 102 candidaţi la Comitetul Central Ucrainean au supravieţuit 3.

Sovietele au fost plasate sub controlul deplin al guvernului central, politica „indigenizării” a fost abandonată, noua birocraţie era formată doar din cadre ruseşti, politicile culturale liberale au fost oprite, iar
sistemul de învăţământ unificat.

A fost creată o nouă ideologie a „integrării” , plecând de la cultul pentru patriotismul sovietic, iar apelurile la solidaritatea internaţională au fost înlocuite cu dragostea pentru URSS şi Stalin, formule care aminteau de propaganda ţaristă.

Stalin a profitat de război pentru a reface vechiul imperiu, căruia i-a adăugat şi alte teritorii, pentru a
deporta aproape 2 milioane de cetăţeni sovietici în Asia centrală, din care o treime au murit şi pentru
a aduce elită rusă în noile teritorii ocupate.
După moartea lui Stalin s-a revenit la politica din anii 20, însă de la jumătatea anilor 70 măsurile restrictive au fost reluate.

Cu toate acestea, expansiunea sistemului educaţional şi urbanizarea au permis crearea unei elite educate, care acţiona dincolo de limitele impuse la centru.

Aceaste elite au revigorat limbile, literaturile şi învăţământul naţional şi au devenit tot mai critice faţă de politica de tip paternalist şi de deciziile guvernului de la Moscova.

b. Revoluţiile democratice din republicile unionale

 

Unul dintre principalele efecte ale perestroikăi şi glasnostului a fost relaxarea sistemului centralizat. Introducerea libertăţii de exprimare şi suprimarea mijloacelor de represiune la scară largă au determinat o mişcare reformistă în toate republicile unionale. În 1990, URSS era formată din 15 republici sovietice: Rusia, Letonia, Estonia, Bielorusia, Ucraina, Moldova, Kazahstan, Kârghistan, Tadjikistan, Uzbekistan, Turkmenistan,
Azerbaidjan, Armenia, Georgia.

Revoluţiile democratice au început în statele baltice.

La 23 iunie 1988, Prezidiul Sovietului Suprem din Estonia a decis să restabilească drapelul naţional, iar în noiembrie a proclamat suveranitatea Estoniei.

Transformările din Lituania au început tot în 1988, când mişcarea reformistă Sajudis a devenit în partid ce milita pentru independenţa statului.

La 8 oct. 1988 s-a hotărât arborarea propriului drapel, s-a adoptat un nou imn şi s-a introdus lituaniana ca limbă oficială. În 1990, au avut loc alegeri pentru Sovietul Suprem, iar candidaţii Sajudis au obţinut majoritatea, proclamând ulterior independenţa Lituaniei.

Mişcarea letonă de democratizare a început în mai 1989, prin introducerea letonei ca limbă oficială şi a
culminat în iulie 1989, când a fost proclamată suveranitatea statului. Gorbaciov era dispus să acorde republicilor drepturi mai largi, dar nu era dispus să accepte o secesiune teritorială, mai ales că republicile baltice făceau parte din sistemul defensiv al URSS.

În aceste condiţii, în ianuarie 1991, armata sovietică a intervenit în zonă, intervenţie care s-a soldat cu zeci de morţi şi răniţi.

Protestele internaţionale şi amploarea evenimentelor l-au determinat pe Gorbaciov să decidă retragerea armatelor şi recunoaşterea independenţei statelor.
Dacă naţionalismele din zona Baltică s-au dezvoltat în paralel şi cooperant, în zona Transcaucazului ele au avut un caracter antagonist şi conflictual.

Cea mai disputată problemă a fost a provinciei Nagorno-Karabah, pe care şi-o disputau Armenia şi Azerbaidjan. În 1988,
în Armenia s-au declanşat manifestaţii care cereau alipirea regiunii aflate în graniţele Azerbaidjanului, deoarece era populată în majoritate de armeni.

La 28 februarie, 32 de civili armeni au fost masacraţi pe ţărmul caspic al Azerbaidjanului, fapt ce a amplificat tensiunea şi a declanşat o rundă de ciocniri violente. În asemenea condiţii, armata sovietică a intervenit,
dar nu a reuşit decât să îngheţe conflictul pentru moment.

O altă problemă de nerezolvat pentru URSS a fost secesiunea celor două minorităţi importante din Georgia – osetii şi abhazii, care în 1990 şi 1991 şi-au proclamat independenţa, provocând încă o criză în zonă. În
contextul valului de revoluţii democratice şi al procesului separatist, toate celelalte republici
transcaucaziene şi-au proclamat pe rând independenţa.

Ucraina era, după Rusia, cea mai mare, cea mai populată şi mai productivă republică.
La sfârşitul anilor 80 s-a conturat şi aici o mişcare naţională, mai întâi cu caracter religios, prin ieşirea catolicilor din clandestinitate, apoi cu aspect politic, prin înfiinţarea grupării numite Mişcarea Populară a Ucrainei.

Pe fondul valului reformist, prim secretarul Vladimir Şcerbiţki (care guvernase 26 de ani) a demisionat, iar la alegerile organizate în 1989 au venit la putere comuniştii ucraineni, transformaţi peste noapte în naţionalişti, în frunte cu Leonid Krawciuk.

El a proclamat suveranitatea Ucrainei, la 16 iulie 1990.
După 1988 mişcarea de masă bielorusă a prins şi ea amploare, mai ales după descoperirea mormintelor comune a victimelor represiunilor lui Stalin.
În zona musulmană opiniile în favoarea ruperii de URSS s-au exprimat mai puţin violent. Mişcările naţionale şi islamice, însă, venite mai ales dinspre elite şi fără o aderenţă masivă în rândul populaţiei, au intrat în conflict unele cu altele.

În zona uzbekă a regiunii Fergana populaţia turcă a fost persecutată, iar kîrgîzii şi uzbecii îşi disputau sângeros teritorii.
Înţelegând dorinţa de libertate a acestor naţiuni, Gorbaciov a elaborat un proiect al Uniunii, care să împace tendinţele separatiste cu necesităţile centraliste ale Moscovei.

Astfel, la 17 martie 1991 a avut loc referendumul pentru menţinerea URSS sub forma unei federaţii
de republici suverane.

Ideea a fost respinsă categoric de 6 state: cele trei baltice, Moldova, Georgia şi Armenia. Celelalte 9 au cerut reformarea sistemului federativ. De aici până la formarea CSI nu a fost decât un pas.

La 8 decembrie 1991, preşedinţii Rusiei, Ucrainei şi Bielorusiei au publicat o declaraţie conform căreia Uniunea Sovietică era dizolvată şi înlocuită prin Comunitatea statelor independente; această Comunitate era o entitate
interguvernamentală compusă din 12 foste republici sovietice (Armenia, Azerbaidjan, Bielorusia, Kazahstan, Kîrghistan, Moldova, Uzbekistan, Rusia, Tadjikistan, Turkmenistan, Ucraina, Georgia – care a părăsit ulterior CSI). Conform actelor constitutive de la Minsk şi Alma-Atta, CSI era lipsită de personalitate juridică internaţională.

c. Criza internă şi căderea lui Gorbaciov

În încercarea de a-şi consolida puterile în detrimentul partidului, Gorbaciov a determinat decizia Plenarei CC din februarie 1990 de a abandona rolul conducător al PC, introducând multipartitismul şi punând bazele unui regim prezidenţial.

Prins de valul reformist, Gorbaciov a anunţat trecerea la economia de piaţa, ceea ce însemna că se anulau principiile economiei socialiste şi dogma marxist—leninistă, iar în iulie 1991, cu ocazia altei plenare se abandona şi principiul luptei de clasă.

Nemulţumiţi de aceste reforme, conservatorii au decis organizarea unui puci, la 18 august 1991. Gorbaciov a fost arestat la reşedinţa sa de vară, iar puciştii l-au numit preşedinte pe Ianaev (care era atunci vice preşedinte). Puciul a fost organizat de înalţi demnitari, şefi ai poliţiei, armatei şi KGB, ceea ce indică în mod clar
că reformele nemulţumiseră profund categoriile ce se bucurau de privilegiile statului socialist.

Rezistenţa contra puciului a fost condusă de Boris Elţân, care a primit sprijinul larg al populaţiei nu din admiraţie pentru Gorbaciov, ci pentru că prinseseră prea tare gustul libertăţii şi nu doreau să se întoarcă la sistemul comunist propus de pucişti.

Gorbaciov (foto) a fost eliberat din arestul la domiciliu, instituit de pucistii care isi faceau iluzii ca vor putea pune mana pe putere.

 

 

 

Gorbaciov

 

 

 

Deconcertaţi de această întorsătură a evenimentelor, puciştii au abandonat lupta, fiind ulterior arestaţi. La 22 august, Gorbaciov a revenit din Crimeea şi şi-a reluat funcţia, numai că populaţia şi-a continuat manifestaţiile anticomuniste, distrugând simbolurile regimului – adică statuile lui Lenin şi Djerdjinski.

 

 

 

25 decembrie 1991

 

 

Sub presiunea populară, Gorbaciov a anunţat la televiziune in data de 25 decembrie 1991 demisia sa din funcţia de secretar general, iar Sovietul Suprem al Uniunii Sovietice s-a autodizolvat.

 

 

 

Mihail Gorbaciov demisie

 

Imediat dupa demisia lui Gorbaciov, Boris Elţân, aflat la conducerea Rusiei, statul cel mai puternic si mai populat din componenta muribundei URSS, a preluat geanta care permitea accesul la arsenalul nuclear sovietic.

 

 

 

CITITI SI:

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2016/11/20/ziua-de-20-noiembrie-in-istoria-romanilor/

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/11/20/o-istorie-a-zilei-de-20-noiembrie-video/

 

 

 

 

SURSE:

 

UNIVERSITATEA „ALEXANDRU IOAN CUZA” din IAŞI
FACULTATEA DE ISTORIE
Învăţământ la distanţă
ISTORIA RUSIEI/URSS (1917-1991)
(Curs special de istorie contemporană universală)
Autor şi Titular: Lect.univ.dr. Ionuţ NISTOR

Dă clic pentru a accesa 2015sem2-Istoria-Rusiei-URSS-_1917-1991_.pdf

Foto: http://www.ziare.com/international/rusia/20-ani-de-la-demisia-lui-gorbaciov-si-prabusirea-urss-galerie-foto-1141487

20/11/2018 Posted by | ISTORIE | , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

DEZVĂLUIRI: ACORDUL BONN-BUDAPESTA (19-23 AUGUST 1989), PRIN CARE GERMANIA SE ANGAJA SĂ SPRIJINE UNIREA TRANSILVANIEI CU… UNGARIA

 

 

 

 

Imagini pentru ungaria mare photos

DEZVĂLUIRI-BOMBĂ: ACORDUL BONN-BUDAPESTA (19-23 AUGUST 1989) PRIN CARE GERMANIA SE ANGAJA SĂ SPIJINE UNIREA TRANSILVANIEI CU… UNGARIA

În vara anului 1989, Republica Federală Germania finalizase în mare înţelegerile cu Uniunea Sovietică şi cu S.U.A., privitoare la unificarea ţării. Franţa şi Marea Britanie au încercat să se opună acestui proiect.

În cadrul întâlnirii dintre preşedintele Franţei, Francois Mitterand şi cel al Uniunii Sovietice, Mihail Gorbaciov, de la Kiev, din 6 decembrie 1989, a cărei stenogramă a fost dată publicităţii, Mitterand a arătat pericolul refacerii puterii Germaniei şi a exercitării unui control al ei asupra întregului centru al Europei.

El l-a rugat pe Gorbaciov să nu sprijine proiectul german de reunificare, promiţând în schimb accesul Moscovei la fonduri mari prin Banca Europeană de Reconstrucţie şi Dezvoltare.

Franţa şi Marea Britanie invocau şi necesitatea menţinerii Germaniei divizate pentru a nu-i crea probleme lui Gorbaciov, sprijinitorul politicii Occidentului, în faţa acuzaţiilor pe care i le aduceau grupările politico-militare şi de informaţii conservatoare de la Moscova, nemulţumite de faptul că preşedintele sovietic sprijinea promovarea intereselor occidentale.

Pentru a-l susţine pe Mihail Gorbaciov, Marea Britanie şi Franţa au sprijinit grupările politice pro-sovietice din centrul şi estul Europei, cum a fost şi cazul  grupării Iliescu-Militaru-Brucan de la Bucureşti.

Unii lideri din Republica Democrată Germană nu s-au împăcat uşor cu ideea dispariţiei Germaniei comuniste, mai ales şefii Partidului Comunist, Erich Honeker (deloc) şi unii lideri ai Stasi, ca generalii Erich Mielke și Markus Wolff (greu).

Era necesară o acţiune populară de anvergură care să îi convingă pe comuniştii radicali să accepte mersul evenimentelor spre reunificarea paşnică a ţării.

Guvernul vest-german a conceput un plan de trecere în masă a unor cetăţeni din Germania de Est în cea de Vest. Pentru aceasta, cancelarul Helmuth Kohl s-a deplasat la Budapesta, în perioada 23-25 august 1989 şi a încheiat Acordul Bonn-Budapesta privitor la angajamentele de sprijin al Ungariei pentru reunificarea Germaniei şi al guvernului de la Bonn pentru reunificarea Ungariei cu Transilvania.

Anterior, se purtaseră discuţii  intense, încheiate în jurul lui 19 august 1989. Prin acordul încheiat, Ungaria se angaja să deschidă graniţa cu Austria, permiţând est-germanilor, care intrau cu zecile de mii ca turişti în Ungaria, să treacă în vest.

În schimb, Germania s-a angajat să sprijine Ungaria în eforturile ei de a recupera Transilvania.

Încurajarea germană şi siguranţa guvernului maghiar legat de interesul Uniunii Sovietice pentru destabilizarea României, a determinat Budapesta să se implice din plin în acţiunile din România, din decembrie 1989, alături de serviciile secrete ale altor state.

De altfel, Uniunea Sovietică demarase cu decenii în urmă, din 1969, pregătirile în vederea schimbării regimului ceauşist de la Bucureşti, aşteptând doar condiţii prielnice şi motivaţii solide.

Printr-un document al serviciului vest-german de informaţii, B.N.D., emis în anul 1973, guvernul de la Bonn era informat că ministrul sovietic al Apărării, mareşalul Andrei Greciko a afirmat într-o convorbire cu Erich Honeker că „într-o perspectivă mai lungă, lucrurile nu mai pot continua astfel cu România”.

Serviciile sovietice de securitate şi informaţii creaseră o unitate specială care sprijinea din umbră organizaţiile revizioniste maghiare din emigraţie, care revendicau Transilvania cu glas tare.

De asemenea, sovieticii au catalizat revendicările bulgarilor faţă de sudul Dobrogei. În iunie 1971, cu ocazia vizitei în China, Nicolae Ceauşescu a fost informat de preşedintele Mao şi de premierul Ciu En Lai că Moscova acţionează împotriva României mai ales prin agentura compusă din personalităţile politice, informative şi militare care făcuseră studiile în U.R.S.S. şi slujeau în continuare internaţionalismul comunist, în general şi Uniunea Sovietică, în special.

În cursul revoltei populare şi al loviturii de stat din România (decembrie 1989), Ungaria a fost implicată direct în destabilizarea României, iar acţiunile diversioniste s-au desfăşurat în formele cele mai violente în Transilvania, mai ales de-a lungul unui aliniament de frontieră a provinciei istorice (Timişoara, Arad, Cugir, Sibiu, Braşov, Târgu Secuiesc, Miercurea Ciuc şi altele).

Prof. univ. dr. Corvin Lupu

Notă : Din fericire, planul de destabilizare nu a reușit. Totuși, a existat un preț uriaș: acceptarea devalizării țării în favoarea corporațiilor străine, distrugerea economiei și transformarea României într-o piață de desfacere. Dincolo de asta, planul dezmembrării țării noastre continuă și acum. Vom fi în stare să gestionăm noile provocări?

 

http://www.cunoastelumea.ro/dezvaluiri-acordul-bonn-budapesta-

 

 

 

 

CITIŢI ŞI:

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2016/09/12/ziua-de-12-septembrie-in-istoria-romanilor/

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/09/12/o-istorie-a-zilei-de-12-septembrie-video/

12/09/2018 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , | 7 comentarii

GEN.MIRCEA CHELARU: ROMÂNIA ŞI TEORIA CONSPIRAŢIEI. VIDEO

 

 

 

La începutul lunii decembrie 1989, preşedintele României socialiste, Nicolae Ceauşescu, a primit din partea şefului Securităţii, Iulian Vlad, un raport despre discuţiile din Malta dintre conducătorii celor două super-puteri de la acea vreme, Statele Unite şi URSS.

Raportul vorbea despre „un nou echilibru pe continentul european”, respectiv „redefinirea sferelor de influenţă”. Documentul a fost făcut public şi nu insistăm asupra lui.

Ceea ce nu se ştie este faptul că, alături de informaţiile mai sus amintite, spionii români care s-au ocupat de operaţiunea „Malta” au mai adus şi o hartă.

Coincidenţe?

Acest document a produs, pe plan intern, în timp, demisia unui şef de Mare Stat Major al Armatei Române şi o catastrofă aeronautică: cea de la Baloteşti, din 1995. Pe plan extern, ceea ce conţinea la acel moment harta s-a produs sau este pe cale să se producă.

Pe 31 octombrie 2000, generalul de corp de armată Mircea Chelaru, la vremea respectivă şef al Marelui Stat Major al Armatei, a anunţat o conferinţă de presă ad-hoc, seara târziu. El a declarat, spre uluirea asistenţei, că structuri de tip mafiot încearcă să destabilizeze România şi să enclavizeze sudul Olteniei. Adică să constituie o veritabilă „Republică a Olteniei”.

Generalul nu a dat alte amănunte. La câteva ore, în replică, a venit răspunsul Ministerului de Interne, prin generalul Mircea Mureşan, care a spus că „se poate vorbi de elemente de crimă organizată, generate de nivelul scăzut de trai, de sărăcie.  

 

Înţelegerea de la Malta

 

A doua zi, pe 1 noiembrie 2000, Mircea Chelaru şi-a dat demisia din funcţia de şef al Marelui Stat Major al Armatei. Despre ce era vorba?

În 1992, William B. Wood, geograf-şef al Departamentului de Stat american (fost ambasador al SUA în Afganistan), dădea publicităţii o hartă cu noile graniţe ale statelor Europei, care ar fi trebuit modificate în virtutea intereselor strategice de după căderea blocului comunist.

Adică înţelegerea de la Malta. Pe scurt, se preconiza că: Scoţia devine independentă; o parte a Irlandei de Nord se uneşte cu Republica Irlanda; Bretania se desprinde de Franţa; Ţara Bascilor şi Catalunia se desprind de Spania; Italia se divide în zona de nord şi zona de sud; Belgia se divide în Flandra şi Wallonia; Cehoslovacia se rupe în două; Kaliningrad va fi o zonă autonomă în cadrul Rusiei; Kosovo se alipeşte Albaniei; Transilvania devine parte a Ungariei; actualele judeţe Dolj, Caraş-Severin şi Timiş se desprind de România şi devin o ţară a ţiganilor; partea vestică a Basarabiei revine României; partea estică a Basarabiei, inclusiv Transnistria, devin zona autonomă „Dniester” în cadrul Ucrainei.

Publicaţia franceză „L’evenement de Jeudi” arată harta mai sus menţionată, în octombrie 1992. Peste România de sud-vest scrie „Ţigani”.

Un asemenea document primise Ceauşescu şi despre el vorbea şi generalul Chelaru.

 

 

Imagini pentru mircea chelaru photos

Foto: General de armată (rez) Mircea Chelaru (n. 3 iulie 1949, comuna Rediu, judeţul interbelic Iaşi), eseist, istoric şi om politic român, care a îndeplinit funcţia de Şef al Marelui Stat Major al Armatei Române (15 februarie – 31 octombrie 2000).

Grade succesive:  1970 – locotenent; 1974 – locotenent major; 1977 – căpitan, excepţional; 1983 – maior; 1989 – locotenent-colonel; 1990 – colonel, înainte de termen; 1997 – general de brigadă; 1999 – general de divizie; 2000 – general de corp de armată; 2001 – general în rezervă.

La data de 1 iunie 2001, generalul Chelaru a participat la comemorarea a 55 de ani de la moartea mareşalului Ion Antonescu, ceremonie care a avut loc în curtea bisericii „Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena” (ctitorită de Ion şi Maria Antonescu) unde a fost dezvelit un bust de bronz şi marmură al mareşalului şi la care a fost prezent şi preşedintele PRM, Corneliu Vadim Tudor. 

El a fost convocat în faţa Consiliului de Judecată al MApN pentru încălcarea principiului neimplicării politice a militarilor. Printr-un comunicat de presă, Ministerul Apărării a afirmat că „se disociază de opiniile neconforme cu aprecierea comunităţii internaţionale şi declară că nu va tolera nici o manifestare contrara acestei judecăţi în cadrul armatei. (…)

Este regretabil că asemenea gesturi individuale, care au legătură cu o personalitate ale cărei acţiuni au fost condamnate de comunitatea internaţională, umbresc eforturile colective depuse de întreaga armată pentru materializarea obiectivului naţional de integrare în NATO şi UE“. 

La data de 4 iunie 2001, generalul de corp de armată, Mircea Chelaru a cerut trecerea sa în rezervă, printr-o scrisoare adresată preşedintelui Emil Constantinescu, publicată în revista „România Mare”.

În acea scrisoare a afirmat: „(…)În ultima perioadă, mai exact începând cu anul 1996, am constatat cu mâhnire o depreciere gravă a stării Armatei Române, faţă de care s-au formulat o succesiune de soluţii declarative, cu puternic mesaj politic, dar fără acoperire în plan pragmatic, operaţional. (…) Încercările subsemnatului de a readuce în prim-plan valorile de tradiţie, şi, în principal, mentalul credinţei în victorie, s-au izbit de toate aceste vicisitudini impardonabile.

Prin toată fiinţa mea m-am opus, în stilul care-mi caracterizează personalitatea, unor asemenea stări de fapt, prin metode cvasiradicale, care, din păcate, nu au avut efectul preconizat. Evenimentele din octombrie 2000 care m-au determinat să-mi ofer demisia din funcţia de şef al Statului-Major General au fost secundate de incriminări insinuante, perfid ticluite, cu trimiteri sugerate la consecinţe grave, care m-au găsit fără resursa logică şi psihică de a le înţelege şi a le mai contracara din interiorul instituţiei, ca militar activ.”  

Generalul de corp de armată Mircea Chelaru a fost trecut în rezervă la data de 7 iunie 2001 , la cerere. Printr-un decret prezidenţial din data de 29 octombrie 2008, a fost înaintat în gradul de general în rezervă; (Wikipedia.ro).

 

 

CITITI SI :

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/08/07/o-istorie-a-zilei-de-7-august-video-4/

 

 

 

07/08/2018 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , | Un comentariu

%d blogeri au apreciat: